Monthly Archives: aprilie 2018

„Legea zgomotului”: amatorism juridic

Un lucru e cert: nu se poate trăi în linişte totală (unii nici nu îşi doresc asta!), tot aşa cum nu se poate trăi fără să produci deşeuri, reziduuri, poluare.

„Normarea” reziduurilor. O paralelă cu poluarea chimică
Societatea, pentru a se proteja, a instituit restricţii pentru „produsele reziduale” rezultate din diverse activităţi de producţie — în particular, pentru poluanţii care, deversaţi în mediu, ar altera calitatea vieţii. Aici însă avem o problemă. Unele reziduuri — de fapt marea majoritate — se produc în mod inevitabil. Când prelucrezi lemnul, nu poţi să nu produci rumeguş; când produci acid sulfuric, nu poţi evita emisiile de bioxid de sulf sau de suspensii acide; când călătoreşti cu maşina/trenul/avionul nu poţi evita emisiile de oxizi de azot, bioxid de carbon, particule; etc. Pentru marea majoritate a poluanţilor deversaţi în atmosferă, în apă sau în sol există norme/limite de concentraţie şi/sau norme de emisie — la sursă, cum s-ar zice.

Exemplu: concentraţia maximă admisă a dioxidului de sulf în aer, stabilită printr-un normativ, la nivelul Ministerului Mediului, este de 350 micrograme pe metru cub, în medie orară, valoare ce trebuie să nu fie depăşită de mai mult de 24 de ori într-un an pentru a se decide că norma este respectată.

Alte norme, complementare, stabilesc riguros cum se face recoltarea probelor, în câte puncte, cum trebuie probele analizate chimic ş.a.m.d.

Limita, aici, nu este legată de sursă. Într-o zonă dată, este grija Gărzii de Mediu să vegheze la respectarea limitelor maxime admise ale poluării cu dioxid de sulf. Alte limite sunt stabilite la sursă (adică la coşul fabricii), respectiv concentraţia dioxidului de sulf în gazul de evacuare. Caz în care este obligaţia proprietarului sursei să respecte norma corespunzătoare.

Am dat acest exemplu pentru a ilustra multiplele precauţii pe care „agentul constatator” trebuie să le aibă în vedere atunci când decide că o entitate a încălcat, sau nu, normele de calitate a aerului. Precauţii valabile în egală măsură — nota bene — pentru organul judiciar, în eventualitatea când decizia agentului constatator a fost contestată în instanţă.

Reziduuri „inevitabile” şi reziduuri „evitabile”
Să luăm un alt exemplu, de astă dată de normare „la sursă”: dioxinele — substanţe foarte toxice, care se degajă printre altele la arderea materialelor plastice. Conform reglementărilor legale, concentraţia dioxinelor în gazul de evacuare al incineratoarelor de gunoi nu trebuie să depăşească 0,1 nanograme pe normal-metru cub, în medie pe 6–8 ore.

Asta nu înseamnă că fiecare poate să-şi ridice în curte o movilă de peturi şi să-i dea foc, având grijă (!) să nu depăşească 0,1 nanograme pe metru cub. Nu, o persoană privată nu are voie să emită dioxine la ea în curte deloc. De ce? Una, fiindcă legea nu-i permite, şi doi, fiindcă arderea în curte poate fi evitată. Persoana respectivă nu are decât să arunce peturile la gunoi, sau, şi mai bine, că le dea la reciclat.

Zgomot „inevitabil” şi zgomot „evitabil”: una-i una şi alta-i alta
La fel ca şi poluarea chimică, poluarea fonică este „inevitabilă” în unele cazuri, şi „evitabilă” în altele. În multe industrii, în transporturi — rutiere, feroviare şi aeriene — şi în construcţii, zgomotele nu pot fi evitate în totalitate. Cel puţin în stadiul actual al tehnologiilor.

Dacă zgomotele din această categorie nu pot fi eliminate, asta nu înseamnă că lucrurile nu pot fi îmbunătăţite. Tehnologiile evoluează. Pretenţiile oamenilor de a se bucura de un trai liniştit şi civilizat (măcar din acest punct de vedere!) evoluează şi ele. Altfel spus, apar mereu posibilităţi noi de limitare a nivelului zgomotelor. Cei ce le produc trebuie să ştie că sub umbrela necesităţii sociale de a produce bunuri şi de a oferi servicii nu pot să-şi facă de cap neinvestind sau investind prea puţin pentru limitarea zgomotelor. De altfel legea îi obligă. Sunt legi specifice acestei categorii de surse de zgomot. Repet: specifice. Un exemplu de lege specifică este Directiva 2002/49/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 25 iunie 2002, privind evaluarea și gestiunea zgomotului ambiental. Ce se înţelege prin „zgomot ambiental”? Găsim definiţia la art. 3: „«zgomot ambiental» înseamnă sunetul exterior nedorit sau dăunător, generat de activitățile umane, inclusiv zgomotul emis de mijloacele de transport, traficul rutier, feroviar, aerian și din amplasamentele unde se desfășoară activități industriale, cum sunt cele definite în anexa I la Directiva nr. 96/61/CE a Consiliului, din 24 septembrie 1996, privind prevenirea și controlul integrat al poluării.”

Pentru celelalte zgomote, cele „evitabile” este făcută Legea 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice. I-aş zice legea de protecţie împotriva nesimţirii.

Iniţiativa legislativă a USR
Pornind de la o confuzie evidentă între sursele de zgomot ambiental (în sensul definit de Directiva 2002/49/CE) şi cele ocazionale, acoperite de legea de protecţie împotriva nesimţirii, cum i-am spus mai sus, Uniunea Salvaţi România a introdus la sfârşitul anului 2017 o iniţiativă legislativă pentru îmbunătăţirea Legii 61/1991. Proiectul USR pleacă de la câteva premise, toate false: 1) că legea propusă a fi îmbunătăţită nu-i bună; 2) că zgomotele ocazionale, produse de indivizi turbulenţi, pot fi măsurate (respectiv, că oamenii legii dispun de dispozitive de măsurare, că se pricep să măsoare şi că e oportun să măsoare); şi 3) că cetăţenii, animaţi de spirit civic (!) şi afectaţi de zgomote, vor apela la organele abilitate; drept care proiectul de lege elimină posibilitatea ca organul de ordine să se sesizeze din oficiu şi trece întreaga iniţiativă a respectării normelor de convieţuire (în ceea ce priveşte nivelul zgomotelor) pe umerii cetăţeanului; căci proiectul nu prevede vreo altă modalitate de constatare a depăşirii fondului sonor maxim admisibil decât în casa „victimei” . Şi asta, chiar dacă art. 5 din Legea 61 rămâne în vigoare (cel care prevede că „contravenţiile se constată de către primar, împuterniciţii acestuia, de către ofiţerii sau agenţii de poliţie (…)”. Or, cum să constate agentul dacă, conform proiectului, nu are altă posibilitate să constate decât în casa „victimei”? Deci solicitat de aceasta. Că doar nu dă buzna în casa omului, de capul lui, să întrebe dacă nu cumva cetăţeanul nu se simte deranjat, i.e. victimă!

Proiectul de lege propune, în esenţă, următoarele valori-limită pentru nivelul zgomotelor: 35 dB (decibeli) pentru intervalele orare 7–14 h şi 16–23 h, şi 30 dB pentru intervalele orare 14–16 h şi 23–7 h.

Veniţi repede cu sonometrul, se aud ţipete!
Unele efecte ale propunerii de lege sunt de tot hazul. Limitele de mai sus ar urma să fie aplicabile, conform textului (v. şi fig. de mai sus), inclusiv în caz de „larmă, strigăte, ţipete ori alte manifestări similare”. Închipuiţi-vă cum agentul constatator dă fuga la „locul faptei”, cu sonometrul în mână, să vadă dacă se ţipă peste limita maximă admisă. Şi asta nu-i totul. Agentul constatator, conform proiectului, nu dă fuga la „locul faptei” ci la victimă în casă, să verifice dacă ţipetele cu pricina se încadrează sau nu în normă!

La fel de amuzantă este şi prevederea conform căreia agentul constatator ar urma să facă determinarea nivelului (ţipetelor!) „în interiorul camerei, cu ferestrele închise”. Dar, pentru Dumnezeu, de ce cu ferestrele închise? Dacă e miez de vară şi eu, presupunând că nu am aer condiţionat, abia pot să dorm de căldură cu fereastra deschisă, să fiu nevoit totuşi să închid fereastra doar fiindcă altfel agentul nu poate decide dacă bairamul din colţul străzii e sau nu e un bairam OK din punct de vedere acustic?

Unde-s mulţi, amenda creşte
Altă prevedere de tot hazul: „În individualizarea sancţiunii aplicabile pentru săvârşirea sau aplicarea contravenţiilor (…), agentul constatator se va putea îndrepta spre limitele maxime de amendă dacă acţiunea perturbatoare este de natură a tulbura liniştea sau activitatea unui număr semnificativ de persoane (subl. mea).”

Cu alte cuvinte, deşi autorul proiectului îşi propune să elimine subiectivitatea introducând rigoarea… matematică, respectiv valori precise maxim admisibile, iată că renunţă totuşi la rigoare, introducând expresia „un număr semnificativ de persoane”. Şi cine stabileşte dacă numărul de persoane este sau nu semnificativ?… Deci, practic, cum procedează agentul? Făcând exces de zel (căci nu a fost solicitat!), îmi bate la uşă şi mă întreabă: Nu cumva te deranjează zgomotul cutare? Ia să vedem, câţi decibeli sunt în casa matale! După care bate şi alte uşi. Câte? Nu se ştie. Căci ce altceva sugerează „numărul semnificativ de persoane”? Sau te pomeneşti că poliţia mizează pe un număr mare de reclamaţii!

Total fals. Căci de multe ori agentul de poliţie (a MAI sau locală), chiar şi pe legea actuală, abia catadicseşte să se deplaseze atunci când e solicitat. De-aia spuneam: nu Legea 61 e proastă, ci aplicarea ei.

Şi încă ceva. Cetăţeanul (la noi) e reticent (sau comod): mai bine îndură nesimţirea sonoră decât să aibă de a face cu poliţia (sau cu primarul — cu care nu-i bine să te pui rău!). Şi atunci, neprimind nicio sesizare, poliţia să nu intervină?

Titlu intermediar Legea zgomotelor
Toate aceste bâlbe penibile au o explicaţie
Spuneam mai sus că proiectul de lege porneşte de la o confuzie evidentă între nivelul acustic ambiental şi nivelul zgomotelor ocazionale. Ce dovadă mai bună se poate găsi decât afirmaţia iniţiatorului din expunerea de motive, cum că „există o necorelare a Legii nr. 61/1991 cu normele de sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, aprobată prin Ordinul Ministerului [de fapt al ministrului!] Sănătăţii nr. 119/2014, potrivit căruia (ş.a.m.d.)”. Or, în Ordinul amintit, toate prevederile, inclusiv valorile limită, se referă la mediul de viaţă al populaţiei, deci este vorba de nivelul ambiental. Şi atunci, despre ce corelare/necorelare vorbim?

De altfel, toate valorile limită ce pot fi găsite în literatura de specialitate ca fiind recomandate pe termen lung (ambientale) seamănă izbitor, ca nivel, cu cele din proiectul de lege al USR. La fel şi cele din studiile privind efectele nocive ale zgomotelor, efectuate sub egida OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) sau a Comisiei Europene. Un studiu serios privind efectele zgomotelor asupra funcţiilor organismului este NIGHT NOISE GUIDELINES FOR EUROPE.

De exemplu, OMS a emis la 1 iulie 2010 o recomandare generală drept ţintă pentru nivelul zgomotelor pentru Europa, şi anume pragul de 40 dB pe durata nopţii. (Mai catolic decât Papa, autorul proiectului USR plusează propunând 30 dB!)

Numai că, iarăşi, se confundă zgomotul ocazional cu cel ambiental. Căci, s-o spunem răspicat, cel puţin pe timpul nopţii, cetăţeanul nu trebuie să audă (pe fereastra deschisă!) nimic peste fondul sonor obişnuit al locului. Care este inevitabil. Deci nu 30 dB, ci nimic!… A! că trăim în Balcani, în țara manelelor, şi că mai avem de recuperat ceva civilizaţie, asta da! Dar să ne propunem măcar o ţintă, aşa cum OMS a propus pentru Europa, în 2010, ca fond sonor pe timpul nopţii valoarea de 40 dB. Apropo, s-o fi atins? Mă refer la ţările civilizate…

P.S. 1. Guvernul a redactat un punct de vedere privitor la iniţiativa USR. Un punct de vedere surprinzător de serios şi de bine documentat, cu recomandarea de respingere. Vreau să zic, surprinzător de serios pentru un document cu semnătura „V. Dăncilă”! Ceea ce mă face să cred că există totuşi experţi adevăraţi care lucrează pentru Guvern.

În ciuda recomandării de respingere a Guvernului, Senatul, plin de persoane „competente”, cum îl ştim, cu Tăriceanu în frunte, a adoptat proiectul. (E drept, amendamentele introduse au anulat aproape în totalitate iniţiativa USR, lăsând Legea 61 practic neschimbată!) Nu ne rămâne decât să sperăm că nu va trece de Camera Deputaţilor… având în frunte pe altcineva.

P.S. 2. Am trimis, pe 13 martie, un mesaj USR în sensul textului de mai sus. Singura reacţie a fost: am trimis colegilor mesajul dumneavoastră.

Reclame

Gânduri: dimineaţă de primăvară

Contemplu pe fereastră un colţ de curte: verdele viguros al pinilor şi arhitectura lor statuară şi, dincolo de ei, ploaia încremenită, fragedă şi înaltă a mâţişorilor de mesteacăn, cu verdele lor crud. Totul având drept fundal cerul de un albastru gingaş, cu scame de nori, albe şi lungi, care s-ar putea să anunţe o schimbare a vremii. (Dacă nu, cu atât mai bine.) Îmi trece prin minte că mi-ar plăcea să văd un tablou cu acelaşi „subiect”. Exact cu acelaşi. Dacă ar fi s-o fac eu însumi, aş folosi tuşe groase pentru pin şi aş realiza mâţişorii c-un vârf de cuţit, nu? (Habar n-am să pictez, dar am auzit că aşa procedează unii!)… Şi mă întreb de ce aş prefera tabloul priveliştii pe care o am faţa ochilor. Poate pentru că sensibilitatea pictorului ar da priveliştii o valoare suplimentară, pe care, percepând-o, ar fi pentru mine un motiv în plus de bucurie: pe lângă frumuseţea intrinsecă a formelor şi a culorilor, ar mai fi şi comuniunea întru sensibilitate cu o altă fiinţă. (Nu vrem să fim singuri pe lume, nu? Toată viaţa căutăm parteneriatul şi… persistenţa!) Dar dacă — mă gândesc în continuare — tabloul n-ar fi cel original ci o copie? Ei, atunci n-aş rămâne decât cu frumuseţea în sine şi aş fi privat de comuniune. De unde, mă gândesc, valoarea mai scăzută a copiilor; chiar şi a celor perfecte. Da, dar asta numai în cazul când aş şti că e vorba de o copie. Şi dacă n-aş şti?… Nu degeaba s-au scris cărţi întregi pe această temă. Vezi: „Falsificatorii artei şi arta falsificatorilor”. Nu-i oare pur snobism să ţii morţiş să ai în casă originalul şi nu copia? Snobism, dacă n-ar fi o chestiune de valoare materială…
Ei, doar gânduri într-o dimineaţă de primăvară…

Scheciuri de măscărici tragici

Îi zice Kim Jong–un lui Donald: Băi, boşorog de yankeu ce eşti, vezi că am şi pus mâna pe butonul nuclear… Donald îi zice lui Kim Jong–un: Băi, piticanie comunistă, vezi că butonul meu nuclear e mult mai barosan şi mai puternic ca al tău! Şi ce te iei de mine că-s bătrân? Ce, eu am zis de tine că eşti umflat?…
Lui Putin îi zice: Păzea, rusnacule, că rachetele mele au şi pornit către Siria!… Putin îi răspunde lui Donald: Bă, imperialistule, dacă daţi cu rachete în Siria, vi le doborâm pe toate, ce mama dracului vă-nchipuiţi voi!

Asta îmi aminteşte de două figuri celebre de pe vremuri. Era, mai întâi, un boxer american, campion al lumii, Cassius Clay, alias Muhammad Ali, zis şi „Guralivul”, care înainte de meciuri obişnuia să dea câte un mic show pe ring la adresa adversarului său, spre deliciul întregii arene. Zicea: Băi, gorilă pocită şi băşicată, vezi că o să-ţi stâlcesc mutra aia bleagă a ta, de o să zică mă-ta că cine-i ăsta, că nu l-am făcut eu!… Şi mai era, ceva mai către vremurile noastre, un general rus, tot un fel de muhammad ali, dar nu de ring ci de cazarmă, care zicea, apropo de unirea Basarabiei cu România: Băi, românilor, băgaţi-vă minţile-n cap, că-n două’ş’patru de ore sînt cu Armata mea Roşie la voi la Bucureşti! Aţi băgat la cap?…

S-au dus guralivii de pe vremuri… Dar în locul lor au răsărit alţii. Donald şi Volodea — şi alţii ca ei. Care or fi ei măscărici, dar sunt măscărici tragici. Din păcate, împroşcându-se cu scuipat între ei, de fapt pe noi toţi ne împroaşcă!… Fiindcă frâiele raţiunii au slăbit peste tot în lume. Dacă a fost vreodată altfel.

Nu ştiu ce să mai inventeze

Asaltul împotriva justiției

Asaltul împotriva justiţiei continuă neabătut. Toţi pentru unul. Adică pentru Dragnea. (Dar, ca s-o spunem pe-a dreaptă: nu-i doar unul. Aşteaptă şi alţii. Cu încredere în politica partidului!) Au pornit de la dezincriminare de fapte penale. Le-a mers cât le-a mers. Au continuat cu eliberări din penitenciare pe motiv de înghesuială în celule. Pe-asta au şi făcut-o. Au trecut la proceduri de urmărire: cică să-l anunţi pe suspect când începi să-l urmăreşti. (Adică să-i pui pisicii clopoţei.) A mers cât a mers. Au inventat despăgubirile pentru condiţii grele de detenţie. Rămâne de văzut cât le va merge. Vine la rând: pedeapsa executată acasă. Deci acel „unul” pentru care se zbat toţi, dacă cu invenţiile anterioare o dau în bară, măcar să stea acasă, condamnat la căldurică, la piscină şi tot tacâmul.

Ultima găselniţă: protocoalele. Cică înţelegerea dintre parchete şi SRI conţine chestii odioase! Bun. Odioase sau nu, o fi, într-adevăr, câte ceva suspect. De pildă, de ce să fie obligat procurorul să-i raporteze ofiţerului SRI cum i-a folosit informaţiile? Dar de aici până la anularea tuturor proceselor judecate începând din 2009, cum vrea deputatul penal Mitralieră, e cale lungă.

Au afectat protocoalele fondul judecăţilor? E ceva imoral în protocoale? Poate este. Dar nu cumva esenţa protocoalelor este că a s-a ajuns la ticăloşi? Poate că imoral este şi să urmăreşti sub acoperire, nu? Se cheamă că tu, agent de urmărire, te dai drept altcineva. Se cheamă că te prefaci. Or, prefăcătoria e imorală. De altfel, în elanul său „purificator”, PSD-ul a încercat-o şi pe-asta, cum ziceam: să-i pună pisicii clopoţei. Să ne imaginăm că agentul de urmărire se dă drept client al traficantului de droguri. Traficantul cade în plasă, bietul de el. A fost tras pe sfoară. Altfel, n-ar fi ajuns la el. Şi atunci, ce e mai bine? Să-i vină poliţia, în uniformă, la uşă? Sau să-l lăsăm pe traficant să-şi facă mendrele? Şi alţi şi alţi tineri nesăbuiţi să le cadă victime şi să ajungă narcomani? Sau să uzăm de… protocoale şi să-i salvăm de la moartea albă?

Între traficanţii de droguri şi traficanţii de bani ai statului, de pe urma cărora dezinfectăm spitalele cu apă de ploaie, întindem asfalt din zer de brânză (sau nu-l întindem deloc), sau sfeterisim medicamente esenţiale,şi câte şi mai câte, ce deosebire ar fi?

Să fim serioşi. Protocoalele or avea, poate, câteva chestii care scârţâie. Dar în principiu sunt bune şi necesare. Chiar dacă este anapoda ca procurorul să-i dea raportul ofiţerului SRI, asta nu înseamnă că informaţiile pe care acesta din urmă le-a cules şi le-a înmânat procurorului, n-au prins bine. Ticălosul se află pe bună dreptate după gratii.

%d blogeri au apreciat asta: