Ne-a „dat” direcţia după 22!

Din inimă îi urez Conducătorului iubit La mulţi ani… după gratii!

Reclame

Euforia funeraliilor

Paradoxal, moartea regelui Mihai I şi mai ales funeraliile sale au creat o adevărată euforie naţională. Cel puţin, atât cât poţi judeca prin prisma zecilor de ore de transmisii televizate. Doar e lucru cunoscut: nimic nu are impact mai mare asupra publicului decât imaginile. Iar imaginile în aceste zile au fost impresionante. Emoţia a însoţit cortegiul funerar pe lungul său drum de la intrarea în ţară până la locul de odihnă veşnică al capetelor încoronate de la Curtea de Argeş.

Întreaga atmosferă din aceste zile de la mijloc de decembrie a amintit izbitor atmosfera sfârşitului unui alt decembrie, cel al Revoluţiei. Mă uitam atunci la feţele oamenilor din jur, toate strălucind de emoţie, transfigurate de speranţă, cuprinse de o ireală armonie generală. Şi mă întrebam: oare cât o să dureze? A durat câteva zile. La capătul cărora din viscerele naţiunii au reizbucnit sentimentele care au hrănit-o timp de decenii, de secole: ura, antipatiile, invidia, dispreţul, aroganţa, toate contopite în NESIMŢIREA endemică fondatoare… Şi nu neapărat că a intrat în scenă Iliescu cu IMGB-ul şi cu minerii săi. Ura are resurse nebănuite în spaţiul mioritic.

La fel se va întâmpla şi acum. În doar câteva zile, euforia funeraliilor se va disipa sub presiunea grijilor cotidiene şi sub adierea apatiei generale (a votanţilor PSD). Iar statura regelui, gonflată nemăsurat cu prilejul funeraliilor, îşi va recăpăta dimensiunea modestă care i-a fost proprie. Fiindcă, da, majestatea sa a fost un om înţelept, modest, echilibrat, sincer (până la un punct) ş.cl., dar cu aceste însuşiri nu construieşti un mare om politic. Regelui Mihai I i-au lipsit inspiraţia şi energia de a provoca acel declic care face istorie. Cât despre ipostaza de victimă a regimului neo-comunist, care l-a împiedicat pe Mihai I să se întoarcă în ţară în anii ’90, aceasta trezeşte într-adevăr compasiune. Dar nici din compasiune nu se zămislesc marile personalităţi politice.

Ce ar fi putut regele să facă dacă s-ar fi stabilit în România? Aici ne situăm în plin tărâm al ipotezelor. Iar Istoria, cum se ştie, are oroare de „dacă”. Un eventual referendum ar fi fost puţin probabil să scoată electoratul român din letargia sa pro-pesedistă şi să-i îndrepte paşii pe calea monarhiei. Şi la fel de puţin probabil ar fi fost ca echilibrul interior al persoanei regelui să se transfere, aşa cum presupun unii, asupra vieţii politice din România.

Nici destinul nu i-a fost favorabil. Lăsând la o parte lungul exil al regelui — liber-consimţit în ultimii ani —, o poveste urâtă cu fiica din America, condamnată pentru pariuri ilegale la lupte cu cocoşi, ca şi povestea tulbure cu excluderea principelui Nicolae din Casa Regală pentru o vină nedezvăluită, nu au fost de natură să consolideze prestigiul nici al Casei Regale, nici al regelui Mihai I personal.

Amintirea sa, da, rămâne să hrănească o vagă nostalgie monarhică, nediferenţiată prea mult de ipocrizia naturii umane, hrănind un iluzoriu sentiment de linişte şi de împăcare, tot aşa cum împăcarea ni se năzăreşte că domină lumea atunci când ne plimbăm pe aleile unui cimitir într-o frumoasă zi de vară. Unde fostele patimi zac îngropate şi uitate pentru totdeauna.

Mesaj către Partidul Naţional Liberal*

Dacă doriți să recâștigați înrederea celor care v-au părăsit, asumați-vă greșeala enormă de a fi creat acea monstruoasă coaliție numită USL, cu singurul scop de a-l da jos pe Băsescu. Și cereți scuze poporului român. Vedeți bine că Băsescu nu mai e de mult la guvernare și lucrurile merg din ce în ce mai prost în România. Deci atunci ați îndreptat tunurile într-o direcție greșită. L-ați adus pe Ponta la guvernare, iar Ponta acum, mai în glumă, mai în serios, își pune cenușă în cap. Dumneavoastră liberalii continuați să păstrați tăcerea. Și nu e bine.

* Am trimis acest mesaj Partidului Naţional Liberal, pe situl acestuia, pe 29 noiembrie 2017. Bineînţeles că n-am primit niciun răspuns.

Privind harta Bucureştiului. Spirit Românesc. Haos. Ficţiune

Spiritul românesc există?
Se întreabă mulţi — şi s-au tot întrebat de-a lungul timpului — prin ce se caracterizează spiritul românesc. Dacă există aşa ceva. Lui Blaga i s-a părut că spiritul românesc a fost — este — modelat de alternanţa deal–vale — aşa, un fel de sinusoidă a reliefului, prelungită la infinit: „Spaţiul Mioritic”! Şi tot Blaga — fiindcă se pare că i-a cam plăcut să filozofeze — a văzut veşnicia născându-se în lumea satului. Şi anume a satului românesc. Altfel spus, spiritul românesc ar fi un fel de cucernicie de expresie ortodoxă, cu bătaie lungă, ornată cu tradiţii şi obiceiuri. Aici deschid o paranteză: dacă mă gândesc la mizerabila guvernare pesedistă, înclin să cred, dacă nu chiar în veşnicie, măcar într-o foarte rebelă inerţie a satului românesc întru complicitate şi delăsare. Altminteri însă, eu nu cred că alternanţa deal–vale — această naivitate înduioşătoare a lui Blaga — a modelat spiritul românesc. Şi cu atât mai puţin cucernicia veşnică. Nu ştiu ce anume l-a modelat, dar văd rezultatul.

Anti-urbanism marcă românească
Vă invit să priviţi o felie de hartă dintr-o zonă centrală a Bucureştiului. Aşa ceva nu cred că veţi mai putea vedea la un oraş european. Dezordinea, haosul, lista oricărei idei de sistematizare se văd cu ochiul liber. Ţipă. Se vede clar că nu a existat niciun spirit organizator, care să aibă o minimă şansă de sistematizare a zonei. Sau dacă s-o fi iţit la un moment dat, cine ştie, va fi fost negreşit anihilat cu grăbire. De ce? Pentru că, fără doar şi poate, la vremea când oraşul începuse să prindă contur, nimănui nu îi era recunoscută vreo calitate în plus faţă de ceilalţi, şi cu atât mai puţin în materie de organizare. În decursul timpului, pe când străzile erau doar vagi, niciun „apropitar” nu va fi acceptat să-şi alinieze casa la cea a vecinului. Alţii vor fi trebuit să şi-o alinieze după el, nu altminteri. Căci dacă ar fi cedat, acceptându-l pe vecin drept reper, fie el şi urbanistic, ar fi însemnat să-i recunoască vecinului întâietatea şi în alte privinţe. Ceea ce în ochii românului este de neconceput. Fiecare a dorit ca toată lumea să-i vadă şi să-i admire casa, cât mai arătoasă şi cât mai în faţă, atunci când moda va fi fost „să rupi gura târgului” cu casa pe care o etalezi. Sau cât mai în fundul curţii atunci când va fi devenit de bonton să-ţi etalezi bogăţia mai discret, în răcoarea grădinii proprii…

Dar chiar şi presupunând că, în lipsa unei autorităţi urbanistice, cetăţenii vor fi putut ajunge, teoretic, la o înţelegere în privinţa unei minime sistematizări/alinieri a clădirilor lor la nivel de zonă (am zice azi), şi astfel, pas cu pas, să ajungă la o geometrie cât de cât ordonată a locului — ei bine, o astfel de înţelegere ar fi avut neajunsul major de a necesita timp şi ceva efort intelectual; başca la fel de neplăcute posibile dispute; ceea ce, iarăşi, va fi apărut de neacceptat; întrucât necesitatea de a „rupe gura târgului” era prea presantă.

Nu ştiu dacă în acele vremuri de început edilii dădeau încuviinţare pentru construcţii, şi pentru cum anume să fie şi să arate construcţiile, dar această modă occidentală a aprobărilor va fi început negreşit la un moment dat. Căci, nu-i aşa? sunt mulţi ani deja de când românul şi-a îndreptat privirile spre Occident şi l-a luat drept model. Şi atunci când va fi început (va fi fost implementată!) rânduiala aprobărilor, nu-i greu de închipuit cum se vor fi precipitat „apropitarii” pe lângă edili, cu cerinţe, cu pretenţii şi, desigur, cu şpăgi. Şi nu-i greu de imaginat cum se vor fi succedat la guvernare partidele şi cum cel sosit la putere va fi şters dintr-un condei — la fel ca în vremurile de astăzi — ceea ce făcuse predecesorul. Iar rezultatul se vede pe hartă.

Nu mai vorbesc de aspectul caselor. Am citit acum ceva timp că în Polonia spre exemplu, pentru a primi aprobarea de a-ţi construi o casă individuală e musai să-ţi alegi un proiect din cele 14 aprobate de municipalitate. În România, exceptând casele construite de dezvoltatorii imobiliari, care nu îşi permit să cheltuiască bani pe prea multe proiecte, n-aş exagera prea mult dacă aş spune că nu găseşti două case individuale la fel. Se poate obţine aprobare pentru aproape orice. Bineînţeles, prin metodele „tradiţionale”.

Trotuare şi carosabil
Vă rog să priviţi imaginile de mai jos, înfăţişând o stradă din Atena şi, dedesubt, de o stradă din Bucureşti, ambele de pe Google Maps şi din acelaşi an. Strada din Atena nu este deloc mai largă. Despre greci n-am auzit să aibă vreun renume în materie de ordine şi de respectare a regulilor, mă rog, urbane în particular. Şi totuşi maşinile lor staţionate pe străzi văd că nu încalecă trotuarele, nici măcar bordurile, cu neruşinarea cu care le încalecă cele bucureştene. Şi nu este vorba doar de indisciplina dâmboviţeană; din păcate situaţia nu este mult diferită nici în regiunile din România care trec drept mai civilizate… Nu, românului nu-i pasă că îl obligă pe pieton să se strecoare printre maşina lui parcată pe trotuar şi zidul casei sau gard — asta în cel mai bun caz —, sau că îl obligă să coboare pe carosabil, inclusiv atunci când împinge un cărucior cu un copil mic. Iar guvernului şi poliţiei nu le pasă dacă românul respectă sau nu legea. Să fie oare ăsta spiritul românesc? Mă întreb doar, nu dau cu parul.

Iarmarocul uşilor
Am locuit o vreme într-un bloc unde pe un acelaşi palier dădeau uşile a nu mai puţin de şase apartamente. După schimbarea de regim, când a mai crescut un pic nivelul de trai, a apărut moda uşilor metalice. Ei bine, au fost paliere unde, dintre cele şase uşi metalice nou montate, nu erau două la fel. Românului nu-i pasă că acea diversitate de iarmaroc a uşilor, acea lipsă de simetrie şi de armonie între modele şi culori, violentează simţul estetic. El vrea să fie altfel. Şi dacă vecinul nu-l imită, cu atât mai rău pentru vecin. Şi uite-aşa, nimeni nu imită pe nimeni — toţi suntem originali.

Ficţiunea românească este o ficţiune
Aş mai avea, în prelungirea celor de mai sus, câteva cuvinte de spus despre proza românească. Îmi era cunoscută faima de demolator a criticului literar Eugen Negrici, dar nu citisem nimic scris de el. Drept care, mânat de curiozitate, am comandat prin Libris „Iluziile literaturii române”… Ce să spun?… Sincer să fiu, aveam alte aşteptări de la „demolator”. N-am aflat din ea răspuns la întrebarea care mă frământă de ceva vreme, de multă vreme, şi care ştiu sigur că îi frământă pe destui alţii: de ce nu avem nicio capodoperă românească de ficţiune, care să fie cunoscută şi recunoscută peste hotare? De ce nu avem un Ismail Kadare, sau un Milan Kundera, sau un Orhan Pamuk, sau măcar un Imre Kertész?…

Are această întrebare vreo legătură cu dezordinea urbanistică? Sau cu iarmarocul uşilor metalice de pe acelaşi palier? Sau cu maşinile parcate pe trotuare?

În volumul amintit, Eugen Negrici se arată foarte preocupat de… mitogeneza la români; de realismul socialist şi eventual de perpetuarea nocivă a acestuia dincolo de limita temporală până care se admite îndeobşte că acesta a făcut ravagii; se arată preocupat de puţinătatea literaturii medievale româneşti şi de gonflarea acesteia în istoriografia literară; acordă spaţiu unor personalităţi literare şi politice (aproape exclusiv defuncte) în care s-a investit, poate, mai mult decât meritau; comentează copios unele curente şi aşa-zise curente atestate în literatura română; şi câte şi mai câte…

În ce mă priveşte, soarta realismului socialist din literatură română mă lasă perfect rece. Faptul că unele curente literare îşi justifică numele, sau ni şi-l justifică, mă lasă de asemenea rece. La fel şi statura maximizată a unor personalităţi literare româneşti. Şi aşa mai departe. Întrebarea, la care E.N. nu răspunde, rămâne. Bine măcar că îi recunoaşte existenţa: „Literatura ficţională a fost mereu adevărata noastră problemă, punctul vulnerabil, slăbiciunea naţională.” Foarte bine, dar de ce?

Priviţi zona centrală a Bucureştiului şi veţi afla răspunsul… Fiecare loc din acea zonă poate fi asociat cu poezia; poezia sublimului, sau, mă rog, a mizeriei — a „florilor de mucigai”. Poezia este rodul impulsului. Şi poate de aceea poezia românească în ansamblul ei poate fi considerată acceptabilă; nu de puţine ori chiar reuşită. Proza în schimb, necesită organizare, respectarea unor reguli, efort, perseverenţă. Şi fantezie. Fantezia nu înseamnă haos. Proza presupune de asemenea o autoritate formatoare (generic vorbind), autentică, exigentă. Şi onestă. Nu a existat o asemenea autoritate în literatura românească. Nimeni nu i-a încurajat pe români să dobândească şi să cultive acele calităţi care îl caracterizează pe creatorul performant de ficţiune… Doar patimi, invidie şi găşti — asta îţi oferă peisajul literar românesc.

„Demolatorul” Negrici, spre deosebire de un Lucian Boia, care, în domeniul lui, este un demolator autentic — şi binevenit —, se dovedeşte a fi un fals demolator. Demolează ceea ce este deja moloz. Dojeneşte părinteşte şi/sau mângâie pe chelie „formatori de opinie” contrafăcuţi şi aroganţi, prefăcându-se că nu le observă nocivitatea. Şi în general se preface că nu vede punctele cu adevărat slabe ale ficţiunii româneşti. Şi ale literaturii româneşti în general.