Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (VII)


Piedici. Îndoctrinare

Dispariţia „Micului tipograf”. La un moment dat (să fi fost prin anii ’60?), din magazine a dispărut jocul „Micul tipograf”, cu care eram familiarizat din copilărie. Ce era „Micul tipograf”? Era un joc pentru copii constând într-o ramă de metal, în formă de ştampilă dreptunghiulară, ceva mai mare, cu alveole metalice în interiorul ramei, așezate una sub alta, în rânduri — două sau mai multe —, şi câteva seturi de caractere din cauciuc, cu toate literele alfabetului, plus semnele de punctuaţie. Textul dorit îl „culegeai” din caracterele de cauciuc, pe care le fixai în alveole, în ordine inversă, de la dreapta la stânga. După care presai rama cu textul într-o tuşieră de aceeași mărime cu rama, sau un pic mai mare, şi de acolo, pe o foaie de hârtie, unde textul rămânea imprimat. Era cât de poate de nostim să poţi tipări acasă, cu mâna ta, minuscule texte, sau doar câteva cuvinte. (Eu de pildă, mi-am imprimat numele pe toate cărţile pe care le aveam la acea dată, inventând şi un nume pentru „biblioteca” mea de câteva zeci de cărţi.)

Nimănui nu i-a trecut prin cap că un asemenea joc ar putea să ascundă un pericol pentru regimul comunist. Nici măcar în perioada stalinistă. A trebuit să vină regimul Ceauşescu — cel „liberal”! — pentru ca „organelor” să li se trezească suspiciunea că jocul ar putea fi folosit în scopuri subversive. Recte pentru a tipări manifeste! Şi anume unele cu autor greu de depistat. Şi atunci „Micul tipograf” a fost retras din magazine.

Nu ştiu dacă cu ajutorul „Micului tipograf” au fost vreodată tipărite texte „duşmănoase”. Dar retragerea lui din magazine a fost unul dintre primii paşi care au marcat proliferarea paranoiei comuniste a controlului total în materie de texte. Următorul pas avea să fie, peste ani, obligativitatea înregistrării la miliţie a maşinilor de scris.

Învăţământul politic la locul de muncă. Articolul 3 din
Constituţia Republicii Socialiste România hotăra fără echivoc: „În Republica Socialistă România, forţa conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”. Drept care, partidul unic era — trebuia să fie — prezent în viaţa fiecărui cetăţean, inclusiv în cea privată. Celor care nu au trăit vremurile, celor de astăzi şi celor din generaţiile viitoare, le va veni greu, dacă nu imposibil, să înţeleagă cum Partidul Comunist reuşise să acapareze întreaga societate nu numai prin consecinţele politicilor sale ci şi în mod direct, prin structurile sale. Astăzi, dacă vrei să activezi ca liberal de pildă, sau ca ecologist, te duci la unul din sediile partidului de care eşti interesat; care, la fel ca oricare alt partid, are un sediu central şi un număr de sedii teritoriale. Te duci tu, în timpul tău liber. Ei bine, nu, la comunişti era altfel. Partidul Comunist, care era atotputernic în stat (conform constituţiei!), venea el la tine — mai bine zis, peste tine. Venea în fiecare întreprindere, în fiecare uzină, în fiecare spital, nu mai vorbim de unităţile militare, miliţie şi securitate, unde era de neconceput ca măcar vreun angajat să nu fie membru de partid. Ba venea să se instaleze chiar şi în secţiile unei întreprinderi — şi peste tot înfigea fanionul roşu al posesiunii: „organizaţia de bază”. Adică celula de partid. Oamenii partidului erau „lângă” tine, veghind (alături de turnătorii Securităţii), pe întreaga durată a programului de lucru, la orice încălcare a normelor „eticii şi echităţii socialiste”.

Una dintre funcţiile organizaţiei de bază (și au fost destule, slavă Domnului!) era „învăţământul politic”, la care erau obligaţi să participe, în calitate de cursanți, toţi salariaţii, după programul de lucru. Se ţineau „lecţii” de învăţământ politic — cam o dată pe lună —, iar „profesorii” erau de cele mai multe ori salariaţi, membri de partid de încredere, anume instruiţi în centre specializate, unde, după absolvirea unui curs de propagandă, căpătau titlul de „propagandişti”.

Ce se „preda” la acele aşa-zise lecţii? Nu era vorba nicidecum de chestiuni, să zicem, filozofice sau de principiu. Nici de unele care să aibă vreo legătură cu profesiunea, care să contribuie, să zicem, la îmbunătățirea performanțelor. Nici vorbă de aşa ceva. „Cursanților” cu de-a sila le erau prezentate măsurile curente luate de partid, „realizările”, şi li se argumenta că politica partidului este cum altfel decât cea mai bună, infailibilă. Tipăriturile, radioul și televiziunea, care spuneau, toate, același lucru, că totul e perfect sub regimul comunist, nu erau de-ajuns: oamenii puteau să nu cumpere ziare, puteau să nu asculte radio sau să nu urmărească emisiunile tv. Aveau — încă — libertatea asta; la supravegherea la domiciliu și pe stradă, non stop, à la Orwell, încă nu se ajunsese. Dar de la învățământul politic la serviciu nu se putea sustrage nimeni fără unele riscuri. Câteva absențe la învățământul politic putea să-l facă pe șef să te amâne la avansare sau să te uite de la primă; sau să-l prefere pe altul, mai „destoinic”, la o deplasare importantă în străinătate. Cam atât. Nu mai mult. Dar sub regimul comunist oamenii aveau, în marea lor majoritate, aspirații modeste. Iar micile eșecuri le otrăveau viața, adăugându-se lipsurilor și stresului cotidian. Și de aceea, pe cât posibil, le evitau. Asumarea riscurilor, eroismul, nu erau la modă. Chiar deloc.

Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: