Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (V)


„Nostalgicilor” cu memorie scurtă,
acum că se apropie „marea aniversare”
de la 26 ianuarie

„Jur/Să cresc mare şi voinic/Fără să mănânc nimic/ Pe-ntuneric şi pe frig” (din „Jurământul” Şoimilor Patriei)

Frig şi întuneric. În 1984 am făcut o excursie de câteva zile, cu trenul, la Budapesta (da, am primit aprobare pentru asta!). Nu mai amintesc de aspectul şocant de normal al oraşului, cu magazinele sale ticsite de produse, cu străzile curate şi pline de culoare, cu sutele de turişti occidentali care băteau străduţele îngrijite din centrul istoric… Ceea ce m-a impresionat însă printre altele a fost iluminarea străzilor, chiar şi a celor periferice, chiar şi a străzilor din comunele suburbane pe lângă care am trecut seara, la începutul călătoriei de întoarcere în România, toate luminate à giorno. Îmi amintesc cât mi-a fost de ruşine când am regăsit străzile localităţilor din ţară, cufundate toate în beznă, aruncate de Ceauşescu înapoi în Evul Mediu… Protecţie a cetăţeanului împotriva răufăcătorilor? Vorbe!

Îmi amintesc cum arătau sălile de spectacol în acea… eră glaciară. Sala Izvor a teatrului „Bulandra” era o grotă întunecată şi îngheţată. Complet neîncălzită, nu-i nicio exagerare când spun că ieşeau aburi din gură. Îmi amintesc de o piesă, cred că era „Amintiri”, de Alexei Arbuzov, unde la un moment dat un personaj feminin trebuia să apară pe scenă într-o rochie de vară, fără mâneci. Ce era să facă biata actriţă: peste rochia fără mâneci a trebuit să-şi pună un mantou gros de blană…

Îmi amintesc vagoanele înveşmântate iarna în promoroacă, cu ţurţuri de gheaţă atârnând sub şasie, cu flori de gheaţă la geamuri; compartimentele lăsate în beznă, unele din ele cu o „inovaţie” de criză: un orificiu minuscul practicat în ditamai suportul de tablă al tubului fluorescent din tavan, în care era montat un beculeţ de… 1 watt. Pas de citeşte ceva în timpul călătoriei! Lumină cât să nu-ţi bagi degetele în ochi!

Jurământ de acceptare a mizeriei. Tot ce mai lipsea acelor vremuri de mizerie şi umilinţă era — colac peste pupăză —, un jurământ de credinţă faţă de regim. A fost găsit „colacul”:

LEGEA nr. 1 din 18 martie 1975 cu privire la depunerea jurămîntului de credinţă şi devotament faţă de Republica Socialistă România

Art.3 Jurământul are următorul cuprins: „Eu …………… Jur să servesc cu devotament Republica Socialistă România, poporul român, să pun întreaga mea capacitate de muncă în slujba înfăptuirii politicii interne şi externe a partidului şi statului, să aduc la îndeplinire, cu întreaga răspundere, atribuţiile care îmi sînt încredinţate, să acţionez neclintit pentru întărirea şi dezvoltarea orânduirii noastre socialiste, pentru apărarea patriei, a suveranităţii, independenţei şi integrităţii ţării. Jur să respect Constituţia Republicii Socialiste România şi legile ţării, să păstrez cu stricteţe secretul de stat, să apăr proprietatea socialistă, să acţionez potrivit principiilor democratismului socialist, ale eticii şi echităţii socialiste.”

Legea exista din 1975, dar a fost pusă în aplicare, din câte îmi amintesc, abia în 1987. De ce? Încălcarea unui jurământ are şi consecinţe juridice, dar mă îndoiesc că pe acestea a mizat Ceauşescu atunci când a ordonat reactivarea legii. Cred mai degrabă că a mizat pur şi simplu pe presiunea psihologică — presupusă — a jurământului, în condiţiile influenţei tot mai puternice exercitate de Gorbaciov şi de reformele sale în a doua jumătate a deceniului al 9-lea. Cert este că depunerea jurământului — jurământ de acceptare a mizeriei! — n-a făcut altceva decât să adauge o umilinţă şirului nesfârşit de umilinţe la care era supus românul deja de cel puţin un deceniu şi jumătate, de la „instaurarea” ceauşismului.

Amprentarea. Prin ’86 sau ’87, de la institutul unde lucram ca cercetător ştiinţific am fost trimis la o secţie de miliţie, cred că Secţia 8, de pe şoseaua Mihai Bravu, pentru a mi se lua amprentele digitale. Ameninţarea era: fără adeverinţa că ai fost la amprentare nu vei mai beneficia de avansarea la care ai dreptul conform legii. Asta, în condiţiile în care nu aveam nicio funcţie care să necesite precauţii speciale — acces la documente secrete sau altceva.

Nu ştiau ce să mai inventeze pentru a-şi desăvârşi „lucrarea” de strivire a cetăţeanului român. Au mai adăugat şi amprentarea.

Spre ruşinea mea, n-am opus decât o firavă împotrivire la acest nou abuz: faţă de miliţianul în civil care mi-a luat degetele unul câte unul, mi le-a apăsat (cu îndemânare profesională) în tuşieră şi apoi în casetele destinate amprentelor de pe document, mi-am exprimat doar surprinderea că sunt supus unei asemenea operaţii umilitoare de parcă aş fi fost infractor. La care miliţianul în civil mi-a replicat că nu numai infractorilor li se iau amprentele digitale, ci şi oamenilor cinstiţi. Şi asta a fost tot.

Incertitudinea de a fi turist român. La vârf de sezon, ca turist român care a cumpărat un „bilet de odihnă” la un hotel dintr-o staţiune balneară, nu aveai nicio garanţie că, odată instalat la hotel, îţi vei putea petrece acolo întreg sejurul, conform „contractului”. Dacă ONT Carpaţi avea de cazat un grup de turişti străini, nu avea nicio ezitare să te evacueze din camera ta de hotel pentru a-i instala acolo pe turiştii străini (care plăteau în dolari): valuta forte avea prioritate absolută, bătea orice lege. Pas de te plânge, dacă aveai cui!… Şi n-au fost cazuri izolate. Evacuarea devenise o practică a regimului.

Reclame
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: