Monthly Archives: februarie 2019

Coincidențe bizare (II)

„Împreună vom reuși!”

[Maria Grapini, eurodeputat ALDE, adresându-se Laurei Codruţa Kövesi în Parlamentul European] „Aţi răspuns inexact, ca să nu spun că aţi minţit, CSM azi v-a dat răspuns la contestaţia făcută, că nu vi s-a refuzat gradul profesional de parchet general. Cum răspundeţi la acest lucru şi dacă aţi fost pusă sub acuzaţie pentru abuz în serviciu şi mărturie mincinoasă?”

„Informăm diasporenii că taxa de prost se plătește la sediul USR. Fără certificat de prost nu puteți participa la miting!”

Coincidențe bizare (I)

Catavencu-vosganian

„De fiecare dată au existat argumente pro și contra pentru asemenea coincidențe bizare.”

„Președintele nu a făcut decât să repete ce au spus procurorii CSM. S-a purtat ca unul dintre membrii secţiei de procurori a CSM. Preşedintele Iohannis priveşte în străinătate, el nu mai are aliaţi în ţară. Singurul său aliat este Procuratura. Iohannis este reprezentantul unor străini în România, nu are nicio treabă cu România.”

Ţara arde şi baba se piaptănă

Mesaj transmis TVR 1, duminică 24 februarie.

E duminică, ora 21.30, alegerile din Republica Moldova tocmai s-au încheiat, în Piaţa Victoriei oamenii protestează împotriva subjugării justiţiei de către patronii voştri, iar voi, pe tvr 1, daţi „Tezaur folcloric”, de la 21 la 23, nemernicilor. Exact cum făcea şi Ceauşescu, predecesorul patronilor voştri, în momentele critice, nemernicilor.

Disidenţă marca PSD

Şedinţă a CEX-ului PSD-ist pentru nominalizarea propunerilor de miniştri la Transporturi şi la Dezvoltare Regională. Dragnea are doi tipi pe care vrea să-i pună pe posturile respective. Cică ar mai cârâi unii.
Ziariştii, masaţi în faţa uşii închise, aşteaptă încheierea şedinţei şi ieşirea lui Lider Maximo. Se aude o voce dindărătul uşii, vocea lui Marian Oprişan: „Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!” Ziariştii fac ochii mari, dau fuga şi transmit la redacţii: „Marian Oprişan, baronul de Vrancea, a strigat la Dragnea: Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!” Ştirea se dă pe posturi. Toată lumea face ochii mari: disidenţă în PSD? Opoziţie? Din nou? Toată lumea speră. Apoi vine bomba: propunerile lui Dragnea au fost votate cu unanimitate de voturi.

Suntem acum în interiorul sălii CEX-ului PSD-ist.
Între Dragnea şi Marian Oprişan are loc următorul dialog.
— Bă, Oprişane! (Oprişan vorbeşte c-o gagică. N-aude.) Bă, Oprişane, cu tine vorbesc! N-auzi?
— Da, dom’ şef. Spuneţi.
— Uite, ia foaia asta.
— Care foaie?
— Asta, bă, ce ai orbu’ găinilor? (Oprişan ia foaia din mâna lui Dragnea.) Nu sta cu ea în mână ca o momâie. Uite-pe ea. Ce scrie acolo? (Oprişan citeşte foaia.) Ei? (Oprişan silabiseşte.)
— „Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!” Da, şefu’, am citit. Şi ce-i cu asta?
— Citeşte-o cu voce tare.
— Eu?
— Da, bă, tu! Ia să te-aud! Citeşte.
— „Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!”
— Mai tare, bă, ce n-ai mâncat astăzi? Te văd ditamai zdrahonu’!
— „Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!”
— Mai tare nu poţi?
— „Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!”
— Aşa, bă. Da’ tot nu-i bine. Ia du-te mai aproape de uşă.
— Mai aproape de uşă?
— Ce, ţi-e frică? Hai bă, că nu păţeşti nimica. Aşa, acolo e bine. Citeşte înc-o dată.
— Tot din foaia asta?
— Păi ce, bă, ţi-am dat io alta? Hai, s-auzim!
— „Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!”
— Înc-o dată! Hai! Tare şi cu forţă!
— „Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!”
— Bun, e-n regulă. Acuma cred c-au auzit şi tâmpiţii ăia de ziarişti. Păi ce, să zică dup-aia că-n partid la noi nu-i democraţie! E democraţie, bă! Chiar şi opoziţie avem. Da? Şi-acuma gata, toată lumea la vot! Hai, că n-am de gând să m-apuce miezu’ nopții cu voi aicea! M-aşteaptă…
— Cine te-aşteaptă, şefu’ (Dragnea se uită la el şi râde pe sub mustaţă.) Nu tre’ să le ştiţi voi pe toate! Hai! La vot toată lumea!

Securişti şi afacerişti

Pe la începutul anilor ’90, vrând să dea o replică celor care nu încetau să-i atace în mass-media pe securişti, foşti sau actuali, observând cum rând pe rând acaparează, în noul regim, poziţiile cheie, Ion Iliescu s-a simţit obligat să explice — citez din memorie: De ce vă agitaţi atâta? Pe piaţa liberă, în mediul de afaceri, foştii securişti se simt ca peştele în apă!… Mărturisesc că a fost una din foarte puţinele ocazii când i-am dat, în sinea mea, dreptate bătrânului comunist.

Păi n-avea el dreptate? Există într-adevăr asemănări izbitoare între cei ce au optat, în trecut, pentru „meseria” de securist, şi cei ce, la vremuri noi, au ales să intre in afaceri. Şi unii, şi ceilalţi, au două trăsături distinctive fundamentale: 1. setea de bani, şi 2. setea de putere. Mai sunt, fără îndoială, şi alte condiţii care trebuie îndeplinite. De exemplu, un om de afaceri trebuie să mai fie şi inventiv, inteligent şi să accepte riscul. La fel, securistul, pe lângă cele două condiţii de mai sus, este/era musai să mai fie şi cinic şi lipsit de scrupule; şi să-l doară în cot de toţi ceilalţi. La drept vorbind, nici omului de afaceri nu-i strică un pic de cinism şi de lipsă de scrupule; şi să-l doară un pic în cot de toţi. Dar hai să admitem că se poate descurca şi fără. La fel, securistul era, într-un fel, nevoit să-şi asume unele riscuri. Întâi şi-ntâi să primească în plină figură, fără crâcneală, flegma şefului ierarhic superior; căci astea erau în Securitate (la fel şi în armată, la fel şi în miliţie), raporturile superior–subordonat. Şi să primească în plină figură oprobriul (interiorizat!) al celor care, în plină mizerie a regimului comunist, încă mai considerau că a fi securist înseamnă o degradare inacceptabilă.

De-aia ziceam că bătrânul comunist avea perfectă dreptate să bage cele două categorii în aceeaşi oală. Se aseamănă al naibii de bine între ele.

Unii spun că viaţa e prea frumoasă ca să ţi-o pierzi făcând bani. Dar cine spune asta? Cei ce n-au reuşit nimic în viaţă — doar au citit, au scris, au mai născocit câte ceva, mă rog, vreo teorie, ceva, au compus muzică, au mâzgălit tablouri, au maimuţărit personaje pe scenă sau pe ecran, i-au învăţat pe alţii, inclusiv economie şi cum să facă bani, şi cam atât. Alţii s-au zbătut pentru drepturi. Pentru drepturile omului, cică. Care om? Drepturile fraierului! Ale celui care nu-i în stare să lupte pentru el însuşi, să-şi impună voinţa, puterea, gradul de securist.

În treacăt fie zis, în categoria oamenilor de afaceri i-aş include şi pe popi. Iar celor care ar dori să mă urecheze pentru asta le-aş pune o singură întrebare: ştiţi cu câţi bani se cumpără un post de preot paroh? De fapt, ca s-o spun pe-a dreaptă, aş mai pune încă una: ştiţi cât încasează un popă la o înmormântare? Dar la o nuntă? Dar la un botez? Bani mulţi, fraţilor, chitanţe — ioc, impozit — ioc, risc: zero. Iată deci că nu totdeauna afacerile se lasă cu acceptare de risc… Asta explică de ce pe listele de colaboratori — şi, probabil, şi pe ştatele de plată — ale Securităţii figura o parte consistentă din preoţimea ortodoxă română.

I-aş include la capitolul afaceri şi pe politicieni. Căci ce a ajuns politica, dacă nu tot o afacere? La fel ca şi preoţia, tot cu risc zero. Participare, agora? Amintiri din Antichitate. În rest, cinism, obraz gros, aroganţă cât încape. Uitaţi-vă, numai, la Iordaşerbalicea!

Aşa că, ce pot să spun? Da, mare dreptate a avut bătrânul comunist la începutul anilor ’90.

Nimicul: gânduri la bătrâneţe

Am auzit o părere în legătură cu existenţa Universului — cum că cel mai straniu lucru ar fi că există ceva în loc de nimic. Dar avem oare o reprezentare a nimicului? Un fizician mărturisea recent că a încercat să-şi reprezinte nimicul, şi chiar, la un moment dat, i s-a părut că a reuşit. Dar stai! şi-a luat el mai apoi seama: Eu reuşeam, cred, să-mi reprezint un spaţiu gol. Atât. Dar spaţiul însuşi, gol sau nu, însemna că totuşi ceva există: spaţiul. Cum ar fi să-ţi imaginezi un spaţiu nu gol ci inexistent? Lăsând la o parte că înainte de orice altceva trebuie să admitem existenţa conştiinţei înseşi care încearcă să-şi reprezinte spaţiul inexistent — deci nimicul. Dar chiar şi făcând abstracţie de conştiinţă (capacitatea de abstractizare a omului aproape că n-are limite!), deci chiar şi admiţând, prin absurd, existenţa unei conştiinţe când nimic altceva nu există, tot e imposibil ca acea conştiinţă să-şi imagineze un spaţiu inexistent. După cum nu putem avea o reprezentare a infinitului temporal şi spaţial.

De ce să mergem însă cu gândul atât de departe, la infinit, când însăşi existenţa realităţii proxime este, practic, de neimaginat în absenţa unei capacităţi de percepere? Nu vorbim aici de solipsism. Vorbim de percepţie şi de reprezentare. Tot ce există astăzi va fi existat, de bună seamă, şi înainte de apariţia vieţii. Dar lumina, culorile, formele, zgomotele Universului — cum să ni le imaginăm în absenţa unor organe de percepţie? E ca şi cum ne-am imagina o fiinţă dotată cu inteligenţă dar lipsită de văz, de auz, se simţul tactil, de orice alt simţ, de orice capacitate de comunicare, dar care, prin absurd, ar fi în situaţia de a da seama de existenţa unei realităţi materiale înconjurătoare. De acest absurd pur şi simplu nu putem trece.

Viaţa însăşi este jalonată de două evenimente, pe care, dacă e să aprofundăm lucrurile, nu le putem plasa într-un context raţional. Cele două evenimente fac parte din viaţa noastră dar mai degrabă nu fac. De ce? Pentru că eul nu este preexistent naşterii pentru a putea fi conştienţi de propria noastră apariţie pe lume. Deci eul nu există încă. În timp ce la moarte, eul nu mai există; cel puţin nu până la „desăvârşirea” actului dispariţiei, pentru a putea vorbi de un eveniment „complet” al vieţii noastre. Altfel spus, cum să fie un eveniment parte din viaţa mea, dacă eu încă nu exist, sau nu mai exist? Însăşi expresia „nu exist încă” este absurdă; nu mai puţin decât expresia „nu mai exist”. (Asta, lăsând la o parte, desigur, fanteziile ridicole privind intervenţia divină, existenţa după moarte ş.a.m.d.)

Dar, abstracţie făcând de evenimentele extreme de la cele două capete ale unei vieţi, existenţa însăşi, pe toată durata ei, clipă de clipă, este marcată de veşnica confruntare cu paradoxul nimicului/inexistenţei; şi anume prin cele trei timpuri ale existenţei — trecut, prezent şi viitor. Nu vorbim aici de înţelesul în sens mai larg, preponderent material, al celor trei timpuri; de trecutul care întruchipează tradiţia, istoria, palmaresul, să zicem; de prezentul care cuprinde în sfera sa zbaterea cotidiană, statuarea ţintelor de atins, trăirile; sau de viitorul pe care trebuie să-l construim în permanenţă şi să i ne dedicăm — împlinire, carieră şi aşa mai departe. În sens strict însă, cele trei timpuri sunt abstracţiuni. Era să zic „simple”; dar nu, nu sunt simple. În fiecare moment, în sens strict, trecutul este deja dispărut pentru totdeauna (a nu se confunda amintirea trecutului sau semnele materiale lăsate de el cu trecutul însuşi); prezentul este… panta rhei, deci nu există; iar viitorul încă nu s-a înfiripat — deci nici el nu există. Aş zice că, într-un fel, este clasicul antagonism între continuu şi discret: viaţa văzută ca o curgere, ca un continuum, pe de o parte; iar pe de alta nu momentele ci, să zicem, părţile ei identificabile, intervalele din care este ea alcătuită — singurele cărora le putem percepe/atribui o identitate. De altfel, nici în matematică nu putem defini continuitatea altfel decât tot cu ajutorul unor intervale, al vecinătăţilor, care sunt de fapt intervale dacă e să ne raportăm, de dragul simplificării, la cazul unidimensional al problemei continuităţii.

Puncte, momente, aceste nimicuri care, alăturate, însumate, ne plasează, nu ştim cum, nu ştim prin ce minune, în faţa întregului, a totului, a continuităţii. E bine, cred, să ştim să recunoaştem neputinţa noastră fundamentală şi să ne împăcăm cu ea. Şi să ne bucurăm, măcar, că am ajuns, cei de vârsta mea sau pe-aproape, să nu ne mai interzică nimeni luxul de a fi, uneori, trişti.