Comunism, sau oportunism?


Cine a învins în România, comuniştii sau comunismul?
Într-un interviu recent, întrebat dacă este de părere că în România, după decembrie 1989, a învins comunismul, istoricul Lucian Boia dădea un răspuns tranşant: comunismul a căzut, dar comuniştii, da, au învins. Sensul afirmaţiei este clar: aceiaşi indivizi care au ocupat funcţiile de conducere ale statului comunist au rămas la conducere, ei sau apropiaţii lor, parte a clanului, în noul stat capitalist de după ’89.
Bun, asta nu-i chiar o noutate.

Amprenta birocraţiei comuniste
Trebuie să observăm însă că statul comunist nu se defineşte numai prin deţinerea poziţiilor de comandă de către membri ai partidului comunist, şi anume de către cei „de vază”. Aşa-zisul comunism antrenează totodată o deformare majoră şi pe termen lung a mentalităţilor. Este vorba de mentalitatea cetăţenilor, aduşi în situaţia de a le fi aproape imposibil să se smulgă din starea de aservire în care i-a „adâncit” — vorba cântecului naţional — regimul „comunist” (să punem deocamdată ghilimelele de rigoare). Dar mai ales de mentalitatea autorităţilor, nărăvite în a se raporta la cetăţeni ca la o masă inertă, al cărei unic sens de a exista ar fi să justifice existenţa birocraţiei — o birocraţie rapace, arogantă şi incompetentă. Mentalitatea cetăţenilor are desigur o inerţie considerabilă. Dar nici mentalitatea birocraţilor, de care depindem cu toţii, nu se schimbă prea repede. Aşa se face că am avut de pătimit mulţi ani — şi încă mai avem — de pe urma excrescenţelor, nu neapărat politice, ale vechiului regim. Sigur, este greu de susţinut că trăim în prezent într-un stat comunist. Dar amprenta comunismului, cum spuneam, o întâlnim încă, din păcate, la tot pasul. Aşa încât nu mi se pare foarte evident că doar comuniştii ca indivizi au pus stăpânire pe România, şi că trăim într-un sistem complet reînnoit.

A existat oare comunism?
Să facem însă abstracţie de mentalitate. Aş pune întrebarea: care comunişti? Au existat oare, sau există, comunişti, în înţelesul doctrinar al noţiunii? Adică militanţi pentru o comunitate în care toate bunurile să aparţină acelei comunităţi ca întreg, şi toţi membrii comunităţii să se bucure de acelaşi statut social şi economic — conform principiului „De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi” ? Să fim serioşi. În cel mai bun caz, se poate admite că o asemenea societate a existat pentru o scurtă perioadă de timp după instaurarea comunismului sângeros, prin care a trecut fiecare ţară din ceea ce s-a numit până mai ieri „lagărul socialist”. Şi de care comunismul „aşezat” — brejnevismul sau, la fel, ceauşismul — s-a grăbit să se dezică de îndată ce a devenit posibil; dar, desigur, nu restabilind normalitatea, ci înlocuindu-l cu un naţional-comunism de tip feudal. Fiecare entitate politică sau administrativă — cele două confundându-se de fapt — sau economică (v. marile întreprinderi) a funcţionat în acea fază secundă ca o feudă. Fiecare „judeţeană de partid” şi-a subordonat în chip discreţionar entităţile inferioare — comitetele de partid şi administraţiile —, şi s-a lăsat la rândul ei subordonată, la fel de discreţionar, entităţii centrale, „suveranului” comunist. Spre a întregi tabloul, să adăugăm şi instituţiile de forţă. Securitatea nu a fost, numai ea, braţul înarmat al Partidului Comunist. Braţe la fel de înarmate la dispoziţia Puterii au fost şi Miliţia şi Armata. Să nu omitem nici Justiţia, care funcţiona, la fel de orbeşte precum îi este efigia, în slujba clicii de la guvernare. Şi să nu-mi spună nimeni că această structură a „comunismului” a fost una dintre numeroasele structuri posibile. Că a fost una mutantă faţă de un tipar al comunismului ideal. Sau că a fost marcată de erori, altminteri evitabile la o a doua încercare. Unica formulă posibilă de comunism este aceea a comunismului represiv. De ce? Pentru că este o formă de guvernare împotriva naturii. Nu mai detaliez.

Dispariţia (din vocabular) a oportunismului
Să observăm o curiozitate. Pe vremea comunismului sângeros, de care aminteam, se practica frecvent înfierarea oportunismului, alături de alte vinovăţii imputate ştabilor comunişti — altminteri simple pretexte pentru a fi eliminaţi din cursa pentru putere. În timpurile mai apropiate, oportunismul a încetat să fie o culpă. A dispărut pur şi simplu din vocabularul directivelor de partid. Oare de ce? Desigur, nu pentru că oportunismul ar fi dispărut. Dimpotrivă. La un moment dat a fost tacit acceptată de către toată lumea ideea că aderarea la Partidul Comunist echivalează cu semnarea unui „pact cu diavolul”. A mai vorbi de oportunism de la acel moment încolo însemna să pomeneşti de funie în casa spânzuratului. Înscrierea în partid devenise o formalitate. Dar o formalitate indispensabilă pentru a te bucura de o serie de privilegii, la care nu aveai acces prin meritele proprii: prime, alte venituri suplimentare, bunuri şi servicii pe sprânceană, călătorii în străinătate, dar mai ales avansare. Nu mai vorbesc de aspiraţia de a accede la casta privilegiaţilor — nomenklatura. Că o bună parte din aceste privilegii se dovedeau a fi până la urmă iluzorii pentru cea mai mare parte a membrilor de partid, este o altă discuţie, care nu are relevanţă pentru argumentaţia pe care mi-am propus-o.

Solidaritate amorală
Apartenenţa la Partidul Comunist crea un soi de solidaritate. Apropo: mă tot întrebam prin ce mecanisme se constituie grupurile în general, inclusiv cele dedicate unor cauze lăudabile; dar şi, mai recent, cele infracţionale organizate. Nu că ar fi fost vorba neapărat de infracţionalitate organizată la foştii membri ai Partidului Comunist, dar unul din elementele de coeziune era cu siguranţă împărtăşirea unei aceleiaşi „culpe”: compromisul. Oportunismul. În timp ce alţii, foarte puţini la număr, cei ce se încăpăţânau să refuze compromisul, erau trataţi cu dispreţ de către mulţi dintre membrii de partid, nu de puţine ori cu ură şi cu violenţă: ei erau cei „cu ifose”, cei ce aveau „mania sacrificiului”. Gelozie nemărturisită? Foarte probabil. Alţii nu intrau în partid pur şi simplu din lene şi din comoditate, din lipsă de motivaţie: li se părea prea complicat şi prea obositor să se supună regulilor de partid — purgatoriul acceptării, cu interogatorii, verificări, declaraţii, apoi cu interminabilele — şi inutilele — şedinţe de partid. Şi aşa mai departe. Şi nici nu aspirau ei la cine ştie ce mărire. Pe aceştia membrii de partid îi tratau cu îngăduinţă.

Arghirofilie
Unora li se părea că au găsit justificări pentru pactul lor cu diavolul. Am întâlnit oameni care spuneau: Intru în partid căci sistemul nu poate fi reformat decât „din interior”. „Avântul” reformator îi părăsea însă mai devreme sau mai târziu şi iată-i alăturându-se cuminţi mulţimii râvnitorilor la avantaje. Căci asta era comunismul „aşezat”: o goană fără sfârşit după avantaje. Vreo ideologie? Niciuna. Zero!… Să ne înţelegem: nu susţin că în partid au intrat doar lichele. Cu puţine excepţii, au intrat oportunişti. Dar oportunist nu înseamnă neapărat lichea, sau incompetent. Oportunistul este o persoană dominată de ambiţie, inteligentă sau nu, competentă sau nu. Şi cum ambiţia se îndreaptă mai puţin spre împlinirea personală sau spre vreo performanţă personală, cât mai curând spre câştig, se poate spune că în societate oportunistul este o persoană ahtiată cu precădere de bani.

Victoria ambiţioşilor: simplă permutare
Cei ambiţioşi tind să se afirme în orice regim. Poate că de aceea impresia istoricului Lucian Boia — şi a multor altora — este că în România „capitalistă” de astăzi au învins comuniştii. Este evident că nu a învins comunismul pentru că nu avea cum să învingă ceva ce nu a existat. Problema este că Dumnezeu n-a fost prea inspirat când i-a înzestrat pe oameni cu inteligenţă, perspicacitate sau spirit întreprinzător, omiţând să-i înzestreze întotdeauna şi cu onestitate sau caracter. De aici, confuzia. Cei pe care îi vedem astăzi la manete nu sunt foştii comunişti ci ambiţioşii tuturor timpurilor şi ai tuturor regimurilor. Lor le-a fost cel mai uşor să „schimbe macazul” — pentru că le-au stat în cale prea puţine precepte morale. Ieri ocupau poziţii de vârf în partidul comunist sau semnau angajamente pentru Securitate, azi nu mai semnează angajamente şi ocupă aceleaşi poziţii… unde trebuie. Adică în PSD, cu precădere, dar nu numai. Ieri făceau propagandă pentru ideologia comunistă, azi sunt susţinătorii Bisericii Ortodoxe; dacă îi ajută… Dumnezeu să devină ordonatori de credite, pompează bani cu nemiluita în Catedrala Mântuirii Neamului şi alte mii şi mii de biserici zidite după ’89; şi jură cu mâna pe Biblie la învestirea în funcţii de înalţi demnitari, ba îşi mai fac şi semnul crucii.
Şi iată-i, prezenţi printre noi, şi pe leneşii, pe inactivii de odinioară: ei sunt „nostalgicii” defunctului regim. Şi cârtitorii la adresa celui actual.

OQ
Ştiu că o asemenea schiţă, ca aceea pe care am încercat-o mai sus, se pretează la atacuri din partea „relativizatorilor” profesionişti, pe care îi vedem pe la televiziuni, gata să recurgă la orice, inclusiv la Biblie („Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra…”) pentru a argumenta că… totul este relativ: mari demnitari comunişti au făcut mult bine celor din jur, securiştii s-au opus KGB-iştilor şi au preîntâmpinat vărsarea de sânge şi divizarea ţării etc. etc., şi pe lângă asta, cu toţii manifestăm doza noastră de oportunism. Aşa este. Oamenii nu pot fi împărţiţi, maniheist, în oportunişti de o parte, şi oneşti, generoşi, altruişti de cealaltă parte. La fel ca şi inteligenţa, pentru care s-a inventat o scară de apreciere, IQ (Intelligence quotient — altminteri controversată), mă gândesc de ce nu s-ar putea inventa una pentru şi oportunism — OQ (Opportunism quotient)? Pe o scară a oportunismului numerotată de la 1 la 10, 1 însemnând oportunism minim, iar 10 oportunism maxim, una e să fii notat cu 1 sau cu 2, sau cu 3, şi alta cu 9 sau cu 10, cam pe unde se situează doamna-tovarăşă Lucia Hossu–Longin — v. Adevărul, 12.11.2013, sau Pârguţa Croitoru, delatoarea lui Gheorghe Ursu; şi câţi alţii.
Da, fiecare dintre noi manifestă doza sa de oportunism. Întrebarea este: unde se situează limita acceptabilului? Unii, mai exigenţi, spun: cu toţii am fost vinovaţi pentru dezastrul din regimul trecut. Alţii, privind din exterior, spun: cu toţii aţi fost vinovaţi. Probabil că cele două ultime variante, pragmatic privind lucrurile, sunt cele valabile. Şi totuşi…

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: