Monthly Archives: mai 2018

Cei şase magnifici constituţionali de pe banca de rezerve a PSD

Şase din cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale a României au reacţionat la comanda politică a PSD, prin ministrul justiţiei Slugărel Tudor, şi au emis o decizie a CCR prin care îl obligă pe preşedinte să o demită pe şefa Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi totodată îi lasă pe procurori la cheremul politicului.

Avem două articole constituţionale: nr. 94 şi nr. 132.

Articolul 94 (c) se referă la prerogativa preşedintelui de a face numiri în funcţii publice:

„Preşedintele României îndeplineşte (…) următoarele atribuţii: c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege.”

Articolul 132 (1) se referă la activitatea procurorilor:

„Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.”


Cele două articole i-au servit Curţii Constituţionale (celor şase majoritari simpatizanţi pesedişti) drept pretext pentru permite celorlalţi majoritari — la vedere, în Parlament — să pună mâna pe justiţia din România. Sesizând sensurile vagi ale prevederilor constituţionale în cauză şi intuind că aici se ascunde „cheia acaparării justiţiei” cei şase „magnifici” au decis că una din prerogative este precisă, în timp ce cealaltă este generală. Precisă este — aţi ghicit — prerogativa ministrului justiţiei, care îşi exercită autoritatea asupra procurorilor; şi nu că le-ar da celor şase cine ştie ce satisfacţii procurorii de rând, ci faptul că în rândul procurorilor poate fi plasat (consideră ei) trofeul cel mare: procurorul-şef al DNA. Aşa că au zis „cei şase magnifici”:
Art. 94 (c)

„este un text cu caracter general, de principiu, în sensul că Preşedintele României numeşte în funcţii publice, în condiţiile legii (…), aplicându-se, deopotrivă şi în ipoteza revocării/ eliberării din funcţie.”

„În schimb — zice în continuare Curtea în comunicatul ei — art. 132 alin.(1) din Constituţie este un text cu caracter special, care stabileşte o putere de decizie a ministrului justiţiei asupra activităţii desfăşurate de procurori şi indică faptul că în această procedură ministrul are un rol central (…), aspect care se reflectă şi asupra carierei procurorilor.”

Deci, vă daţi seama: caracter special, putere de decizie, rol central, (până şi) cariera procurorilor are de suferit de pe urma Măriei-sale ministrul justiţiei! Tare de tot!
(Aia cu „cariera procurorilor” chiar n-am înţeles-o! Un fel de: Na, că v-am tras-o! Sau ce?)

Pentru ca în final s-o spună pe şleau:

„Curtea, având în vedere jurisprudența sa, a stabilit şi conduita constituţională care trebuie urmată, respectiv emiterea, de către Preşedintele României, a decretului de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.”


De unde rezultă că una din prerogative e generală, iar cealaltă specială, rămâne ascuns în tenebrele logicii „celor şase magnifici constituţionali”. De ce nu invers? De ce să nu fi fost autoritatea ministrului una formală, iar aceea a preşedintelui, de a numi procurori, una specială? Cu atât mai mult cu cât preşedintele, conform articolului 80 (2) din Constituţie, „veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”. Păi atunci de unde până unde a scos „cei şase magnifici” că „conduita Preşedintelui României de a nu-şi exercita competenţele potrivit Constituţiei a determinat imposibilitatea ministrului justiţiei să îşi exercite competenţele constituţionale”? Nu s-a întâmplat oare exact invers, adică decizia „celor şase magnifici” să fi fost de natură să îl împiedice pe preşedinte să îşi exercite prerogativa de a „veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”?

Nu ştiu. Întreb şi eu. Nu mai vorbesc de şuntarea CSM, de lista celor 20 de puncte a lui Slugărel, inspirate din Lulu.ro şi din Antena 3, şi câte şi mai câte.


Cei şase magnifici constiţionali sunt: Valer Dorneanu, preşedinte, fost parlamentar PSD, numit din partea Camerei, la propunerea PSD; Marian Enache, fost deputat FSN, PDSR și PSD, numit din partea Senatului, la propunerea PSD; Petre Lăzăroiu, numit la propunerea preşedintelui Traian Băsescu; Mona Pivniceru, fost ministru al justiției în Guvernul USL condus de Victor Ponta, numită din partea Camerei Deputaţilor, la propunerea PNL; Simona Maya Teodoroiu, numită judecător la CCR prin decizie a Senatului, cu susținerea PSD; Varga Attila, numit de Camera Deputaților, la propunerea UDMR.

Reclame

Ţopescu şi Pintilie

Cristian Ţopescu şi Lucian Pintilie au dispărut recent, la distanţă de câteva zile, la vârste apropiate.
Ambii au căzut la un moment dat în dizgraţia regimului comunist. Ţopescu, comentator sportiv, a fost persecutat pentru o banală afirmaţie, cum că unora dintre cei mai buni fotbalişti români ar merita să li se permită să se transfere la mari echipe europene. Ceea ce — ar fi fost de părere comentatorul — ar fi în beneficiul lor şi al fotbalului românesc. Pintilie, regizor de teatru şi de film, a fost un opozant aproape făţiş al regimului comunist. A primit interdicţia de a mai monta spectacole în România după ce a pus în scenă o versiune „neconformă” a „Revizorului” lui Gogol. I-a fost retras de pe ecrane, imediat după premieră, filmul „Reconstituirea”, considerat subversiv. Drept care a plecat în exil, în Franţa. În ambele ţări a realizat spectacole de mare valoare artistică şi de mare succes.
Acum, la dispariţia lor, media şi instituţiile statului s-au ocupat copios de Cristian Ţopescu, şi l-au ignorat aproape cu desăvârşire pe Lucian Pintilie. Cel dintâi a pus umărul, conştient sau nu, la „circul” comunist (cu tot mai puţină pâine — și într-un final pe cartelă). Iar după Revoluţie a cochetat „puţin” cu regimul Iliescu. Cel de-al doilea a fost unul din marii artişti ai României.
Mi se pare scandalos.

Servicii medicale gratuite pentru beneficiarii de legi speciale

Am trimis Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate scrisoarea de mai jos. Spre surprinderea mea, am primit prompt răspunsul de mai jos. (Ceea ce mă face să sper că ceva totuşi s-a schimbat în „stilul” CNAS de a relaţiona cu publicul.)

Le fac publice pe ambele în speranţa că le vor putea fi de folos şi altora.

***

Stimate domnule preşedinte

Sunt beneficiar al Legii 189/2000 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată etc.

În ceea ce priveşte serviciile medicale la care face referire legea de mai sus, permiteţi-mi să citez din art. 5:

„Persoanele prevăzute la (…) vor beneficia de (…) următoarele drepturi: a) asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor.”

Am toate motivele să cred că această prevedere este valabilă pentru toate unităţile medicale care au contract cu CNAS, indiferent dacă sunt de stat sau private. Cu toate acestea, deşi în ultimii (mulţi) ani am apelat la serviciile a numeroase unităţi medicale care aveau contract cu CNAS, nici măcar o singură dată nu am beneficiat de gratuitate pentru servicii medicale ALTELE DECÂT CELE DE CARE SE BUCURĂ TOŢI ASIGURAŢII. Nu mai vorbesc de prioritate! Aşa ceva nici n-a intrat vreodată în discuţie. Atunci când am invocat Legea 189/2000 mi s-a răspuns în mod invariabil că contractul încheiat cu CNAS nu prevede asemenea gratuităţi.

Îmi permit să vă citez — deşi nu mă îndoiesc că o cunoaşteţi — din Hotărârea nr. 140/2018 din 21 martie 2018 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2018-2019:

„Art. 206 (1) — Pentru categoriile de persoane prevăzute în legi speciale, care beneficiază de asistenţă medicală gratuită suportată din Fond, în condiţiile stabilite de reglementările legale în vigoare, casele de asigurări de sănătate decontează suma aferentă serviciilor medicale furnizate prevăzute în pachetul de servicii medicale de bază, care cuprinde atât contravaloarea serviciilor medicale acordate oricărui asigurat, cât şi suma aferentă contribuţiei personale prevăzute pentru unele servicii medicale ca obligaţie de plată pentru asigurat, în condiţiile prevăzute în norme.”

În citatul de mai sus prevederile nu mi se par totuşi foarte clar formulate. Se vorbeşte de „unele servicii medicale” şi de unele presupuse restricţii neprecizate: „în condiţiile prevăzute de norme”.

Vă rog să faceţi cuvenitele precizări, astfel încât prevederile Legii 189 să nu mai fie literă moartă, aşa cum au fost până acum, vreme de aproape douăzeci de ani.

În relaţia cu unitatea medicală, beneficiarul Legii 189 nu are nicio şansă să-l convingă pe administratorul respectivei unităţi că are dreptul la gratuităţi conform legii. Căci el nu are nici posibilitatea, nici calitatea, de a verifica prevederile contractuale cu CNAS ale unităţii medicale. Cu alte cuvinte, degeaba îmi veţi răspunde (poate) mie, petiţionarul, că mă bucur de drepturi, dacă nu reglementaţi problema LA NIVEL INSTITUŢIONAL.

Nu reclam nicio unitate medicală anume. Aştept doar rezolvarea problemei în generalitatea ei.

***

Iată deci răspunsul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate:

Stimate domnule Paul Tumanian,

Conform OUG 170/1999 privind acordarea, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de persoane prevăzute în legi speciale, cu modificări şi completări ulterioare,

„ART. 1. Persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin acte normative speciale beneficiază de drepturile acordate asiguraţilor în condiţiile prevăzute de actele normative care reglementează materia asigurărilor sociale de sănătate, de actele normative prin care au fost instituţionalizate şi în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă.

ART. 2. Categoriile de persoane prevăzute la art. 1 sunt:

………………………………………………………………………………..

c) persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi cele deportate în străinătate ori constituite în prizonieri;

…………………………………………………………………………………”

Conform ART. 5 din PUG 170/1999, cu modificări şi completări ulterioare, persoanele prevăzute la art. 2 lit. c) şi d) beneficiază şi de următoarele drepturi:

a) asistenţă medicală gratuită;

b) medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, prevăzute în „Lista cuprinzând denumirile comune internaţionale ale medicamentelor din Nomenclatorul de produse medicamentoase de uz uman de care beneficiază asiguraţii pe bază de prescripţie medicală, cu sau fără contribuţie personală”, cât şi pe timpul spitalizării, în condiţiile Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate;

Conform HG 140/2018, art. 156 (4), Pentru persoanele prevăzute în legile speciale, care beneficiază de gratuitate suportată din Fond, în condiţiile legii, casele de asigurări de sănătate suportă integral contravaloarea medicamentelor al căror preţ pe unitatea terapeutică este mai mic sau egal cu preţul de referinţă, corespunzătoare medicamentelor cuprinse în sublistele pentru care se calculează preţ de referinţă pentru forme farmaceutice asimilabile, cu respectarea prevederilor referitoare la prescrierea medicamentelor.

Conform ART. 206 din HG 140/2018,

„Pentru categoriile de persoane prevăzute în legi speciale, care beneficiază de asistenţă medicală gratuită suportată din Fond, în condiţiile stabilite de reglementările legale în vigoare, casele de asigurări de sănătate decontează suma aferentă serviciilor medicale furnizate prevăzute în pachetul de servicii medicale de bază, care cuprinde atât contravaloarea serviciilor medicale acordate oricărui asigurat, cât şi suma aferentă contribuţiei personale prevăzute pentru unele servicii medicale ca obligaţie de plată pentru asigurat, în condiţiile prevăzute în norme.

De exemplu, pentru unele servicii medicale stomatologice suma decontată de casa de sănătate este de 60% pentru asigurații obişnuiţi, iar pentru beneficiarii legilor speciale este de 100%, contribuţia personală a asiguraţilor pentru asistenţă balneară în sanatorii balneare/secţii sanatoriale balneare din spitale reprezintă 35% din tariful/zi dar pentru beneficiarii legilor speciale partea de contribuţie personală a asiguratului se suportă din fond.

Prin urmare, ca beneficiar ai Legii 189/2000 aveți dreptul la asistenţă medicală şi medicamente în condiţiile actelor normative care reglementează activitatea sistemului de asigurări de sănătate, respectiv Contractul-cadru şi normele de aplicare a acestuia. Activitatea furnizorilor de servicii medicale derulată în baza contractelor cu casa de sănătate este reglementată de aceste acte normative.

Vă mulţumim,

Serviciul Relaţii cu Asiguraţii, Presă şi Purtător de Cuvânt
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate

***

La o singură întrebare nu răspunde CNAS: Cum convingi unităţile medicale care au contract cu CNAS că ai toate aceste drepturi atunci când la solicitarea ta îţi răspund: ÎN CONTRACTUL NOSTRU CU CNAS NU AVEM ASEMENEA PREVEDERI.

Biciul american şi „îmblânzirea mondială”

Trump ameninţă cu invazia Coreea de Nord şi, ce să vezi, la scurt timp Kim Jong-un face o „vizită istorică” în Coreea de Sud, anunţând în acelaşi timp că e dispus să renunţe la experimentele nucleare. Iar mai recent eliberează trei prizonieri americani, într-un gest de „bunăvoinţă”!… Acum câteva decenii, Ronald Reagan, un alt republican, se menţine ferm pe poziţie în decizia de a duce la bun sfârşit „Războiul stelelor”. Şi, ce să vezi, în mandatul său apare Gorbaciov care reformează sistemul sovietic atât de tare încât îl pune la pământ. Pură întâmplare!
Acum Trump retrage Statele Unite din Acordul cu Iranul. Ceea ce înseamnă că îşi retrage încrederea în promisiunea iraniană de a abandona programul nuclear, şi reimpune sancţiuni economice. E rău? E bine? (Statele europene se pare că plâng mai degrabă după banii investiţi în Iran decât după armonia mondială!) Rămâne de văzut.
Da, e adevărat, o fi Trump bădăran şi antipatic… Dar înaintea lui, sub „blândul” şi manieratul Obama, lui Putin a început să i se suie la cap. Aşa că nu se ştie niciodată…

Discriminare sau insultă?

Klaus Iohannis a fost amendat de CNCD pentru expresia deja notorie „nişte penali”. Hai să zicem că expresia a fost cam deplasată. Şi că preşedintele a vizat O CATEGORIE de oameni: pe cei care nu sunt încă definitiv condamnaţi. Căci în caz contrar, conform legii, nu s-ar putea încadra la „discriminare”. Să zicem!

CNCD a amendat situl Times New Roman pentru a o fi insultat pe amanta preşedintelui PSD (pe care acesta a adus-o la congres), numind-o „curva lui Dragnea”. Hai să zicem că a fost o gafă. Căci doar femeile pot fi curve. Deşi, hm, n-aş zice că-i tocmai sigur.

Dar de ce a fost sancţionat CT Popescu? Asemuind coafura lu’ madam Dăncilă cu pavianul cu mantie, ce categorie a denigrat CTP? Femeile în general? Păi câte femei se coafează precum madam Dăncilă? Personal, n-am văzut niciuna. Hai să zicem că CTP s-a referit nu la coafura lu’ madam Dăncilă, ci la madam Dăncilă întreagă. Cu atât mai puţin este vizibilă vreo categorie supusă discriminării. (Unii au zis: pavianii cu mantie au fost denigraţi. Şi aş fi înclinat să subscriu.) Altminteri, cum rămâne? Orice insultă adresată unei femei este discriminare?

Sesizare către Poliţia Locală Sector 4 Bucureşti

Interlopi lângă BIG Berceni

Bună ziua
Marţi 8.05.2018, la ora 10, am întâlnit în zona gurii de metrou de la BIG Berceni doi agenţi ai poliţiei locale. I-am sesizat cu privire un individ pe care l-am remarcat de foarte multă vreme făcând în zonă comerţ cu obiecte, cel mai probabil furate: telefoane, încărcătoare. Pe unul din aceşti indivizi l-am surprins descuindu-şi maşina parcata în apropiere, un Volkswagen nou, cu matricola […]. (Asta ca să vă faceţi o idee de cât de bine le merge!) Era doar un indiciu. L-am comunicat agenţilor dv. Le-am arătat: Uitaţi, cel de colo este individul la care mă refer. N-au părut interesaţi. Dar deloc. Fumau rezemaţi de peretele gurii de metrou şi discutau între ei. Cu privire la maşină, replica unuia din agenţi a fost: Dacă are omu’ bani!… I-am spus: Păi dv. nu pentru asta sunteţi aici, ca să vedeţi de unde „are omu’ bani”?… Mi-a răspuns: Dacă nu-l prindem asupra faptei, n-avem ce să-i facem.

Problema stă aşa: Eu trec prin zonă de vreo 15 ani. Văd de fiecare dată mişunând pe la gura de metrou tot felul de indivizi dubioşi, care şoptesc printre dinţi: Telefoane, încărcătoare!… Aceleaşi fețe, pe care am ajuns să le cunosc. Nu pot să cred că agenţii dv. nu-i cunosc la rândul lor. Sau, dacă nu-i cunosc, înseamnă ca nu-şi fac meseria. La momentul la care fac referire erau tot acolo, la 20 de metri de agenţi. Fiecare îşi vedea nestânjenit de „treaba” lui. Zic agenţii: dacă nu-i prindem asupra faptei!… Păi cum să-i prindă asupra faptei? Fiind în uniforma?

Nu vă supăraţi, am motive temeinice să suspectez că exista înţelegeri între poliţie (mă rog, unii poliţişti) şi interlopi. Mi-e imposibil să cred că în atâţia ani, dacă se dorea cu adevărat stârpirea comerţului ilicit cu obiecte furate în zonă, nu se reuşea.

Mai fac o încercare pe această cale la dv. Daca lucrurile continuă, sunt hotărât să merg mai departe, să sesizez organele ierarhic superioare şi/sau să alertez televiziunile.

Actualizare din 18 iunie 2018. Am primit în sfârşit astăzi un răspuns de la Poliţia locală a Sectorului 4, Bucureşti. Nu înainte de a mă fi plâns Primăriei Sectorului 4 de absenţa unei reacţii din partea Poliţiei locale, cu încălcarea legii care stabileşte intervalul de maximum 30 de zile ca fiind obligatoriu pentru soluţionarea oricărei petiţii adresate unei autorităţi publice.

Pe scurt, Poliţia locală n-a văzut nimic, nu ştie nimic. Deci eu îi văd pe bişniţari aproape zilnic, „la datorie”, „promovându-şi” marfa de furat, le cunosc şi mutrele, sunt sigur că toată lumea care trece prin Piaţa Sudului îi cunoaşte, iar Poliţia locală n-aude, nu vede, nu ştie.

La suspiciunea mea de cârdăşie a poliţiei cu interlopi din zonă răspunsul Poliţiei locale nu face nicio referire.
Raspuns Pol. locala S4_interlopi BIG Berceni, 18.06.18

Emoţie. Facebook

Într-o zi mi-a trecut prin cap: ce-ar fi să-i caut prin toată lumea pe cei născuţi în aceeaşi zi cu mine? Nu se poate să nu descopăr că avem ceva în comun! (Apoi am auzit că le-ar fi venit şi altora ideea asta. Sau cel puţin unuia. Nu ştiu ce a/au descoperit. Oricum, ar fi fost o îndeletnicire de milionar.)

Cred că am fost un naiv până mai acum câţiva ani. Într-o zi m-am întâlnit într-o librărie cu un „mare scriitor”. I-am spus: Ştiţi că suntem născuţi în aceeaşi zi? M-a privit încruntat, nici urmă de emoţie. Mai degrabă s-ar zice că s-a simţit jignit. Apoi, din vorbă în vorbă, eu punând întrebări, „marele scriitor” răspunzând, l-am întrebat dacă respectă vreun program zilnic de scris. — Am auzit că alţii ar avea, am adăugat în chip de explicaţie. De data asta întrebarea i-a părut fără doar şi poate jignitoare. Mi-a răspuns iritat: — Dacă dumneavoastră vă închipuiţi că pentru mine are vreo importanţă!… Adică ce-aţi dori, să am un program, când scriu, când stau la masă, când intru la toaletă!

Aşa că de-aia zic: am fost un naiv până acum câţiva ani. Asta se întâmpla pe vremea când încă nu se inventase Facebook-ul. Drept care nu ştiu ce-i mai bine. Sau mai puţin rău.

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (VI)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă

Megalomania de mucava. Rezistenţa prin legumi-cultură

Pe măsură ce trece timpul, în loc să mă împac şi să uit, privesc în urmă cu tot mai multă ură acel regim care s-a numit comunist. Unii spun: a avut şi părţi frumoase comunismul. Iar eu răspund: nu, comunismul n-a avut nicio parte frumoasă. Viaţa a avut şi părţi frumoase — doar în măsura în care a reuşit să se sustragă regimului.

Pseudo-proprietatea comunistă: Loturile „personale”. Ar putea să pară, la o privire superficială, o iniţiativă lăudabilă: să încurajezi cultivarea de către toţi cetăţenii, gratuit, a peticelor de pământ aflate în proprietatea statului, până atunci lăsate nevalorificate: pe străzi, în faţa caselor, pe locuri virane (o mulţime, slavă Domnului!), în incinta unor instituţii; unde, în treacăt fie zis, angajaţii — scuze, oamenii muncii! — munceau cu mult mai multă tragere de inimă la loturile lor „personale” decât pentru slujba lor, cea pentru care primeau leafă — scuze, retribuţie!

O cunoştinţă mi-a spus o dată: Nu-i rău că s-au gândit la asta. Şi naziştii au încurajat o asemenea practică, valorificând astfel fiecare petic de pământ, spre folosul tuturor… Surprins de o asemenea asociere, nazism–comunism, nu i-am dat cunoştinţei mele nicio replică. Abia mai târziu, amintindu-mi, mi-am dat seama cât de „compatibile” au fost cele două regimuri. Şi cum se aliniau — cumva de la sine — practicile.

Un regim atât de opresiv cum a fost comunismul lui Ceauşescu mi se pare — şi mi s-a părut şi atunci — de-a dreptul neverosimil să fi fost tocmai el acela care să promoveze ideea de valorificare a pământului şi să le ofere cetăţenilor şansa de a-şi petrece cu folos timpul liber. Realitatea e că acţiunea a fost într-adevăr inspirată. Oamenii şi-au văzut satisfăcut simţul proprietăţii. Fără a deveni proprietari! Apoi, s-au ales cu ceva produse, care, se ştie, lipseau de pe piaţă în cea mai mare parte.

Totul n-a fost însă decât o diversiune. Dar inspirată, cum spuneam. Regimul a găsit un mijloc de a le abate oamenilor atenţia de la marile şi numeroasele frustrări pe care el însuşi le crease.

Apoi: unii „proprietari” au luat-o în serios. Au ridicat împrejmuiri în jurul loturilor din apropierea casei, pe care singuri şi le-au atribuit! Cu aspect de provizorat, e drept — dar ce conta! Alţii au mers până acolo că au pus şi porţi la împrejmuirile lor! Pe care, părăsind lotul, şi-au făcut obiceiul să le încuie cu lacăt! Ba chiar au plantat pomi şi arbuşti de jur împrejur, astfel că, până la căderea regimului, apucaseră să creeze un fel de (pseudo)intimitate incipientă… Da, mulţi au fost fericiţi! Dincolo de micro-legumicultura lor, nu îi interesa mare lucru. Aşa că dacă regimul comunist a avut totuşi şi părţi bune, poate că loturile „personale” pentru legumicultură la scară casnică au fost acelea.

Statuile de carton ale lui Ceauşescu. Se spunea că nu are „vedere în spaţiu”. Nu îşi putea imagina cum vor arăta în realitate sculpturile închinate luptei proletariatului şi realizărilor regimului, pe care la un moment dat — pe la mijlocul anilor ’80 — începuse să şi le dorească dictatorul român. Probabil ca să lase în urma sa mai mult decât… o societate socialistă multilateral-dezvoltată. Cu machetele era obişnuit: doar de atâtea ori vizitase săli în care îi erau prezentate mulaje cu noile blocuri ce n-au întârziat imediat după aceea să se „materializeze” pe locul cartierelor demolate, îndeosebi în aşa-zisul „centru civic”, la piciorul megalomanei „Case a Poporului”. Cu lucrările plastice însă nu se prea descurca. Aşa se spunea în epocă. De aceea viitoarele opere îi erau prezentate la scara 1:1, construite din „carton”: placaj, pânză, armături. Aşa se face că la un moment dat s-a ivit „peste noapte” în faţa magazinului Bucur–Obor, la intersecţia dintre şoseaua Ştefan cel Mare şi calea Moşilor, o monstruozitate care se lua la întrecere în înălţime cu blocurile de zece etaje din jur: un proletar cu un braţ ridicat în chip victorios, sau cam aşa ceva… Îmi pare rău că nu mi-a trecut prin minte s-o fotografiez. Şi totodată sunt uimit că hidoasa butaforie nu s-a păstrat în memoria colectivă. Nimeni n-a mai amintit de ea, nicăieri nu i-am întâlnit poza, deşi s-ar putea să o fi prins Revoluţia în acel loc… Atât de mult conta „poporul suveran”, încât cel care trebuia să „vadă” lucrarea şi, „expert” în arte plastice, să o placă şi să o autorizeze era Ceauşescu. El şi nimeni altcineva…

Pe de altă parte, recunosc, poate că e mai bine că toate aceste monstruozităţi s-au şters din memorie. Chiar dacă e adevărat că „cine uită nu merită”, istoria românilor atinsese în urmă cu câteva decenii o cotă atât de ridicată a absurdului încât nu cred că mai există pericolul de a o repeta vreodată.

Barem pe protecţie antiseismică „confort” II. Construcţiile destinate oamenilor de rând şi activităţilor de rând erau proiectate să reziste la cutremure până la gradul 7 pe scara Richter. Aşa erau baremurile. Asta, până la cutremurul de la 4 martie 1977. Doar cele speciale şi pentru persoane… speciale erau asigurate până la cutremure mai puternice. De exemplu, Casa „Poporului” a fost proiectată să reziste până la cutremure de gradul 8. La fel şi blocurile de pe bulevardul „Victoria Socialismului”, unde urma să se mute — şi probabil că s-a şi mutat — protipendada comunistă…

Diferenţa între cele două standarde este colosală. Căci un cutremur de gradul 8 este de zece ori mai puternic decât unul de gradul 7! Evident, la fel de importantă este şi diferenţa de cheltuieli pentru construcţiile corespunzătoare celor două baremuri.

În decembrie 2006, într-o şedinţă a Camerelor reunite ale Parlamentului, Băsescu a condamnat comunismul ca fiind un regim ilegitim şi criminal. Ar fi trebuit, poate, să mai adauge în raportul său că regimul fost criminal şi pentru că i-a împărţit pe cetăţeni în două categorii. Şi din acest punct de vedere. O categorie, largă, de oameni a căror viaţă preţuia mult mai puţin decât a celor din cealaltă categorie, restrânsă, a privilegiaţilor regimului.

Bancnotele de cârpă. Pe la sfârşitul anilor ’80 regimul nu mai avea resurse nici pentru a înlocui pe piaţă bancnotele uzate. Circulau bancnotele vechi de mulţi ani, care se ferfeniţiseră în aşa hal, încât acceptarea lor la magazine (care, evident, erau tot ale statului!) devenise o permanentă sursă de iritare. La casă refuzau să ţi le primească fie pentru că lipseau bucăţi din bancnotă, fie că lipiturile cu bandă adezivă erau prea vizibile, fie că, cel mai rău, nu se mai distingea seria. Făcute dintr-o hârtie de calitate îndoielnică, bancnotele ajunseseră să arate ca nişte zdrenţe.

Chiar în vara anului 1989 am făcut, la fel ca şi în alţi ani, un circuit turistic de o săptămână cu unica firmă de turism de pe vremea aceea, „O.N.T. Carpaţi”. În mod invariabil, circuitul includea celebrele — încă de pe atunci — mânăstiri din nordul Moldovei. La una din mânăstiri, nu-mi amintesc la care, i-am dat călugăriţei care făcea oficiul de casieriţă la poarta mânăstirii, una din acele bancnote ferfeniţite. I-am pus bancnota în mână — probabil una de cinci lei — şi am dat să intru. „Angelica măicuţă” a avut însă o reacţie furibundă: mi-a pus în piept o mână fermă de body-guard, împiedicându-mă să intru.

Am avut parte, în acelaşi circuit, legat de acele mizerabile bancnote, de un cu totul alt comportament la un magazin din centrul oraşului Oradea. Pe uşă, la intrarea în magazin, se putea vedea un bileţel: vă invităm să predaţi la casă bancnotele uzate pentru a fi schimbate la bancă!… Cu ce le schimbau, nu ştiu. Dar — aşa, ca digresiune — uneori mă întreb dacă nu cumva linia de demarcaţie lui Huntington nu desparte într-adevăr două lumi diferite!