Author Archives: Paul Tumanian

Născut în 1938, Chişinău–Lăpuşna.

Absolvent al Facultăţii de Matematică şi Fizică, Universitatea Bucureşti, 1960.

Publicaţii: *) Volume de proză: UN PAHAR DE CINZANO (povestiri), Editura pentru Literatură, 1969, 194 p.; DOMNUL MARIUS ŞI DOAMNA CEA MICĂ (roman), Editura „Ararat”, 1995, 176 p.; URMA SCAPĂ TURMA (roman), Editura „Ararat”, 1997, 310 p.; CONSPIRAŢIA INOCENŢILOR (povestiri), Editura „Ararat”, 1999, 301 p.; CU SPATELE LA TERENUL DE JOC (povestiri), Editura „Paralela 45”, 2005, 150 p.; REFUGIU ÎN VECHIUL REGAT (roman), Editura „Limes”, 2012, 215 p.; VISUL VĂDUVEI (povestiri), Editura „Limes”, 2013, 285 p.; MANECHINE (povestiri), Editura Institutului European Iași, 2014, 333 p. *) Volume de traduceri: ADEVĂRUL DESPRE CERNOBÎL, de G. Medvedev (eseu ştiinţific — traducere din lb. rusă), Editura „Humanitas”, 1992, 216 p.; FATA DIN ALSACIA de B.E. Stevenson (roman — traducere din lb. engleză, în colaborare), Editura Cezareea, 1993, 227 p.; MEMORII de A. Saharov (memorialistică — traducere din lb. rusă, în colaborare), Editura „Litera”, 1996, 874 p. COPIII TERIBILI de Jean Cocteau (roman — traducere din lb. franceză), Editura „Paralela 45”, 2005, 120 p. *) Proză în periodice: Povestiri în revistele: „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Basarabia” (Rep. Moldova), „Origini” (SUA), „Orizont”, „Familia”, „Euphorion”, „Contrapunct”, „Empireuma” (Spania), „Casa del Tiempo” (Mexic).

Publicistică: articole de politică, atitudine civică şi mediu înconjurător în: „Cotidianul”, „22”, „România liberă”, „Timpul” etc. Redactor-şef al revistei „Re-Mediu” (ecologie/protecţia mediului), editată de Grupul Ecologic de Colaborare (1997–2000).

Fost membru al Uniunii Scriitorilor — retras.

Nu, pandemia nu va schimba nimic

Am privit de la început cu scepticism afirmațiile de genul Nimic nu va mai fi ca înainte, după pandemia de Covid-19. Ieri am avut confirmarea. Așteptam la rând, împreună cu alți clienți, distanțați social, conform regulii, la 1,5–2 metri unul de altul, la intrarea într-un supermarket. Imediat au apărut și nesimțiții, care nu înțelegeau să aștepte în rând cu toți ceilalți. Căci, poate nu știați, nesimțirea nu are vârstă. Pare un fapt mărunt, dar nu este.

Niciodată nu s-a schimbat nimic în lume după un eveniment. Schimbările au loc în generații, pas cu pas, ca să citez un clasic în viață. Unii zic că lumea s-a schimbat, de pildă, după „9/11”. Nu, nu s-a schimbat. Mărturie stă, printre altele, alegerea lui Donald Trump. Doar că locuitorii din Queens și-au descoperit, poate, peste noapte vocația de turnători la adresa imigranților musulmani, alături de mulți alți americani; și de aiurea, de ce nu? Dacă asta se cheamă schimbare… Nu s-a schimbat lumea nici măcar după traume incomensurabile precum Al Doilea Război Mondial. Nu s-a schimbat esențial nici după 1989: s-a corectat doar un derapaj al istoriei lung de șapte decenii.

Nu vă faceți iluzii, dragilor. După pandemie, începând chiar de a doua zi, totul va fi la fel ca și înainte. Absolut la fel. Ba poate chiar mai rău. Unii vor zice, sunt sigur: Aha, uite c-am scăpat, deci Dumnezeu îmi dă mână liberă!… Uitați-vă la ce se întâmplă chiar în zilele astea. Pandemia e în plin avânt, și Alina Gorghiu împreună cu confrații senatori PNL-iști se gândesc la „închisoarea la domiciliu” pentru infractorii cu pedepse până la 7 ani. Parcă intră satana în ei: cum ajung la guvernare, cum îi apucă dragostea de infractori. PSD l-a avut de protejat pe Dragnea și s-a dat peste cap s-o facă. PNL pe cine are de protejat?… Asta-i în plină pandemie. Dar după?

Nesimțiții își vor relua obiceiurile — asta, dacă, prin absurd, le-au pierdut vreo clipă. Băieții deștepți vor cumpăra în continuare energie în avans, vor face speculă cu necazurile oamenilor, vor face contracte cu statul prin încredințare directă, vor goni cu mașinile fițoase pe liniile de tramvai (alea încă neîngrădite) ca s-o ia înaintea fraierilor care așteaptă la semafor. Marioiorguleștii vor continua să dea buzna cu bolizii lor în oameni, după care vor fugi — poate nu în Italia de astă dacă, că acolo a făcut ravagii coronavirusul, ci prin țări exotice, madagascaruri pline de mazăre, sau costarice pline de alinabice. Ionțiriacii vor continua să omoare mistreți cu sutele, în companie selectă, ne vor strivi în continuare de la înălțimea miliardelor de euro și se vor indigna că polițiștii își permit să-i oprească pe șosele pentru contravenții — mărunte, cum ar fi nerespectarea limitei de viteză —, pe ei care se grăbesc să facă atâta bine pentru țară. Adriannăstasii vor continua să dea în dreapta și-n stânga lecții de morală, iordașerbalicii își vor vedea bine mersi de inițiativele lor pro-infracționale de îndată ce vor ajunge din nou la putere (de parcă ar fi plecat vreodată cu adevărat!) — și vor ajunge, parcă văd, după erodarea epidemiologică a PNL-ului.

Doctorii se vor întoarce rapid la șpagă după ce, pe vreme de pandemie și-au luat un respiro (dar parcă poți să fii sigur?), bolnavii în saloane vor reîncepe șoaptele despre care este „tariful” lui X și „tariful” lui Y… Pensiile nesimțite? Păi nu vedeți că până și astăzi, în plin dezastru epidemiologic, parlamentarii spun: Stați un pic, că nu-i așa simplu!

O societate bazată pe altruism ar fi o societate moartă. Tinerii — și mai puțin tinerii — inimoși, pe care îi vedem astăzi și ne tresaltă inima de bucurie că există, vor rămâne în continuare o infimă minoritate. Motorul societății va rămâne același: lăcomia, setea de putere. Indiferent că-i înainte de coronavirus, sau după. Nu vă faceți iluzii, dragilor.

Coronavirusul și „protecția” vârstnicilor

I-am trimis președintelui Iohannis, pe situl Președinției, mesajul de mai jos:

„Domnule Președinte
Am 81 de ani și sunt rezident la Câmpina pe durata stării de urgență. Mă adresez Dumneavoastră în chestiunea protecției vârstnicilor — persoane de 65+ ani. În ajunul instituirii interdicției pentru vârstnici de a ieși din casă în afara intervalului orar 11–13, am făcut aprovizionarea cu alimente la un supermarket, cu o oră înainte de închidere. Rezultatul a fost că, într-un magazin aproape gol, am rezolvat cumpărăturile în câteva minute. Apoi a venit interdicția numită pompos și ipocrit „protecție”! Ieri, în intervalul permis, mi-au trebuit 45 de minute pentru cumpărăturile strict necesare, dintre care 30 de minute numai așteptarea în fața magazinului, în condiții de stres, dezordine și apropiere nepermisă între clienți. Vă întreb: ce fel de protecție este asta?
Mai am două întrebări să vă pun: Cum adică persoanele vârstnice au „prioritate” în intervalul 11–13? Nu cumva termenul de „prioritate” este vag? Și, în sfârșit, vă întreb: ce au făcut autoritățile pentru servirea la domiciliu a persoanelor vulnerabile, astfel ca acestea să nu fie nevoite să se expună ieșind afară din casă și încălcând fără voie regulile de distanțare socială? Am încercat să contactez mari lanțuri de magazine în această privință (Penny, Carrefour, Kaufland și Mega Image), răspunsul fiind de fiecare dată „Ne pare rău…” (pentru orașe mici, desigur). Pentru mediul rural, nu mai vorbim!
De ce vă pun Dumneavoastră aceste întrebări? Pentru că aceleași întrebări adresate Grupului de Comunicare Strategică acum câteva zile au rămas fără niciun răspuns, ca în cazul oricărei entități birocratice transpartinice! Întrebasem atunci dacă nu este posibil ca GCS să impulsioneze într-un fel sau altul marile magazine să livreze alimente la domiciliu, în parteneriat, de pildă, cu companiile de taxiuri (care și-au cam pierdut clienții în ultima perioadă) sau cu alte firme de transport.
Vă mulțumesc.”

Închidem școlile sau nu?

Am văzut-o la tv pe directoarea Institutului Național de Sănătate Publică, dna Adriana Pistol, într-o emisiune dedicată, evident, crizei coronavirusului. La întrebarea moderatorului dacă ar trebui să se dea curs unei propuneri deja vehiculate, inclusiv de către un virusolog german, să se închidă toate școlile pe o durată de două săptămâni, am auzit-o pe dna Pistol emițând următoarea părere: ar fi poate util să se închidă școlile, dar asta numai dacă copiii ar fi ținuți în casă, dacă nu s-ar mai circula ș.a.m.d. Fiindcă altfel, știți cum e, copiii oricum ies afară la joacă și se întâlnesc unul cu altul!

Personal, am mai avut de a face, cu ani în urmă, cu „personalități” de la Institutul de Sănătate Publică. Și de fiecare dată am fost surprins de acel „stil” de a gândi în care noțiunea de șansă nu-și găsește locul — stilul să-i zicem „totul sau nimic”. Evident că copiii, în timp ce școlile sunt închise, se vor întâlni la locurile de joacă, poate că unii dintre ei se vor întâlni și la baruri. Dar aici e vorba de șansă. Cu cât grupurile de copii care se întâlnesc sunt mai mici, cu atât este mai puțin probabil ca unul dintre ei să fie contaminat și să-i contamineze și pe alții. La joacă se întâlnesc câte doi, câte trei, nu câte 25–35, câți se întâlnesc într-o clasă. Este deci vorba de șansa de a face epidemia să stagneze sau să dea înapoi, nu de certitudinea că ea va fi stopată. Dacă așa gândesc autoritățile sanitare, mă întreb dacă sunt capabile cu adevărat să gestioneze o criză cum se prefigurează în aceste zile.

Frații Micula și „robii socialismului”

Sau până unde pot ajunge lăcomia și neobrăzarea

Statul român a câștigat la Tribunalul Internațional de arbitraj de la Washington un proces cu frații Micula care pretindeau de la statul român o compensație pentru un pretins prejudiciu de 9 miliarde de lei. Povestea e mai veche, în linii mari cunoscută; pentru cine nu este la curent a se vedea aici.

Ce mi se pare șocant în cazul ăsta este că statul român a fost condamnat — și într-o primă etapă a și plătit o grămadă de bani — pentru că a pus în aplicare o hotărâre a Comisiei Europene care interpreta drept ajutor din partea statului unele facilități legale — lege din 1998 — acordate firmelor (în particular celor ale fraților respectivi) care investesc în zone defavorizate.

Încă și mai șocant mi se pare faptul că lăcomia și neobrăzarea acestor doi indivizi dau apă la moară „robilor socialismului”. Parcă îi și văd înălțând capul c-un rânjet: Vedeți? Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu! Atunci nimeni nu-și permitea una ca asta! Eram cu toții egali!

Firea, 40% încredere a bucureștenilor

București, Km 0!
Așa arată 500 de metri din Calea Moșilor, zona centrală

(chiar în această dimineață, după 30 de ani de la Revoluție).









Conform unui sondaj CURS recent, 40% din bucureșteni au încredere în Gabriela Firea, primărița Capitalei. De departe cea mai mare încredere dintre toți candidații la alegerile locale din vară. De ce au bucureștenii încredere în pațachina pesedistă? Să ne amintim doar că nu mai departe decât în 2008, fostul patron de la Antena 3 al actualei primărițe generale, securistul Dan Voiculescu, era ales senator în Parlamentul României prin votul a 70% din alegătorii sectorului 4 al Bucureștiului. Ne mai miră ceva? Asta-i marfa electorală a (sudului) României.

Mesaj către PNL: candidat unic al Dreptei la București

Am trimis pe adresa PNL mesajul de mai jos.

Gândiți-vă bine la candidatura unică a Dreptei la alegerile pentru Primăria Capitalei. Nu vă mai împăunați cu scorul teribil obținut de PNL la ultimul sondaj. O să pierdeți Bucureștiul cu scorul vostru mare cu tot. Din păcate însă n-o să pierdeți numai voi, ci noi toți, bucureștenii responsabili, care o să ne procopsim pentru încă un mandat cu pațachina pesedistă. Bucureștenii n-or să v-o ierte. Așa că așezați-vă la masă și negociați cu celelalte forțe de dreapta pentru a desemna un candidat unic. Scuturați-vă de orgolii. Primează soarta Capitalei, nu măreția PNL.

Gașca stalinistă de la Criticatac a pus mâna pe revista Vatra

Despărțirea de o revistă cândva remarcabilă

I-am trimis profesorului Iulian Boldea redactor-șef al revistei Vatra scrisoarea de mai jos. Care cred că spune tot ce era de spus.

Stimate domnule Iulian Boldea,

Constat cu regret că în revista al cărei redactor-șef sunteți își fac loc de la o vreme încoace articole politice marxist-leniniste nu doar cu accente staliniste ci, aș zice, staliniste sadea, ale căror autori sunt membri notorii ai platformei stângiste Criticatac. În același timp, n-am observat să fie admisă și să văd apărută vreo luare de poziție contrară din partea vreunor colaboratori ai revistei. Că stalinismul este în plin avânt în rândurile acestui grup, care văd că are și putere de decizie la Vatra, o dovedește faptul că un comentariu caustic, dar perfect decent ca limbaj, pe care am încercat să-l postez la articolul semnat Claudiu Gaiu, „Foloasele unei dictaturi socialiste” (!), a fost cenzurat rapid și în totalitate.

Dacă sunteți curios, comentariul era cel de mai jos:

Doar câteva citate copy-paste, halucinante:

„preşedintele rus constata că dintr-o nenorocire s-a regenerat noua Rusie. E un discurs de proroc, căci un deceniu mai târziu, ţara sa avea să obţină două notabile succese naţionale şi internaţionale: recuperarea strategică a Crimeii din faţa unei Ucraine beliciste.”

„Prin simpla sa existenţă, URSS garanta seriozitatea unor proiecte politice socialiste.”

„Principalul obiectiv vizat fiind, ca şi-n cazul binefăcătoarelor epurări staliniste, slăbirea puterii clasei parazitare birocratice şi afirmarea caracterului proletar al statului.”

„Acapararea statului de către o forţă socialistă ajunsă la putere pe orice cale e un lucru bun. Se poate realiza prin revoluţie, biruinţă electorală, victorie sau înfrângere militară. Niciun alt regim nu a realizat progrese asemănătoare în ascensiunea socială, combaterea analfabetismului, sporirea siguranţei, generalizarea asistenţei sanitare şi ridicarea nivelului cultural.”

Afirmații pentru care ar fi roșit până și propagandiștii de la „Sputnik” sau „Russia Today”. Dar nu, autorul de la „Vatra” le înșiră fără nicio jenă. Sigur, ne-am putea gândi la o dezbatere liberă de idei și la libertatea de exprimare. Dar nu, nimeni dintr-o tabără potrivnică nu e invitat să se exprime. Avem de a face cu aceeași gașcă exclusivistă de la „Criticatac”, care, într-un mod (aproape) inexplicabil, a acaparat, se pare, cândva frumoasa revistă „Vatra”. Incredibil.

Vă las pe dumneavoastră să judecați cum altfel decât staliniste pot fi calificate afirmațiile iresponsabile de mai sus.

Dacă ceea ce se întâmplă la Vatra are girul dumneavoastră, înseamnă că eu nu mai am ce căuta printre colaboratorii revistei. Aș putea încheia spunând că rămân în așteptarea unor vremuri mai bune. Cum însă la vârsta mea nu prea faci proiecții în viitor [mai ales când depind de alții], înseamnă că nu mai aștept nimic. Decât doar, eventual, să aflu că acel grup de tineri furioși de la Criticatac a scăpat de sub control și că dumneavoastră urmează să restabiliți „ordinea”. În caz contrar, vă rog să dispuneți să nu mi se mai trimită acasă revista.

Cu stimă (și cu regret),
Paul Tumanian

Ce face Compania de iluminat a lu’ madam Firea?

…Sau „Green Deal” de Sectorul 4

La grădinița de copii de pe strada Izvorul Mureșului, sector 4, București, lumini exterioare de sute de wați ard zi și noapte. Grădinița tocmai a fost renovată prin PNDL. Un PNDL plin de „strălucire”, pe care probabil toată lumea din jur, și nu numai, trebuie să-l vadă și să bage la cap, să știe cu cine va vota la locale: cu PNDL! De aceea becuri de sute de wați trebuie să ardă zi si noapte. Și sunt multe, vreo zece, de jur împrejurul clădirii.

La doi pași distanță, „peste gard”, este colegiul național „Mircea Vulcănescu”. Și acolo ard becuri de sute de wați, încă și mai multe sute de wați, tot zi și noapte. Acolo nu s-a renovat nimic, dar tot trebuie, pesemne, ca lumea să vadă. Ce să vadă? Nu se știe. Becurile sunt destinate să lumineze niște terenuri de sport pe timp de noapte, ca să poată juca, noaptea, cine? Nu se știe. Niște zurbagii, judecând după răcnetele pe care le scot în toiul nopții. Asta, pe timp de vară. Acum, în plină iarnă, nu se aud strigăte noaptea. De unde deduc că nu joacă nimeni pe terenurile se sport din preajma școlii. Dar luminile continuă să ardă. Zi și noapte. Pe banii cui? Pe banii contribuabililor. Căci atât grădinița de copii, cât și colegiul învecinat sunt ale statului.

Când un telefon mobil s-a încărcat, pe display apare mesajul: Baterie încărcată. Pentru a economisi energie, scoateți încărcătorul din priză. E vorba de 10 w, timp de o oră. La grădinița cu pricina și la colegiul „Vulcănescu” e vorba de sute de wați, timp de săptămâni. Sau luni. Și nu-i nimeni să le scoată din priză.

Am sunat la dispeceratul Primăriei Sectorului 4, la telefonul 021–9441, azi, sâmbătă, la ora 9 fără ceva. O voce stătătoare pe scaun, îmi zice să sun la Compania de iluminat. Încerc să-i explic că n-are niciun rost să sun la o companie care câștigă de pe urma iluminatului, căci, nu-i așa? rațiunea de a fi a oricărei companii este să aducă profit. Zice, Nu, Compania asta nu-i pentru câștig. Zău, da’ pentru ce e? În sfârșit, după oleacă de tocmeală, explicându-i eu vocii stătătoare pe scaun că s-ar cuveni să-mi aprecieze spiritul civic și, în loc să mă trimită să sun, tot eu, în altă parte, să pună ea mâna pe telefon — în sfârșit, cum ziceam, catadicsește să promită că va suna ea, vocea, la Compania de iluminat.

Completare. Probabil că Compania lu’ madam Firea nici nu aduce bani, nici nu contribuie la economisirea banului public: câteva ore mai târziu luminile de sute de wați ard vesele mai departe, concurând cu strălucirea soarelui.

P.S. Am mai reclamat povestea asta la Primăria Sectorului 4, acum aproape un an, pe 8 februarie 2019. Primăria n-a catadicsit să-mi răspundă:

„Bună ziua
Locuiesc în vecinătatea colegiului Mircea Vulcănescu. Există în spatele școlii câteva terenuri de sport, luminate a giorno. Problema este că acele lumini ard a giorno și… în ziua. Zile în șir. Îmi închipui că sunt sute de wați acolo, se irosesc. Plătește oare cineva pentru acea risipă? Interesându-mă la secretariatul colegiului, mi s-a spus că terenurile, inclusiv luminile, sunt în administrația/proprietatea primăriei.”

„Steaua României”, la butoniera unui infractor

Acum ceva timp, Mălin Bot a avut curajul să-l abordeze pe fostul premier Adrian Năstase și să i-o spună în față: „Dumneavoastră sunteți un infractor, domnule Năstase.”

Nu știu de ce președintele Iohannis n-a avut același curaj și s-a simțit obligat să-l invite pe A.N. la Palatul Cotroceni, la recepția prilejuită de sărbătorirea Zilei Naționale. Cică era obligat s-o facă, întrucât infractorul Năstase este deținător al Ordinului Steaua României. Pe de altă parte, legea îi permitea președintelui să-i retragă ordinul. De ce n-a făcut-o până acum?

I-am trimis deci președintelui Klaus Iohannis mesajul de mai jos:

„Domnule Președinte
Aștept să fiți mai hotărât în retragerea distincțiilor acordate infractorilor de teapa lui Adrian Năstase. Atâta vreme cât aveți la dispoziție instrumentele juridice necesare, nu înțeleg de ce nu faceți uz de ele neîntârziat. Prezența fostului pușcăriaș Adrian Năstase, recent, la Palatul Controceni mi s-a părut complet deplasată.
Cu stimă”

Primarul Timișoarei interzice manelele

Nicolae Robu, primarul Timișoarei, a luat o decizie prin care „se interzice interpretarea/difuzarea de manele pe domeniul public al municipiului Timișoara, în aer liber, precum și practica anunțării de dedicații, indiferent cine și pentru cine le solicită. Se interzice folosirea pe domeniul public al Municipiului Timișoara, în aer liber, a grătarelor, proțapurilor și altor ustensile de gătit cu foc deschis, generatoare de fum și degajatoare de mirosuri de bucătărie de intensități deranjante”.

I-am trimis primarului Timișoarei următorul mesaj:

„Bună ziua!
Nu aveți nevoie de dispoziții speciale (interdicție pentru grătare, manele și dedicații!), domnule primar, pentru a impune ordinea și liniștea în oraș. E nevoie doar să aplicați legea existentă:

«Art. 2 din Legea 61/1991:
Constituie contravenție săvârșirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni:
(…)

25) tulburarea, fără drept, a liniștii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice aparat sau obiect ori prin strigăte sau larmă;

26) tulburarea liniștii locatarilor între orele 22,00-8,00 și 13,00-14,00 de către orice persoană prin producerea de zgomote, larmă sau prin folosirea oricărui aparat, obiect ori instrument muzical la intensitate mare în localurile sau în sediile persoanelor juridice, în locuințele persoanelor fizice sau în oricare alt loc din imobile cu destinația de locuințe ori situat în imediata vecinătate a acestora;

27) organizarea de petreceri cu caracter privat și utilizarea de aparatură muzicală la intensitate de natură a tulbura liniștea locuitorilor, în corturi, alte amenajări sau în spațiu neacoperit, situate în perimetrul apropiat imobilelor cu destinația de locuințe sau cu caracter social, în mediul urban.»

Și, apropo de manele, credeți că dacă se cântă (în draci!) muzică populară neaoșă, e mai patriotic?”

Vasile Dîncu „prezice”

Întrebat care crede el că va fi scorul la turul doi al alegerilor prezidențiale, Vasile Dîncu răspunde la un post tv, cu o săptămână înainte de alegeri: „În 70% din cazuri când un președinte în funcție a participat la un tur doi, în Europa, în ultimii 20 de ani, acesta a câștigat scrutinul.”

De ar fi fost vorba deoricine altcineva, aș fi zis că își exprimă omul o părere. Fiind însă vorba de Vasile Dîncu, această cârtiță pesedistă (cum a fost în guvernul Cioloș), la care nimic nu e întâmplător, sunt sigur că prin răspunsul său, vrea să adoarmă spiritul civic al cât mai multor loaze indolente, doar-doar o ieși victorioasă, cine, dacă nu pațachina pesedistă?

Putin și demolarea lui Lenin

Nu se știu încă prea multe detalii despre noul film serial realizat în Rusia de către scenaristul Igor Lipin, pe baza materialelor furnizate de o echipă de documentariști care au scotocit timp de patru ani prin arhivele FSB, continuatorul KGB-ului, sub conducerea (comanda!) fostului șef al arhivelor FSB, generalul Vasili Hristoforov. Așadar, un film făcut la comanda statului. Și cine este la comandă în Federația Rusă, un stat unde ierarhia a fost impusă și menținută cu strictețe încă de la începuturile bolșevismului?

În serial, Lenin ar fi prezentat, zice-se, ca un personaj malefic, ceva între bolnav mintal, tiran însetat de sânge și tip tributar deprinderilor mic-burgheze. Între timp s-a descoperit (de fapt, se știe de ceva vreme) că întoarcerea în țară, prin Germania, a lui Vladimir Ilici în preajma revoluției bolșevice a fost nu numai tolerată ci și „sponsorizată” de Kaiser, cu scopul clar de a scoate Rusia din război, în beneficiul Germaniei. N-a fost însă doar asta. S-a mai „descoperit” că Lenin nu i-a iubit pe ruși, că a nutrit un dispreț total pentru „adunătura de leneși” pe care o reprezenta țărănimea rusă. Drept care ar fi ordonat uciderea a două milioane de țărani! Astfel, până mai ieri sfântul-sfinților din panteonul proletariatului mondial, Lenin apare în noul serial rusesc drept o combinație toxică între bestie însetată de sânge și nebun de legat.

Printr-una din trăsături, cel puțin, istoria comunismului instituțional și a statelor comuniste diferă de istoria democrației și a statelor democratice: în timp ce istoria acestora din urmă s-a construit pe linia continuității, marile personalități adăugând — în linii mari, desigur — lucrarea lor la aceea a predecesorilor, istoria comunismului nu s-a putut niciodată dispensa de mari demolări. Ritualice, aș zice! Demolări, de altfel, în cea mai mare parte îndreptățite, dat fiind că personalitățile politice comuniste au fost, cu mici excepții, ticăloase. Nu trebuie să facem un efort prea mare de memorie ca să ne amintim cum Ceaușescu, odată puterea sa consolidată, la scurt timp după instalare, a dispus ștergerea din istorie a predecesorului său, Gheorghiu-Dej, punându-i în cârcă tot ce era mai rău: cultul personalității (pe care Ceaușescu însuși l-a reînviat ulterior, cu brio, în jurul propriei persoane), asasinarea lui Lucrețiu Pătrășcanu (reală dar nu puțin timp trecută cu vederea până atunci) și câte și mai câte.

Demolarea lui Stalin n-a întârziat prea mult: a venit curând după instalarea lui Hrușciov la cârma statului. Iar dezvăluirile acestuia cu privire la crimele fostului dictator au cutremurat o lume întreagă. Totuși, după primul val „de demascare”, stârnit de Nikita Sergheievici, pe care sovieticii — cei mai mulți dintre ei — l-au primit cu stupoare, s-a produs treptat o reconsiderare a contribuției lui Stalin la transformarea URSS într-o mare putere militară și (într-o oarecare măsură) economică a lumii. Este exact aspirația lui Putin din ziua de azi: să-i readucă Federației Ruse gloria de altădată. Parafrazându-l pe un alt mare contemporan, make USSR great again. Cetățeanul standard al Federației Ruse este beneficiarul unui reviriment deloc neglijabil al nivelului său de trai. Dar bunăstarea nu-i mai ajunge. El nu se va simți bine decât dacă țara sa își va recăpăta „prestigiul” din anii războiului rece. Nu doar la vârf ci și „la bază” se tânjește după G8. Putin știe asta foarte bine. Probabil că într-un fel el se simte continuatorul lui Stalin; mai puțin crimele (din care are pe conștiință mult mai puține). În acest context, Lenin nu îi mai este de folos. O fi fost el ctitorul Rusiei Sovietice, dar nu a făcut din ea țara pe care să o respecte și de care să se teamă o lume întreagă. Dimpotrivă, cu stilul său sobru de viață, potrivnic opulenței, Lenin nu-i un bun exemplu pentru oligarhii de azi, Putin y compris. Cu atât mai mult cu cât se bucură încă de o popularitate deloc de neglijat: patru din cinci ruși sunt astăzi, conform estimărilor, împotriva demolării statuilor lui Lenin, încă numeroase de-a lungul și de-a latul Federației Ruse. Una peste alta, cam era timpul ca Lenin să-și facă bagajele. Încă o dată, sub un alt drapel, fără seceră și ciocan, încă un mit este înlăturat, în aceeași manieră proprie samavolniciei comuniste.

Un lucru e sigur. Demolatorii comuniști și-au închipuit de fiecare dată că în locul mitului desființat, așează un altul. Nu, n-a fost așa. În realitate, cu fiecare demolare, au așezat tot mai puțin pe locul rămas vid. Până ce s-a ales praful. Cu siguranță, se va întâmpla la fel și de astă dată.

Pe ce mai aruncă banii Primăria Municipiului București?

Sesizare la Camera de Conturi a Municipiului București: ccbucuresti@rcc.ro

Bună ziua

Vreau să vă sesizez cu privire la un caz de irosire iresponsabilă a banilor publici la Primăria Municipiului București.

În cursul acestui an, PMB a depus, timp de câteva luni, eforturi considerabile pentru amenajarea fâșiei centrale a străzii Doamna Ghica, sectorul 2, spre est de intersecția cu șos. Colentina. Și anume: au fost toaletați copacii de pe respectiva fâșie, s-au construit borduri și s-a amenajat un spațiu verde pe o lungime de câteva sute de metri. La scurt timp după terminarea acestor lucrări a început construirea pasajului Doamna Ghica și toate lucrările mai sus menționate au fost demolate.

Întrebare: oare PMB nu avea cunoștință de propria sa intenție de a construi pasajul înainte de a decide efectuarea lucrărilor amintite mai sus? Nu se cheamă că au fost bani irosiți? De la cine ar fi normal să fie recuperat prejudiciul?

Cu stimă,

Paul Tumanian

Actualizare 27.01.2020 Tocmai am primit de la Curtea de Conturi răspunsul de mai jos.

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (VII)

Piedici. Îndoctrinare

Dispariţia „Micului tipograf”. La un moment dat (să fi fost prin anii ’60?), din magazine a dispărut jocul „Micul tipograf”, cu care eram familiarizat din copilărie. Ce era „Micul tipograf”? Era un joc pentru copii constând într-o ramă de metal, în formă de ştampilă dreptunghiulară, ceva mai mare, cu alveole metalice în interiorul ramei, așezate una sub alta, în rânduri — două sau mai multe —, şi câteva seturi de caractere din cauciuc, cu toate literele alfabetului, plus semnele de punctuaţie. Textul dorit îl „culegeai” din caracterele de cauciuc, pe care le fixai în alveole, în ordine inversă, de la dreapta la stânga. După care presai rama cu textul într-o tuşieră de aceeași mărime cu rama, sau un pic mai mare, şi de acolo, pe o foaie de hârtie, unde textul rămânea imprimat. Era cât de poate de nostim să poţi tipări acasă, cu mâna ta, minuscule texte, sau doar câteva cuvinte. (Eu de pildă, mi-am imprimat numele pe toate cărţile pe care le aveam la acea dată, inventând şi un nume pentru „biblioteca” mea de câteva zeci de cărţi.)

Nimănui nu i-a trecut prin cap că un asemenea joc ar putea să ascundă un pericol pentru regimul comunist. Nici măcar în perioada stalinistă. A trebuit să vină regimul Ceauşescu — cel „liberal”! — pentru ca „organelor” să li se trezească suspiciunea că jocul ar putea fi folosit în scopuri subversive. Recte pentru a tipări manifeste! Şi anume unele cu autor greu de depistat. Şi atunci „Micul tipograf” a fost retras din magazine.

Nu ştiu dacă cu ajutorul „Micului tipograf” au fost vreodată tipărite texte „duşmănoase”. Dar retragerea lui din magazine a fost unul dintre primii paşi care au marcat proliferarea paranoiei comuniste a controlului total în materie de texte. Următorul pas avea să fie, peste ani, obligativitatea înregistrării la miliţie a maşinilor de scris.

Învăţământul politic la locul de muncă. Articolul 3 din
Constituţia Republicii Socialiste România hotăra fără echivoc: „În Republica Socialistă România, forţa conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”. Drept care, partidul unic era — trebuia să fie — prezent în viaţa fiecărui cetăţean, inclusiv în cea privată. Celor care nu au trăit vremurile, celor de astăzi şi celor din generaţiile viitoare, le va veni greu, dacă nu imposibil, să înţeleagă cum Partidul Comunist reuşise să acapareze întreaga societate nu numai prin consecinţele politicilor sale ci şi în mod direct, prin structurile sale. Astăzi, dacă vrei să activezi ca liberal de pildă, sau ca ecologist, te duci la unul din sediile partidului de care eşti interesat; care, la fel ca oricare alt partid, are un sediu central şi un număr de sedii teritoriale. Te duci tu, în timpul tău liber. Ei bine, nu, la comunişti era altfel. Partidul Comunist, care era atotputernic în stat (conform constituţiei!), venea el la tine — mai bine zis, peste tine. Venea în fiecare întreprindere, în fiecare uzină, în fiecare spital, nu mai vorbim de unităţile militare, miliţie şi securitate, unde era de neconceput ca măcar vreun angajat să nu fie membru de partid. Ba venea să se instaleze chiar şi în secţiile unei întreprinderi — şi peste tot înfigea fanionul roşu al posesiunii: „organizaţia de bază”. Adică celula de partid. Oamenii partidului erau „lângă” tine, veghind (alături de turnătorii Securităţii), pe întreaga durată a programului de lucru, la orice încălcare a normelor „eticii şi echităţii socialiste”.

Una dintre funcţiile organizaţiei de bază (și au fost destule, slavă Domnului!) era „învăţământul politic”, la care erau obligaţi să participe, în calitate de cursanți, toţi salariaţii, după programul de lucru. Se ţineau „lecţii” de învăţământ politic — cam o dată pe lună —, iar „profesorii” erau de cele mai multe ori salariaţi, membri de partid de încredere, anume instruiţi în centre specializate, unde, după absolvirea unui curs de propagandă, căpătau titlul de „propagandişti”.

Ce se „preda” la acele aşa-zise lecţii? Nu era vorba nicidecum de chestiuni, să zicem, filozofice sau de principiu. Nici de unele care să aibă vreo legătură cu profesiunea, care să contribuie, să zicem, la îmbunătățirea performanțelor. Nici vorbă de aşa ceva. „Cursanților” cu de-a sila le erau prezentate măsurile curente luate de partid, „realizările”, şi li se argumenta că politica partidului este cum altfel decât cea mai bună, infailibilă. Tipăriturile, radioul și televiziunea, care spuneau, toate, același lucru, că totul e perfect sub regimul comunist, nu erau de-ajuns: oamenii puteau să nu cumpere ziare, puteau să nu asculte radio sau să nu urmărească emisiunile tv. Aveau — încă — libertatea asta; la supravegherea la domiciliu și pe stradă, non stop, à la Orwell, încă nu se ajunsese. Dar de la învățământul politic la serviciu nu se putea sustrage nimeni fără unele riscuri. Câteva absențe la învățământul politic putea să-l facă pe șef să te amâne la avansare sau să te uite de la primă; sau să-l prefere pe altul, mai „destoinic”, la o deplasare importantă în străinătate. Cam atât. Nu mai mult. Dar sub regimul comunist oamenii aveau, în marea lor majoritate, aspirații modeste. Iar micile eșecuri le otrăveau viața, adăugându-se lipsurilor și stresului cotidian. Și de aceea, pe cât posibil, le evitau. Asumarea riscurilor, eroismul, nu erau la modă. Chiar deloc.

%d blogeri au apreciat: