Monthly Archives: mai 2019

Pro-România lui Ponta, „Perestroika” PSD-ului

Tocmai i-am trimis lui Victor Ponta, pe situl partidului Pro-România, mesajul de mai jos.

Domnule Ponta,

Văd că aţi făcut unele declaraţii în privinţa liderului PNL, Ludovic Orban, cum că „nu poți să faci schimbarea politică în România cu indivizi ca Ludovic Orban — un combinator politic din anii 90, mincinos, prefăcut și iresponsabil, plin de «schelete» din anii 2007-2008, mereu pe post de măscărici pentru cei care îl mai bagă în seamă!”

Nu sunt un fan al liberalilor, am votat la europarlamentare cu Alianţa USR–PLUS. Nu pot însă să nu observ. Da, Orban nu-i potrivit pentru rolul de lider al Opoziţiei, pentru simplul fapt că nu se bucură de simpatia electoratului. Din diverse motive. Şi cu siguranţă are şi alte defecte. Dar înverşunarea dv. împotriva lui Orban e clar de unde vi se trage: de la de refuzul acestuia de a vi se alătura la mizeria numită USL, pe care aţi conceput-o în 2011, împreună cu Antonescu şi cu fostul om de casă al lui securistului Voiculescu, Daniel Constantin, care astăzi vă stă din nou alături, cu unicul scop — atunci — de a-l înlătura de la putere pe Traian Băsescu.

Dv. vorbiţi de minciună, prefăcătorie şi iresponsabilitate? Dar ştiu că aveţi tupeu! Aţi ajuns un „disident” al PSD-ului doar fiindcă Dragnea a avut abilitatea să vă profite de conjunctură pentru a vă înlătura de la putere. Mai nou, vă puneţi cenuşă în cap pentru unele eşecuri de pe vremea când aţi fost premier, pozând în victimă. Nu mai trec în revistă acţiunile dv. din vremea mandatului de premier, prin care aţi adus prejudicii grave, pe termen lung, românilor şi României, în intervalul 2012–2015, deoarece n-am nicio îndoială că sunteţi incapabil să înţelegeţi. O dovadă — dacă mai era nevoie de încă una — este maniera grobiană în care vă referiţi la Ludovic Orban, după ce românii tocmai şi-au manifestat prin vot, fără echivoc, preferinţa pentru Dreapta.

Schimbarea politică în România nu se poate face nu cu indivizi ca Orban, ci cu indivizi ca dv. Dv. nu sunteţi Opoziţie ci o variantă „cu faţă umană” a PSD-ului. Un fel de perestroika. Ştiţi cum se spune în popor: lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba.

Amintirea lui „tovarăşe”

Câţiva ani buni trecuseră de când se instalase comunismul, deja riscai să faci ani grei de puşcărie pentru un banc politic spus într-un cerc de colegi de serviciu, şi Doamnei de la şcoala primară noi încă îi mai spuneam „Doamna”. Când fiica mea a făcut şcoala primară, în anii ’70, deja devenise „Tovarăşa”. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în liceu şi la universitate: dom’ profesor a rămas „Dom’ profesor”, iar doamna profesoară a rămas „Doamna profesoară” pentru multă vreme, dacă nu chiar până la sfârşit. (Era de obicei „dom’”, şi nu „domnul”, căci varianta prescurtată, colocvială, a cuvântului avea darul să atenueze gravitatea acceptări vocabularului „burghez”!)

În rest însă… Mă rog, sunt gata să-i dau crezare fostului preşedinte Băsescu că lui, pe vremea când era comandant de navă în marina comercială, subalternii nu îndrăzneau să i se adreseze altfel decât cu „domnule comandant”. Hai să admitem că a fost o excepţie.

Câteva alte ciudăţenii legate de indezirabilul apelativ de pe vremea „regimului burghezo-moşieresc” s-au mai petrecut în spaţiul public. Îmi amintesc de Sanda Ţăranu, ştiristă la Televiziunea Română, care, ameţită de aşa-zisa deschidere ceauşistă de la sfârşitul anilor ’60, i s-a adresat o dată în direct cantautorului Cornel Fugaru cu „domnule Fugaru”; fapt de la care i s-ar fi tras — de n-or fi fost şi alte pricini — marginalizarea la TVR. A mai fost apoi Iosif Sava, celebrul realizator al „Seratelor muzicale”, care, timp de ani de zile, s-a încăpăţânat să evite penibilul „tovarăşe”, înlocuindu-l cu mai diluatul „stimate”. „Stimate Ioan Grigorescu”, i se adresa Iosif Sava nu mai puţin celebrului realizator TV al serialului „Spectacolul lumii” (şi mai târziu „participant” — din studio — la Revoluţie); la care, într-o seară, interlocutorului său, într-o izbucnire de entuziasm, i-a ieşit porumbelul pe gură: „Domnule Sava!”; corectat însă în secunda următoare cu „Tovarăşe Sava!”… Mda.

De regulă, era de neconceput să ţi se accepte folosirea apelativului „domnule” în relaţiile instituţionale, în administraţie, în miliţie sau în armată. Ba chiar la un moment dat a devenit obligatoriu. Prin lege!

În tramvai, în autobuz, în ticsitele mijloace de transport în comun(ism), lucrurile stăteau cam aşa: dacă se întâmpla ca o persoană în vârstă să cedeze locul unei persoane şi mai în vârstă (căci asemenea gesturi erau foarte puţin probabile — după educaţia de care aveau parte la şcoală şi peste tot — din partea tinerilor), atunci invitaţia putea fi uneori însoţită de un afabil „Poftiţi, doamnă/domnule!”. Pe când după o călcătură pe picior, să zicem, urma un iritat: „Uite-te pe unde calci, tovarăşe!” De unde se vede că „tovarăşe” era un fel de substitut pentru „boule!”.

Am luat parte, prin forţa împrejurărilor, la vreo două din acele şedinţe de excomunicare din UTM [Uniunea Tineretului Muncitor, pentru cine nu ştie] a unor colegi pentru că familiile lor făcuseră cerere de emigrare în Israel. Nu erau daţi afară din serviciu, dar nici nu mai puteau face parte din organizaţie! Şi atunci, cei din prezidiu se adresau celor întruniţi în şedinţă ad-hoc, îndemnându-i să voteze pentru excluderea… domnului Cutare — căci dacă părăsea de bunăvoie un stat socialist — nu-i aşa? — nu mai putea fi tovarăş cu noi, cei ce construiam socialismul!

Ca scriitor, îmi era imposibil să mă împac cu ideea că un personaj de-al meu s-ar fi putut adresa vreodată cu „tovarăşe” vreunui alt personaj aflat, să zicem, pe o treaptă de ierarhie superioară. Drept care m-am ferit ca de dracu’ să scriu texte „ancorate în realitate”, cum cereau imperios editorii din epocă. De altfel, mi s-a spus până la urmă pe şleau — a făcut-o cenzorul comunist Şerban Velescu, de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, într-o zi, după o tentativă de-a mea de a obţine undă verde de la Stăpânire pentru publicarea romanului Domnul Marius şi Doamna cea Mică: „Cum vă închipuiţi dumneavoastră că vi se va publica o carte în care personajele îşi spun de o sută de ori domnule-doamnă!”

Una peste alta, de-ar fi fost doar obligaţia legală de a te adresa cu „tovarăşe”! Dar apelativul socialist/comunist mă tem că reuşise să altereze mentalitatea de comunicare în „societatea socialistă multilateral-dezvoltată”. Devenise mai mult decât auto-cenzură. Era un fel de pervertire a comunicării dintre oameni; un soi de acceptare mohorâtă a ideii că la egalitarismul siluit ce se instaurase, un limbaj pe măsură era de neevitat. Nu că domnule/doamnă ar fi fost înlăturate complet din vocabular, ele păstrându-se în cea mai mare parte a conversaţiilor informale, în cercuri restrânse, de amici etc. Dar o vagă stânjeneală se instala şi persista insidios în mulţi dintre noi, cei de-atunci, când cineva, în public, încurcând apelativele, se expunea, folosind „domnule”, riscului ca un potentat al regimului aflat de faţă sau informat asupra faptului să intervină aplicând prompt şi drastic corecţia verbală cuvenită: La noi, stimabile (!), se vorbeşte cu „tovarăşe”!

Când, la câteva zile după schimbarea de regim, din decembrie ’89, m-am adresat colegilor de serviciu în sala de şedinţe cu „Doamnelor şi domnilor”, s-a stârnit o rumoare zgomotoasă — amuzament, consternare şi satisfacţie, toate laolaltă. Şi atât de adânc s-a insinuat făţărnicia comunistă în cei din generaţia mea, încât chiar şi astăzi, la treizeci de ani distanţă, mi se năzăreşte uneori, la auzul apelativelor — deja de mult timp redevenite fireşti — de „domnule” şi „doamnă”, că aud ecouri din acea rumoare de început.

Româna pentru clasa a IX-a: comentarii fandosite

N-am avut plăcerea să frunzăresc Manualul de limba şi literatura română pentru clasa a IX-a, tipărit în 2004 (autori: Florina Rogalski, Daniel Cristea–Enache şi Andrei Grigor, coordonaţi de Eugen Simion) şi deci n-am să fac comentarii asupra lui. Mi-a parvenit, în schimb, o „mostră” din manual — textul intitulat „Degradarea tinereţii sacre”, despre nuvela „Les trois Grâces”, de Mircea Eliade. Şi îmi spun: dacă tot manualul o fi aşa, atunci vai şi-amar!

Iată trei fragmente:

„Valorile sacre şi profane ale naraţiunii mitice se confruntă de astă dată într-o intrigă de tip poliţist, într-o anchetă destinată s-o reorganizeze din interior în chip cronologic şi să ofere de la sine garanţiile realiste pe care lectorul le pretinde.”

„Tot personajul raţionalizant propune identificarea nestatornicei Frusinel cu Persephona, fapt ce impune o întrebare legitimă din partea celui care receptează simbolurile textului: dacă mitul existenţei simultane a unei fiinţe (zeiţe) în spaţiul vieţii şi al morţii reprezintă cheia simbolică a nuvelei, de ce Eliade i-o încredinţează tocmai lui Albini? Strategia naratorului poate fi justificată astfel: odată cu Albini şi lectorul este nevoit să accepte existenţa irealităţii şi caracterul inepuizabil al misterului (…).”

„Prima abilitate a naratorului este de a câştiga încrederea lectorului în demersul raţional al lui Albini, pe care apoi o diminuează progresiv transformând-o în contrariul ei — mefienţa (neîncrederea). Cu alte cuvinte lectorul îşi va descalifica propriul reprezentant logic în text.”

„Garanţiile realiste pe care lectorul le pretinde”?… „Personajul raţionalizant”? [cuvântul nici măcar nu figurează în DEX!]… „existenţa irealităţii”?… „caracterul inepuizabil al misterului”?… „lectorul îşi va descalifica propriul reprezentant logic în text”?

Să nu uităm că este vorba de copii de 15 ani. Care, înainte de orice, trebuie să fie captaţi şi îndrumaţi spre lectură; într-o lume care, se ştie, pe zi ce trece se îndepărtează tot mai mult de lectură. Niciun fragment, în comentariul critic, din nuvela comentată? Dar de ce să ne mirăm? Critica românească, ea însăşi, a pierdut de mult (dacă a avut vreodată), cu nu prea multe excepţii, virtuţile „călăuzitoare” pentru cititorul român. Critica românească — şi din păcate, iată, nici micul virtual cititor de clasa a noua nu este cruţat — există, vorba poetului, mai mult pentru a se „slăvi pe sine”, spre a le folosi literaţilor să-şi etaleze abilităţile stilistice şi aşa-zisele subtilităţi interpretative. Iar într-un final, pentru a-şi agăţa la butonieră, pe baza „listei de lucrări”, (depreciatul) titlu de doctor în… ş.a.m.d.

Dacă ar fi să rezum într-o expresie ce cred eu despre asemenea texte, le-aş zice fandoseli literare de doi bani.

Dragnea: românii sunt frumoși

Etc.

„Multifuncţionala” CANON: scanare cu… cerneală

Dacă aveţi o imprimantă multifuncţională marca CANON, seria Pixma, modelul MX495 — sau poate vreo altă marcă sau vreun alt model — v-aţi convins deja că sunteţi victima unei şmecherii. Nu vorbesc aici de clasica stratagemă a fabricantului: îţi vând o imprimantă ieftină, îmi asum chiar, probabil, oarece pierdere, numai pentru a recupera apoi de la tine cu vârf şi îndesat, în viitor, prin consumabile supraevaluate din gros. Şi cu asta te are la mână fabricantul. Pe termen Lung. Mizând pe resursele tale financiare limitate; şi pe comportamentul tău de client, care va zice: Acum că tot am imprimanta asta, doar n-o s-o arunc ca să cumpăr alta mai convenabilă!

Fabricanţii de birotică mai au însă şi o altă metodă de şmecherire a clientului.

Funcţii corelate abuziv
După cum se ştie, funcţiile unei imprimante multifuncţionale sunt: 1/ imprimarea; 2/ copierea; 3/ scanarea; şi 4/ transmiterea de documente prin fax. Dintre aceste funcţii, ultimele două — scanarea şi transmiterea — nu presupun consum de cerneală/toner. Cu toate acestea, fabricantul, abuzând de poziţia sa dominantă pe piaţă (atunci când o are, desigur — şi o cam are), concepe produsul în aşa fel încât cele două funcţii mai sus menţionate să nu fie active atunci când rezerva de toner a imprimantei este pe zero. Altfel spus, eu, ca să pot scana, am nevoie de cerneală/toner în imprimantă!

La început, am crezut că imprimanta mea are un defect. Am încercat să contactez firma CANON, dar am aflat că în România ea este reprezentată, pentru multifuncţionale, de firma SC IT CLICK & SERVICE. Drept care i-am trimis acesteia următorul mesaj:

„Am o imprimantă Canon MX495. Unul din cartuşe în momentul de faţă este pe jumătate gol. Eu însă am nevoie să fac scanări. Cu toate acestea, imprimanta afişează mesajul «Verificaţi cerneala» şi nu răspunde la nicio comandă. Din câte ştiu, pentru scanare nu e nevoie de cerneală.”

Şi ca să nu mai existe niciun dubiu, reprezentata în România a firmei CANON mi-a răspuns:

„Pentru a putea scana este necesar să aveţi ambele cartuşe funcţionale.
Daca imprimanta afişează erori legate de consumabile, nu o veţi putea folosi pentru scanare.”

Aha, deci aşa stăm!… Sigur, un adept al economiei de piaţă (sută la sută libere) ar putea să spună: dacă nu-ţi convine, îţi cumperi altă imprimantă. La o asemenea posibilă replică trebuie să vin cu câteva precizări. Una la mână, nu am studiat piaţa şi nu deci nu ştiu dacă există imprimante multifuncţionale proiectate corect, adică cu funcţii necorelate în beneficiul producătorului. Probabil că da. Tot aşa cum există imprimante scumpe pentru care cartuşele cu toner de rezervă costă rezonabil. Doi la mână, e cum spuneam mai sus: cumpărătorului, dacă tot a achiziţionat o „multifuncţională” (sună pompos, nu?), nu-i vine uşor s-o arunce ca să-şi ia una proiectată cinstit. Şi, trei la mână, fabricantul ar trebui să-l avertizeze pe client: Nene, vezi că dacă cumperi imprimanta mea, n-o să poţi scana dacă n-ai toner. Dar bineînţeles că fabricantul n-o face. Mizează pe neinformarea cumpărătorului.

Drept care m-am gândit să încerc eu să contribui, cu mijloacele modeste ale blogului meu destul de puţin vizitat, la informarea cumpărătorului.

Şi pentru orice eventualitate, am trimis o reclamaţie şi la Protecţia cumpărătorului, mai precis la: Comisariatul Pentru Protecția Consumatorilor București–Ilfov, str. Transilvaniei, 2, Sector 1, Bucureşti, 10796. (Desigur, fiecare cu comisariatul său teritorial.)

Aşteptăm răspunsul.

Actualizare 3 iunie 2019. Am primit de la OPC București răspunsul următor.

Am trimis OPC București replica de mai jos.

Referitor la răspunsul pe care mi l-aţi trimis prin poștă la sesizarea mea cu numărul de mai sus, privind proiectarea „abuzivă” a imprimantei multifuncționale CANON, seria Pixma, model MX 495, precizez următoarele.

1) Dacă am contactat producătorul. Producătorul, CANON, este o „multinaţională”, reprezentată în România, pentru multifuncţionale inkjet, de către firma SC IT CLICK & SERVICE — şi v-am ataşat dovada: o copie de pe situl CANON. V-o mai ataşez încă o dată.

2) Da, m-am adresat reprezentantului CANON, firma cu numele de la pct. 1 de mai sus, printr-o scrisoare electronică, respectiv e-mail. V-am anexat în prima mea reclamaţie, scrisă, o copie a răspunsului electronic pe care l-am primit de la SC IT CLICK & SERVICE în chestiunea în cauză; răspunsul electronic (e-mail) nu este un document? Ba da. Vi-l ataşez încă o dată. Firma SC IT CLICK & SERVICE confirmă în răspunsul ei electronic că imprimanta nu poate fi folosită pentru scanare dacă nu conţine ambele cartuşe, de cerneală color şi de cerneală alb-negru, pline (ne-goale).

3) Dacă nu am fost destul de clar, să mai explic o dată. Orice certificat de garanţie, chitanţă etc. le consider irelevante în cazul de faţă, deoarece eu nu reclam calitatea unui produs (un produs defect) , ci modul de proiectare abuziv al unei întregi categorii de produse, prin care cumpărătorul român este obligat să cheltuiască bani, respectiv să cumpere cerneală, atunci când, logic, nu ar fi nevoie, respectiv pentru scanare.

Dv. puteţi să daţi curs reclamaţiei mele — care nu mă priveşte numai pe mine ci o categorie largă de cumpărători, clienţi ai multinaţionalei CANON (fiindcă e vorba, fără doar şi poate, şi de alte tipuri de multifuncţionale, proiectate în același mod) — sau o puteţi clasa în grabă, aşa cum aţi făcut-o. Aţi avut de ales între a acţiona, şi a sta comod în fotolii. Cel mai simplu este să nu faci nimic şi să te prevalezi de un formalism birocratic, făcând abstracţie de esenţa problemei sau prefăcându-te că nu ai sesizat-o.

Nu mă voi adresa — deocamdată — Comisiei de Abuzuri a Camerei Deputaţilor (răspunsul dv. fiind în mod clar un abuz), fiindcă, am avut ocazia să mă conving deja, este la fel de PSD-izată ca şi ANPC-ul dv., ca și, din păcate, aproape întreaga administrație. Voi aştepta — sper că nu va dura mult — depesedizarea.

Sergiu–Paul Tumanian

%d blogeri au apreciat asta: