Amintirea lui „tovarăşe”


Câţiva ani buni trecuseră de când se instalase comunismul, deja riscai să faci ani grei de puşcărie pentru un banc politic spus într-un cerc de colegi de serviciu, şi Doamnei de la şcoala primară noi încă îi mai spuneam „Doamna”. Când fiica mea a făcut şcoala primară, în anii ’70, deja devenise „Tovarăşa”. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în liceu şi la universitate: dom’ profesor a rămas „Dom’ profesor”, iar doamna profesoară a rămas „Doamna profesoară” pentru multă vreme, dacă nu chiar până la sfârşit. (Era de obicei „dom’”, şi nu „domnul”, căci varianta prescurtată, colocvială, a cuvântului avea darul să atenueze gravitatea acceptări vocabularului „burghez”!)

În rest însă… Mă rog, sunt gata să-i dau crezare fostului preşedinte Băsescu că lui, pe vremea când era comandant de navă în marina comercială, subalternii nu îndrăzneau să i se adreseze altfel decât cu „domnule comandant”. Hai să admitem că a fost o excepţie.

Câteva alte ciudăţenii legate de indezirabilul apelativ de pe vremea „regimului burghezo-moşieresc” s-au mai petrecut în spaţiul public. Îmi amintesc de Sanda Ţăranu, ştiristă la Televiziunea Română, care, ameţită de aşa-zisa deschidere ceauşistă de la sfârşitul anilor ’60, i s-a adresat o dată în direct cantautorului Cornel Fugaru cu „domnule Fugaru”; fapt de la care i s-ar fi tras — de n-or fi fost şi alte pricini — marginalizarea la TVR. A mai fost apoi Iosif Sava, celebrul realizator al „Seratelor muzicale”, care, timp de ani de zile, s-a încăpăţânat să evite penibilul „tovarăşe”, înlocuindu-l cu mai diluatul „stimate”. „Stimate Ioan Grigorescu”, i se adresa Iosif Sava nu mai puţin celebrului realizator TV al serialului „Spectacolul lumii” (şi mai târziu „participant” — din studio — la Revoluţie); la care, într-o seară, interlocutorului său, într-o izbucnire de entuziasm, i-a ieşit porumbelul pe gură: „Domnule Sava!”; corectat însă în secunda următoare cu „Tovarăşe Sava!”… Mda.

De regulă, era de neconceput să ţi se accepte folosirea apelativului „domnule” în relaţiile instituţionale, în administraţie, în miliţie sau în armată. Ba chiar la un moment dat a devenit obligatoriu. Prin lege!

În tramvai, în autobuz, în ticsitele mijloace de transport în comun(ism), lucrurile stăteau cam aşa: dacă se întâmpla ca o persoană în vârstă să cedeze locul unei persoane şi mai în vârstă (căci asemenea gesturi erau foarte puţin probabile — după educaţia de care aveau parte la şcoală şi peste tot — din partea tinerilor), atunci invitaţia putea fi uneori însoţită de un afabil „Poftiţi, doamnă/domnule!”. Pe când după o călcătură pe picior, să zicem, urma un iritat: „Uite-te pe unde calci, tovarăşe!” De unde se vede că „tovarăşe” era un fel de substitut pentru „boule!”.

Am luat parte, prin forţa împrejurărilor, la vreo două din acele şedinţe de excomunicare din UTM [Uniunea Tineretului Muncitor, pentru cine nu ştie] a unor colegi pentru că familiile lor făcuseră cerere de emigrare în Israel. Nu erau daţi afară din serviciu, dar nici nu mai puteau face parte din organizaţie! Şi atunci, cei din prezidiu se adresau celor întruniţi în şedinţă ad-hoc, îndemnându-i să voteze pentru excluderea… domnului Cutare — căci dacă părăsea de bunăvoie un stat socialist — nu-i aşa? — nu mai putea fi tovarăş cu noi, cei ce construiam socialismul!

Ca scriitor, îmi era imposibil să mă împac cu ideea că un personaj de-al meu s-ar fi putut adresa vreodată cu „tovarăşe” vreunui alt personaj aflat, să zicem, pe o treaptă de ierarhie superioară. Drept care m-am ferit ca de dracu’ să scriu texte „ancorate în realitate”, cum cereau imperios editorii din epocă. De altfel, mi s-a spus până la urmă pe şleau — a făcut-o cenzorul comunist Şerban Velescu, de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, într-o zi, după o tentativă de-a mea de a obţine undă verde de la Stăpânire pentru publicarea romanului Domnul Marius şi Doamna cea Mică: „Cum vă închipuiţi dumneavoastră că vi se va publica o carte în care personajele îşi spun de o sută de ori domnule-doamnă!”

Una peste alta, de-ar fi fost doar obligaţia legală de a te adresa cu „tovarăşe”! Dar apelativul socialist/comunist mă tem că reuşise să altereze mentalitatea de comunicare în „societatea socialistă multilateral-dezvoltată”. Devenise mai mult decât auto-cenzură. Era un fel de pervertire a comunicării dintre oameni; un soi de acceptare mohorâtă a ideii că la egalitarismul siluit ce se instaurase, un limbaj pe măsură era de neevitat. Nu că domnule/doamnă ar fi fost înlăturate complet din vocabular, ele păstrându-se în cea mai mare parte a conversaţiilor informale, în cercuri restrânse, de amici etc. Dar o vagă stânjeneală se instala şi persista insidios în mulţi dintre noi, cei de-atunci, când cineva, în public, încurcând apelativele, se expunea, folosind „domnule”, riscului ca un potentat al regimului aflat de faţă sau informat asupra faptului să intervină aplicând prompt şi drastic corecţia verbală cuvenită: La noi, stimabile (!), se vorbeşte cu „tovarăşe”!

Când, la câteva zile după schimbarea de regim, din decembrie ’89, m-am adresat colegilor de serviciu în sala de şedinţe cu „Doamnelor şi domnilor”, s-a stârnit o rumoare zgomotoasă — amuzament, consternare şi satisfacţie, toate laolaltă. Şi atât de adânc s-a insinuat făţărnicia comunistă în cei din generaţia mea, încât chiar şi astăzi, la treizeci de ani distanţă, mi se năzăreşte uneori, la auzul apelativelor — deja de mult timp redevenite fireşti — de „domnule” şi „doamnă”, că aud ecouri din acea rumoare de început.

Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: