Monthly Archives: iunie 2018

Din constituţia Republicii Socialiste România

„Indicii temeinice”!
Poate fi amuzant să frunzăreşti constituţia Republicii Socialiste România (peste care am dat scoţând la aerisit un teanc de publicaţii vechi dintr-un compartiment al bibliotecii mele, care riscau să fie invadate de mucegai).

Ia uite ce scrie la art. 31: „Nicio persoană nu poate fi arestată dacă împotriva ei nu există probe sau indicii temeinice că a săvârşit… etc.” Ceea ce mă face să cred că am găsit sursa de inspiraţie a lui Nicolicea (sau Iordache, sau Şerban Nicolae), care a ţinut morţiş să înlocuiască sintagma „suspiciuni rezonabile” din Codul penal cu „indicii temeinice”. O fi ştiind el ceva!

Apoi: în art. 42 scrie negru pe alb că „Marea Adunare Naţională [este] organul suprem al puterii de stat, (…) unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România”! Ceea ce coincide izbitor cu art. 61 din Constituţia României din ziua de azi, cum că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. Iar pe Călin Popescu Tăriceanu îl face să repete cu voluptate de la tribuna Senatului, de i se umple gura de salivă, şi s-o ţină langa cu „organul suprem”.

Apropo…
Am avut curiozitatea să extrag din constituţiile unor state europene. Dintre constituţiile Italiei, Franţei, Spaniei, Belgiei, Olandei, Republicii Cehe, Poloniei, Bulgariei, Slovaciei, Sloveniei şi Ungariei (chiar pe toate nu le-am cercetat!), care credeţi că conţine, la fel ca a României, sintagma „organul suprem”, cu referire la Parlament? Aţi ghicit: a Ungariei, drăguţa de ea!

Aşa că nu m-aş mira să le vină şi alte idei, lui Dragnea, Tăriceanu & Co. Mai ales după ce primul mai sus numit a hotărât să devină „mai ferm, mai radical”. Mă gândesc că s-ar putea să-l tenteze art. 3 din constituţia RSR, care spunea că „În Republica Socialistă România, forţa conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”. Ar fi o simplă înlocuire de trei cuvinte: în loc de „Partidul Comunist Român” — „Partidul Social Democrat”. Majoritatea parlamentară, la cât e ea de… preș la picioarele conducătorului iubit, n-ar fi de mirare să voteze. Mai ştii!

Reclame

Sfânta laşitate pesedistă (şi extra-pesedistă)

Pentru cei ce au uitat sau n-au fost martorii trecutului comunist, PSD a explicat astăzi în chip strălucit cum a fost posibilă dictatura lui Ceauşescu în România. Unanimitatea din CEx în sprijinul condamnatului Dragnea spune totul. Cei de sub dictatură mai aveau oarecum scuza că, la câtă lăcomie de putere şi de bunăstare îi anima, n-aveau, să zicem, alternativă la susţinerea politică. Plus ameninţarea represiunii securiste în cazul că, prin absurd, le-ar fi trecut prin cap gânduri de nesupunere. Cei de astăzi în schimb, tot ce ar risca ar fi represiunea… „statului paralel”! Cât despre o alternativă la susţinerea politică, ar fi putut găsi fără probleme o soluţie de refugiu: migraţia către un alt partid. Momentul era propice: cei ce apucaseră să se pronunţe pentru neacceptarea în partid a „traseiştilor politici” ar fi trecut fără doar şi poate, acum, în preajma moţiunii de cenzură, peste „principii” pentru a-i primi la sânul lor pe eventualii transfugi pesedişti. Nu s-a găsit niciunul. Unanimitate! Strâns uniţi în jurul conducătorului iubit! De ce? Din atașament pentru principiile social-democrației? Aș! ți-ai găsit. Din cea mai pură laşitate.

Şi când te gândeşti că toate acestea se petrec în prezent, sub tutela Uniunii Europene. Să ne imaginăm că tutela ar fi fost, ca odinioară, a Uniunii Sovietice (sau a lui Putin din ziua de azi), sau că n-ar fi existat niciuna, ca pe vremea „disidentului” internaţional Ceauşescu. Derapajul PSD ar fi fost rapid şi total.

La fel de total şi de rapid cum urmează, în împrejurările date, frângerea gâtului pesedistului-şef. Sper.

Alte măşti, aceeaşi farsă: un articol din Evz, din 2012

Reproduc aici un articol din Evenimentul zilei, din data de 28 iulie 2012, semnat de Andreea Udrea. La fel de actual, după şase ani, şi astăzi.

ROMÂNIA, TREZEŞTE-TE! Lovitura de stat din iulie 2012

Puciul USL a folosit cu abilitate diabolică majoritatea parlamentară pentru a anihila instituţii fundamentale ale statului.

Planul a fost minuţios pus la punct. Etapele au decurs una din alta, într-o logică perfectă a unui război fulgerător împotriva statului. 1. Trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului. Monitorul Oficial, prin ordinea publicării legilor, în aşa fel încât să împiedice pronunţarea Curţii Constituţionale, a devenit o unealtă esenţială a loviturii de stat. 2. Revocarea Avocatului Poporului. Miza era controlul acestei instituţii, singura care putea ataca Ordonanţele de Urgenţă la Curtea Constituţională. În locul lui Gheorghe Iancu a fost numit, interimar, Valer Dorneanu, fost fruntaş PSD. Deşi legea nu prevede interimatul. 3. Schimbarea preşedinţilor Camerei şi Senatului. Roberta Anastase şi Vasile Blaga au fost înlocuiţi cu Valeriu Zgonea, respectiv Crin Antonescu, prin încălcarea articolului 66 al Constituţiei, a două decizii din 2005 ale Curţii Constituţionale şi a regulamentelor celor două Camere, care prevedeau că doar grupurile care i-au propus pe cei doi pot cere revocarea lor. 4. „Castrarea” Curţii Constituţionale. Guvernul Ponta a modificat prin Ordonanţă de Urgenţă Legea de funcţionare a CCR. Curţii i s-a luat dreptul de a se pronunţa asupra Hotărârilor Parlamentului, lăsându-i-se avizul consultativ. USL a urmărit să împiedice o eventuală opoziţie a Curţii la suspendarea Preşedintelui şi să facă imposibilă intervenţia CCR pentru repunerea în funcţii a lui Blaga şi Anastase. 5. Simplificarea procedurilor de suspendare şi demitere a preşedintelui. Guvernul Ponta a modificat tot prin Ordonanţă de Urgenţă Legea Referendumului. Astfel, referendumul nu se mai invalida în caz că nu se prezentau la vot 50%+1 alegători, iar demiterea se realiza cu majoritate simplă. 6. Ordinea controlată a publicării legilor în M.O. Ordonanţa de Urgenţă, care împiedica Curtea Constituţională să se pronunţe asupra Hotărârilor Parlamentului, este publicată, în ciuda cronologiei evenimentelor, înaintea hotărârilor de demitere a celor doi preşedinţi de Camere. Astfel, CCR a fost împiedicată să-i repună în funcţii pe cei doi preşedinţi de Camere. Crin Antonescu era pregătit să vină la Cotroceni. Pumnul în gură USL a depus pe 19 iulie 2012 o plângere penală împotriva lui Traian Băsescu şi a altor 14 persoane. Motivele par desprinse din dosarele proceselor politice ale anilor `50: „răspândire de informaţii false”, „defăimarea ţării şi a naţiunii”, „periclitarea siguranţei naţionale, stabilităţii monedei, siguranţei statului, credibilităţii ţării”. Cei 15 „au săvârşit fapte de denigrare şi de răspândire de informaţii false printr-o manipulare grosolană a opiniei publice, a organismelor europene şi internaţionale, a partenerilor interguvernamentali, a mediului public, a mass-media internaţională şi internă şi a personalităţilor europene cu privire la situaţia din România”. Incriminările vizează inclusiv faptul că cei 15 „au făcut afirmaţii referitoare la o lovitură de stat”, dar şi termeni ca „mineriadă”, „distrugerea statului de drept”, „acapararea justiţiei”, „suprimarea funcţionării unor instituţii fundamentale ale statului”, „răsturnarea democraţiei”. Ziariştii prezenţi au recunoscut în textul plângerii multe dintre expresiile folosite şi de ei sau de confraţii lor din străinătate. Nicolăescu nu a exclus ca, pe viitor, USL să depună plângeri penale similare şi împotriva ziariştilor sau a altor lideri de opinie care vor folosi termeni precum „lovitură de stat” şi alţii asemenea. Folosirea infractorilor pentru teroare Judecătoarea Aspazia Cojocaru, de la Curtea Constituţională, a fost ameninţată de un deţinut de drept comun. Cum a reuşit Nicu Pârlăţeanu, condamnat la 19 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav (şi-a ucis tatăl în 2008), să o ameninţe, din Penitenciarul Giugiu, în două rânduri pe Cojocaru? Anchetatorii bănuiesc că datele personale ale judecătoarei i-au fost furnizate de doi poliţişti, unul de la IPJ Olt, altul de la Direcţia Generală a Poliţiei Bucureşti. Aceştia au fost descoperiţi, după „amprentele” lăsate în hardul computerelor, că au intrat în baza de date a Ministerului de Interne, şi i le-ar fi transmis lui Pârlăţeanu. Interesante sunt mai cu seamă momentele în care s-au produs cele două ameninţări: în noaptea din 5/6 iulie, probabil printr-un apel telefonic şi în ziua de 10 iulie, printr-un mesaj. În 6 iulie a avut loc în Parlament dezbaterea pentru suspendarea Preşedintelui. În 10 iulie, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra modificărilor aduse Legii referendumului (a stabilit că e nevoie de prezenţa la urne a minimum 50%+1 din total alegători, pentru validare) şi asupra modificărilor aduse legii de funcţionare a CCR.

***

Aşa-i că nu s-a schimbat mare lucru? Au dispărut câteva mutre, au apărut altele. Unii dintre „puciştii” de ieri şi-au pus mască de democraţi iubitori ai statului de drept. (Într-un interviu recent la HotNews, Victor Ponta a spus că speră ca viitorul interviu să fie „despre viitor, nu despre trecut”. Cred şi eu! Unele „probleme” din 2012 sunt rezolvate, au apărut altele. Şi cam atât. Aşteptăm desfăşurarea evenimentelor…

Aşteptăm??

Simona Halep pe stadion: un alt popor român

În postarea mea anterioară de pe Blog secund, m-am înşelat, slavă Domnului!

Nu, ceea ce am văzut sâmbătă 9 iunie în Piaţa Victoriei din Bucureşti n-a fost poporul român. Doar o parte din el. Din păcate, există şi aşa ceva: jegul pesedist. Am auzit un ziarist comentând ieri la un post de televiziune cum că PSD este singurul partid care le-a făcut acelor oameni o ofertă, că opoziţia nu le-a făcut niciuna, că i-a tratat cu dispreţ şi cu aroganţă. Drept care ei, cei pe care i-am văzut sâmbătă, n-au avut altă alegere decât să se lase târâţi în piaţă pentru a susţine PSD împotriva voinţei lor. Nu ştiu ce altă ofertă putea să le fi făcut PSD decât pomana asistenţei sociale. Nu ştiu dacă şi ce fel de voinţă au acei oameni. Din fericire, nu sunt politician şi nu am constrângerile politicienilor de a mă abţine să spun ce cred.

Am văzut-o pe Simona Halep, o tânără absolut fermecătoare în modestia ei şi în bunul ei simţ nativ. I-am văzut pe bucureştenii din tribune, veniţi în deplină libertate să-şi ovaţioneze campioana. Am văzut mii de copii cărora părinţii au găsit ocazia să le ofere un model autentic de urmat. Nu ceea ce le oferă tabloul zilnic al politichiei româneşti: cum poţi să te umpli de bani fără să-ţi baţi capul cu şcoala. Cum poţi să minţi şi să furi fără a fi pedepsit. Sau cum îţi poţi umple timpul butonând smartphone-ul de dimineaţă până seară, în iluzia „socializării”. Am văzut pe Arena Naţională din Bucureşti contactul direct dintre public şi campion, aşa cum îmi aduc aminte de el încă din copilăria mea îndepărtată, animat de bucuria că totuşi ceea ce este esenţial s-a păstrat în oameni. M-am bucurat de cei doi cântăreţi de care aproape că uitasem, Monica Anghel şi Marcel Pavel, care prin arta şi prin talentul lor au creat aura romantică a evenimentului.

Am fost martor la huiduirea ţoapei psesediste care a încercat să capitalizeze în favoarea ei ceva din gloria cu care campioana s-a întors de la Roland Garros. Am apreciat zâmbetul reţinut al Simonei în timp ce primea „onorurile” din mâna paţachinei, care, asaltată de huiduieli, nu ştia cum să mai scurteze momentul pentru a dispărea mai repede de pe podium. Şi dusă a fost.

Cum spuneam, slavă Domnului că ceea ce am văzut sâmbătă în Piaţa Victoriei nu era poporul român!

PS. Nu, eu nu cred că publicul venit pe Arena Naţională a fost unul care n-a dorit altceva decât să o vadă pe Simona Halep, așa cum au considerat unii, şi că de aceea a huiduit-o pe ţoapa pesedistă. Eu cred că e vorba de un public dornic să se implice în viaţa cetăţii, un public responsabil, deci exact opus adunăturii care s-a lăsat târâtă cu două zile înainte în Piaţa Victoriei. Nu o ţoapă apartinică n-a dorit publicul de pe Arena Naţională să vadă, ci o ţoapă pesedistă.

%d blogeri au apreciat asta: