Monthly Archives: noiembrie 2019

Primarul Tmișoarei interzice manelele

Nicolae Robu, primarul Timișoarei, a luat o decizie prin care „se interzice interpretarea/difuzarea de manele pe domeniul public al municipiului Timișoara, în aer liber, precum și practica anunțării de dedicații, indiferent cine și pentru cine le solicită. Se interzice folosirea pe domeniul public al Municipiului Timișoara, în aer liber, a grătarelor, proțapurilor și altor ustensile de gătit cu foc deschis, generatoare de fum și degajatoare de mirosuri de bucătărie de intensități deranjante”.

I-am trimis primarului Timișoarei următorul mesaj:

„Bună ziua!
Nu aveți nevoie de dispoziții speciale (interdicție pentru grătare, manele și dedicații!), domnule primar, pentru a impune ordinea și liniștea în oraș. E nevoie doar să aplicați legea existentă:

«Art. 2 din Legea 61/1991:
Constituie contravenție săvârșirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni:
(…)

25) tulburarea, fără drept, a liniștii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice aparat sau obiect ori prin strigăte sau larmă;

26) tulburarea liniștii locatarilor între orele 22,00-8,00 și 13,00-14,00 de către orice persoană prin producerea de zgomote, larmă sau prin folosirea oricărui aparat, obiect ori instrument muzical la intensitate mare în localurile sau în sediile persoanelor juridice, în locuințele persoanelor fizice sau în oricare alt loc din imobile cu destinația de locuințe ori situat în imediata vecinătate a acestora;

27) organizarea de petreceri cu caracter privat și utilizarea de aparatură muzicală la intensitate de natură a tulbura liniștea locuitorilor, în corturi, alte amenajări sau în spațiu neacoperit, situate în perimetrul apropiat imobilelor cu destinația de locuințe sau cu caracter social, în mediul urban.»

Și, apropo de manele, credeți că dacă se cântă (în draci!) muzică populară neaoșă, e mai patriotic?”

Vasile Dîncu „prezice”

Întrebat care crede el că va fi scorul la turul doi al alegerilor prezidențiale, Vasile Dîncu răspunde la un post tv, cu o săptămână înainte de alegeri: „În 70% din cazuri când un președinte în funcție a participat la un tur doi, în Europa, în ultimii 20 de ani, acesta a câștigat scrutinul.”

De ar fi fost vorba deoricine altcineva, aș fi zis că își exprimă omul o părere. Fiind însă vorba de Vasile Dîncu, această cârtiță pesedistă (cum a fost în guvernul Cioloș), la care nimic nu e întâmplător, sunt sigur că prin răspunsul său, vrea să adoarmă spiritul civic al cât mai multor loaze indolente, doar-doar o ieși victorioasă, cine, dacă nu pațachina pesedistă?

Putin și demolarea lui Lenin

Nu se știu încă prea multe detalii despre noul film serial realizat în Rusia de către scenaristul Igor Lipin, pe baza materialelor furnizate de o echipă de documentariști care au scotocit timp de patru ani prin arhivele FSB, continuatorul KGB-ului, sub conducerea (comanda!) fostului șef al arhivelor FSB, generalul Vasili Hristoforov. Așadar, un film făcut la comanda statului. Și cine este la comandă în Federația Rusă, un stat unde ierarhia a fost impusă și menținută cu strictețe încă de la începuturile bolșevismului?

În serial, Lenin ar fi prezentat, zice-se, ca un personaj malefic, ceva între bolnav mintal, tiran însetat de sânge și tip tributar deprinderilor mic-burgheze. Între timp s-a descoperit (de fapt, se știe de ceva vreme) că întoarcerea în țară, prin Germania, a lui Vladimir Ilici în preajma revoluției bolșevice a fost nu numai tolerată ci și „sponsorizată” de Kaiser, cu scopul clar de a scoate Rusia din război, în beneficiul Germaniei. N-a fost însă doar asta. S-a mai „descoperit” că Lenin nu i-a iubit pe ruși, că a nutrit un dispreț total pentru „adunătura de leneși” pe care o reprezenta țărănimea rusă. Drept care ar fi ordonat uciderea a două milioane de țărani! Astfel, până mai ieri sfântul-sfinților din panteonul proletariatului mondial, Lenin apare în noul serial rusesc drept o combinație toxică între bestie însetată de sânge și nebun de legat.

Printr-una din trăsături, cel puțin, istoria comunismului instituțional și a statelor comuniste diferă de istoria democrației și a statelor democratice: în timp ce istoria acestora din urmă s-a construit pe linia continuității, marile personalități adăugând — în linii mari, desigur — lucrarea lor la aceea a predecesorilor, istoria comunismului nu s-a putut niciodată dispensa de mari demolări. Ritualice, aș zice! Demolări, de altfel, în cea mai mare parte îndreptățite, dat fiind că personalitățile politice comuniste au fost, cu mici excepții, ticăloase. Nu trebuie să facem un efort prea mare de memorie ca să ne amintim cum Ceaușescu, odată puterea sa consolidată, la scurt timp după instalare, a dispus ștergerea din istorie a predecesorului său, Gheorghiu-Dej, punându-i în cârcă tot ce era mai rău: cultul personalității (pe care Ceaușescu însuși l-a reînviat ulterior, cu brio, în jurul propriei persoane), asasinarea lui Lucrețiu Pătrășcanu (reală dar nu puțin timp trecută cu vederea până atunci) și câte și mai câte.

Demolarea lui Stalin n-a întârziat prea mult: a venit curând după instalarea lui Hrușciov la cârma statului. Iar dezvăluirile acestuia cu privire la crimele fostului dictator au cutremurat o lume întreagă. Totuși, după primul val „de demascare”, stârnit de Nikita Sergheievici, pe care sovieticii — cei mai mulți dintre ei — l-au primit cu stupoare, s-a produs treptat o reconsiderare a contribuției lui Stalin la transformarea URSS într-o mare putere militară și (într-o oarecare măsură) economică a lumii. Este exact aspirația lui Putin din ziua de azi: să-i readucă Federației Ruse gloria de altădată. Parafrazându-l pe un alt mare contemporan, make USSR great again. Cetățeanul standard al Federației Ruse este beneficiarul unui reviriment deloc neglijabil al nivelului său de trai. Dar bunăstarea nu-i mai ajunge. El nu se va simți bine decât dacă țara sa își va recăpăta „prestigiul” din anii războiului rece. Nu doar la vârf ci și „la bază” se tânjește după G8. Putin știe asta foarte bine. Probabil că într-un fel el se simte continuatorul lui Stalin; mai puțin crimele (din care are pe conștiință mult mai puține). În acest context, Lenin nu îi mai este de folos. O fi fost el ctitorul Rusiei Sovietice, dar nu a făcut din ea țara pe care să o respecte și de care să se teamă o lume întreagă. Dimpotrivă, cu stilul său sobru de viață, potrivnic opulenței, Lenin nu-i un bun exemplu pentru oligarhii de azi, Putin y compris. Cu atât mai mult cu cât se bucură încă de o popularitate deloc de neglijat: patru din cinci ruși sunt astăzi, conform estimărilor, împotriva demolării statuilor lui Lenin, încă numeroase de-a lungul și de-a latul Federației Ruse. Una peste alta, cam era timpul ca Lenin să-și facă bagajele. Încă o dată, sub un alt drapel, fără seceră și ciocan, încă un mit este înlăturat, în aceeași manieră proprie samavolniciei comuniste.

Un lucru e sigur. Demolatorii comuniști și-au închipuit de fiecare dată că în locul mitului desființat, așează un altul. Nu, n-a fost așa. În realitate, cu fiecare demolare, au așezat tot mai puțin pe locul rămas vid. Până ce s-a ales praful. Cu siguranță, se va întâmpla la fel și de astă dată.

Pe ce mai aruncă banii Primăria Municipiului București?

Sesizare la Camera de Conturi a Municipiului București: ccbucuresti@rcc.ro

Bună ziua

Vreau să vă sesizez cu privire la un caz de irosire iresponsabilă a banilor publici la Primăria Municipiului București.

În cursul acestui an, PMB a depus, timp de câteva luni, eforturi considerabile pentru amenajarea fâșiei centrale a străzii Doamna Ghica, sectorul 2, spre est de intersecția cu șos. Colentina. Și anume: au fost toaletați copacii de pe respectiva fâșie, s-au construit borduri și s-a amenajat un spațiu verde pe o lungime de câteva sute de metri. La scurt timp după terminarea acestor lucrări a început construirea pasajului Doamna Ghica și toate lucrările mai sus menționate au fost demolate.

Întrebare: oare PMB nu avea cunoștință de propria sa intenție de a construi pasajul înainte de a decide efectuarea lucrărilor amintite mai sus? Nu se cheamă că au fost bani irosiți? De la cine ar fi normal să fie recuperat prejudiciul?

Cu stimă,

Paul Tumanian

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (VII)

Piedici. Îndoctrinare

Dispariţia „Micului tipograf”. La un moment dat (să fi fost prin anii ’60?), din magazine a dispărut jocul „Micul tipograf”, cu care eram familiarizat din copilărie. Ce era „Micul tipograf”? Era un joc pentru copii constând într-o ramă de metal, în formă de ştampilă dreptunghiulară, ceva mai mare, cu alveole metalice în interiorul ramei, așezate una sub alta, în rânduri — două sau mai multe —, şi câteva seturi de caractere din cauciuc, cu toate literele alfabetului, plus semnele de punctuaţie. Textul dorit îl „culegeai” din caracterele de cauciuc, pe care le fixai în alveole, în ordine inversă, de la dreapta la stânga. După care presai rama cu textul într-o tuşieră de aceeași mărime cu rama, sau un pic mai mare, şi de acolo, pe o foaie de hârtie, unde textul rămânea imprimat. Era cât de poate de nostim să poţi tipări acasă, cu mâna ta, minuscule texte, sau doar câteva cuvinte. (Eu de pildă, mi-am imprimat numele pe toate cărţile pe care le aveam la acea dată, inventând şi un nume pentru „biblioteca” mea de câteva zeci de cărţi.)

Nimănui nu i-a trecut prin cap că un asemenea joc ar putea să ascundă un pericol pentru regimul comunist. Nici măcar în perioada stalinistă. A trebuit să vină regimul Ceauşescu — cel „liberal”! — pentru ca „organelor” să li se trezească suspiciunea că jocul ar putea fi folosit în scopuri subversive. Recte pentru a tipări manifeste! Şi anume unele cu autor greu de depistat. Şi atunci „Micul tipograf” a fost retras din magazine.

Nu ştiu dacă cu ajutorul „Micului tipograf” au fost vreodată tipărite texte „duşmănoase”. Dar retragerea lui din magazine a fost unul dintre primii paşi care au marcat proliferarea paranoiei comuniste a controlului total în materie de texte. Următorul pas avea să fie, peste ani, obligativitatea înregistrării la miliţie a maşinilor de scris.

Învăţământul politic la locul de muncă. Articolul 3 din
Constituţia Republicii Socialiste România hotăra fără echivoc: „În Republica Socialistă România, forţa conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”. Drept care, partidul unic era — trebuia să fie — prezent în viaţa fiecărui cetăţean, inclusiv în cea privată. Celor care nu au trăit vremurile, celor de astăzi şi celor din generaţiile viitoare, le va veni greu, dacă nu imposibil, să înţeleagă cum Partidul Comunist reuşise să acapareze întreaga societate nu numai prin consecinţele politicilor sale ci şi în mod direct, prin structurile sale. Astăzi, dacă vrei să activezi ca liberal de pildă, sau ca ecologist, te duci la unul din sediile partidului de care eşti interesat; care, la fel ca oricare alt partid, are un sediu central şi un număr de sedii teritoriale. Te duci tu, în timpul tău liber. Ei bine, nu, la comunişti era altfel. Partidul Comunist, care era atotputernic în stat (conform constituţiei!), venea el la tine — mai bine zis, peste tine. Venea în fiecare întreprindere, în fiecare uzină, în fiecare spital, nu mai vorbim de unităţile militare, miliţie şi securitate, unde era de neconceput ca măcar vreun angajat să nu fie membru de partid. Ba venea să se instaleze chiar şi în secţiile unei întreprinderi — şi peste tot înfigea fanionul roşu al posesiunii: „organizaţia de bază”. Adică celula de partid. Oamenii partidului erau „lângă” tine, veghind (alături de turnătorii Securităţii), pe întreaga durată a programului de lucru, la orice încălcare a normelor „eticii şi echităţii socialiste”.

Una dintre funcţiile organizaţiei de bază (și au fost destule, slavă Domnului!) era „învăţământul politic”, la care erau obligaţi să participe, în calitate de cursanți, toţi salariaţii, după programul de lucru. Se ţineau „lecţii” de învăţământ politic — cam o dată pe lună —, iar „profesorii” erau de cele mai multe ori salariaţi, membri de partid de încredere, anume instruiţi în centre specializate, unde, după absolvirea unui curs de propagandă, căpătau titlul de „propagandişti”.

Ce se „preda” la acele aşa-zise lecţii? Nu era vorba nicidecum de chestiuni, să zicem, filozofice sau de principiu. Nici de unele care să aibă vreo legătură cu profesiunea, care să contribuie, să zicem, la îmbunătățirea performanțelor. Nici vorbă de aşa ceva. „Cursanților” cu de-a sila le erau prezentate măsurile curente luate de partid, „realizările”, şi li se argumenta că politica partidului este cum altfel decât cea mai bună, infailibilă. Tipăriturile, radioul și televiziunea, care spuneau, toate, același lucru, că totul e perfect sub regimul comunist, nu erau de-ajuns: oamenii puteau să nu cumpere ziare, puteau să nu asculte radio sau să nu urmărească emisiunile tv. Aveau — încă — libertatea asta; la supravegherea la domiciliu și pe stradă, non stop, à la Orwell, încă nu se ajunsese. Dar de la învățământul politic la serviciu nu se putea sustrage nimeni fără unele riscuri. Câteva absențe la învățământul politic putea să-l facă pe șef să te amâne la avansare sau să te uite de la primă; sau să-l prefere pe altul, mai „destoinic”, la o deplasare importantă în străinătate. Cam atât. Nu mai mult. Dar sub regimul comunist oamenii aveau, în marea lor majoritate, aspirații modeste. Iar micile eșecuri le otrăveau viața, adăugându-se lipsurilor și stresului cotidian. Și de aceea, pe cât posibil, le evitau. Asumarea riscurilor, eroismul, nu erau la modă. Chiar deloc.

Străzi din Câmpina. Denumiri noi, denumiri vechi

I-am trimis primarului (liberal) al Câmpinei, Horia Tiseanu, mesajul de mai jos, pe 18 octombrie 2019, în legătură cu denumirile cu iz comunist ale unor străzi din oraș.

Domnule primar,
Statuia lui I.C. Brătianu a fost repusă la locul ei, pe rondul din Piața Universității din București. Și statuia lui Carol I a fost repusă, deja de câțiva ani, pe locul ei din Piața Palatului. E timpul ca și dumneavoastră să vă gândiți să redați străzilor din Câmpina denumirile pe care le aveau înainte de venirea comuniștilor la putere. E o rușine ca fosta stradă I.C. Brătianu să poare numele de Calea Doftanei, simbol al îndoctrinării comuniste, la atâția ani de la căderea comunismului. Apropo, știți cum s-a numit pe vremuri actuala stradă a Republicii? Știe oare cineva de la primărie?
Cu stimă,
Paul Tumanian

Neașteptat de prompt, am primit de la Primărie, pe 4 noiembrie, următorul răspuns:

La cele comunicate de Primărie, am trimis replica de mai jos:

Domnule primar,

Mulțumesc pentru răspuns.

Da, se pare că aveți o evidență completă privind denumirile anterioare ale străzilor din Câmpina. Probabil că o aveți și despre strada actuală Bobâlna, despre care n-am mai menționat în primul meu mesaj. Și care de asemenea perpetuează în denumire un simbol drag dogmei comuniste: răscoala de la Bobâlna; nu că n-ar fi fost realmente o răscoală la Bobâlna, dar regimul comunist adora orice împotrivire violentă la „regimul burghezo-moșieresc” — nu că i-ar fi păsat de binele oamenilor; drept care, actuala denumire nu face decât să păstreze un ecou din spiritul unui regim de tristă amintire. Ca să nu mai spun că nu văd vreo legătură între stradă și respectiva răscoală.
N-am mai amintit nici de bulevardul Culturii, a cărui denumire actuală șterge, în virtutea aceleiași aversiuni comuniste față de istoria mai veche a țării, denumirea legitimă, purtată anterior, de „bulevardul Regina Elisabeta”. După cum bine știți.

1. Văd că argumentați păstrarea denumirii străzii „Calea Doftanei” prin lungimea acesteia și prin inconvenientele administrative (modificări în documente) pe care le-ar atrage după sine schimbarea de denumire, pe care eu o consider firească, de bun-simț și în concordantă cu respectul pentru istorie — pentru acea parte din istorie nealterată de comunism. (Și, nu-mi dau seama de ce, printre argumente se strecoară și însușirea străzii de a fi asfaltată! Dacă ăsta e un argument, atunci poate ar trebui să ne întrebăm și în ce stare se află asfaltul la care faceți referire.)

2. Celălalt argument al Primăriei, care se referă la râul al cărui nume îl poartă, chipurile, strada, acesta se bazează pe o confuzie. Funcționarii de la Primărie se prefac că nu știu că denumirea actuală a străzii se trage de la închisoarea Doftana, nicidecum de la râu!

3. Dacă ar fi să judecăm după lungime (și după inconveniente administrative), ar însemna ca și astăzi să avem în continuare strada „23 August” în loc de bulevardul „Carol I”, nu?

4. Impact asupra populației? Da, ar fi, probabil, un impact. Dar cu siguranță benefic. Mai ales la câți nostalgici ai vechiului regim pot fi întâlniți astăzi, din păcate, în Câmpina. Dar îndeosebi pentru generațiile viitoare. Îi invit pe administratorii de la Primărie să reflecteze o clipă: poate că merită.

Cu stimă,
Paul Tumanian

Loaze în școli: „De aici a început totul.”

E-adevărat, nu oricine poate să fie profesor. După cum, în treacăt fie zis, nu oricine poate să fie medic. Doar că nimeni nu te supune vreunui test înainte de a o porni în carieră — nici în cea medicală, nici în cea didactică: tu ești bun, tu nu ești bun, vezi de-ți alege altceva. Ți se cer anumite calități. Una din ele este capacitatea de empatie — atât pentru medic, cât și pentru profesor.

Nu știu dacă pentru o carieră de medic ți se cere să ai nervii tari; probabil că da — dintr-un anumit punct de vedere. Dar pentru cariera de profesor, fără doar și poate. E greu să-ți păstrezi cumpătul la câte loaze trec prin școli. Să ne gândim doar că toți violatorii, toți tâlharii, toți ucigașii și toți pedofilii (dintre care mulți, în treacăt fie zis, se află acum în libertate mulțumită străduinței găștii ȘerbaIordaLicea) au trecut și ei, cândva, printr-o școală. La fel și individele de pe marginea centurilor Patriei. Oare ce fel de elevi or fi fost? Cum s-or fi purtat cu profesorii?

Acum se află în atenția mass-mediei un mic scandal la o școală din… nu știu, de undeva din nordul Moldovei. O profesoară și-a ieșit din fire și acum toată lumea o arată cu degetul și o judecă după o înregistrare. Că tot se poartă! (Înregistrare „ambientală”; deci, după lege, dacă nu-i la domiciliul „victimei”, este permisă!) Cică ar spus că îi urăște pe elevi. De fapt, a spus că nu-i urăște pe elevi, dar pe tine nu te pot suferi — i s-a adresat unuia anume, după un anume incident! Ceea ce nu avea voie să spună. Elevul „agresat” a ieșit pe post și, cu o voce baritonală, ultragiată, a povestit ce s-a întâmplat — varianta lui, desigur. „Mi-a pus o întrebare — zice loaza —, la care n-am răspuns tocmai bine. Și ea mi-a pus doi. De aici a pornit totul.” Auzi, colo, de aici a pornit totul! Cu alte cuvinte — e lesne de imaginat — loaza i-a cerut profesoarei socoteală. Pe ce ton, nici asta nu-i greu de imaginat. Dacă loaza merita doi, sau patru, sau cinci, rămâne un mister. Mass-media speculează, după interesul fiecăreia, inclusiv electoral.

Ce-aș putea spune, decât: biata femeie! Poate că este dintr-aceia care ar fi trebuit să treacă printr-o triere; și n-a trecut. Dar sigur e că avea nevoie de nervi tari. Foarte tari. La câte loaze trec prin școlile din România. Și din toată lumea.

%d blogeri au apreciat asta: