Author Archives: Paul Tumanian

Născut în 1938, Chişinău–Lăpuşna.

Absolvent al Facultăţii de Matematică şi Fizică, Universitatea Bucureşti, 1960.

Publicaţii: *) Volume de proză: UN PAHAR DE CINZANO (povestiri), Editura pentru Literatură, 1969, 194 p.; DOMNUL MARIUS ŞI DOAMNA CEA MICĂ (roman), Editura „Ararat”, 1995, 176 p.; URMA SCAPĂ TURMA (roman), Editura „Ararat”, 1997, 310 p.; CONSPIRAŢIA INOCENŢILOR (povestiri), Editura „Ararat”, 1999, 301 p.; CU SPATELE LA TERENUL DE JOC (povestiri), Editura „Paralela 45”, 2005, 150 p.; REFUGIU ÎN VECHIUL REGAT (roman), Editura „Limes”, 2012, 215 p.; VISUL VĂDUVEI (povestiri), Editura „Limes”, 2013, 285 p.; MANECHINE (povestiri), Editura Institutului European Iași, 2014, 333 p. *) Volume de traduceri: ADEVĂRUL DESPRE CERNOBÎL, de G. Medvedev (eseu ştiinţific — traducere din lb. rusă), Editura „Humanitas”, 1992, 216 p.; FATA DIN ALSACIA de B.E. Stevenson (roman — traducere din lb. engleză, în colaborare), Editura Cezareea, 1993, 227 p.; MEMORII de A. Saharov (memorialistică — traducere din lb. rusă, în colaborare), Editura „Litera”, 1996, 874 p. COPIII TERIBILI de Jean Cocteau (roman — traducere din lb. franceză), Editura „Paralela 45”, 2005, 120 p. *) Proză în periodice: Povestiri în revistele: „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Basarabia” (Rep. Moldova), „Origini” (SUA), „Orizont”, „Familia”, „Euphorion”, „Contrapunct”, „Empireuma” (Spania), „Casa del Tiempo” (Mexic).

Publicistică: articole de politică, atitudine civică şi mediu înconjurător în: „Cotidianul”, „22”, „România liberă”, „Timpul” etc. Redactor-şef al revistei „Re-Mediu” (ecologie/protecţia mediului), editată de Grupul Ecologic de Colaborare (1997–2000).

Fost membru al Uniunii Scriitorilor — retras.

„Steaua României”, la butoniera unui infractor

Acum ceva timp, Mălin Bot a avut curajul să-l abordeze pe fostul premier Adrian Năstase și să i-o spună în față: „Dumneavoastră sunteți un infractor, domnule Năstase.”

Nu știu de ce președintele Iohannis n-a avut același curaj și s-a simțit obligat să-l invite pe A.N. la Palatul Cotroceni, la recepția prilejuită de sărbătorirea Zilei Naționale. Cică era obligat s-o facă, întrucât infractorul Năstase este deținător al Ordinului Steaua României. Pe de altă parte, legea îi permitea președintelui să-i retragă ordinul. De ce n-a făcut-o până acum?

I-am trimis deci președintelui Klaus Iohannis mesajul de mai jos:

„Domnule Președinte
Aștept să fiți mai hotărât în retragerea distincțiilor acordate infractorilor de teapa lui Adrian Năstase. Atâta vreme cât aveți la dispoziție instrumentele juridice necesare, nu înțeleg de ce nu faceți uz de ele neîntârziat. Prezența fostului pușcăriaș Adrian Năstase, recent, la Palatul Controceni mi s-a părut complet deplasată.
Cu stimă”

Primarul Tmișoarei interzice manelele

Nicolae Robu, primarul Timișoarei, a luat o decizie prin care „se interzice interpretarea/difuzarea de manele pe domeniul public al municipiului Timișoara, în aer liber, precum și practica anunțării de dedicații, indiferent cine și pentru cine le solicită. Se interzice folosirea pe domeniul public al Municipiului Timișoara, în aer liber, a grătarelor, proțapurilor și altor ustensile de gătit cu foc deschis, generatoare de fum și degajatoare de mirosuri de bucătărie de intensități deranjante”.

I-am trimis primarului Timișoarei următorul mesaj:

„Bună ziua!
Nu aveți nevoie de dispoziții speciale (interdicție pentru grătare, manele și dedicații!), domnule primar, pentru a impune ordinea și liniștea în oraș. E nevoie doar să aplicați legea existentă:

«Art. 2 din Legea 61/1991:
Constituie contravenție săvârșirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni:
(…)

25) tulburarea, fără drept, a liniștii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice aparat sau obiect ori prin strigăte sau larmă;

26) tulburarea liniștii locatarilor între orele 22,00-8,00 și 13,00-14,00 de către orice persoană prin producerea de zgomote, larmă sau prin folosirea oricărui aparat, obiect ori instrument muzical la intensitate mare în localurile sau în sediile persoanelor juridice, în locuințele persoanelor fizice sau în oricare alt loc din imobile cu destinația de locuințe ori situat în imediata vecinătate a acestora;

27) organizarea de petreceri cu caracter privat și utilizarea de aparatură muzicală la intensitate de natură a tulbura liniștea locuitorilor, în corturi, alte amenajări sau în spațiu neacoperit, situate în perimetrul apropiat imobilelor cu destinația de locuințe sau cu caracter social, în mediul urban.»

Și, apropo de manele, credeți că dacă se cântă (în draci!) muzică populară neaoșă, e mai patriotic?”

Vasile Dîncu „prezice”

Întrebat care crede el că va fi scorul la turul doi al alegerilor prezidențiale, Vasile Dîncu răspunde la un post tv, cu o săptămână înainte de alegeri: „În 70% din cazuri când un președinte în funcție a participat la un tur doi, în Europa, în ultimii 20 de ani, acesta a câștigat scrutinul.”

De ar fi fost vorba deoricine altcineva, aș fi zis că își exprimă omul o părere. Fiind însă vorba de Vasile Dîncu, această cârtiță pesedistă (cum a fost în guvernul Cioloș), la care nimic nu e întâmplător, sunt sigur că prin răspunsul său, vrea să adoarmă spiritul civic al cât mai multor loaze indolente, doar-doar o ieși victorioasă, cine, dacă nu pațachina pesedistă?

Putin și demolarea lui Lenin

Nu se știu încă prea multe detalii despre noul film serial realizat în Rusia de către scenaristul Igor Lipin, pe baza materialelor furnizate de o echipă de documentariști care au scotocit timp de patru ani prin arhivele FSB, continuatorul KGB-ului, sub conducerea (comanda!) fostului șef al arhivelor FSB, generalul Vasili Hristoforov. Așadar, un film făcut la comanda statului. Și cine este la comandă în Federația Rusă, un stat unde ierarhia a fost impusă și menținută cu strictețe încă de la începuturile bolșevismului?

În serial, Lenin ar fi prezentat, zice-se, ca un personaj malefic, ceva între bolnav mintal, tiran însetat de sânge și tip tributar deprinderilor mic-burgheze. Între timp s-a descoperit (de fapt, se știe de ceva vreme) că întoarcerea în țară, prin Germania, a lui Vladimir Ilici în preajma revoluției bolșevice a fost nu numai tolerată ci și „sponsorizată” de Kaiser, cu scopul clar de a scoate Rusia din război, în beneficiul Germaniei. N-a fost însă doar asta. S-a mai „descoperit” că Lenin nu i-a iubit pe ruși, că a nutrit un dispreț total pentru „adunătura de leneși” pe care o reprezenta țărănimea rusă. Drept care ar fi ordonat uciderea a două milioane de țărani! Astfel, până mai ieri sfântul-sfinților din panteonul proletariatului mondial, Lenin apare în noul serial rusesc drept o combinație toxică între bestie însetată de sânge și nebun de legat.

Printr-una din trăsături, cel puțin, istoria comunismului instituțional și a statelor comuniste diferă de istoria democrației și a statelor democratice: în timp ce istoria acestora din urmă s-a construit pe linia continuității, marile personalități adăugând — în linii mari, desigur — lucrarea lor la aceea a predecesorilor, istoria comunismului nu s-a putut niciodată dispensa de mari demolări. Ritualice, aș zice! Demolări, de altfel, în cea mai mare parte îndreptățite, dat fiind că personalitățile politice comuniste au fost, cu mici excepții, ticăloase. Nu trebuie să facem un efort prea mare de memorie ca să ne amintim cum Ceaușescu, odată puterea sa consolidată, la scurt timp după instalare, a dispus ștergerea din istorie a predecesorului său, Gheorghiu-Dej, punându-i în cârcă tot ce era mai rău: cultul personalității (pe care Ceaușescu însuși l-a reînviat ulterior, cu brio, în jurul propriei persoane), asasinarea lui Lucrețiu Pătrășcanu (reală dar nu puțin timp trecută cu vederea până atunci) și câte și mai câte.

Demolarea lui Stalin n-a întârziat prea mult: a venit curând după instalarea lui Hrușciov la cârma statului. Iar dezvăluirile acestuia cu privire la crimele fostului dictator au cutremurat o lume întreagă. Totuși, după primul val „de demascare”, stârnit de Nikita Sergheievici, pe care sovieticii — cei mai mulți dintre ei — l-au primit cu stupoare, s-a produs treptat o reconsiderare a contribuției lui Stalin la transformarea URSS într-o mare putere militară și (într-o oarecare măsură) economică a lumii. Este exact aspirația lui Putin din ziua de azi: să-i readucă Federației Ruse gloria de altădată. Parafrazându-l pe un alt mare contemporan, make USSR great again. Cetățeanul standard al Federației Ruse este beneficiarul unui reviriment deloc neglijabil al nivelului său de trai. Dar bunăstarea nu-i mai ajunge. El nu se va simți bine decât dacă țara sa își va recăpăta „prestigiul” din anii războiului rece. Nu doar la vârf ci și „la bază” se tânjește după G8. Putin știe asta foarte bine. Probabil că într-un fel el se simte continuatorul lui Stalin; mai puțin crimele (din care are pe conștiință mult mai puține). În acest context, Lenin nu îi mai este de folos. O fi fost el ctitorul Rusiei Sovietice, dar nu a făcut din ea țara pe care să o respecte și de care să se teamă o lume întreagă. Dimpotrivă, cu stilul său sobru de viață, potrivnic opulenței, Lenin nu-i un bun exemplu pentru oligarhii de azi, Putin y compris. Cu atât mai mult cu cât se bucură încă de o popularitate deloc de neglijat: patru din cinci ruși sunt astăzi, conform estimărilor, împotriva demolării statuilor lui Lenin, încă numeroase de-a lungul și de-a latul Federației Ruse. Una peste alta, cam era timpul ca Lenin să-și facă bagajele. Încă o dată, sub un alt drapel, fără seceră și ciocan, încă un mit este înlăturat, în aceeași manieră proprie samavolniciei comuniste.

Un lucru e sigur. Demolatorii comuniști și-au închipuit de fiecare dată că în locul mitului desființat, așează un altul. Nu, n-a fost așa. În realitate, cu fiecare demolare, au așezat tot mai puțin pe locul rămas vid. Până ce s-a ales praful. Cu siguranță, se va întâmpla la fel și de astă dată.

Pe ce mai aruncă banii Primăria Municipiului București?

Sesizare la Camera de Conturi a Municipiului București: ccbucuresti@rcc.ro

Bună ziua

Vreau să vă sesizez cu privire la un caz de irosire iresponsabilă a banilor publici la Primăria Municipiului București.

În cursul acestui an, PMB a depus, timp de câteva luni, eforturi considerabile pentru amenajarea fâșiei centrale a străzii Doamna Ghica, sectorul 2, spre est de intersecția cu șos. Colentina. Și anume: au fost toaletați copacii de pe respectiva fâșie, s-au construit borduri și s-a amenajat un spațiu verde pe o lungime de câteva sute de metri. La scurt timp după terminarea acestor lucrări a început construirea pasajului Doamna Ghica și toate lucrările mai sus menționate au fost demolate.

Întrebare: oare PMB nu avea cunoștință de propria sa intenție de a construi pasajul înainte de a decide efectuarea lucrărilor amintite mai sus? Nu se cheamă că au fost bani irosiți? De la cine ar fi normal să fie recuperat prejudiciul?

Cu stimă,

Paul Tumanian

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (VII)

Piedici. Îndoctrinare

Dispariţia „Micului tipograf”. La un moment dat (să fi fost prin anii ’60?), din magazine a dispărut jocul „Micul tipograf”, cu care eram familiarizat din copilărie. Ce era „Micul tipograf”? Era un joc pentru copii constând într-o ramă de metal, în formă de ştampilă dreptunghiulară, ceva mai mare, cu alveole metalice în interiorul ramei, așezate una sub alta, în rânduri — două sau mai multe —, şi câteva seturi de caractere din cauciuc, cu toate literele alfabetului, plus semnele de punctuaţie. Textul dorit îl „culegeai” din caracterele de cauciuc, pe care le fixai în alveole, în ordine inversă, de la dreapta la stânga. După care presai rama cu textul într-o tuşieră de aceeași mărime cu rama, sau un pic mai mare, şi de acolo, pe o foaie de hârtie, unde textul rămânea imprimat. Era cât de poate de nostim să poţi tipări acasă, cu mâna ta, minuscule texte, sau doar câteva cuvinte. (Eu de pildă, mi-am imprimat numele pe toate cărţile pe care le aveam la acea dată, inventând şi un nume pentru „biblioteca” mea de câteva zeci de cărţi.)

Nimănui nu i-a trecut prin cap că un asemenea joc ar putea să ascundă un pericol pentru regimul comunist. Nici măcar în perioada stalinistă. A trebuit să vină regimul Ceauşescu — cel „liberal”! — pentru ca „organelor” să li se trezească suspiciunea că jocul ar putea fi folosit în scopuri subversive. Recte pentru a tipări manifeste! Şi anume unele cu autor greu de depistat. Şi atunci „Micul tipograf” a fost retras din magazine.

Nu ştiu dacă cu ajutorul „Micului tipograf” au fost vreodată tipărite texte „duşmănoase”. Dar retragerea lui din magazine a fost unul dintre primii paşi care au marcat proliferarea paranoiei comuniste a controlului total în materie de texte. Următorul pas avea să fie, peste ani, obligativitatea înregistrării la miliţie a maşinilor de scris.

Învăţământul politic la locul de muncă. Articolul 3 din
Constituţia Republicii Socialiste România hotăra fără echivoc: „În Republica Socialistă România, forţa conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”. Drept care, partidul unic era — trebuia să fie — prezent în viaţa fiecărui cetăţean, inclusiv în cea privată. Celor care nu au trăit vremurile, celor de astăzi şi celor din generaţiile viitoare, le va veni greu, dacă nu imposibil, să înţeleagă cum Partidul Comunist reuşise să acapareze întreaga societate nu numai prin consecinţele politicilor sale ci şi în mod direct, prin structurile sale. Astăzi, dacă vrei să activezi ca liberal de pildă, sau ca ecologist, te duci la unul din sediile partidului de care eşti interesat; care, la fel ca oricare alt partid, are un sediu central şi un număr de sedii teritoriale. Te duci tu, în timpul tău liber. Ei bine, nu, la comunişti era altfel. Partidul Comunist, care era atotputernic în stat (conform constituţiei!), venea el la tine — mai bine zis, peste tine. Venea în fiecare întreprindere, în fiecare uzină, în fiecare spital, nu mai vorbim de unităţile militare, miliţie şi securitate, unde era de neconceput ca măcar vreun angajat să nu fie membru de partid. Ba venea să se instaleze chiar şi în secţiile unei întreprinderi — şi peste tot înfigea fanionul roşu al posesiunii: „organizaţia de bază”. Adică celula de partid. Oamenii partidului erau „lângă” tine, veghind (alături de turnătorii Securităţii), pe întreaga durată a programului de lucru, la orice încălcare a normelor „eticii şi echităţii socialiste”.

Una dintre funcţiile organizaţiei de bază (și au fost destule, slavă Domnului!) era „învăţământul politic”, la care erau obligaţi să participe, în calitate de cursanți, toţi salariaţii, după programul de lucru. Se ţineau „lecţii” de învăţământ politic — cam o dată pe lună —, iar „profesorii” erau de cele mai multe ori salariaţi, membri de partid de încredere, anume instruiţi în centre specializate, unde, după absolvirea unui curs de propagandă, căpătau titlul de „propagandişti”.

Ce se „preda” la acele aşa-zise lecţii? Nu era vorba nicidecum de chestiuni, să zicem, filozofice sau de principiu. Nici de unele care să aibă vreo legătură cu profesiunea, care să contribuie, să zicem, la îmbunătățirea performanțelor. Nici vorbă de aşa ceva. „Cursanților” cu de-a sila le erau prezentate măsurile curente luate de partid, „realizările”, şi li se argumenta că politica partidului este cum altfel decât cea mai bună, infailibilă. Tipăriturile, radioul și televiziunea, care spuneau, toate, același lucru, că totul e perfect sub regimul comunist, nu erau de-ajuns: oamenii puteau să nu cumpere ziare, puteau să nu asculte radio sau să nu urmărească emisiunile tv. Aveau — încă — libertatea asta; la supravegherea la domiciliu și pe stradă, non stop, à la Orwell, încă nu se ajunsese. Dar de la învățământul politic la serviciu nu se putea sustrage nimeni fără unele riscuri. Câteva absențe la învățământul politic putea să-l facă pe șef să te amâne la avansare sau să te uite de la primă; sau să-l prefere pe altul, mai „destoinic”, la o deplasare importantă în străinătate. Cam atât. Nu mai mult. Dar sub regimul comunist oamenii aveau, în marea lor majoritate, aspirații modeste. Iar micile eșecuri le otrăveau viața, adăugându-se lipsurilor și stresului cotidian. Și de aceea, pe cât posibil, le evitau. Asumarea riscurilor, eroismul, nu erau la modă. Chiar deloc.

Străzi din Câmpina. Denumiri noi, denumiri vechi

I-am trimis primarului (liberal) al Câmpinei, Horia Tiseanu, mesajul de mai jos, pe 18 octombrie 2019, în legătură cu denumirile cu iz comunist ale unor străzi din oraș.

Domnule primar,
Statuia lui I.C. Brătianu a fost repusă la locul ei, pe rondul din Piața Universității din București. Și statuia lui Carol I a fost repusă, deja de câțiva ani, pe locul ei din Piața Palatului. E timpul ca și dumneavoastră să vă gândiți să redați străzilor din Câmpina denumirile pe care le aveau înainte de venirea comuniștilor la putere. E o rușine ca fosta stradă I.C. Brătianu să poare numele de Calea Doftanei, simbol al îndoctrinării comuniste, la atâția ani de la căderea comunismului. Apropo, știți cum s-a numit pe vremuri actuala stradă a Republicii? Știe oare cineva de la primărie?
Cu stimă,
Paul Tumanian

Neașteptat de prompt, am primit de la Primărie, pe 4 noiembrie, următorul răspuns:

La cele comunicate de Primărie, am trimis replica de mai jos:

Domnule primar,

Mulțumesc pentru răspuns.

Da, se pare că aveți o evidență completă privind denumirile anterioare ale străzilor din Câmpina. Probabil că o aveți și despre strada actuală Bobâlna, despre care n-am mai menționat în primul meu mesaj. Și care de asemenea perpetuează în denumire un simbol drag dogmei comuniste: răscoala de la Bobâlna; nu că n-ar fi fost realmente o răscoală la Bobâlna, dar regimul comunist adora orice împotrivire violentă la „regimul burghezo-moșieresc” — nu că i-ar fi păsat de binele oamenilor; drept care, actuala denumire nu face decât să păstreze un ecou din spiritul unui regim de tristă amintire. Ca să nu mai spun că nu văd vreo legătură între stradă și respectiva răscoală.
N-am mai amintit nici de bulevardul Culturii, a cărui denumire actuală șterge, în virtutea aceleiași aversiuni comuniste față de istoria mai veche a țării, denumirea legitimă, purtată anterior, de „bulevardul Regina Elisabeta”. După cum bine știți.

1. Văd că argumentați păstrarea denumirii străzii „Calea Doftanei” prin lungimea acesteia și prin inconvenientele administrative (modificări în documente) pe care le-ar atrage după sine schimbarea de denumire, pe care eu o consider firească, de bun-simț și în concordantă cu respectul pentru istorie — pentru acea parte din istorie nealterată de comunism. (Și, nu-mi dau seama de ce, printre argumente se strecoară și însușirea străzii de a fi asfaltată! Dacă ăsta e un argument, atunci poate ar trebui să ne întrebăm și în ce stare se află asfaltul la care faceți referire.)

2. Celălalt argument al Primăriei, care se referă la râul al cărui nume îl poartă, chipurile, strada, acesta se bazează pe o confuzie. Funcționarii de la Primărie se prefac că nu știu că denumirea actuală a străzii se trage de la închisoarea Doftana, nicidecum de la râu!

3. Dacă ar fi să judecăm după lungime (și după inconveniente administrative), ar însemna ca și astăzi să avem în continuare strada „23 August” în loc de bulevardul „Carol I”, nu?

4. Impact asupra populației? Da, ar fi, probabil, un impact. Dar cu siguranță benefic. Mai ales la câți nostalgici ai vechiului regim pot fi întâlniți astăzi, din păcate, în Câmpina. Dar îndeosebi pentru generațiile viitoare. Îi invit pe administratorii de la Primărie să reflecteze o clipă: poate că merită.

Cu stimă,
Paul Tumanian

Loaze în școli: „De aici a început totul.”

E-adevărat, nu oricine poate să fie profesor. După cum, în treacăt fie zis, nu oricine poate să fie medic. Doar că nimeni nu te supune vreunui test înainte de a o porni în carieră — nici în cea medicală, nici în cea didactică: tu ești bun, tu nu ești bun, vezi de-ți alege altceva. Ți se cer anumite calități. Una din ele este capacitatea de empatie — atât pentru medic, cât și pentru profesor.

Nu știu dacă pentru o carieră de medic ți se cere să ai nervii tari; probabil că da — dintr-un anumit punct de vedere. Dar pentru cariera de profesor, fără doar și poate. E greu să-ți păstrezi cumpătul la câte loaze trec prin școli. Să ne gândim doar că toți violatorii, toți tâlharii, toți ucigașii și toți pedofilii (dintre care mulți, în treacăt fie zis, se află acum în libertate mulțumită străduinței găștii ȘerbaIordaLicea) au trecut și ei, cândva, printr-o școală. La fel și individele de pe marginea centurilor Patriei. Oare ce fel de elevi or fi fost? Cum s-or fi purtat cu profesorii?

Acum se află în atenția mass-mediei un mic scandal la o școală din… nu știu, de undeva din nordul Moldovei. O profesoară și-a ieșit din fire și acum toată lumea o arată cu degetul și o judecă după o înregistrare. Că tot se poartă! (Înregistrare „ambientală”; deci, după lege, dacă nu-i la domiciliul „victimei”, este permisă!) Cică ar spus că îi urăște pe elevi. De fapt, a spus că nu-i urăște pe elevi, dar pe tine nu te pot suferi — i s-a adresat unuia anume, după un anume incident! Ceea ce nu avea voie să spună. Elevul „agresat” a ieșit pe post și, cu o voce baritonală, ultragiată, a povestit ce s-a întâmplat — varianta lui, desigur. „Mi-a pus o întrebare — zice loaza —, la care n-am răspuns tocmai bine. Și ea mi-a pus doi. De aici a pornit totul.” Auzi, colo, de aici a pornit totul! Cu alte cuvinte — e lesne de imaginat — loaza i-a cerut profesoarei socoteală. Pe ce ton, nici asta nu-i greu de imaginat. Dacă loaza merita doi, sau patru, sau cinci, rămâne un mister. Mass-media speculează, după interesul fiecăreia, inclusiv electoral.

Ce-aș putea spune, decât: biata femeie! Poate că este dintr-aceia care ar fi trebuit să treacă printr-o triere; și n-a trecut. Dar sigur e că avea nevoie de nervi tari. Foarte tari. La câte loaze trec prin școlile din România. Și din toată lumea.

Dan Barna încolțit: Dan Barna votat!

Pe la începutul săptămânii a fost mai întâi o emisiune la televiziune — aia care emite… 24 de ore din 24. Totul prilejuit de preliminariile formării de către liberali a noului cabinet după căderea guvernului Dăncilă prin moțiune de cenzură. O fruntașă a Partidului Național Liberal invitată la emisiune a fost învăluită toată în duhul blândeții (dar pe merit, s-o spunem!), într-un dialog de genul Marius Chicoș Rostogan — „Nu-i așa că…?” — „Daaa!” Realizatorul, Prepeliță (să-i zicem), a fost tot numai înțelegere, numai empatie, numai comunicare. După care a venit Dan Barna, liderul partidului Uniunea Salvați România și candidatul la prezidențiale al alianței USR–PLUS — de fapt n-a venit ci a rămas la distanță. Totul s-a schimbat instantaneu. Totul s-a întunecat. Lui Prepeliță i s-a ivit brusc o cută verticală adâncă în frunte (care frunte i s-a îngustat și mai mult) la rădăcina nasului, ochii i s-au injectat de sânge, fața i s-a făcut stacojie, i-au crescut colți și i-au dat pe din afară în colțurile gurii, ca la Dracula. La fel și colegului său Șubler (să-i zicem). De nerecunoscut amândoi. Fiare, nu alta. L-au încadrat pe bietul Dan Barna și l-au supus celui mai nemilos și încrâncenat tir al întrebărilor — interogatoriu sadea, gen Antena 3 — nicio deosebire. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă Barna ar fi avut proasta inspirație să vină în studio! Mai c-aș zice că n-ar fi ieșit viu. Întrebarea dacă Dan Barna are încredere în promisiunile lui Ludovic Orban în vederea formării guvernului a revenit obsesiv: Cum adică, tu ești așa de fraier ca să crezi ce-ți promite Orban? Dar dacă se răzgândește și nu mai acceptă alegeri anticipate? Dar dacă, dar dacă. Dar votanții tăi ce spun? Dar de firma ta ce ai de spus? Dar de sora ta? Dar de DNA? Dar de suta de lei pe care Dăncilă le-a promis-o românilor la despărțire ce ai de spus? Barna răspunde: Păi e exact la fel ca suta de lei de adio a lui Ceaușescu, ce-aș putea să spun?… Dar de dat, le-o dați, nu? Și Șubler nu-și poate reține rânjetul de satisfacție: Păi sigur, e greu să le refuzi votanților măriri de salarii!…

Sigur, Barna a venit neexperimentat de în politică. De-abia de-acum încolo se va putea spune că iese călit din luptă. Căci nu doar respectivul post de televiziune îl tratează pe Dan Barna ca pe Inamicul public numărul 1. Mass-media îi este în cvasi-totalitate ostilă. Firma. Sora. DNA. Anticipate. Refuz guvernare. Și din nou de la capăt. Ba chiar și OMUL SERVICIILOR! Încât ajungi să te întrebi: dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce aveți toți cu Barna? Iar răspunsul mi se pare evident: Barna nu-i de-al lor! Barna e cu adevărat din afara sistemului. Așa că eu unul m-am decis: dacă până acum aveam îndoieli, acum nu mai am, votez cu el fără nicio ezitare. Probabil chiar în turul al doilea al prezidențialelor.

PS. Întrebare secretă: nu cumva fac cu toții un joc? „Barna, hai că te denigrăm și te alegi sigur! Ce dai în schimb?” Fiindcă toată lumea știe: românul simpatizează cu cel greu lovit.

Dan Barna și „obsesia” anticipatelor

Multă, mult prea multă tevatură de vreo câteva zile încoace în jurul „antecedentelor” antreprenoriale deficitare ale prezidențiabilului Dan Barna din partea alianței USR–PLUS. Acuzator principal: Rise Project. Care prezintă suspiciuni legate de administrarea firmei deținute în trecut de candidatul Barna, firmă specializată în consultanță pentru atragerea de fonduri europene. Nu intru în detalii. Mulți spun: e o investigație jurnalistică normală și, mai mult decât atât, salutară. Personal, argumentația Rise Project mi se pare cam subțire. În plus, conlucrarea Rise Project cu DLAF, aflată în subordinea Guvernului, taman „la momentul potrivit”, mi se pare suspectă.

În lumina respectivelor dezvăluiri, alții au descoperit peste noapte că Dan Barna e total nepotrivit pentru o candidatură la prezidențiale, că „ochii săi au o fixitate sticloasă”, care denotă, vezi Doamne, lipsa oricărui sentiment, că Barna e fad, că n-a spus niciodată nimic memorabil, pe scurt, că n-are nicio șansă și că distruge USR-ul și odată cu ea speranțele românilor. I se reproșează îndeosebi că se cramponează de alegerile anticipate, evitând să intre la guvernare alături de PNL și de restul Opoziției care tocmai a răsturnat guvernul Dăncilă. Cum însă în viață totul e relativ (și de multe ori ciclic), n-ar fi exclus ca istoria să se repete — cea de după guvernul tehnocrat al lui Dacian Cioloș — și PSD-ul să revină în forță la putere după guvernarea de un an a liberalilor; și atunci să cădem cu toții de acord că… tare a fost înțelept candidatul Dan Barna când a repetat obsesiv că fără alegeri anticipate, cu actuala majoritate parlamentară, nu se poate face o guvernare eficientă în România.

În paranteză fie spus, dacă tot îl acuză unii pe Barna că e fad, mă întreb cât de suculent a fost Iohannis ca prezidențiabil înainte de a rosti memorabilele (și poate providențialele) sale vorbe: „Mai bine pierd alegerile decât să fiu mârlan!” Să ne amintim că pentru mulți Iohannis fusese, înainte de lansarea în campania din 2014, „premierul de la GRIVCO”. Ceea ce numai favorabil nu s-ar putea spune că i-a fost. Și totuși a reușit să producă, la momentul potrivit, declicul așteptat în lupta cu Ponta.

Vom trăi și vom vedea. Până una, alta, Barna probează rezistență, aproape imunitate, aș zice, la intoxicări și la hărțuire mediatică. Votul de la 10 noiembrie ne va arăta cât de mult va fi influențat Rise Project sorții candidatului USR–PLUS. Ceva îmi spune că electoratul lui Barna nu-i mai puțin rezistent la intoxicări. Și atunci se va putea vedea dacă nu cumva, propulsându-l în turul al doilea, electoratul nu-i va da dreptate, indirect, că alegerile anticipate sunt condiția primordială a normalității — cuvântul cheie al contracandidatului Iohannis.

Cât despre cealaltă anticipare (sumbră) a lui Barna, cea privitoare la întoarcerea PSD-ului la putere după un an de guvernare „de tranziție” a liberalilor, nici vreau să mă gândesc.

P.S. Am luat notă de replica ironică a lui Sebastian Lăzăroiu: Voi USR sunteți Uniunea Salvați România, dar lăsați PNL să salveze România! Aici, fără a fi un susținător necondiționat al USR, observ că există două răspunsuri: 1. Rămâne de văzut dacă PNL va salva România; și 2. Depinde cum salvezi România — pe moment, sau pe termen lung.

Despre ce a vorbit Ponta cu Dăncilă trei ore?

Ponta zice (la Digi24): „Cu doamna Dăncilă, în afară de bună ziua–bună ziua, nu am vorbit decât o singură dată, trei ore, când i-am spus să n-o propună pe Rovana Plumb pentru funcția de Comisar la Comisia Europeană”. Cât să-i fi luat lui Ponta, din cele trei ore, să-i dea prețiosul sfat să n-o pună pe Plumb? Două minute? Trei minute? Dar restul de două ore și 57 de minute despre ce a vorbit dottore cu Viorica?

Actualizare 12 oct. 2019. Acum, prin prisma dezvăluirilor lui Remus Borza, a devenit clar ce-a râvnit dottore: un post de comisar la CE.

IQ de prezidențiabil

Sunt sigur că, puși să ordoneze sau să potrivească între ele, pătrate, triunghiuri sau biluțe, sau culori, așa cum presupune orice test IQ, s-ar descurca cu brio. Și totuși, știind că n-au nicio șansă, candidează. Poate că pentru unii dintre ei, scrutinul este un antrenament pentru viitoarele candidaturi. (Deși mulți rămân candidați pentru toată viața — și ei o știu foarte bine.) Pentru alții însă nu-i niciun exercițiu, pentru de fapt au alte griji în viață. Ceea ce nu pot înțelege este cum de nu își dau seama, cum de nu anticipează că, la afișarea tabelei scorurilor electorale, se vor umple de ridicol. Dar probabil că asta e cu IQ-ul: exclude din grila de testare ridicolul. Ceea ce, din punctul meu de vedere, îl face să fie complet nerelevant. Că nu ține cont nici de ridicol, nici de lungul nasului.

Friederich Hayek: „De ce ajung în frunte cei mai răi”

M-am întrebat adesea cum se explică faptul că societatea românească — și nu numai — ajunge atât de des să fie condusă de indivizi amorali, rudimentari și cinici, într-un cuvânt abjecți. Deși răspunsul este, intuitiv, oarecum la îndemâna multora, totuși nimeni nu îl explică mai limpede și mai convingător decât Friederich Hayek (Drumul către servitute — The Road to Serfdom, 1944; Humanitas, 2014). Hayek se referă la regimurile totalitare sau autoritare. Dar regimul pesedist de la noi oare de care este/a fost? Mă întreb.

„Există trei motive de bază în virtutea cărora un asemenea grup numeros şi puternic, cu convingeri îndeajuns de uniforme, nu este plauzibil să fie format de cele mai bune, ci mai curând de cele mai rele elemente ale oricărei societăţi. După criteriile noastre, principiile de selectare a membrilor unui astfel de grup ar fi aproape integral negative.

În primul rând, este probabil adevărat că, în general, cu cât nivelul inteligenţei şi al educaţiei indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai diferenţiate gusturile şi opiniile lor şi este cu atât mai puţin probabil să cadă de acord asupra unei anumite scări de valori. Un corolar al acestei concluzii este că, atunci când dorim să găsim un grad mai ridicat de uniformitate şi similaritate în viziuni, suntem nevoiţi să coborâm în zonele cu standarde intelectuale şi morale mai scăzute, unde instinctele şi gusturile primare «comune» predomină. Aceasta nu înseamnă că majoritatea oamenilor au standarde morale scăzute; înseamnă doar că grupul cel mai numeros de oameni ale căror valori sunt foarte asemănătoare este de găsit printre cei cu standarde neelevate. Cum s-ar zice, cel mai mic numitor comun este acela care uneşte cel mai extins grup de oameni. Dacă este necesar un grup numeros, suficient de puternic pentru a le impune tuturor celorlalţi vederile sale asupra valorilor vieţii, niciodată el nu va fi constituit din cei cu gusturi extrem de diferenţiate şi evoluate, ci din cei care formează «masa», în sensul peiorativ al termenului; cei mai puţin originali şi independenţi vor fi capabili să încline cu
greutatea numărului lor balanţa în favoarea idealurilor lor specifice.

Dacă un dictator potenţial trebuie să se bizuie însă în întregime pe cei ale căror instincte simple şi primare se întâmplă să fie foarte asemănătoare, numărul lor anevoie va conferi suficientă pondere eforturilor lor. El va trebui să le sporească numărul, convertind mai mulţi indivizi la acelaşi crez simplu.

Aici intervine al doilea principiu negativ de selecţie: el va fi în măsură să obţină sprijinul tuturor celor docili şi creduli, care nu au convingeri proprii ferme, ci sunt pregătiți să accepte un sistem de valori gata confecţionat, numai dacă li se împuie urechile cu el suficient de zgomotos şi de des. Cei ale căror idei vagi şi imperfect formate sunt uşor de influenţat şi ale căror pasiuni şi emoţii sunt grabnic stârnite vor îngroşa astfel rândurile partidului totalitar.

În strânsă legătură cu efortul deliberat al demagogului iscusit, de a strânge laolaltă un corp de susţinători omogen şi strict coerent, intră în acţiune al treilea şi poate cel mai important element negativ al procesului de selecţie. Pare să fie aproape o lege a naturii umane faptul că este mai uşor pentru oameni să cadă de acord asupra unui program negativ, asupra urii împotriva unui duşman, asupra invidiei faţă de cei mai bine situaţi decât asupra oricărei sarcini pozitive. Contrastul dintre «noi» şi «ei», lupta comună împotriva celor din afara grupului par a fi ingredientul esenţial în orice crez care va da coeziune unui grup ce se pregăteşte de o acţiune comună. De aceea, acest mijloc este utilizat întotdeauna de către cei care urmăresc nu doar reunirea de sprijin pentru o politică, ci dobândirea loialităţii necondiţionate a unor mase imense. Din punctul lor de vedere, ura comună are marele avantaj de a le lăsa o mai mare libertate de acţiune decât orice program pozitiv. Ura împotriva duşmanului, fie că este intern, precum «evreul» sau «chiaburul», fie că este extern, pare să fie o armă indispensabilă în panoplia unui lider totalitar.”

Cum i-a luat o reporteriță un interviu lui Liviu Dragnea, la pușcărie — un dialog presupus

REPORTERIȚA: Bună ziua, domnule Dragnea.

DRAGNEA: Ai acreditare? Glumeam. OK, n-am nimic cu reporterii. Ia loc. Cui ai dat șpagă ca să intri la mine?

REPORTERIȚA: N-am dat nicio șpagă!

DRAGNEA: Nu? Bine, te cred. Ia zi, ce vrei să știi?

REPORTERIȚA: Păi, în primul rând cum vă simțiți, domnule Dragnea.

DRAGNEA: Cum mă simt? Chiar vrei să știi cum mă simt? Cum dracu’ te-ai simți dumneata într-un loc ca ăsta?

REPORTERIȚA: Mă gândeam că poate ați început să scrieți.

DRAGNEA: Ce să scriu, domnișoară? Muncești degeaba! Te dai peste cap, scrii și dup’ aia vin ăia și cic-ai plagiat! Te mai trezești și c-o condamnare-n plus.

REPORTERIȚA: Mă gândeam că totuși… Așa cum au scris domnii Voiculescu, Becali, ăla cu transformatoru’…

DRAGNEA: Care cu transformatoru’? Fenechiu?

REPORTERIȚA: Exact. Domnu’ Fenechiu.

DRAGNEA: Mda, dumneata ai dreptate. Nu știi niciodată. De-aia am convocat o comisie parlamentară…

REPORTERIȚA: O comisie parlamentară, domnule Dragnea? Dumneavoastră mai aveți încă influență în Parlament?

DRAGNEA: Păi tu ce credeai!

REPORTERIȚA: Dacă mă-ntrebați pe mine, am auzit că domnu’ Ciolacu a cerut desființarea Comisiei Iordache.

DRAGNEA: N-au decât s-o desființeze! Să s-aleagă prafu’! Noroc că eu am alte gânduri cu Comisia Iordache.

REPORTERIȚA: Da? Puteți să-mi spuneți?

DRAGNEA: De ce nu? Eu n-am secrete. Ca alții! E plină țara de secretoși!

REPORTERIȚA: Știu. Statul Paralel. Și serviciile.

DRAGNEA: Vezi că știi?

REPORTERIȚA: Îmi fac meseria, domnule Dragnea. Și deci cum e cu Comisia Iordache? Ce gânduri aveți cu ea?

DRAGNEA: Ce gânduri? Eu n-am doar gânduri, domnișoară, nu știu dacă ați observat, voi ziariștii. Eu ce spun, aia fac!

REPORTERIȚA: Știu, domnule Dragnea.

DRAGNEA: Așa, și cu Comisia… Am vorbit să lucreze pentru mine.

REPORTERIȚA: Cine să lucreze pentru dumneavoastră? Domnul Iordache?

DRAGNEA: Ei, prea vrei să le știi pe toate, domnișoară! Domnul Iordache, domnul Dorneanu. Alți domni. N-are importanță. Ideea e că cineva trebuie să-mi propună un subiect. Sau mai multe.

REPORTERIȚA: Un subiect?

DRAGNEA: Da, domnișoară, ce-i așa greu de priceput? Un subiect pentru carte. Ca să ies mai repede din închisoare.

REPORTERIȚA: A, pentru carte! Comisia să vă propună un subiect?

DRAGNEA: Un subiect, sau mai multe, să am din ce alege. Am și eu anumite specialități, domnișoară, ce credeai!

REPORTERIȚA: Ce specialități aveți dumneavoastră, domnule Dragnea?

DRAGNEA: Ce specialități? Chiar nu știi?

REPORTERIȚA: Mărturisesc că nu.

DRAGNEA: Mă gândeam… Sau ei s-au gândit, mă rog. Că un subiect care ar trezi interesul unor largi categorii de cititori ar fi Aplicații ale geometriei în politică.

REPORTERIȚA: Aveți în vedere statul paralel?

DRAGNEA: Păi ce dracu’ altceva să am în vedere! Bineînțeles că pe el îl am în vedere!

REPORTERIȚA: Deci paralele.

DRAGNEA: Ai înțeles bine, domnișoară.

REPORTERIȚA: În geometria euclidiană?

DRAGNEA: Domnișoară, dacă dumneata îți închipui că faci mișto de mine, te anunț că…

REPORTERIȚA: În sensul că există și geometria lui Lobacevski, asta am vrut să spun.

DRAGNEA: Poa’ să fie și ruși, domnișoară. Pe mine nu mă deranjează! România are nevoie să se-nțeleagă bine cu toți vecinii.

REPORTERIȚA: Da. Și ca să-ncheiem cu comisia, domnule Dragnea…

DRAGNEA: Ce să mai încheiem, domnișoară, că am și încheiat-o! Comisia urmează să-mi propună câteva subiecte, iar eu am s-aleg. Și cu asta basta! Poa’ să fie și despre servicii. E o altă alternativă. Mă pricep la fel de bine și la servicii.

REPORTERIȚA: Bun. Ce le spuneți cititorilor despre doamna Dăncilă?

DRAGNEA: Despre doamna Dăncilă? Ce dracu’ vrei să le spun?

REPORTERIȚA: V-a luat locul la șefia partidului.

DRAGNEA: Asta este.

REPORTERIȚA: Nu vă e milă de ea… mă scuzați, de domnia sa.

DRAGNEA: Milă? Da’ de ce dracu’ să-mi fie milă? Ce, n-o duce bine?

REPORTERIȚA: Are coșmaruri, domnule Dragnea.

DRAGNEA: Zău? Ce coșmaruri are? Și de unde știi tu că are coșmaruri?

REPORTERIȚA: I-am luat un interviu. Dar nu s-a publicat. Se trezește în toiul nopții tremurând toată, lac de sudoare, după ce a visat că s-a deschis ușa și ați intrat dumneavoastră.

DRAGNEA: Și mai departe?

REPORTERIȚA: Mai departe? Păi v-am spus, se trezește. Când intrați dumneavoastră sare din pat și strigă.

DRAGNEA: Ce strigă?

REPORTERIȚA: Păi îmi închipui că „Dragnea”, ce altceva? N-am întrebat-o.

DRAGNEA: Dacă îi mai iei vreodată interviu, să-i spui să nu-i mai fie frică. N-am să intru niciodată la ea în dormitor.

REPORTERIȚA: Știu, domnule Dragnea, că dumneavoastră aveți alte preferințe.

DRAGNEA: Te rog să nu fii obraznică, domnișoară! Ieși afară!

Te faci c-ai uitat, Popescule!

Nu ştiu dacă e o lună de zile, Popescule, de când o-ngropai pe Simona Halep în trecut după o înfrângere de-a ei. Ce spuneai? Că o dată la zece ani apar tineri care aduc un tenis nou, la care ea nu face faţă, că e terminată, că nu ştiu ce, că nu știu cum — nu stau să mai scormonesc printre ştiri vechi, că nu meriţi.

Iar azi, după victoria de la Wimbledon, nu ştii cum să te-mparţi între televiziuni, să le spui cât de grozavă a fost Simona şi cum le-ai prevăzut tu pe toate. Înghiţi-ţi-ai vorbele, marţafoiule acru și înveninat! Nu vreau să te mai aud vreodată. Dacă mai vii joia la Digi, trec pe alt post.

P.S. E 13 zi cu ghinion? Și sâmbătă pe deasupra!

%d blogeri au apreciat asta: