Monthly Archives: ianuarie 2019

Doamnei ministru al sănătăţii

Doamnă ministru,

Vă invit să vă închipuiţi următorul tablou (real). La spitalul de urgenţă Sf. Ioan din Bucureşti, ca în fiecare dimineață, se fac internări la secţia de Urologie. O mulţime de oameni, circa treizeci de persoane (30 ianuarie 2019, ora 8 a.m.) socotind şi aparţinătorii, se înghesuie pe un coridor de la etajul doi. Agitaţie, vorbă multă. Gălăgie. Se iese, se intră. Se aşteaptă. Ce se aşteaptă? Pentru fiecare internare în parte e nevoie să fie de faţă medicul (care acum se află în operaţie). Timp de o oră nu apare nimeni să se intereseze de pacienţi, de biletele lor de internare. Se aşteaptă, în umilinţă totală: eşti pacient, eşti bolnav, aştepţi. Asta-i regula la spitalul de urgenţă Sf. Ioan din Bucureşti. (Oare la alte spitale o fi mai bine?) De ce e nevoie să fie medicul de faţă? Nu e clar. Căci fiecare pacient are în mână un bilet de internare. N-ar fi de ajuns pentru a fi preluaţi de personalul auxiliar şi instalaţi fiecare într-un pat? Se pare că nu. Musai să fie medicul de faţă.

La un capăt al coridorului de aşteptare [v. schiţa de mai jos; cu săgeată albastră: traseul bolnavului operat de la blocul operator în salon] se află blocul operator, la celălalt capăt salonul/saloanele. Bolnavii ieşiţi de la operaţie, acoperiţi doar etaj 2 sf ioanc-un cearşaf, intubaţi, cu perfuzii — pe scurt, vulnerabili —, sunt transportaţi de la blocul operator către salon, trecând prin toată acea mulţime care aşteaptă pentru internare. Mulţime venită direct de afară, din… gripă. Fără măşti pe faţă, fără îmbrăcăminte şi încălţăminte de protecţie. (Să nu existe oare o altă cale de acces între blocul operator și saloane?) Asta, apropo de proaspăta recomandare de a se evita, din motive de epidemie de gripă, spaţiile aglomerate.

Ce părere aveţi, doamnă ministru? Adevăratul tablou al „sistemului” îl găsiţi pe holurile sordide (sau, mă rog, mai mult sau mai puţin renovate) ale mai tuturor spitalelor din România. De saloane nu mai vorbesc. Duceţi-vă să le vedeţi înainte să vă lăudaţi, cum aţi făcut-o pe 29 ianuarie, la tv Digi24, cu 2 (două) paturi la compartimentul de mari arşi de la Spitalul Judeţean din Braşov. Măreață realizare a „sistemului”, sub oblăduirea PSD!

Actualizare din 14 mart. 2019
Iată și răspunsul de la Ministerul Sănătății, primit astăzi, 14.03.2019:

Raspuns MS_Spit. Sf.Ioan

Reclame

Sistemul medical din România arată strălucitor la Digi24

Pintea-„Circe” de la Sănătate faţă-n faţă cu Prelipceanu. Nou mesaj către Redacția Știri de la Digi24

Din nou a făcut realizatorul dumneavoastră Cosmin Prelipceanu, azi 29 ianuarie, ora 20, o emisiune întru glorificarea PSD-ului. Având invitată o ministră a sănătăţii animată toată de elan umanist, cu ochii umezi de entuziasm şi de grija pentru OM a PSD-ului, Prelipceanu a contribuit din plin, timp de 45 de minute, înghiţind tot ce i s-a debitat, la zugrăvirea unui sistem medical românesc dacă nu de-a dreptul performant, atunci cel puţin plin de bune intenţii, doldora de investiţii, cu personal plin de abnegaţie, vorba aia, să-şi dea şi haina de pe ei, pentru îngrijirea bolnavului, neprecupeţind niciun efort ş.a.m.d. — ciorba de pe vremuri, reîncălzită. Nepregătit cu replici adecvate, nefăcând uz de statisticile devastatoare care dau măsura mizeriei reale a sistemului, realizatorul dumneavoastră s-a mărginit să pună în discuţie cazul nefericit — şi minor — al unei mici paciente căreia chirurgul i-a uitat în abdomen o faşă la o operaţie banală de acum un am. Mă şi mir că doamna ministră nu i-a dat replica cu o pensetă pe care chirurgii au uitat-o în corpul unui pacient la o operaţie în… Germania (sau în Statele unite), acum nu ştiu câţi ani! Şi a rămas mut de admiraţie când ministra s-a lăudat cu un „compartiment” de… 2 (două) paturi pentru mari arşi la Spitalul Judeţean de la Braşov.

ENGIE somează cu sistarea livrării gazelor

„Generos” în somaţii, ENGIE!

De ce credeţi că am primit „somaţie sistare a furnizării de gaze”? Am restanţe? Am întârziat cu plăţile? Da. Cu 1 (una) zi.

Data scadentă la ultima factură, gaze şi electricitate, era 17.01.2019. Am achitat-o pe 18.01! Şi gata, m-am şi trezit cu o somaţie. Altminteri, în toată corespondenţa de până acum cu ENGIE, m-au gratulat cu titlul pompos de partener. Acum îşi somează partenerul.
Sigur, între data plăţii prin home banking şi data înregistrării plăţii în scriptele furnizoului poate interveni o întârziere de o zi sau două. Culmea e că în înseşi evidenţele ENGIE, aşa cum rezultă din contul „partenerului” (adică al meu), rezultă inexplicabile inadvertenţe.
Iată, în „istoricul facturilor”, factura de 53,85 lei pentru consumul de electricitate apare ca neplătită. În „istoricul plăţilor”, aceeaşi factură apare achitată. Factura de 192,43 lei, pentru gaze, apare ca fiind achitată în ambele evidenţe. Şi totuşi aceeaşi plată apare ca fiind restanţă pe ultima factură trimisă.


Rezumând, pentru un decalaj de două-trei zile, să zicem, ENGIE îşi ameninţă „partenerul” că îi închide gazele? Asta, în condiţiile în care clientului îi este acordată o perioadă de graţie de 30 de zile, când poate plăti fără majorări. Aşadar, de ce somaţie şi nu o simplă atenţionare? De ce nu un îndemn amical? Dacă tot suntem parteneri și ne dorim să păstrăm „parteneriatul”.

Somaţiile stresează, nu ştiaţi? La fel ca şi guvernarea PSD

Am trimis „partenerului” ENGIE (nimeni altul decât Gaz de France Suez autrement coiffé) mesajul de mai jos:

„Aşadar, îmi trimiteţi o somaţie! Deşi sunt un plătitor corect, fără nicio restanţă.
Mă uit în istoricul facturilor din contul meu.
Factura nr. 70100239635 (electricitate), în valoare de 53,85 lei, a fost achitată pe 18.01 prin Internet Banking, banca Transilvania, deci cu doar 1 zi întârziere (faţă de perioada de graţie de 30 zile); şi asta fiindcă am avut un blocaj la plăţi prin „home banking” la banca ING — drept care, am activat urgent „internet banking” la BT. Dar în „somaţia” voastră apare ca neachitată. Factura nr. 70100239635 (electricitate), în valoare de 8,6 lei nu ştiu ce reprezintă — iau pentru prima oară cunoştinţă de ea; oricum, văd că are termen 20.02. Iar factura cu nr. 11407937363 (gaze), abia venită, în valoare de 318 lei, are şi ea termen 20.02.
Şi în condiţiile astea, îmi trimiteţi somaţie!
Bun, să vă spun ceva. La energie electrică, mă taxaţi cu 0,41333 lei per kWh energie activă, în timp ce la Enel, la un alt loc de consum pe care îl am, la Bucureşti, acelaşi kWh îl plătesc cu 0,187 lei. La gaze încă n-am făcut o comparaţie cu alţi furnizori. Dar dacă asta îi oferiţi şi aşa vă purtaţi cu acela pe care, în mod ipocrit îl numiţi „partener”, vă anunţ că deja am început demersurile pentru schimbarea furnizorului. La ambele, atât gaze, cât şi electricitate.”

Noroc că prin grija Conducerii de Partid şi de Stat, avem astăzi posibilitatea să ne alegem furnizorul de energie. Promit să fiu mai atent cu următorul furnizor, căruia îi voi studia cu atenţie oferta — cu mai multă atenţie decât am examinat-o atunci când, grăbit să scap de furnizorul anterior, am ales „partenerul” ENGIE; şi n-am observat cu cât e mai mare tariful acestuia pentru electricitate decât tariful altor furnizori, mai puţin… parteneri.

Prezenţe arogante la Digi24–Ştiri, lăsate fără replică

Mesaj către redacţia Ştiri a Digi24

L-am văzut pe ministrul pesedist al culturii, agresiv şi arogant, ștergând pe jos cu Cosmin Prelipceanu la emisiunea de ştiri a acestuia de azi, 14 ianuarie, ora 20. Nu-i nevoie, desigur, să vă amintesc detaliile — a scris despre ele, cu promptitudine, HotNews.

I-aş sugera lui Cosmin Prelipceanu o replică la răspunsul dat de ministru la întrebarea „Ce a căutat la Ateneu, infractorul Adrian Severin, condamnat pentru luare de mită?” C.P. ar fi putut, de pildă, să-i replice, lejer, neobrăzatului ministru, că prezenţa lui Severin la Ateneu a fost percepută de toată Europa — şi de mass-media din lumea întreagă — drept consubstanţială cu prezenţa pe străzile oraşelor din România a infractorilor agresivi proaspăt eliberaţi în urma legii pesediste a recursului compensatoriu. Că România este percepută ca una dintre cele mai corupte ţări din UE — atât de coruptă încât, iată, până şi la ceremoniile organizate de Guvern sunt invitaţi infractori”. E doar un exemplu. La fel şi cu prezenţa la Ateneu, la loc vizibil, a odraslei Vioricăi Vasilica Dăncilă.

Dar Cosmin Prelipceanu este de regulă inert, de regulă luat pe nepregătite de invitaţii săi din partea puterii. Poate vă gândiţi la un realizator mai isteţ, mai ager în replici. Şi în ultimă instanţă mai prezent. Telespectatorii dumneavoastră ar putea rămâne, în urma unor asemenea emisiuni, cu impresia că mai tot ce face puterea PSD–ALDE–UDMR este bun.

Ţara lui Conu’ Leonida…

În 1870, când prusacii erau călare pe Franţa, într-o zi de august, cald şi bine, Candiano Popescu ocupă Prefectura din Ploieşti: Să dăm cu neamţu’ de pământ! Ura!… Nişte ofiţeri din gaşcă zic: Stai, dom’le, să vedem mai întâi cine pe cine bate, Franţa sau Prusia! Că dacă bate Franţa, e mai mare ruşinea să vadă că-n România a rămas un principe un prusac! Da’ dacă nu bate Franţa? E!?… Candiano zice: Ce să mai aştept, dom’le, mergem peste Prefectură!… În piaţă la Ploieşti cică erau vreo trei mii de tipi. „Ura! Gata! Am dat cu neamţu’ de pământ!” Candiano se duce la cazarmă, îi arată maiorului de-acolo telegrama de la „Guvernul provizoriu” şi zice: Carol a fost detronat az’noapte, eu îs noul prefect! Daţi arme la popor!… Maiorul de la cazarmă se uită la el şi zice: Fugi, dom’le d-acia! Ce telegramă! Nu dau nicio armă!… Drept care, Candiano cu ai lui se duc peste închisoare şi eliberează niscaiva deţinuţi. După care dă telegrame în lume să anunţe ştirea cea mare. Republica! Victoria! Telegrafistul-şef de la Predeal zice: Ia te uită ce telegrame! Ia să nu le dau eu drumu’! Că, mai ştii! dau naibii de belea!… Candiano fuge din Ploieşti, e prins la Buzău. Gata cu Republica de la Ploieşti. În octombrie, proces mare la Târgovişte. „Conspiratorii” se apără: Da’ de ce să ne bage pe noi la pârnaie! Să facă plebicist! Să vadă dacă poporu’ nu-i pentru revoluţiune! Că-n ’66 tot aşa a fost! Oamenii n-a vrut principe străin! Tot o revoluţiune se cheamă c-a fost şi-atuncea! Da’ s-a făcut plebicist şi gata, s-a pus batista pe ţambal!… Logică beton, „conspiratorii” sunt achitaţi.
În ’77 Candiano Popescu e făcut locotenent-colonel şi e decorat. În ’79 devine prefect al Poliţiei Bucureştiului! În ’80 devine adjutant al lui Carol I! Iar în ’94 e avansat general de brigadă.

În toiul nopţii, lui conu’ Leonida i se năzare că-i rivuluţie! Şi coanei Efimiţa, la fel. Zgomote, maică! Bubuituri! Dar în zori vine servitoarea Safta şi le dă de veste. Ce rivuluţie! Cică a fost chef la cârciuma din colţ.

În 2019, un tip din ţara lui Conu’ Leonida, aflat în Italia, dă buzna într-o biserică și strigă Allah akbar!

Omagiu lui Lamberto Maggiorani („Hoţi de biciclete”, 1948)

Poate că ar trebui să fie mai degrabă un omagiu lui Vittorio De Sica pentru minunatul său film, „Hoţi de biciclete”, 1948, după părerea mea filmul-emblemă al neorealismului italian. Dar lui De Sica i s-au adus destule omagii, în timp ce pe Lamberto Maggiorani, protagonistul neprofesionist al peliculei, timpul l-a uitat.
Aflu că pentru acest rol, al muncitorului Antonio Ricci, „au fost în cărţi” nimeni alţii decât Cary Grant şi Henry Fonda. De Sica l-a preferat însă pe strungarul Lamberto Maggiorani, pe care l-a cules de pe stradă, din fabrică, nu ştiu exact de unde. Sunt sigur că a fost alegerea optimă.
Uitaţi-vă la prima poză de pe panoramicul din dreapta. Proaspătului angajat, muncitorul Antonio Ricci, tocmai i s-a furat bicicleta. Pentru a o cumpăra, la mâna a doua, nevastă-sa, mai hotărâtă decât el (cum se-ntâmplă adesea în familii), aflând că slujba pe care Antonio tocmai o căpătase era condiţionată de posesia unei biciclete, pusese cu o zi înainte mâna pe cearşafurile din casă şi se duseseră împreună să le vândă: Putem dormi şi fără cearşafuri! decisese ea. Iar cu banii căpătaţi Antonio îşi cumpărase bicicleta. Marca Fides, model 1935. Urma să lipească afişe pentru municipalitate, să umble prin Roma, de la un panou la altul, cărând după el o scară, sulul de afişe, o găleată cu clei şi bidineaua. Iar acum, în poza de care vorbeam, tocmai s-a întors la panoul unde lăsase scara rezemată de panoul pe care apucase să lipească primul afiş, şi de lângă care un nemernic îi furase bicicleta. Uitaţi-vă la figura lui şi spuneţi-mi dacă Grant sau Fonda ar fi putut exprima atâta disperare. Maggiorani trăieşte disperarea.
Urmează ore de căutări febrile, nu mai puţin disperate, a doua zi, ajutat de prietenii săi de la salubritate, prin târgul de biciclete din piaţa Vittorio, împreună cu puştiul lui, Bruno (poza 2). Biciclete întregi şi biciclete dezmembrate — mii de biciclete şi de piese. Antonio speră să-l găsească pe hoţ.
Ricci–Maggiorani trece nu de la o faptă la alta, ci dintr-o lume într-alta: din lumea disperării în lumea speranţelor şi înapoi în lumea disperării. Căci magicianul De Sica nu lucrează cu nuanţe, ci cu lumi; lumi primordiale; deşi fiecare lume primordială înglobează în ea o infinitate de nuanţe de mare fineţe. Ploaia care îi surprinde pe cei doi după ce se despart de gunoieri nu este o simplă ploaie de vară (foto 3). Este PLOAIA. Ploaia care trage o cortină şi deschide o alta; ploaia care cade ca o concluzie inexorabilă şi rezumă o viaţă: mizeria, frustrările şi umilinţele rămase în urmă, şi lumea co-existentă, străină, alcătuită din oamenii care se retrag cu toţii să se adăpostească sub streaşină şi din călugării care, nimeriţi prin zonă, se adăpostesc şi ei pentru un scurt interval sub aceeaşi streaşină, vorbesc o limbă străină şi îşi poartă cucernicia inutilă pe lângă un Antonio şi un Bruno care ar fi avut nevoie de ajutor; dar cucernicia călugărilor e îndreptată către alte himere (foto 4).
Se întoarce la lumea suspiciunilor, când lui Antonio i se pare că recunoaşte ba într-o figură, ba într-alta, pe făptaşul de ieri; fiecare suspiciune: o sfâşiere, o renaştere şi o recădere în haos; până când adevăratul făptaş se iţeşte la un moment dat aievea într-o margine a pieţei şi schimbă câteva vorbe, pe un ton conspirativ, cu un bătrân decrepit; Antonio e sigur că e el; dar tânărul borfaş îi scapă încă o dată fugind pe bicicleta furată. Antonio se agaţă de bătrân ameninţându-l, somându-l să-i divulge adresa hoţului. Nu-l slăbeşte nici când bătrânul încearcă să se refugieze într-un aşezământ de binefacere aflat sub oblăduirea bisericii — o altă lume, pentru el inedită (foto 5); şi pentru spectator de asemenea —, unde Antonio Ricci, cu obsesia sa „măruntă” de a-şi găsi cu orice preţ bicicleta furată, violentează sentimentele „înalte” ale unor simandicoase doamne dedicate operelor de caritate şi supuse rigorilor unui program extrem de strict.
Revoltat la un moment dat, Antonio încearcă să-i dea cu tifla sorţii sale potrivnice: îşi invită băiatul la o trattoria, unde îl tratează cu o porţie de mozzarella (foto 6); şi totodată încearcă să se autosugestioneze că lumea nu s-a scufundat odată cu furtul bicicletei sale.
Antologică incursiunea pe care Antonio o face în cartierul hoţului de biciclete folosindu-se de informaţiile pe care reuşise să le smulgă de la bătrânul vagabond. Întâlneşte acolo o lume ostilă, coalizată pentru a-l face scăpat pe cel pe care îl consideră unul de-al lor — o adunătură burlescă de mutre care de care mai hâde. Poliţistul chemat în mod inspirat de Bruno nu reuşeşte să facă faţă uzând de mijloacele poliţieneşti ale unui stat democratic, care se află într-o neadecvare totală la această lume haotică şi grotescă, ieşită parcă dintr-o bolgie dantescă sau de-a dreptul din mafia siciliană transplantată la Roma (foto 7).
Finalul îl uitasem. Mi l-am reamintit atunci când l-am (re)văzut pe Antonio ispitit de marea de biciclete lăsate la intrarea unui stadion, unde se jucau ultimele minute ale un meci de fotbal. Atât de autentică este frământarea personajului — dacă să fure sau nu, la rândul lui, o bicicletă (foto 8) — încât m-am surprins frământându-mă la rândul meu: poţi oare rezista tentaţiei de a-ţi face singur dreptate atunci când o lume întreagă îţi este potrivnică? Iar după ce Antonio încalecă dintr-un salt bicicleta pe care a pus ochii şi pedalează din toate puterile, talonat îndeaproape de urmăritorii săi, m-am întrebat, deşi cunoşteam finalul, dacă îl vor prinde sau nu; şi în secret mi-am dorit să nu-l prindă (foto 9).

Am revăzut la început de an un film de o forţă colosală, care, sub aparenţa unei poveşti banale, reflectă în bună măsură complexitatea unei lumi întregi. M-a amuzat să aflu că puştiul din film, Bruno, pe nume Enzo Staiola, trăieşte şi e cam de-o seamă cu mine. Totodată m-a întristat să aflu că pe Lamberto Maggiorani, după „Hoţi de biciclete”, nu l-a mai vrut nimeni ca actor, că n-a căpătat în tot restul vieţii decât câteva roluri episodice; asta, după ce nici la fabrica de unde plecase nu l-au mai primit, pe motiv că era nedrept să ia locul unuia care chiar avea nevoie de o slujbă, în timp ce el se presupunea că „făcuse milioane” ca vedetă de cinema. În realitate, Lamberto Maggiorani, n-a câştigat decât o mie de dolari pentru rolul său, cu care şi-a cumpărat o garnitură de mobilă şi şi-a dus familia într-o excursie, încheindu-şi viaţa în 1983, la spitalul San Giovanni din Roma.

Amendamente propuse de PSD la Regulamentul jocului de tenis

În spiritul echităţii şi dreptăţii, având ca model reparaţiile aduse Codurilor Penal şi de Procedură Penală, Partidul Social Democrat din România cere Federaţiei Internaţionale de Tenis adoptarea în regim de urgenţă a amendamentelor de mai jos la Regulamentul jocului de tenis..

● Dacă un jucător îi pune adversarului său o „scurtă”, pe care acesta nu o poate ajunge, arbitrul va anula punctul care rezultă din aceasta dacă jucătorul în cauză, înainte de a lovi mingea, prin mimica sa şi prin gestica sa, i-a ascuns adversarului intenţia de a-i trimite acestuia o minge scurtă, prefăcându-se că se pregăteşte să-i trimită o minge „normală”, respectiv „lungă”.

● Dacă un jucător comite la serviciu o dublă greşeală şi publicul îl ovaţionează în mod nejustificat pe adversarul său, atunci jucătorul care a greşit va fi considerat câştigător al serviciului.

● Dacă un meci se desfăşoară pe teren neacoperit şi unul din jucători joacă cu soarele în faţă, fiecare game cu soarele în faţă va porni de la scorul 30–0 în favoarea jucătorului dezavantajat dacă acesta poate dovedi că organizatorul meciului nu i-a asigurat şapcă cu cozoroc pentru protecţie. Dacă jucătorul astfel dezavantajat poate produce dovada că organizatorul nu i-a asigurat din rea-credinţă cuvenita şapcă cu cozoroc, atunci game-ul va porni de la scorul de 40–0 în favoarea sa.

● Dacă un jucător, enervat că a pierdut un punct, aruncă racheta peste fileu, în capul adversarului, el nu va putea fi descalificat dacă face dovada că într-un interval de două secunde dintre pierderea punctului şi gestul său nervos, în tribună au fost strigate la adresa sa cuvinte ostile sau depreciative.

● Indicaţiile tactice ale antrenorului, date jucătorului în pauzele dintre game-uri, vor fi obligatoriu înregistrate şi vor putea fi folosite de adversar, în cazul în care acesta a pierdut partida, pentru contestarea rezultatului, dacă se va dovedi că indicaţiile tactice au fost date cu rea-intenţie, respectiv cu intenţia de a profita de punctele slabe ale adversarului.

● Un jucător care pierde o partidă va putea cere anularea partidei dacă dispozitivul de măsurare a timpului folosit de organizator nu are aviz din partea serviciului metrologic al ţării jucătorului care a pierdut partida. Cererea de anulare va putea fi făcută indiferent de scor.

Partidul Social Democrat din România îşi rezervă dreptul de a aduce completări listei de amendamente de mai sus, pe măsură ce acestea le vor veni în minte experţilor săi.