Monthly Archives: Septembrie 2017

Bun român: un brand aproape mistic

Să observăm mai întâi că, la fel ca şi în alte împrejurări, contează mult ordinea cuvintelor. Adică una e să fii un român bun, şi cu totul alta un bun român. Ce înseamnă a fi un român bun? Păi, un român bun nu-i nimic alta decât un român generos, un român bun la suflet; mă rog, la fel ca şi un turc bun sau un englez bun. Un român bun înseamnă, pe scurt, un om bun şi nimic mai mult. În această ordine a cuvintelor, referirea la etnie este secundară.

Om de omenie
Un bun român însă este o expresie cu o semnificaţie cu totul aparte. Un bun român nu este pur şi simplu generos. Este mult mai mult decât atât. Un bun român este un om de omenie. Ceea ce duce cu gândul mult dincolo de raţiune. Expresia „om de omenie” îl va aduce pe cărturarul român (pe cel bun român, fireşte), în încercarea — nu de a o explica, căci acest lucru nu-i cu putinţă, ci de a o împărtăşi, de a o transmite — ei bine, îl va aduce în pragul misticii etnice. Numai un actor dăruit cu har, în lumina reflectoarelor, la rampă, transpus, ar putea să-ţi transmită ce-i de transmis aici. Parcă îl şi văd pe actorul Dan Puric… Apropo, dacă o persoană poate servi de axiomă în construirea unui concept filozofic, în cazul de faţă a celui de bun român, actorul Dan Puric este acea persoană. Cum spuneam, parcă îl văd pe Dan Puric pe scenă, în faţa unei săli atinse de extaz, predicând buna românitate, cu tot repertoriul cunoscut, gen „veşnicia s-a născut la sat”; sau: „noi, aici, la Porţile Orientului, am ţinut piept”… şi tot tacâmul.

A nu se confunda deci omenia cu banala generozitate. Ce spune DEX despre „a omeni”? Spune aşa: „a primi pe cineva în mod ospitalier; a ospăta, a cinsti (s.m.)”. Să fim bine înţeleşi: „a ospăta” nu înseamnă nici a te deda la excese, nici a sta de o parte, distant. Cât despre „a cinsti”, ne aflăm din nou în plină confuzie. Căci „a cinsti”, pe lângă „a respecta, a onora, a preţui pe cineva sau ceva; a da cuiva cinstea cuvenită” (tot din DEX), mai înseamnă şi „a face cuiva un dar, un cadou; a da cuiva un bacşiş (s.m.)”. Vă daţi seama? Pentru a desemna cinstirea eroilor neamului folosim acelaşi cuvânt cu care desemnăm ciubucul pe care îl dăm cărăuşului de mobilă sau instalatorului hrăpăreţ! Dar, mă rog, trecem peste asta. Reţinem doar că un bun român e musai să fie om de omenie. Ruşine să le fie celor care nu sunt!

Românul neaoş
Înainte de orice însă, un bun român e musai să fie un român neaoş. Sau măcar naturalizat român. Sau descendent al unor naturalizaţi români în urmă cu o generaţie sau cu mai multe. În privinţa asta, trebuie să remarcăm că exigenţele nu sunt egale pentru toate etniile. Nu că li s-ar pretinde pe şleau, dar este de preferat ca un grec să fie ceva mai naturalizat decât un francez sau un italian, să zicem (nu mai vorbim de american: vezi Axa…). Sau dacă nu neapărat mai naturalizat, oricum să-şi vadă lungul nasului. Căci dacă va încălca măcar unul din atributele bunului românism (scuze pentru folosirea conceptului înainte de a isprăvi completa lui definire!), degrabă i se va scoate pe nas impuritatea originii etnice: Aha, uite că nu se dezminte! Neam de grec!… Sau: Neam de ungur!…

Este preşedintele Klaus Iohannis un bun român? Având în vedere că a făcut câte ceva pentru ţară, că nu este nici ungur, nici grec (ca Tăriceanu), şi având în vedere că se bucură de aprecierea lui Rareş Bogdan, de la „Jocuri de Putere”, m-aş încumeta să afirm că da, Klaus Iohannis, deşi german de origine, poate fi considerat un bun român. Dar cu dispensă şi doar pe o perioadă de probă. Să sperăm că n-o să ne facă de ruşine!

Credinţa strămoşească
Un bun român nu poate să fie decât credincios. Şi anume unul ortodox. Un catolic sau un protestant are puţine şanse să fie sau să ajungă un bun român. Un ateu, niciuna.

Să ne înţelegem, să cârteşti împotriva clerului, mai treacă-meargă. În anumite împrejurări chiar dă bine. Să critici Catedrala Mântuirii Neamului, şi nu atât Catedrala în sine, cât mai ales uriaşele sume vărsate pentru construirea ei din bugetul statului, nu ştiu dacă dă bine, dar nu întotdeauna dă rău — depinde de fluxul opiniilor. Unii s-au legat de absurditatea expresiei „mântuirea neamului”, argumentând că mântuirea este o chestiune individuală. Cei care au procedat aşa e discutabil dacă sunt buni români. Eu m-aş opri însă la cuvântul „mântuire” şi aş observa că, după acelaşi DEX, „a (se) mântui” înseamnă, în sensul său religios, „a (se) curăţa de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva”. (Mă fac că nu observ că are la origine un cuvânt maghiar — menteni! Asta, după nişte lingvişti care cu siguranţă nu au fost/nu sunt buni români! — înclin să cred.) Nu vi se pare dubios că acelaşi „a mântui” generează — schimbându-şi doar terminaţia — două cuvinte total opuse: „mântuire” şi „mântuială” — mă rog, în locuţiunea „de mântuială”? Dar… cine ştie, poate că cele două sensuri nu sunt chiar atât de opuse pe cât par!

Oricum, ceea ce trebuie să reţinem este că credinţa în Dumnezeu, şi anume cea ortodoxă, altfel spus, credinţa strămoşească, este condiţia sine qua non a calităţii de bun român. Ruşine să le fie celor de altă credinţă, sau de nicio credinţă! Anticrist! Bolşevic! Ruşine! Huo!

Ioan–Aurel Pop: gigea! — Lucian Boia: câh!
Un bun român nu contestă niciodată istoria neamului. Pe cea „clasică”, la ea mă refer. Care, să fim bine înţeleşi, e milenară. Sunt câteva repere în istorie pe care trebuie jurat cu latul săbiei pe umăr. Românii sunt urmaşii dacilor şi ai romanilor (deşi preferinţele de ultimă oră înclină spre daci — şi numai ei); retragerea aureliană a fost doar a administraţiei — poporul a rămas neclintit pe loc şi a dat naştere limbii române — aici, şi nu în altă parte!; pentru perioada de dinainte de descălecatul Moldovei şi al Ţării Româneşti nu avem documente, dar avem mărturiile lui Anonimus, notarul regelui Béla al III-lea; Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin au fost români get-beget, aşa, ca să crape ungurii de ciudă; Mihai Viteazul nu a fost un condotier dornic de cuceriri ci a vrut cu adevărat — şi a şi reuşit, e drept pentru scurtă vreme — să unifice ţările române sub stindardul românismului; Transilvania nu a fost niciodată a ungurilor, exceptând o scurtă perioadă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici atunci…; în 1918, la Alba Iulia s-a exprimat voinţa poporului, nu a unei elite; ş.a.m.d. Cine crede altfel nu poate fi un bun român. Simpatia bunului român se îndreaptă spre istoricul Ioan–Aurel Pop de la Cluj (–Napoca, pentru aceia dintre bunii români care… cinstesc memoria lui Ceauşescu; şi fără Napoca, pentru aceia care nu i-o cinstesc; ambele categorii putându-se considera buni români… dacă îndeplinesc celelalte criterii). Şi, ca să închei fraza — care mi-a ieşit prea lungă; scuze! —, îl detestă pe istoricul iconoclast Lucian Boia. Ruşine!

Cântul popular românesc
Despre concetăţenii săi, bunului român i se îngăduie în general păreri diverse. Se admite uneori a se afirma chiar şi că românii sunt hoţi, indolenţi, pasivi şi superficiali (mă rog, plus alte câteva asemenea însuşiri negative). Dar numai într-un mod strict generic, adică fără individualizări; şi cu condiţia ca celor care se exprimă astfel să li se citească pe faţă că nu o spun cu răutate ci, preferabil, cu durere şi cu amărăciune. Sau cu optimism, de ce nu! În niciun caz nu li se va tolera străinilor, şi cu atât mai puţin minoritarilor etnici (dar nu numai), să-şi facă de cap cu asemenea afirmaţii. În schimb, un bun român, ca să-şi merite brandul, trebuie să susţină cu tărie că românul este blând, tolerant şi ospitalier. A! şi să refuze cu fermitate să fie puse în discuţie cazurile concrete în care se manifestă/s-au manifestat minunatele însuşiri mai sus citate.

Nu chiar un vot de blam li se cuvine celor care se îndoiesc de frumuseţea portului popular românesc; dar de o bilă neagră nu vor scăpa; ceea ce înseamnă că vor rămâne sub observaţie. Însă cei care refuză să vadă frumuseţea cântecului popular românesc în integralitatea sa — repet: în integralitatea sa! — vor fi decăzuţi din calitatea de buni români. Cântecul popular trebuie să cucerească spaţii, inclusiv nocturne, să răsune în toată splendoarea sa, peste case şi peste străzi, să exprime bucuria de a trăi şi de a chefui şi ruşine să le fie celor care, în loc să se bucure de viaţă, pretind că vor sau că au dreptul să doarmă. Dormire-ar somnul de veci! Ruşine!

* * *
Ei, se pare că am ajuns la capăt cu definirea conceptului de bun român… A! dar ia staţi! Am uitat de Securitate! Taman acum că a cră… hm! că a plecat dintre noi capul Securităţii, e un moment bun să mai adăugăm că bunului român „nu i se pune” dacă rămâne cu o oarecare simpatie pentru Securitate. În fond, Securitatea 1) nu a fost chiar aşa de rea cum se spune, şi 2) ne-a apărat de multe rele, s-o recunoaştem, noi toţi, buni şi mai puţin buni români. Dacă nu era Iulian Vlad, este posibil ca România să fi fost sfârtecată de duşmani. Care sunt peste tot în jur, mai puţin în Marea Neag… Nu, nici acolo! Mai nou, de când cu Crimeea confiscată, vai! nici de ea nu mai putem fi siguri că ne este prietenă.

Reclame

Comunism versus nazism

Mă limitez la un citat din Vladimir Volkoff: Tratat de dezinformare (ed. Antet, trad. Mihnea Columbeanu, pp. 118–119). Cred că nimeni nu putea exprima mai bine toleranţa cu care este tratat în lumea largă comunismul în raport cu nazismul şi, aş adăuga, cu alte ideologii la fel de perdante şi de criminale.

Şi să nu creadă nimeni că este doar o chestiune de reglare a conturilor cu istoria. Dacă n-ar fi fost ideologia comunistă, fie şi latentă şi difuză, în rândul electoratului din România, n-am fi avut astăzi haita Dragnea & Tăriceanu et. Co.

Iată citatul.

„Ideea comunistă, se aude adesea, era generoasă în sine. Pur şi simplu, a fost aplicată prost de ruşi, ceea ce nu e deloc surprinzător, din moment ce ei nu au cunoscut niciodată democraţia. Stalin (despre a cărui «inimă iubitoare» vorbea, încă nu demult, Paul Eluard) a provocat avortul ideilor frumoase ale lui Lenin. Încercaţi să vă prezentaţi într-un salon sau într-un birou ca un nazist, fie şi pocăit: veţi vedea rezultatul. Dacă vă declaraţi comunist activ, aceasta depinde de mediu, unii vor îndrăzni poate să vă privească pieziş; ca fost comunist veţi fi primit bine oriunde — spun clar: oriunde. Nu demult, un prim-ministru francez şi-a omagiat în public colegii comunişti şi nimeni nu l-a scuipat în faţă.

Comuniştii au reuşit să facă să se uite:
— că regimul comunist a costat viaţa a o sută de milioane de fiinţe omeneşti, cel puţin;
— că a inventat lagărele de concentrare;
— că a deportat populaţii întregi;
— că a reintrodus oficial tortura în interogatorii;
— că a dus la falimentul economic al tuturor ţărilor unde a fost implantat;
— că a sterilizat pe plan intelectual popoare întregi;
— că le-a prejudiciat iremediabil băncile genetice;
— că a violat independenţa mai multor ţări;
— că a recurs sistematic la teroare şi la minciună, ca mijloace de guvernare.

Jos pălăria!

Nazismul, care a făcut aproximativ de zece ori mai puţine victime decât comunismul, a fost definitiv şi pe bună dreptate veştejit de procesele de la Nürnberg şi supus unei eradicări totale, printr-o politică de denazificare aplicată ca cel mai eficient mod.

Comunismul nu a făcut obiectul nici unei sancţiuni, în nicio ţară, şi continuă să apară în opinia multor oameni ca o mişcare politică onorabilă, alături de toate celelalte.

Recunoaşteţi că aşa ceva e de-a dreptul incredibil şi este greu să nu o considerăm o victorie a dezinformării (…) în favoarea consimţământului patologic al Occidentului.

Se regăsesc toate: manipulare mascată (comunismul se ascunde acum sub masca social-democraţiei sau, în Rusia, a naţionalismului); manevrare a opiniei publice pasive; informaţii deturnate, ignorate, filtrate savant, şi scopuri politice evidente:

— în Rusia, reconstrucţia unei societăţi a privilegiilor cu tendinţe mafiote, gata să facă orice concesii Rusiei ortodoxe şi tradiţionale;
— în Occident, distrugerea definitivă a tuturor valorilor moştenite de la creştinism şi constituirea unei societăţi fără alte structuri decât cele care se ivesc din corupţia ambianta.”

După dezastrul „meteorologic” din Vestul tării

Am trimis Ministerului Mediului mesajul de mai jos.

Bună ziua. Apropo de dezastrul de ieri din regiunea de vest: este scandalos ca în fruntea ANM să se afle un inginer agronom. Când oricine putea vedea pe harta radar de pe situl ANM, cu câteva ore înainte, formaţiunile noroase puternic dezvoltate ce se apropiau rapid dinspre vest, harta de avertizări meteo era verde ca iarba câmpului. Altminteri, se emit avertizări pentru te-miri-ce ploaie de vară. Nu-mi spuneţi că director adjunct este un fizician! La „butoane” — la principalele „butoane” — trebuie să stea fizica, secondată de matematică, ingineria comunicaţiilor, orice, în niciun caz agronomia! Aş putea paria că nicăieri în lume nu se întâlneşte o asemenea situaţie în privinţa managementului meteorologiei.