Monthly Archives: august 2019

IQ de prezidențiabil

Sunt sigur că, puși să ordoneze sau să potrivească între ele, pătrate, triunghiuri sau biluțe, sau culori, așa cum presupune orice test IQ, s-ar descurca cu brio. Și totuși, știind că n-au nicio șansă, candidează. Poate că pentru unii dintre ei, scrutinul este un antrenament pentru viitoarele candidaturi. (Deși mulți rămân candidați pentru toată viața — și ei o știu foarte bine.) Pentru alții însă nu-i niciun exercițiu, pentru de fapt au alte griji în viață. Ceea ce nu pot înțelege este cum de nu își dau seama, cum de nu anticipează că, la afișarea tabelei scorurilor electorale, se vor umple de ridicol. Dar probabil că asta e cu IQ-ul: exclude din grila de testare ridicolul. Ceea ce, din punctul meu de vedere, îl face să fie complet nerelevant. Că nu ține cont nici de ridicol, nici de lungul nasului.

Friederich Hayek: „De ce ajung în frunte cei mai răi”

M-am întrebat adesea cum se explică faptul că societatea românească — și nu numai — ajunge atât de des să fie condusă de indivizi amorali, rudimentari și cinici, într-un cuvânt abjecți. Deși răspunsul este, intuitiv, oarecum la îndemâna multora, totuși nimeni nu îl explică mai limpede și mai convingător decât Friederich Hayek (Drumul către servitute — The Road to Serfdom, 1944; Humanitas, 2014). Hayek se referă la regimurile totalitare sau autoritare. Dar regimul pesedist de la noi oare de care este/a fost? Mă întreb.

„Există trei motive de bază în virtutea cărora un asemenea grup numeros şi puternic, cu convingeri îndeajuns de uniforme, nu este plauzibil să fie format de cele mai bune, ci mai curând de cele mai rele elemente ale oricărei societăţi. După criteriile noastre, principiile de selectare a membrilor unui astfel de grup ar fi aproape integral negative.

În primul rând, este probabil adevărat că, în general, cu cât nivelul inteligenţei şi al educaţiei indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai diferenţiate gusturile şi opiniile lor şi este cu atât mai puţin probabil să cadă de acord asupra unei anumite scări de valori. Un corolar al acestei concluzii este că, atunci când dorim să găsim un grad mai ridicat de uniformitate şi similaritate în viziuni, suntem nevoiţi să coborâm în zonele cu standarde intelectuale şi morale mai scăzute, unde instinctele şi gusturile primare «comune» predomină. Aceasta nu înseamnă că majoritatea oamenilor au standarde morale scăzute; înseamnă doar că grupul cel mai numeros de oameni ale căror valori sunt foarte asemănătoare este de găsit printre cei cu standarde neelevate. Cum s-ar zice, cel mai mic numitor comun este acela care uneşte cel mai extins grup de oameni. Dacă este necesar un grup numeros, suficient de puternic pentru a le impune tuturor celorlalţi vederile sale asupra valorilor vieţii, niciodată el nu va fi constituit din cei cu gusturi extrem de diferenţiate şi evoluate, ci din cei care formează «masa», în sensul peiorativ al termenului; cei mai puţin originali şi independenţi vor fi capabili să încline cu
greutatea numărului lor balanţa în favoarea idealurilor lor specifice.

Dacă un dictator potenţial trebuie să se bizuie însă în întregime pe cei ale căror instincte simple şi primare se întâmplă să fie foarte asemănătoare, numărul lor anevoie va conferi suficientă pondere eforturilor lor. El va trebui să le sporească numărul, convertind mai mulţi indivizi la acelaşi crez simplu.

Aici intervine al doilea principiu negativ de selecţie: el va fi în măsură să obţină sprijinul tuturor celor docili şi creduli, care nu au convingeri proprii ferme, ci sunt pregătiți să accepte un sistem de valori gata confecţionat, numai dacă li se împuie urechile cu el suficient de zgomotos şi de des. Cei ale căror idei vagi şi imperfect formate sunt uşor de influenţat şi ale căror pasiuni şi emoţii sunt grabnic stârnite vor îngroşa astfel rândurile partidului totalitar.

În strânsă legătură cu efortul deliberat al demagogului iscusit, de a strânge laolaltă un corp de susţinători omogen şi strict coerent, intră în acţiune al treilea şi poate cel mai important element negativ al procesului de selecţie. Pare să fie aproape o lege a naturii umane faptul că este mai uşor pentru oameni să cadă de acord asupra unui program negativ, asupra urii împotriva unui duşman, asupra invidiei faţă de cei mai bine situaţi decât asupra oricărei sarcini pozitive. Contrastul dintre «noi» şi «ei», lupta comună împotriva celor din afara grupului par a fi ingredientul esenţial în orice crez care va da coeziune unui grup ce se pregăteşte de o acţiune comună. De aceea, acest mijloc este utilizat întotdeauna de către cei care urmăresc nu doar reunirea de sprijin pentru o politică, ci dobândirea loialităţii necondiţionate a unor mase imense. Din punctul lor de vedere, ura comună are marele avantaj de a le lăsa o mai mare libertate de acţiune decât orice program pozitiv. Ura împotriva duşmanului, fie că este intern, precum «evreul» sau «chiaburul», fie că este extern, pare să fie o armă indispensabilă în panoplia unui lider totalitar.”

Cum i-a luat o reporteriță un interviu lui Liviu Dragnea, la pușcărie — un dialog presupus

REPORTERIȚA: Bună ziua, domnule Dragnea.

DRAGNEA: Ai acreditare? Glumeam. OK, n-am nimic cu reporterii. Ia loc. Cui ai dat șpagă ca să intri la mine?

REPORTERIȚA: N-am dat nicio șpagă!

DRAGNEA: Nu? Bine, te cred. Ia zi, ce vrei să știi?

REPORTERIȚA: Păi, în primul rând cum vă simțiți, domnule Dragnea.

DRAGNEA: Cum mă simt? Chiar vrei să știi cum mă simt? Cum dracu’ te-ai simți dumneata într-un loc ca ăsta?

REPORTERIȚA: Mă gândeam că poate ați început să scrieți.

DRAGNEA: Ce să scriu, domnișoară? Muncești degeaba! Te dai peste cap, scrii și dup’ aia vin ăia și cic-ai plagiat! Te mai trezești și c-o condamnare-n plus.

REPORTERIȚA: Mă gândeam că totuși… Așa cum au scris domnii Voiculescu, Becali, ăla cu transformatoru’…

DRAGNEA: Care cu transformatoru’? Fenechiu?

REPORTERIȚA: Exact. Domnu’ Fenechiu.

DRAGNEA: Mda, dumneata ai dreptate. Nu știi niciodată. De-aia am convocat o comisie parlamentară…

REPORTERIȚA: O comisie parlamentară, domnule Dragnea? Dumneavoastră mai aveți încă influență în Parlament?

DRAGNEA: Păi tu ce credeai!

REPORTERIȚA: Dacă mă-ntrebați pe mine, am auzit că domnu’ Ciolacu a cerut desființarea Comisiei Iordache.

DRAGNEA: N-au decât s-o desființeze! Să s-aleagă prafu’! Noroc că eu am alte gânduri cu Comisia Iordache.

REPORTERIȚA: Da? Puteți să-mi spuneți?

DRAGNEA: De ce nu? Eu n-am secrete. Ca alții! E plină țara de secretoși!

REPORTERIȚA: Știu. Statul Paralel. Și serviciile.

DRAGNEA: Vezi că știi?

REPORTERIȚA: Îmi fac meseria, domnule Dragnea. Și deci cum e cu Comisia Iordache? Ce gânduri aveți cu ea?

DRAGNEA: Ce gânduri? Eu n-am doar gânduri, domnișoară, nu știu dacă ați observat, voi ziariștii. Eu ce spun, aia fac!

REPORTERIȚA: Știu, domnule Dragnea.

DRAGNEA: Așa, și cu Comisia… Am vorbit să lucreze pentru mine.

REPORTERIȚA: Cine să lucreze pentru dumneavoastră? Domnul Iordache?

DRAGNEA: Ei, prea vrei să le știi pe toate, domnișoară! Domnul Iordache, domnul Dorneanu. Alți domni. N-are importanță. Ideea e că cineva trebuie să-mi propună un subiect. Sau mai multe.

REPORTERIȚA: Un subiect?

DRAGNEA: Da, domnișoară, ce-i așa greu de priceput? Un subiect pentru carte. Ca să ies mai repede din închisoare.

REPORTERIȚA: A, pentru carte! Comisia să vă propună un subiect?

DRAGNEA: Un subiect, sau mai multe, să am din ce alege. Am și eu anumite specialități, domnișoară, ce credeai!

REPORTERIȚA: Ce specialități aveți dumneavoastră, domnule Dragnea?

DRAGNEA: Ce specialități? Chiar nu știi?

REPORTERIȚA: Mărturisesc că nu.

DRAGNEA: Mă gândeam… Sau ei s-au gândit, mă rog. Că un subiect care ar trezi interesul unor largi categorii de cititori ar fi Aplicații ale geometriei în politică.

REPORTERIȚA: Aveți în vedere statul paralel?

DRAGNEA: Păi ce dracu’ altceva să am în vedere! Bineînțeles că pe el îl am în vedere!

REPORTERIȚA: Deci paralele.

DRAGNEA: Ai înțeles bine, domnișoară.

REPORTERIȚA: În geometria euclidiană?

DRAGNEA: Domnișoară, dacă dumneata îți închipui că faci mișto de mine, te anunț că…

REPORTERIȚA: În sensul că există și geometria lui Lobacevski, asta am vrut să spun.

DRAGNEA: Poa’ să fie și ruși, domnișoară. Pe mine nu mă deranjează! România are nevoie să se-nțeleagă bine cu toți vecinii.

REPORTERIȚA: Da. Și ca să-ncheiem cu comisia, domnule Dragnea…

DRAGNEA: Ce să mai încheiem, domnișoară, că am și încheiat-o! Comisia urmează să-mi propună câteva subiecte, iar eu am s-aleg. Și cu asta basta! Poa’ să fie și despre servicii. E o altă alternativă. Mă pricep la fel de bine și la servicii.

REPORTERIȚA: Bun. Ce le spuneți cititorilor despre doamna Dăncilă?

DRAGNEA: Despre doamna Dăncilă? Ce dracu’ vrei să le spun?

REPORTERIȚA: V-a luat locul la șefia partidului.

DRAGNEA: Asta este.

REPORTERIȚA: Nu vă e milă de ea… mă scuzați, de domnia sa.

DRAGNEA: Milă? Da’ de ce dracu’ să-mi fie milă? Ce, n-o duce bine?

REPORTERIȚA: Are coșmaruri, domnule Dragnea.

DRAGNEA: Zău? Ce coșmaruri are? Și de unde știi tu că are coșmaruri?

REPORTERIȚA: I-am luat un interviu. Dar nu s-a publicat. Se trezește în toiul nopții tremurând toată, lac de sudoare, după ce a visat că s-a deschis ușa și ați intrat dumneavoastră.

DRAGNEA: Și mai departe?

REPORTERIȚA: Mai departe? Păi v-am spus, se trezește. Când intrați dumneavoastră sare din pat și strigă.

DRAGNEA: Ce strigă?

REPORTERIȚA: Păi îmi închipui că „Dragnea”, ce altceva? N-am întrebat-o.

DRAGNEA: Dacă îi mai iei vreodată interviu, să-i spui să nu-i mai fie frică. N-am să intru niciodată la ea în dormitor.

REPORTERIȚA: Știu, domnule Dragnea, că dumneavoastră aveți alte preferințe.

DRAGNEA: Te rog să nu fii obraznică, domnișoară! Ieși afară!

%d blogeri au apreciat: