Author Archives: Paul Tumanian

Născut în 1938, Chişinău–Lăpuşna.

Absolvent al Facultăţii de Matematică şi Fizică, Universitatea Bucureşti, 1960.

Publicaţii: *) Volume de proză: UN PAHAR DE CINZANO (povestiri), Editura pentru Literatură, 1969, 194 p.; DOMNUL MARIUS ŞI DOAMNA CEA MICĂ (roman), Editura „Ararat”, 1995, 176 p.; URMA SCAPĂ TURMA (roman), Editura „Ararat”, 1997, 310 p.; CONSPIRAŢIA INOCENŢILOR (povestiri), Editura „Ararat”, 1999, 301 p.; CU SPATELE LA TERENUL DE JOC (povestiri), Editura „Paralela 45”, 2005, 150 p.; REFUGIU ÎN VECHIUL REGAT (roman), Editura „Limes”, 2012, 215 p.; VISUL VĂDUVEI (povestiri), Editura „Limes”, 2013, 285 p.; MANECHINE (povestiri), Editura Institutului European Iași, 2014, 333 p. *) Volume de traduceri: ADEVĂRUL DESPRE CERNOBÎL, de G. Medvedev (eseu ştiinţific — traducere din lb. rusă), Editura „Humanitas”, 1992, 216 p.; FATA DIN ALSACIA de B.E. Stevenson (roman — traducere din lb. engleză, în colaborare), Editura Cezareea, 1993, 227 p.; MEMORII de A. Saharov (memorialistică — traducere din lb. rusă, în colaborare), Editura „Litera”, 1996, 874 p. COPIII TERIBILI de Jean Cocteau (roman — traducere din lb. franceză), Editura „Paralela 45”, 2005, 120 p. *) Proză în periodice: Povestiri în revistele: „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Basarabia” (Rep. Moldova), „Origini” (SUA), „Orizont”, „Familia”, „Euphorion”, „Contrapunct”, „Empireuma” (Spania), „Casa del Tiempo” (Mexic).

Publicistică: articole de politică, atitudine civică şi mediu înconjurător în: „Cotidianul”, „22”, „România liberă”, „Timpul” etc. Redactor-şef al revistei „Re-Mediu” (ecologie/protecţia mediului), editată de Grupul Ecologic de Colaborare (1997–2000).

Fost membru al Uniunii Scriitorilor — retras.

Românii, un popor violent şi inapt pentru democraţie

Indice al democraţiei
Întâmplarea a făcut să-mi cadă ochii pe o clasificare a ţărilor lumii după un aşa-numit „indice al democraţiei”. România ocupă un modest lor 65 din 167 de ţări şi anume în categoria ţărilor cu „democraţie imperfectă” (Flawed democracy); în care, spre consolarea noastră, ne aflăm într-o companie onorabilă, alături de Statele Unite, Italia sau Franţa. Totuşi, ţări precum Filipine, Ghana, Columbia, Sri Lanka, până şi Republica Dominicană, se află înaintea noastră în acel clasament; ca să nu mai vorbim de veşnica rivală a României întru „disputarea” ultimului loc în Uniunea Europeană, Bulgaria, care ne devansează cu mai bine de 10 locuri. Mi-am zis: aşa ceva e imposibil, trebuie că e vorba de un indice de două parale, care nu reflectă realitatea. Şi într-adevăr, indicele se obţine sintetizând opiniile unor cercetători, analişti, universitari din domeniu, sub coordonarea grupului The Economist Intelligence Unit din Marea Britanie. Deci nu e vorba de parametri măsurabili, care să garanteze obiectivitatea evaluatorului. (Poate că cei de la The Economist au ceva cu noi! Nu? Doar suntem dintotdeauna persecutaţi de toată lumea, evident din invidie!) Totuşi, impresiile sunt şi ele importante. Uneori chiar foarte importante. Cei 60 de indicatori folosiţi pentru calcularea indicelui de democraţie sunt grupaţi în 5 categorii, dintre care una se referă la „Cultura politică” a ţării. Ei bine, la această categorie România a primit nota 4,38; în timp ce la „Participarea politică” nota României este 5,00; a se compara cu India, spre exemplu, care a obţinut 7,22. Asta spune ceva, nu?

Vineri 10 august, sfârşitul iluziilor
Ce s-a întâmplat vineri 10 august 2018, la protestul din Piaţa Victoriei al românilor din diaspora,după aproape 29 de ani de „democraţie”, pune capăt, din punctul meu de vedere, oricăror iluzii: Românii sunt un popor violent, incapabil să-şi asume rigorile democraţiei. Ce Dragnea! Ce PSD! Jandarmii, oameni „din popor”, nu s-au format sub bagheta lui Dragnea, nici la şcoala PSD-ului. Brutele care au răspândit cu sălbăticie, cu o ură viscerală, bastoane de cauciuc în dreapta şi în stânga, au lansat jeturi de gaze iritante drept în ochii protestatarilor, au folosit tunul cu apă, au lovit cu picioarele şi cu pumnii, au înjurat ca la uşa cortului, toţi aceia sunt, folosind o locuţiune dragă naţionaliştilor şi dacopaţilor, expresie a „fibrei naţiunii”! Sau, mai nou, a „ADN-ului naţiunii”! Da, se poate presupune că Dragnea, pentru a-şi apăra pielea — a lui şi a celor din clica sa —, a ordonat: Intraţi în ei! Bateţi! Rupeţi!… Dar la un popor „blând şi tolerant”, cum ne ne place să ne autocaracterizăm, aşa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple.
Unii vor zice poate: Da, dar asemenea violenţe au fost văzute şi la case mai mari, în Statele Unite, şi în Franţa. Da, e adevărat. Şi poate tocmai de aceea, ţările care au dat lumii Charta Democraţiei acum mai bine de două secole se află astăzi în categoria „Democraţii imperfecte”. Să nu ne amăgim însă: situaţia de astăzi a acelor ţări este conjuncturală, în timp ce situaţia României pare a fi endemică.

Trecutul spune multe
Să nu uităm, România a fost singura ţară din estul Europei care a plătit cu morţi (şi nu doar câţiva ci peste o mie) şi cu sânge despărţirea de regimul comunist. Să nu uităm nici mineriadele puse la cale de regimul Iliescu pentru a devia cursul democratizării în România spre varianta „perestroika”, soldate şi ele cu răniţi, cu morţi şi cu arestaţi abuziv, dar şi cu o imagine catastrofală a României în lume, de ţară necivilizată şi neguvernabilă. Minerii au fost la rândul lor „oameni din popor”; la fel şi bucureştenii care i-au întâmpinat cu urale şi cu aplauze.
Exemplele continuă în trecutul ceva mai îndepărtat. România este ţara în care, sub regimul comunist, a avut loc aşa-numitul „Fenomen” Piteşti, unic în ţările din „Lagărul” comunist, unde deţinuţii au fost supuşi unui regim de degradare atât de sălbatic, încât până şi sovieticii s-au îngrozit şi, din câte se spune, au silit autorităţile lui Gheorghiu-Dej să-i pună capăt şi să-i pedepsească pe cei vinovaţi.
Tot românii, sub regimul Antonescu de astă dată, au comis „Masacrul de la Odessa”, în toamna anului 1941, când zeci de mii de evrei au fost omorâţi fără judecată, cu o cruzime bestială, din motive de epurare etnică şi ca represalii la un atentat al bolşevicilor în sediului comandamentului armatei române. Să mai adăugăm deportările evreilor şi ale ţiganilor în Transnistria, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când atrocităţile comise în pripă de soldaţii români i-au nemulţumit pe aliaţii germani, care i-au îndemnat pe români nu să fie mai omenoşi ci să ucidă şi să incinereze mai „profesionist”.

Concluzii?
Zilele trecute…
Deputatul PSD zis „Mitralieră”, la „bază” medic chirurg, către protestatari: „Câți ați fost 20.000, 40.000, 50.000? Nu ne provocați ca venim 1 milion și vă călcăm în picioare.”
Cristian Bîrdac, consilier în Guvernul PSD al României: „Nu mai plângeţi şi rostogoliţi imbecilităţi pe reţele. Trebuiau mitraliaţi, nu stropiţi cu apă !!!”
Gabriel Zamfir, directorul Filarmonicii din Craiova, fost preot: „Un mare respect pentru acei jandarmi şi măcar un glonţ în cap acelor asa-zise «mame» care au ieşit cu copiii în braţe la proteste deşi se ştia ca nu e un protest paşnic.”

Nu-i aşa că avem toate motivele să fim optimiști?

Reclame

Gubernul Dragnea 3.0, de neclintit

Blocaj tipic românesc, la fel ca pe vremea lui Ceauşescu

Dintre metaforele caricaturale vehiculate în spaţiul public niciuna n-a fost mai grăitoare decât cea cu turma de oi care răspunde prin Beeeeee! la întrebările adresate de el lider maximo privind propria sa menţinere la conducerea PSD. Atâta vreme cât toată turma este perfect obedientă — cu aşa-zişii aliaţi cu tot —, atâta vreme cât nu se înfiripă nicio opoziţie internă, nicio schimbare în guvernarea României nu este posibilă.

Dragnea se află acum la al treilea guvern de la alegerile parlamentare încoace, pe bună dreptate supranumit Dragnea 3.0. Prin Dăncilă, şeful PSD-ului a ajuns, după două neprevăzute eşecuri, la formula ideală: nimeni nu mişcă în front la el în partid! Nulităţi absolute cu toatele, Dragnea le-a scos din anonimat pentru a le plasa pe funcţii la care nici cu gândul nu gândiseră. Sunita Sevil Shhaideh (singura respinsă pentru funcţia de prim-ministreasă), apoi Viorica Dăncilă, actuala prim-ministreasă, de care colegii de Parlament European nu încetează să se mire că a putut să ajungă prim-ministru după ce în Parlamentul European nu s-a distins decât prin absenţă şi inactivitate, supravegheată acum pas cu pas de umbra Anca Alexandrescu, pusă de Dragnea, apoi Carmen Dan, nulitatea adusă din Videle în fruntea MAI, prefecta Capitalei, Speranţa Cliseru (uitaţi-vă la ea cum arată — mai jos, prima din dreapta!), de care nimeni nu auzise înainte de intervenţia brutală a jandarmilor în Piaţa Victoriei, de acum două zile, pe care a încuviinţat-o, nu spun ordonat-o, apropiată de Gabriela Firea şi de primarul de Voluntari, niciuna nu iese din cuvântul şefului PSD.

Protestele din Piaţa Victoriei şi din celelalte mari oraşe ale României pot să continue oricât, nimic nu se va clinti din blocul-monolit PSD. Acesta va putea fi dislocat numai prin intervenţia: 1) Justiţiei; 2) a Serviciilor; 3) a Uniunii Europene, dacă nu se va limita la încruntări din sprâncene ci va recurge la o sancţionare fermă a României pentru încălcarea flagrantă a unor reguli şi principii fundamentale de funcţionare a UE. Şi nici acestea nu vor fi eficace dacă turma PSD va continua să behăie la unison. Blocajul actual este tipic românesc şi duce cu gândul direct la vremea când Ceauşescu părea/era de neclintit.

Nu neimplicare ci ticăloşie

Campania „Fără penali în funcţii publice” a fost piatra de încercare a onestităţii celor care ani de zile au pretins că opţiunile lor electorale se îndreaptă spre PSD pentru că „toţi sunt la fel”; sau pentru că: „eu nu fac politică”. Deşi sprijinită de un partid politic, Uniunea Salvaţi România, iniţiativa cetăţenească nu a avut, propriu-zis, nimic politic. Ce ar putea fi politic în dezideratul ca persoanelor condamnate penal să le fie interzis prin lege să ocupe funcţii publice, aşa cum se întâmplă acum? În realitate, aşa-zişilor neimplicaţi politic PSD-ul le vine mănuşă. Şi nu doar prin pomenile care se înmulţesc pe măsură ce se apropie noile campanii electorale, pentru preşedinţie şi pentru Parlamentul European, ci şi prin izul comunist pe care PSD-ul în degajă în ansamblul său, iz la care nările „neimplicaţilor” freamătă lacome precum nările calului la aroma fânului. Recenta campanie civică a stârnit nu doar respingerea de către „neimplicaţi” ci şi o anume agresivitate psihanalizabilă, o contrareacţie dosnică şi pestilenţială, care sugerează un singur lucru: că niciun dialog nu mai este posibil şi că timpul le va rezolva pe toate. Dacă le va rezolva.

Post-nazism, post-comunism. Similitudini

Multă lume se întreabă cum este posibil ca la aproape trei decenii de la căderea (oficială) a comunismului în Europa de Est, în speţă în România, la manetele puterii să se afle, în bună parte, în continuare, dacă nu structuri, atunci să zicem măcar clanuri (de inspiraţie mafiotă) provenind din nomenclatura vechiului stat centralizat comunist. Eventual, descendenţi. Se deplânge prezenţa — presupusă/dedusă — în instituţiile cheie, mai ales economice, a unor „încrengături” din structurile fostei Securităţi. Se deplânge de asemenea ignorarea celebrului punct 8 al Declaraţiei de la Timişoara, din 1990, care, dacă ar fi fost aplicat, le-ar fi interzis foştilor nomenclaturişti ai Partidului Comunist şi foştilor securişti să ocupe timp de zece ani funcţii publice. În sfârşit, se deplânge inexistenţa în România a unui proces „autentic” al comunismului, similar procesului de la Nürnberg al nazismului. Toate acestea împiedică, se consideră, societatea românească să se purifice după dictatura comuniştilor şi să se angajeze ferm pe drumul european al unei democratizări reale.

Să fie oare o consolare pentru noi faptul că nu suntem singurii din Europa care s-au confruntat cu probleme de acest gen?

În anii ’60 a rulat pe ecranele din România un fel de muzical (vest-)german, în care un cor nevăzut, asemenea corurilor antice, punctează din când în când momentele principale ale acţiunii. Unul din personaje era un fost nazist, convertit după război într-un prosper om de afaceri. (Unde oare am mai auzit povestea asta?) Agresiv, mereu în conflict cu noile autorităţi, reuşea de fiecare dată să se ridice cumva deasupra. Până într-o zi când, ieşind dintr-o încăpere după o altercaţie, se îndreaptă furios spre lift ignorând strigătele de avertizare ale unor muncitori care tocmai lucrau la revizia acestuia; şi, deschizând intempestiv uşa, se prăbuşeşte în gol. Iar corul trage concluzia: Din păcate nu avem câte un gol al liftului pentru fiecare fost nazist!… Sigur, nu a fost decât un film artistic. Dar…

Claus von Stauffenberg, atentatorul la viaţa lui Hitler, executat în iulie 1944, încă mai era „trădător de ţară”, la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în ochii unora dintre colegii de şcoală şi dintre profesorii copiilor lui. În timp ce la noi, în România, după aproape trei decenii, Ion Mihai Pacepa continuă să fie pentru mulţi un trădător de ţară; iar alţii îl elogiază pe fostul şef al Securităţii Iulian Vlad, recent decedat.

Să ne mai mirăm de ce situaţia în România este cum este?

Dacă ar fi să comparăm post-comunismul cu post-nazismul, ar trebui să remarcăm că sunt multe elemente care despart cele două epoci/spaţii. Post-nazismul a beneficiat de subvenţiile consistente acordate de Statele Unite pentru refacerea economiei germane (împreună cu a altor state) distruse de război, în cadrul faimosului Plan Marshall. Astfel că prosperitatea generală care a însoţit reinstaurarea democraţiei, a preîntâmpinat în bună măsură neîncrederea în binefacerile acesteia şi apariţia nostalgiei naziste. Apoi, nazismul, din punct de vedere economic, nu a fost atât de catastrofal precum comunismul, lăsând, în ciuda imenselor distrugeri provocate de război, o infrastructură susceptibilă de a se reface rapid. Nu în ultimul rând, nazismul a venit să disloce temporar (pentru nu mai mult de 12 ani!) o mentalitate consolidată timp de secole, a seriozităţii, a onestităţii, a disciplinei şi a lucrului bine făcut.

Şi totuşi…

Rudolf Diels a fost primul şef al Gestapoului lui Hitler. După război a făcut parte din Guvernul Saxoniei Inferioare, apoi a lucrat la Ministerul de Interne din acelaşi land. S-a pensionat în 1953, probabil cu o pensie consistentă (dar poate nu specială!), şi murit în 1957, într-un accident de vânătoare.

Iată ce scrie Jonathan Freedland în The Guardian, într-un articol din 2008, intitulat „Răzbunare”: „Au fost zeci, dacă nu chiar sute, de mii [de oameni vinovaţi pentru regimul nazist, în Germania], și toţi au scăpat de judecată exceptând o mică parte. Iată o statistică stupefiantă. După război, oficialii aliaţilor au identificat 13,2 milioane de oameni numai în Germania de Vest ca fiind susceptibili de a fi arestaţi pe loc, fiind considerați parte a aparatului nazist. Mai puțin de 3,5 milioane din ei au fost luaţi în vizor și, dintre aceştia, 2,5 milioane nu au fost trimişi în judecată. Rămân deci circa un milion de oameni — majoritatea nefiind sancționați decât cu amendă sau cu confiscarea bunurilor jefuite, cu o restricție temporară de angajare sau cu o scurtă interdicție de a ocupa funcții publice. În 1949, la patru ani după război, doar 300 de naziști se aflau în închisoare. Dintr-o listă iniţială de 13 milioane, doar 300 au avut de pătimit ceva mai serios.

De ce n-au fost pedepsiți mai mulți dintre cei vinovați? «Pentru că ar fi fost o treabă interminabilă», spune David Cesarani, profesor de cercetare la Royal Holloway, Universitatea din Londra (…). El citează tentativa britanicilor de a-i condamna pe cei responsabili de crimele de la Belsen [unul din lagărele naziste]. Procesul a durat nouă luni și i-a epuizat pe britanici. «A fost vorba de un singur lagăr, dar fuseseră 70 de lagăre, cu sute de oameni fiecare. Ca să nu mai vorbim de membrii Gestapo-ului și de cei de la Einsatzgruppen [unităţi mobile de intervenţie].» A-i urmări pe toţi cei responsabili de măcelărirea evreilor ar fi însemnat judecarea a mii și mii de oameni — și s-ar fi încheiat cu întemniţarea aproape a întregii populații adulte masculine din Germania. (…)

Lumea voia să meargă mai departe; îndeosebi, americanii erau grăbiţi să includă Germania de Vest într-o nouă alianță împotriva blocului sovietic.”

Nu cumva şi după căderea comunismului „lumea” a vrut să meargă mai departe? Nu ştiu. Doar mă întreb.

Catedrala mântuirii neamului

Faceţi catedrala mântuirii neamului pentru o jumătate de mileniu… Nu vă gândiţi că oamenii se luminează la minte încetul cu încetul şi că or să se-ntrebe peste două sute de ani, dacă nu şi mai curând: Ce cretini au trăit în secolul 21, de şi-au închipuit că pietrele docile şi arcadele trufaşe pot înlocui spiritul oamenilor şi bunătatea?

Iar turiştii or să se perinde pe dinaintea celor două construcţii faraonice, aşezate una lângă alta, şi n-o să le vină să creadă că fost ridicate de două minți distincte — una „prea-nefericită” şi una „prea fericită”. Or să zică: Nu se poate! Trebuie să fi fost aceeaşi minte tulburată! Şi la fel de despotică, de vreme ce oamenii cu scaun la cap din acele timpuri n-au putut să li se împotrivească. Sau te pomenești că n-a fost nimeni cu scaun la cap în nefericitul secol 21!

CM de fotbal: Franţa infantilizată

După câştigarea titlului mondial la fotbal vedem cu toţii o dezlănţuire de bucurie pe străzile Parisului. Apropo, ceea ce rămâne în urma „insurgenţilor bucuriei” arată mai rău decât ce a rămas în urma mitingului lui Dragnea, din iunie. Căci pe lângă mizeria de la Paris, comparabilă cu cea de la Bucureşti, au fost vandalizate/ jefuite magazine. Ceea ce în Bucureşti nu s-a întâmplat. Dacă stai să te gândeşti, nici nu-i de mirare.

Spectacolul mi s-a părut de-a dreptul grotesc, un carnaval de coşmar. Dacă Franţa „luminilor” a ajuns Franţa fumurilor roşu-alb-albastre, care învăluie mulţimile şi prin care nu se mai văd feţele (nici culorile), mă întreb dacă valorile lumii globalizate de mâine nu se vor restrânge la jubilaţia titlurilor câştigate la diverse comptetiții mondiale, aşa cum se vede astăzi, din păcate, la Paris.

Din constituţia Republicii Socialiste România

„Indicii temeinice”!
Poate fi amuzant să frunzăreşti constituţia Republicii Socialiste România (peste care am dat scoţând la aerisit un teanc de publicaţii vechi dintr-un compartiment al bibliotecii mele, care riscau să fie invadate de mucegai).

Ia uite ce scrie la art. 31: „Nicio persoană nu poate fi arestată dacă împotriva ei nu există probe sau indicii temeinice că a săvârşit… etc.” Ceea ce mă face să cred că am găsit sursa de inspiraţie a lui Nicolicea (sau Iordache, sau Şerban Nicolae), care a ţinut morţiş să înlocuiască sintagma „suspiciuni rezonabile” din Codul penal cu „indicii temeinice”. O fi ştiind el ceva!

Apoi: în art. 42 scrie negru pe alb că „Marea Adunare Naţională [este] organul suprem al puterii de stat, (…) unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România”! Ceea ce coincide izbitor cu art. 61 din Constituţia României din ziua de azi, cum că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. Iar pe Călin Popescu Tăriceanu îl face să repete cu voluptate de la tribuna Senatului, de i se umple gura de salivă, şi s-o ţină langa cu „organul suprem”.

Apropo…
Am avut curiozitatea să extrag din constituţiile unor state europene. Dintre constituţiile Italiei, Franţei, Spaniei, Belgiei, Olandei, Republicii Cehe, Poloniei, Bulgariei, Slovaciei, Sloveniei şi Ungariei (chiar pe toate nu le-am cercetat!), care credeţi că conţine, la fel ca a României, sintagma „organul suprem”, cu referire la Parlament? Aţi ghicit: a Ungariei, drăguţa de ea!

Aşa că nu m-aş mira să le vină şi alte idei, lui Dragnea, Tăriceanu & Co. Mai ales după ce primul mai sus numit a hotărât să devină „mai ferm, mai radical”. Mă gândesc că s-ar putea să-l tenteze art. 3 din constituţia RSR, care spunea că „În Republica Socialistă România, forţa conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”. Ar fi o simplă înlocuire de trei cuvinte: în loc de „Partidul Comunist Român” — „Partidul Social Democrat”. Majoritatea parlamentară, la cât e ea de… preș la picioarele conducătorului iubit, n-ar fi de mirare să voteze. Mai ştii!

Sfânta laşitate pesedistă (şi extra-pesedistă)

Pentru cei ce au uitat sau n-au fost martorii trecutului comunist, PSD a explicat astăzi în chip strălucit cum a fost posibilă dictatura lui Ceauşescu în România. Unanimitatea din CEx în sprijinul condamnatului Dragnea spune totul. Cei de sub dictatură mai aveau oarecum scuza că, la câtă lăcomie de putere şi de bunăstare îi anima, n-aveau, să zicem, alternativă la susţinerea politică. Plus ameninţarea represiunii securiste în cazul că, prin absurd, le-ar fi trecut prin cap gânduri de nesupunere. Cei de astăzi în schimb, tot ce ar risca ar fi represiunea… „statului paralel”! Cât despre o alternativă la susţinerea politică, ar fi putut găsi fără probleme o soluţie de refugiu: migraţia către un alt partid. Momentul era propice: cei ce apucaseră să se pronunţe pentru neacceptarea în partid a „traseiştilor politici” ar fi trecut fără doar şi poate, acum, în preajma moţiunii de cenzură, peste „principii” pentru a-i primi la sânul lor pe eventualii transfugi pesedişti. Nu s-a găsit niciunul. Unanimitate! Strâns uniţi în jurul conducătorului iubit! De ce? Din atașament pentru principiile social-democrației? Aș! ți-ai găsit. Din cea mai pură laşitate.

Şi când te gândeşti că toate acestea se petrec în prezent, sub tutela Uniunii Europene. Să ne imaginăm că tutela ar fi fost, ca odinioară, a Uniunii Sovietice (sau a lui Putin din ziua de azi), sau că n-ar fi existat niciuna, ca pe vremea „disidentului” internaţional Ceauşescu. Derapajul PSD ar fi fost rapid şi total.

La fel de total şi de rapid cum urmează, în împrejurările date, frângerea gâtului pesedistului-şef. Sper.

Alte măşti, aceeaşi farsă: un articol din Evz, din 2012

Reproduc aici un articol din Evenimentul zilei, din data de 28 iulie 2012, semnat de Andreea Udrea. La fel de actual, după şase ani, şi astăzi.

ROMÂNIA, TREZEŞTE-TE! Lovitura de stat din iulie 2012

Puciul USL a folosit cu abilitate diabolică majoritatea parlamentară pentru a anihila instituţii fundamentale ale statului.

Planul a fost minuţios pus la punct. Etapele au decurs una din alta, într-o logică perfectă a unui război fulgerător împotriva statului. 1. Trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului. Monitorul Oficial, prin ordinea publicării legilor, în aşa fel încât să împiedice pronunţarea Curţii Constituţionale, a devenit o unealtă esenţială a loviturii de stat. 2. Revocarea Avocatului Poporului. Miza era controlul acestei instituţii, singura care putea ataca Ordonanţele de Urgenţă la Curtea Constituţională. În locul lui Gheorghe Iancu a fost numit, interimar, Valer Dorneanu, fost fruntaş PSD. Deşi legea nu prevede interimatul. 3. Schimbarea preşedinţilor Camerei şi Senatului. Roberta Anastase şi Vasile Blaga au fost înlocuiţi cu Valeriu Zgonea, respectiv Crin Antonescu, prin încălcarea articolului 66 al Constituţiei, a două decizii din 2005 ale Curţii Constituţionale şi a regulamentelor celor două Camere, care prevedeau că doar grupurile care i-au propus pe cei doi pot cere revocarea lor. 4. „Castrarea” Curţii Constituţionale. Guvernul Ponta a modificat prin Ordonanţă de Urgenţă Legea de funcţionare a CCR. Curţii i s-a luat dreptul de a se pronunţa asupra Hotărârilor Parlamentului, lăsându-i-se avizul consultativ. USL a urmărit să împiedice o eventuală opoziţie a Curţii la suspendarea Preşedintelui şi să facă imposibilă intervenţia CCR pentru repunerea în funcţii a lui Blaga şi Anastase. 5. Simplificarea procedurilor de suspendare şi demitere a preşedintelui. Guvernul Ponta a modificat tot prin Ordonanţă de Urgenţă Legea Referendumului. Astfel, referendumul nu se mai invalida în caz că nu se prezentau la vot 50%+1 alegători, iar demiterea se realiza cu majoritate simplă. 6. Ordinea controlată a publicării legilor în M.O. Ordonanţa de Urgenţă, care împiedica Curtea Constituţională să se pronunţe asupra Hotărârilor Parlamentului, este publicată, în ciuda cronologiei evenimentelor, înaintea hotărârilor de demitere a celor doi preşedinţi de Camere. Astfel, CCR a fost împiedicată să-i repună în funcţii pe cei doi preşedinţi de Camere. Crin Antonescu era pregătit să vină la Cotroceni. Pumnul în gură USL a depus pe 19 iulie 2012 o plângere penală împotriva lui Traian Băsescu şi a altor 14 persoane. Motivele par desprinse din dosarele proceselor politice ale anilor `50: „răspândire de informaţii false”, „defăimarea ţării şi a naţiunii”, „periclitarea siguranţei naţionale, stabilităţii monedei, siguranţei statului, credibilităţii ţării”. Cei 15 „au săvârşit fapte de denigrare şi de răspândire de informaţii false printr-o manipulare grosolană a opiniei publice, a organismelor europene şi internaţionale, a partenerilor interguvernamentali, a mediului public, a mass-media internaţională şi internă şi a personalităţilor europene cu privire la situaţia din România”. Incriminările vizează inclusiv faptul că cei 15 „au făcut afirmaţii referitoare la o lovitură de stat”, dar şi termeni ca „mineriadă”, „distrugerea statului de drept”, „acapararea justiţiei”, „suprimarea funcţionării unor instituţii fundamentale ale statului”, „răsturnarea democraţiei”. Ziariştii prezenţi au recunoscut în textul plângerii multe dintre expresiile folosite şi de ei sau de confraţii lor din străinătate. Nicolăescu nu a exclus ca, pe viitor, USL să depună plângeri penale similare şi împotriva ziariştilor sau a altor lideri de opinie care vor folosi termeni precum „lovitură de stat” şi alţii asemenea. Folosirea infractorilor pentru teroare Judecătoarea Aspazia Cojocaru, de la Curtea Constituţională, a fost ameninţată de un deţinut de drept comun. Cum a reuşit Nicu Pârlăţeanu, condamnat la 19 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav (şi-a ucis tatăl în 2008), să o ameninţe, din Penitenciarul Giugiu, în două rânduri pe Cojocaru? Anchetatorii bănuiesc că datele personale ale judecătoarei i-au fost furnizate de doi poliţişti, unul de la IPJ Olt, altul de la Direcţia Generală a Poliţiei Bucureşti. Aceştia au fost descoperiţi, după „amprentele” lăsate în hardul computerelor, că au intrat în baza de date a Ministerului de Interne, şi i le-ar fi transmis lui Pârlăţeanu. Interesante sunt mai cu seamă momentele în care s-au produs cele două ameninţări: în noaptea din 5/6 iulie, probabil printr-un apel telefonic şi în ziua de 10 iulie, printr-un mesaj. În 6 iulie a avut loc în Parlament dezbaterea pentru suspendarea Preşedintelui. În 10 iulie, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra modificărilor aduse Legii referendumului (a stabilit că e nevoie de prezenţa la urne a minimum 50%+1 din total alegători, pentru validare) şi asupra modificărilor aduse legii de funcţionare a CCR.

***

Aşa-i că nu s-a schimbat mare lucru? Au dispărut câteva mutre, au apărut altele. Unii dintre „puciştii” de ieri şi-au pus mască de democraţi iubitori ai statului de drept. (Într-un interviu recent la HotNews, Victor Ponta a spus că speră ca viitorul interviu să fie „despre viitor, nu despre trecut”. Cred şi eu! Unele „probleme” din 2012 sunt rezolvate, au apărut altele. Şi cam atât. Aşteptăm desfăşurarea evenimentelor…

Aşteptăm??

Simona Halep pe stadion: un alt popor român

În postarea mea anterioară de pe Blog secund, m-am înşelat, slavă Domnului!

Nu, ceea ce am văzut sâmbătă 9 iunie în Piaţa Victoriei din Bucureşti n-a fost poporul român. Doar o parte din el. Din păcate, există şi aşa ceva: jegul pesedist. Am auzit un ziarist comentând ieri la un post de televiziune cum că PSD este singurul partid care le-a făcut acelor oameni o ofertă, că opoziţia nu le-a făcut niciuna, că i-a tratat cu dispreţ şi cu aroganţă. Drept care ei, cei pe care i-am văzut sâmbătă, n-au avut altă alegere decât să se lase târâţi în piaţă pentru a susţine PSD împotriva voinţei lor. Nu ştiu ce altă ofertă putea să le fi făcut PSD decât pomana asistenţei sociale. Nu ştiu dacă şi ce fel de voinţă au acei oameni. Din fericire, nu sunt politician şi nu am constrângerile politicienilor de a mă abţine să spun ce cred.

Am văzut-o pe Simona Halep, o tânără absolut fermecătoare în modestia ei şi în bunul ei simţ nativ. I-am văzut pe bucureştenii din tribune, veniţi în deplină libertate să-şi ovaţioneze campioana. Am văzut mii de copii cărora părinţii au găsit ocazia să le ofere un model autentic de urmat. Nu ceea ce le oferă tabloul zilnic al politichiei româneşti: cum poţi să te umpli de bani fără să-ţi baţi capul cu şcoala. Cum poţi să minţi şi să furi fără a fi pedepsit. Sau cum îţi poţi umple timpul butonând smartphone-ul de dimineaţă până seară, în iluzia „socializării”. Am văzut pe Arena Naţională din Bucureşti contactul direct dintre public şi campion, aşa cum îmi aduc aminte de el încă din copilăria mea îndepărtată, animat de bucuria că totuşi ceea ce este esenţial s-a păstrat în oameni. M-am bucurat de cei doi cântăreţi de care aproape că uitasem, Monica Anghel şi Marcel Pavel, care prin arta şi prin talentul lor au creat aura romantică a evenimentului.

Am fost martor la huiduirea ţoapei psesediste care a încercat să capitalizeze în favoarea ei ceva din gloria cu care campioana s-a întors de la Roland Garros. Am apreciat zâmbetul reţinut al Simonei în timp ce primea „onorurile” din mâna paţachinei, care, asaltată de huiduieli, nu ştia cum să mai scurteze momentul pentru a dispărea mai repede de pe podium. Şi dusă a fost.

Cum spuneam, slavă Domnului că ceea ce am văzut sâmbătă în Piaţa Victoriei nu era poporul român!

PS. Nu, eu nu cred că publicul venit pe Arena Naţională a fost unul care n-a dorit altceva decât să o vadă pe Simona Halep, așa cum au considerat unii, şi că de aceea a huiduit-o pe ţoapa pesedistă. Eu cred că e vorba de un public dornic să se implice în viaţa cetăţii, un public responsabil, deci exact opus adunăturii care s-a lăsat târâtă cu două zile înainte în Piaţa Victoriei. Nu o ţoapă apartinică n-a dorit publicul de pe Arena Naţională să vadă, ci o ţoapă pesedistă.

%d blogeri au apreciat asta: