Author Archives: Paul Tumanian

Născut în 1938, Chişinău–Lăpuşna.

Absolvent al Facultăţii de Matematică şi Fizică, Universitatea Bucureşti, 1960.

Publicaţii: *) Volume de proză: UN PAHAR DE CINZANO (povestiri), Editura pentru Literatură, 1969, 194 p.; DOMNUL MARIUS ŞI DOAMNA CEA MICĂ (roman), Editura „Ararat”, 1995, 176 p.; URMA SCAPĂ TURMA (roman), Editura „Ararat”, 1997, 310 p.; CONSPIRAŢIA INOCENŢILOR (povestiri), Editura „Ararat”, 1999, 301 p.; CU SPATELE LA TERENUL DE JOC (povestiri), Editura „Paralela 45”, 2005, 150 p.; REFUGIU ÎN VECHIUL REGAT (roman), Editura „Limes”, 2012, 215 p.; VISUL VĂDUVEI (povestiri), Editura „Limes”, 2013, 285 p.; MANECHINE (povestiri), Editura Institutului European Iași, 2014, 333 p. *) Volume de traduceri: ADEVĂRUL DESPRE CERNOBÎL, de G. Medvedev (eseu ştiinţific — traducere din lb. rusă), Editura „Humanitas”, 1992, 216 p.; FATA DIN ALSACIA de B.E. Stevenson (roman — traducere din lb. engleză, în colaborare), Editura Cezareea, 1993, 227 p.; MEMORII de A. Saharov (memorialistică — traducere din lb. rusă, în colaborare), Editura „Litera”, 1996, 874 p. COPIII TERIBILI de Jean Cocteau (roman — traducere din lb. franceză), Editura „Paralela 45”, 2005, 120 p. *) Proză în periodice: Povestiri în revistele: „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Basarabia” (Rep. Moldova), „Origini” (SUA), „Orizont”, „Familia”, „Euphorion”, „Contrapunct”, „Empireuma” (Spania), „Casa del Tiempo” (Mexic).

Publicistică: articole de politică, atitudine civică şi mediu înconjurător în: „Cotidianul”, „22”, „România liberă”, „Timpul” etc. Redactor-şef al revistei „Re-Mediu” (ecologie/protecţia mediului), editată de Grupul Ecologic de Colaborare (1997–2000).

Fost membru al Uniunii Scriitorilor — retras.

Servicii medicale gratuite pentru beneficiarii de legi speciale

Am trimis Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate scrisoarea de mai jos. Spre surprinderea mea, am primit prompt răspunsul de mai jos. (Ceea ce mă face să sper că ceva totuşi s-a schimbat în „stilul” CNAS de a relaţiona cu publicul.)

Le fac publice pe ambele în speranţa că le vor putea fi de folos şi altora.

***

Stimate domnule preşedinte

Sunt beneficiar al Legii 189/2000 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată etc.

În ceea ce priveşte serviciile medicale la care face referire legea de mai sus, permiteţi-mi să citez din art. 5:

„Persoanele prevăzute la (…) vor beneficia de (…) următoarele drepturi: a) asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor.”

Am toate motivele să cred că această prevedere este valabilă pentru toate unităţile medicale care au contract cu CNAS, indiferent dacă sunt de stat sau private. Cu toate acestea, deşi în ultimii (mulţi) ani am apelat la serviciile a numeroase unităţi medicale care aveau contract cu CNAS, nici măcar o singură dată nu am beneficiat de gratuitate pentru servicii medicale ALTELE DECÂT CELE DE CARE SE BUCURĂ TOŢI ASIGURAŢII. Nu mai vorbesc de prioritate! Aşa ceva nici n-a intrat vreodată în discuţie. Atunci când am invocat Legea 189/2000 mi s-a răspuns în mod invariabil că contractul încheiat cu CNAS nu prevede asemenea gratuităţi.

Îmi permit să vă citez — deşi nu mă îndoiesc că o cunoaşteţi — din Hotărârea nr. 140/2018 din 21 martie 2018 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2018-2019:

„Art. 206 (1) — Pentru categoriile de persoane prevăzute în legi speciale, care beneficiază de asistenţă medicală gratuită suportată din Fond, în condiţiile stabilite de reglementările legale în vigoare, casele de asigurări de sănătate decontează suma aferentă serviciilor medicale furnizate prevăzute în pachetul de servicii medicale de bază, care cuprinde atât contravaloarea serviciilor medicale acordate oricărui asigurat, cât şi suma aferentă contribuţiei personale prevăzute pentru unele servicii medicale ca obligaţie de plată pentru asigurat, în condiţiile prevăzute în norme.”

În citatul de mai sus prevederile nu mi se par totuşi foarte clar formulate. Se vorbeşte de „unele servicii medicale” şi de unele presupuse restricţii neprecizate: „în condiţiile prevăzute de norme”.

Vă rog să faceţi cuvenitele precizări, astfel încât prevederile Legii 189 să nu mai fie literă moartă, aşa cum au fost până acum, vreme de aproape douăzeci de ani.

În relaţia cu unitatea medicală, beneficiarul Legii 189 nu are nicio şansă să-l convingă pe administratorul respectivei unităţi că are dreptul la gratuităţi conform legii. Căci el nu are nici posibilitatea, nici calitatea, de a verifica prevederile contractuale cu CNAS ale unităţii medicale. Cu alte cuvinte, degeaba îmi veţi răspunde (poate) mie, petiţionarul, că mă bucur de drepturi, dacă nu reglementaţi problema LA NIVEL INSTITUŢIONAL.

Nu reclam nicio unitate medicală anume. Aştept doar rezolvarea problemei în generalitatea ei.

***

Iată deci răspunsul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate:

Stimate domnule Paul Tumanian,

Conform OUG 170/1999 privind acordarea, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de persoane prevăzute în legi speciale, cu modificări şi completări ulterioare,

„ART. 1. Persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin acte normative speciale beneficiază de drepturile acordate asiguraţilor în condiţiile prevăzute de actele normative care reglementează materia asigurărilor sociale de sănătate, de actele normative prin care au fost instituţionalizate şi în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă.

ART. 2. Categoriile de persoane prevăzute la art. 1 sunt:

………………………………………………………………………………..

c) persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi cele deportate în străinătate ori constituite în prizonieri;

…………………………………………………………………………………”

Conform ART. 5 din PUG 170/1999, cu modificări şi completări ulterioare, persoanele prevăzute la art. 2 lit. c) şi d) beneficiază şi de următoarele drepturi:

a) asistenţă medicală gratuită;

b) medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, prevăzute în „Lista cuprinzând denumirile comune internaţionale ale medicamentelor din Nomenclatorul de produse medicamentoase de uz uman de care beneficiază asiguraţii pe bază de prescripţie medicală, cu sau fără contribuţie personală”, cât şi pe timpul spitalizării, în condiţiile Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate;

Conform HG 140/2018, art. 156 (4), Pentru persoanele prevăzute în legile speciale, care beneficiază de gratuitate suportată din Fond, în condiţiile legii, casele de asigurări de sănătate suportă integral contravaloarea medicamentelor al căror preţ pe unitatea terapeutică este mai mic sau egal cu preţul de referinţă, corespunzătoare medicamentelor cuprinse în sublistele pentru care se calculează preţ de referinţă pentru forme farmaceutice asimilabile, cu respectarea prevederilor referitoare la prescrierea medicamentelor.

Conform ART. 206 din HG 140/2018,

„Pentru categoriile de persoane prevăzute în legi speciale, care beneficiază de asistenţă medicală gratuită suportată din Fond, în condiţiile stabilite de reglementările legale în vigoare, casele de asigurări de sănătate decontează suma aferentă serviciilor medicale furnizate prevăzute în pachetul de servicii medicale de bază, care cuprinde atât contravaloarea serviciilor medicale acordate oricărui asigurat, cât şi suma aferentă contribuţiei personale prevăzute pentru unele servicii medicale ca obligaţie de plată pentru asigurat, în condiţiile prevăzute în norme.

De exemplu, pentru unele servicii medicale stomatologice suma decontată de casa de sănătate este de 60% pentru asigurații obişnuiţi, iar pentru beneficiarii legilor speciale este de 100%, contribuţia personală a asiguraţilor pentru asistenţă balneară în sanatorii balneare/secţii sanatoriale balneare din spitale reprezintă 35% din tariful/zi dar pentru beneficiarii legilor speciale partea de contribuţie personală a asiguratului se suportă din fond.

Prin urmare, ca beneficiar ai Legii 189/2000 aveți dreptul la asistenţă medicală şi medicamente în condiţiile actelor normative care reglementează activitatea sistemului de asigurări de sănătate, respectiv Contractul-cadru şi normele de aplicare a acestuia. Activitatea furnizorilor de servicii medicale derulată în baza contractelor cu casa de sănătate este reglementată de aceste acte normative.

Vă mulţumim,

Serviciul Relaţii cu Asiguraţii, Presă şi Purtător de Cuvânt
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate

***

La o singură întrebare nu răspunde CNAS: Cum convingi unităţile medicale care au contract cu CNAS că ai toate aceste drepturi atunci când la solicitarea ta îţi răspund: ÎN CONTRACTUL NOSTRU CU CNAS NU AVEM ASEMENEA PREVEDERI.

Reclame

Biciul american şi „îmblânzirea mondială”

Trump ameninţă cu invazia Coreea de Nord şi, ce să vezi, la scurt timp Kim Jong-un face o „vizită istorică” în Coreea de Sud, anunţând în acelaşi timp că e dispus să renunţe la experimentele nucleare. Iar mai recent eliberează trei prizonieri americani, într-un gest de „bunăvoinţă”!… Acum câteva decenii, Ronald Reagan, un alt republican, se menţine ferm pe poziţie în decizia de a duce la bun sfârşit „Războiul stelelor”. Şi, ce să vezi, în mandatul său apare Gorbaciov care reformează sistemul sovietic atât de tare încât îl pune la pământ. Pură întâmplare!
Acum Trump retrage Statele Unite din Acordul cu Iranul. Ceea ce înseamnă că îşi retrage încrederea în promisiunea iraniană de a abandona programul nuclear, şi reimpune sancţiuni economice. E rău? E bine? (Statele europene se pare că plâng mai degrabă după banii investiţi în Iran decât după armonia mondială!) Rămâne de văzut.
Da, e adevărat, o fi Trump bădăran şi antipatic… Dar înaintea lui, sub „blândul” şi manieratul Obama, lui Putin a început să i se suie la cap. Aşa că nu se ştie niciodată…

Discriminare sau insultă?

Klaus Iohannis a fost amendat de CNCD pentru expresia deja notorie „nişte penali”. Hai să zicem că expresia a fost cam deplasată. Şi că preşedintele a vizat O CATEGORIE de oameni: pe cei care nu sunt încă definitiv condamnaţi. Căci în caz contrar, conform legii, nu s-ar putea încadra la „discriminare”. Să zicem!

CNCD a amendat situl Times New Roman pentru a o fi insultat pe amanta preşedintelui PSD (pe care acesta a adus-o la congres), numind-o „curva lui Dragnea”. Hai să zicem că a fost o gafă. Căci doar femeile pot fi curve. Deşi, hm, n-aş zice că-i tocmai sigur.

Dar de ce a fost sancţionat CT Popescu? Asemuind coafura lu’ madam Dăncilă cu pavianul cu mantie, ce categorie a denigrat CTP? Femeile în general? Păi câte femei se coafează precum madam Dăncilă? Personal, n-am văzut niciuna. Hai să zicem că CTP s-a referit nu la coafura lu’ madam Dăncilă, ci la madam Dăncilă întreagă. Cu atât mai puţin este vizibilă vreo categorie supusă discriminării. (Unii au zis: pavianii cu mantie au fost denigraţi. Şi aş fi înclinat să subscriu.) Altminteri, cum rămâne? Orice insultă adresată unei femei este discriminare?

Sesizare către Poliţia Locală Sector 4 Bucureşti

Interlopi lângă BIG Berceni

Bună ziua
Marţi 8.05.2018, la ora 10, am întâlnit în zona gurii de metrou de la BIG Berceni doi agenţi ai poliţiei locale. I-am sesizat cu privire un individ pe care l-am remarcat de foarte multă vreme făcând în zonă comerţ cu obiecte, cel mai probabil furate: telefoane, încărcătoare. Pe unul din aceşti indivizi l-am surprins descuindu-şi maşina parcata în apropiere, un Volkswagen nou, cu matricola […]. (Asta ca să vă faceţi o idee de cât de bine le merge!) Era doar un indiciu. L-am comunicat agenţilor dv. Le-am arătat: Uitaţi, cel de colo este individul la care mă refer. N-au părut interesaţi. Dar deloc. Fumau rezemaţi de peretele gurii de metrou şi discutau între ei. Cu privire la maşină, replica unuia din agenţi a fost: Dacă are omu’ bani!… I-am spus: Păi dv. nu pentru asta sunteţi aici, ca să vedeţi de unde „are omu’ bani”?… Mi-a răspuns: Dacă nu-l prindem asupra faptei, n-avem ce să-i facem.

Problema stă aşa: Eu trec prin zonă de vreo 15 ani. Văd de fiecare dată mişunând pe la gura de metrou tot felul de indivizi dubioşi, care şoptesc printre dinţi: Telefoane, încărcătoare!… Aceleaşi fețe, pe care am ajuns să le cunosc. Nu pot să cred că agenţii dv. nu-i cunosc la rândul lor. Sau, dacă nu-i cunosc, înseamnă ca nu-şi fac meseria. La momentul la care fac referire erau tot acolo, la 20 de metri de agenţi. Fiecare îşi vedea nestânjenit de „treaba” lui. Zic agenţii: dacă nu-i prindem asupra faptei!… Păi cum să-i prindă asupra faptei? Fiind în uniforma?

Nu vă supăraţi, am motive temeinice să suspectez că exista înţelegeri între poliţie (mă rog, unii poliţişti) şi interlopi. Mi-e imposibil să cred că în atâţia ani, dacă se dorea cu adevărat stârpirea comerţului ilicit cu obiecte furate în zonă, nu se reuşea.

Mai fac o încercare pe această cale la dv. Daca lucrurile continuă, sunt hotărât să merg mai departe, să sesizez organele ierarhic superioare şi/sau să alertez televiziunile.

Emoţie. Facebook

Într-o zi mi-a trecut prin cap: ce-ar fi să-i caut prin toată lumea pe cei născuţi în aceeaşi zi cu mine? Nu se poate să nu descopăr că avem ceva în comun! (Apoi am auzit că le-ar fi venit şi altora ideea asta. Sau cel puţin unuia. Nu ştiu ce a/au descoperit. Oricum, ar fi fost o îndeletnicire de milionar.)

Cred că am fost un naiv până mai acum câţiva ani. Într-o zi m-am întâlnit într-o librărie cu un „mare scriitor”. I-am spus: Ştiţi că suntem născuţi în aceeaşi zi? M-a privit încruntat, nici urmă de emoţie. Mai degrabă s-ar zice că s-a simţit jignit. Apoi, din vorbă în vorbă, eu punând întrebări, „marele scriitor” răspunzând, l-am întrebat dacă respectă vreun program zilnic de scris. — Am auzit că alţii ar avea, am adăugat în chip de explicaţie. De data asta întrebarea i-a părut fără doar şi poate jignitoare. Mi-a răspuns iritat: — Dacă dumneavoastră vă închipuiţi că pentru mine are vreo importanţă!… Adică ce-aţi dori, să am un program, când scriu, când stau la masă, când intru la toaletă!

Aşa că de-aia zic: am fost un naiv până acum câţiva ani. Asta se întâmpla pe vremea când încă nu se inventase Facebook-ul. Drept care nu ştiu ce-i mai bine. Sau mai puţin rău.

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (VI)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă

Megalomania de mucava. Rezistenţa prin legumi-cultură

Pe măsură ce trece timpul, în loc să mă împac şi să uit, privesc în urmă cu tot mai multă ură acel regim care s-a numit comunist. Unii spun: a avut şi părţi frumoase comunismul. Iar eu răspund: nu, comunismul n-a avut nicio parte frumoasă. Viaţa a avut şi părţi frumoase — doar în măsura în care a reuşit să se sustragă regimului.

Pseudo-proprietatea comunistă: Loturile „personale”. Ar putea să pară, la o privire superficială, o iniţiativă lăudabilă: să încurajezi cultivarea de către toţi cetăţenii, gratuit, a peticelor de pământ aflate în proprietatea statului, până atunci lăsate nevalorificate: pe străzi, în faţa caselor, pe locuri virane (o mulţime, slavă Domnului!), în incinta unor instituţii; unde, în treacăt fie zis, angajaţii — scuze, oamenii muncii! — munceau cu mult mai multă tragere de inimă la loturile lor „personale” decât pentru slujba lor, cea pentru care primeau leafă — scuze, retribuţie!

O cunoştinţă mi-a spus o dată: Nu-i rău că s-au gândit la asta. Şi naziştii au încurajat o asemenea practică, valorificând astfel fiecare petic de pământ, spre folosul tuturor… Surprins de o asemenea asociere, nazism–comunism, nu i-am dat cunoştinţei mele nicio replică. Abia mai târziu, amintindu-mi, mi-am dat seama cât de „compatibile” au fost cele două regimuri. Şi cum se aliniau — cumva de la sine — practicile.

Un regim atât de opresiv cum a fost comunismul lui Ceauşescu mi se pare — şi mi s-a părut şi atunci — de-a dreptul neverosimil să fi fost tocmai el acela care să promoveze ideea de valorificare a pământului şi să le ofere cetăţenilor şansa de a-şi petrece cu folos timpul liber. Realitatea e că acţiunea a fost într-adevăr inspirată. Oamenii şi-au văzut satisfăcut simţul proprietăţii. Fără a deveni proprietari! Apoi, s-au ales cu ceva produse, care, se ştie, lipseau de pe piaţă în cea mai mare parte.

Totul n-a fost însă decât o diversiune. Dar inspirată, cum spuneam. Regimul a găsit un mijloc de a le abate oamenilor atenţia de la marile şi numeroasele frustrări pe care el însuşi le crease.

Apoi: unii „proprietari” au luat-o în serios. Au ridicat împrejmuiri în jurul loturilor din apropierea casei, pe care singuri şi le-au atribuit! Cu aspect de provizorat, e drept — dar ce conta! Alţii au mers până acolo că au pus şi porţi la împrejmuirile lor! Pe care, părăsind lotul, şi-au făcut obiceiul să le încuie cu lacăt! Ba chiar au plantat pomi şi arbuşti de jur împrejur, astfel că, până la căderea regimului, apucaseră să creeze un fel de (pseudo)intimitate incipientă… Da, mulţi au fost fericiţi! Dincolo de micro-legumicultura lor, nu îi interesa mare lucru. Aşa că dacă regimul comunist a avut totuşi şi părţi bune, poate că loturile „personale” pentru legumicultură la scară casnică au fost acelea.

Statuile de carton ale lui Ceauşescu. Se spunea că nu are „vedere în spaţiu”. Nu îşi putea imagina cum vor arăta în realitate sculpturile închinate luptei proletariatului şi realizărilor regimului, pe care la un moment dat — pe la mijlocul anilor ’80 — începuse să şi le dorească dictatorul român. Probabil ca să lase în urma sa mai mult decât… o societate socialistă multilateral-dezvoltată. Cu machetele era obişnuit: doar de atâtea ori vizitase săli în care îi erau prezentate mulaje cu noile blocuri ce n-au întârziat imediat după aceea să se „materializeze” pe locul cartierelor demolate, îndeosebi în aşa-zisul „centru civic”, la piciorul megalomanei „Case a Poporului”. Cu lucrările plastice însă nu se prea descurca. Aşa se spunea în epocă. De aceea viitoarele opere îi erau prezentate la scara 1:1, construite din „carton”: placaj, pânză, armături. Aşa se face că la un moment dat s-a ivit „peste noapte” în faţa magazinului Bucur–Obor, la intersecţia dintre şoseaua Ştefan cel Mare şi calea Moşilor, o monstruozitate care se lua la întrecere în înălţime cu blocurile de zece etaje din jur: un proletar cu un braţ ridicat în chip victorios, sau cam aşa ceva… Îmi pare rău că nu mi-a trecut prin minte s-o fotografiez. Şi totodată sunt uimit că hidoasa butaforie nu s-a păstrat în memoria colectivă. Nimeni n-a mai amintit de ea, nicăieri nu i-am întâlnit poza, deşi s-ar putea să o fi prins Revoluţia în acel loc… Atât de mult conta „poporul suveran”, încât cel care trebuia să „vadă” lucrarea şi, „expert” în arte plastice, să o placă şi să o autorizeze era Ceauşescu. El şi nimeni altcineva…

Pe de altă parte, recunosc, poate că e mai bine că toate aceste monstruozităţi s-au şters din memorie. Chiar dacă e adevărat că „cine uită nu merită”, istoria românilor atinsese în urmă cu câteva decenii o cotă atât de ridicată a absurdului încât nu cred că mai există pericolul de a o repeta vreodată.

Barem pe protecţie antiseismică „confort” II. Construcţiile destinate oamenilor de rând şi activităţilor de rând erau proiectate să reziste la cutremure până la gradul 7 pe scara Richter. Aşa erau baremurile. Asta, până la cutremurul de la 4 martie 1977. Doar cele speciale şi pentru persoane… speciale erau asigurate până la cutremure mai puternice. De exemplu, Casa „Poporului” a fost proiectată să reziste până la cutremure de gradul 8. La fel şi blocurile de pe bulevardul „Victoria Socialismului”, unde urma să se mute — şi probabil că s-a şi mutat — protipendada comunistă…

Diferenţa între cele două standarde este colosală. Căci un cutremur de gradul 8 este de zece ori mai puternic decât unul de gradul 7! Evident, la fel de importantă este şi diferenţa de cheltuieli pentru construcţiile corespunzătoare celor două baremuri.

În decembrie 2006, într-o şedinţă a Camerelor reunite ale Parlamentului, Băsescu a condamnat comunismul ca fiind un regim ilegitim şi criminal. Ar fi trebuit, poate, să mai adauge în raportul său că regimul fost criminal şi pentru că i-a împărţit pe cetăţeni în două categorii. Şi din acest punct de vedere. O categorie, largă, de oameni a căror viaţă preţuia mult mai puţin decât a celor din cealaltă categorie, restrânsă, a privilegiaţilor regimului.

Bancnotele de cârpă. Pe la sfârşitul anilor ’80 regimul nu mai avea resurse nici pentru a înlocui pe piaţă bancnotele uzate. Circulau bancnotele vechi de mulţi ani, care se ferfeniţiseră în aşa hal, încât acceptarea lor la magazine (care, evident, erau tot ale statului!) devenise o permanentă sursă de iritare. La casă refuzau să ţi le primească fie pentru că lipseau bucăţi din bancnotă, fie că lipiturile cu bandă adezivă erau prea vizibile, fie că, cel mai rău, nu se mai distingea seria. Făcute dintr-o hârtie de calitate îndoielnică, bancnotele ajunseseră să arate ca nişte zdrenţe.

Chiar în vara anului 1989 am făcut, la fel ca şi în alţi ani, un circuit turistic de o săptămână cu unica firmă de turism de pe vremea aceea, „O.N.T. Carpaţi”. În mod invariabil, circuitul includea celebrele — încă de pe atunci — mânăstiri din nordul Moldovei. La una din mânăstiri, nu-mi amintesc la care, i-am dat călugăriţei care făcea oficiul de casieriţă la poarta mânăstirii, una din acele bancnote ferfeniţite. I-am pus bancnota în mână — probabil una de cinci lei — şi am dat să intru. „Angelica măicuţă” a avut însă o reacţie furibundă: mi-a pus în piept o mână fermă de body-guard, împiedicându-mă să intru.

Am avut parte, în acelaşi circuit, legat de acele mizerabile bancnote, de un cu totul alt comportament la un magazin din centrul oraşului Oradea. Pe uşă, la intrarea în magazin, se putea vedea un bileţel: vă invităm să predaţi la casă bancnotele uzate pentru a fi schimbate la bancă!… Cu ce le schimbau, nu ştiu. Dar — aşa, ca digresiune — uneori mă întreb dacă nu cumva linia de demarcaţie lui Huntington nu desparte într-adevăr două lumi diferite!

„Legea zgomotului”: amatorism juridic

Un lucru e cert: nu se poate trăi în linişte totală (unii nici nu îşi doresc asta!), tot aşa cum nu se poate trăi fără să produci deşeuri, reziduuri, poluare.

„Normarea” reziduurilor. O paralelă cu poluarea chimică
Societatea, pentru a se proteja, a instituit restricţii pentru „produsele reziduale” rezultate din diverse activităţi de producţie — în particular, pentru poluanţii care, deversaţi în mediu, ar altera calitatea vieţii. Aici însă avem o problemă. Unele reziduuri — de fapt marea majoritate — se produc în mod inevitabil. Când prelucrezi lemnul, nu poţi să nu produci rumeguş; când produci acid sulfuric, nu poţi evita emisiile de bioxid de sulf sau de suspensii acide; când călătoreşti cu maşina/trenul/avionul nu poţi evita emisiile de oxizi de azot, bioxid de carbon, particule; etc. Pentru marea majoritate a poluanţilor deversaţi în atmosferă, în apă sau în sol există norme/limite de concentraţie şi/sau norme de emisie — la sursă, cum s-ar zice.

Exemplu: concentraţia maximă admisă a dioxidului de sulf în aer, stabilită printr-un normativ, la nivelul Ministerului Mediului, este de 350 micrograme pe metru cub, în medie orară, valoare ce trebuie să nu fie depăşită de mai mult de 24 de ori într-un an pentru a se decide că norma este respectată.

Alte norme, complementare, stabilesc riguros cum se face recoltarea probelor, în câte puncte, cum trebuie probele analizate chimic ş.a.m.d.

Limita, aici, nu este legată de sursă. Într-o zonă dată, este grija Gărzii de Mediu să vegheze la respectarea limitelor maxime admise ale poluării cu dioxid de sulf. Alte limite sunt stabilite la sursă (adică la coşul fabricii), respectiv concentraţia dioxidului de sulf în gazul de evacuare. Caz în care este obligaţia proprietarului sursei să respecte norma corespunzătoare.

Am dat acest exemplu pentru a ilustra multiplele precauţii pe care „agentul constatator” trebuie să le aibă în vedere atunci când decide că o entitate a încălcat, sau nu, normele de calitate a aerului. Precauţii valabile în egală măsură — nota bene — pentru organul judiciar, în eventualitatea când decizia agentului constatator a fost contestată în instanţă.

Reziduuri „inevitabile” şi reziduuri „evitabile”
Să luăm un alt exemplu, de astă dată de normare „la sursă”: dioxinele — substanţe foarte toxice, care se degajă printre altele la arderea materialelor plastice. Conform reglementărilor legale, concentraţia dioxinelor în gazul de evacuare al incineratoarelor de gunoi nu trebuie să depăşească 0,1 nanograme pe normal-metru cub, în medie pe 6–8 ore.

Asta nu înseamnă că fiecare poate să-şi ridice în curte o movilă de peturi şi să-i dea foc, având grijă (!) să nu depăşească 0,1 nanograme pe metru cub. Nu, o persoană privată nu are voie să emită dioxine la ea în curte deloc. De ce? Una, fiindcă legea nu-i permite, şi doi, fiindcă arderea în curte poate fi evitată. Persoana respectivă nu are decât să arunce peturile la gunoi, sau, şi mai bine, că le dea la reciclat.

Zgomot „inevitabil” şi zgomot „evitabil”: una-i una şi alta-i alta
La fel ca şi poluarea chimică, poluarea fonică este „inevitabilă” în unele cazuri, şi „evitabilă” în altele. În multe industrii, în transporturi — rutiere, feroviare şi aeriene — şi în construcţii, zgomotele nu pot fi evitate în totalitate. Cel puţin în stadiul actual al tehnologiilor.

Dacă zgomotele din această categorie nu pot fi eliminate, asta nu înseamnă că lucrurile nu pot fi îmbunătăţite. Tehnologiile evoluează. Pretenţiile oamenilor de a se bucura de un trai liniştit şi civilizat (măcar din acest punct de vedere!) evoluează şi ele. Altfel spus, apar mereu posibilităţi noi de limitare a nivelului zgomotelor. Cei ce le produc trebuie să ştie că sub umbrela necesităţii sociale de a produce bunuri şi de a oferi servicii nu pot să-şi facă de cap neinvestind sau investind prea puţin pentru limitarea zgomotelor. De altfel legea îi obligă. Sunt legi specifice acestei categorii de surse de zgomot. Repet: specifice. Un exemplu de lege specifică este Directiva 2002/49/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 25 iunie 2002, privind evaluarea și gestiunea zgomotului ambiental. Ce se înţelege prin „zgomot ambiental”? Găsim definiţia la art. 3: „«zgomot ambiental» înseamnă sunetul exterior nedorit sau dăunător, generat de activitățile umane, inclusiv zgomotul emis de mijloacele de transport, traficul rutier, feroviar, aerian și din amplasamentele unde se desfășoară activități industriale, cum sunt cele definite în anexa I la Directiva nr. 96/61/CE a Consiliului, din 24 septembrie 1996, privind prevenirea și controlul integrat al poluării.”

Pentru celelalte zgomote, cele „evitabile” este făcută Legea 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice. I-aş zice legea de protecţie împotriva nesimţirii.

Iniţiativa legislativă a USR
Pornind de la o confuzie evidentă între sursele de zgomot ambiental (în sensul definit de Directiva 2002/49/CE) şi cele ocazionale, acoperite de legea de protecţie împotriva nesimţirii, cum i-am spus mai sus, Uniunea Salvaţi România a introdus la sfârşitul anului 2017 o iniţiativă legislativă pentru îmbunătăţirea Legii 61/1991. Proiectul USR pleacă de la câteva premise, toate false: 1) că legea propusă a fi îmbunătăţită nu-i bună; 2) că zgomotele ocazionale, produse de indivizi turbulenţi, pot fi măsurate (respectiv, că oamenii legii dispun de dispozitive de măsurare, că se pricep să măsoare şi că e oportun să măsoare); şi 3) că cetăţenii, animaţi de spirit civic (!) şi afectaţi de zgomote, vor apela la organele abilitate; drept care proiectul de lege elimină posibilitatea ca organul de ordine să se sesizeze din oficiu şi trece întreaga iniţiativă a respectării normelor de convieţuire (în ceea ce priveşte nivelul zgomotelor) pe umerii cetăţeanului; căci proiectul nu prevede vreo altă modalitate de constatare a depăşirii fondului sonor maxim admisibil decât în casa „victimei” . Şi asta, chiar dacă art. 5 din Legea 61 rămâne în vigoare (cel care prevede că „contravenţiile se constată de către primar, împuterniciţii acestuia, de către ofiţerii sau agenţii de poliţie (…)”. Or, cum să constate agentul dacă, conform proiectului, nu are altă posibilitate să constate decât în casa „victimei”? Deci solicitat de aceasta. Că doar nu dă buzna în casa omului, de capul lui, să întrebe dacă nu cumva cetăţeanul nu se simte deranjat, i.e. victimă!

Proiectul de lege propune, în esenţă, următoarele valori-limită pentru nivelul zgomotelor: 35 dB (decibeli) pentru intervalele orare 7–14 h şi 16–23 h, şi 30 dB pentru intervalele orare 14–16 h şi 23–7 h.

Veniţi repede cu sonometrul, se aud ţipete!
Unele efecte ale propunerii de lege sunt de tot hazul. Limitele de mai sus ar urma să fie aplicabile, conform textului (v. şi fig. de mai sus), inclusiv în caz de „larmă, strigăte, ţipete ori alte manifestări similare”. Închipuiţi-vă cum agentul constatator dă fuga la „locul faptei”, cu sonometrul în mână, să vadă dacă se ţipă peste limita maximă admisă. Şi asta nu-i totul. Agentul constatator, conform proiectului, nu dă fuga la „locul faptei” ci la victimă în casă, să verifice dacă ţipetele cu pricina se încadrează sau nu în normă!

La fel de amuzantă este şi prevederea conform căreia agentul constatator ar urma să facă determinarea nivelului (ţipetelor!) „în interiorul camerei, cu ferestrele închise”. Dar, pentru Dumnezeu, de ce cu ferestrele închise? Dacă e miez de vară şi eu, presupunând că nu am aer condiţionat, abia pot să dorm de căldură cu fereastra deschisă, să fiu nevoit totuşi să închid fereastra doar fiindcă altfel agentul nu poate decide dacă bairamul din colţul străzii e sau nu e un bairam OK din punct de vedere acustic?

Unde-s mulţi, amenda creşte
Altă prevedere de tot hazul: „În individualizarea sancţiunii aplicabile pentru săvârşirea sau aplicarea contravenţiilor (…), agentul constatator se va putea îndrepta spre limitele maxime de amendă dacă acţiunea perturbatoare este de natură a tulbura liniştea sau activitatea unui număr semnificativ de persoane (subl. mea).”

Cu alte cuvinte, deşi autorul proiectului îşi propune să elimine subiectivitatea introducând rigoarea… matematică, respectiv valori precise maxim admisibile, iată că renunţă totuşi la rigoare, introducând expresia „un număr semnificativ de persoane”. Şi cine stabileşte dacă numărul de persoane este sau nu semnificativ?… Deci, practic, cum procedează agentul? Făcând exces de zel (căci nu a fost solicitat!), îmi bate la uşă şi mă întreabă: Nu cumva te deranjează zgomotul cutare? Ia să vedem, câţi decibeli sunt în casa matale! După care bate şi alte uşi. Câte? Nu se ştie. Căci ce altceva sugerează „numărul semnificativ de persoane”? Sau te pomeneşti că poliţia mizează pe un număr mare de reclamaţii!

Total fals. Căci de multe ori agentul de poliţie (a MAI sau locală), chiar şi pe legea actuală, abia catadicseşte să se deplaseze atunci când e solicitat. De-aia spuneam: nu Legea 61 e proastă, ci aplicarea ei.

Şi încă ceva. Cetăţeanul (la noi) e reticent (sau comod): mai bine îndură nesimţirea sonoră decât să aibă de a face cu poliţia (sau cu primarul — cu care nu-i bine să te pui rău!). Şi atunci, neprimind nicio sesizate, poliţia să nu intervină?

Titlu intermediar Legea zgomotelor
Toate aceste bâlbe penibile au o explicaţie
Spuneam mai sus că proiectul de lege porneşte de la o confuzie evidentă între nivelul acustic ambiental şi nivelul zgomotelor ocazionale. Ce dovadă mai bună se poate găsi decât afirmaţia iniţiatorului din expunerea de motive, cum că „există o necorelare a Legii nr. 61/1991 cu normele de sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, aprobată prin Ordinul Ministerului [de fapt al ministrului!] Sănătăţii nr. 119/2014, potrivit căruia (ş.a.m.d.)”. Or, în Ordinul amintit, toate prevederile, inclusiv valorile limită, se referă la mediul de viaţă al populaţiei, deci este vorba de nivelul ambiental. Şi atunci, despre ce corelare/necorelare vorbim?

De altfel, toate valorile limită ce pot fi găsite în literatura de specialitate ca fiind recomandate pe termen lung (ambientale) seamănă izbitor, ca nivel, cu cele din proiectul de lege al USR. La fel şi cele din studiile privind efectele nocive ale zgomotelor, efectuate sub egida OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) sau a Comisiei Europene. Un studiu serios privind efectele zgomotelor asupra funcţiilor organismului este NIGHT NOISE GUIDELINES FOR EUROPE.

De exemplu, OMS a emis la 1 iulie 2010 o recomandare generală drept ţintă pentru nivelul zgomotelor pentru Europa, şi anume pragul de 40 dB pe durata nopţii. (Mai catolic decât Papa, autorul proiectului USR plusează propunând 30 dB!)

Numai că, iarăşi, se confundă zgomotul ocazional cu cel ambiental. Căci, s-o spunem răspicat, cel puţin pe timpul nopţii, cetăţeanul nu trebuie să audă (pe fereastra deschisă!) nimic peste fondul sonor obişnuit al locului. Care este inevitabil. Deci nu 30 dB, ci nimic!… A! că trăim în Balcani, în țara manelelor, şi că mai avem de recuperat ceva civilizaţie, asta da! Dar să ne propunem măcar o ţintă, aşa cum OMS a propus pentru Europa, în 2010, ca fond sonor pe timpul nopţii valoarea de 40 dB. Apropo, s-o fi atins? Mă refer la ţările civilizate…

P.S. 1. Guvernul a redactat un punct de vedere privitor la iniţiativa USR. Un punct de vedere surprinzător de serios şi de bine documentat, cu recomandarea de respingere. Vreau să zic, surprinzător de serios pentru un document cu semnătura „V. Dăncilă”! Ceea ce mă face să cred că există totuşi experţi adevăraţi care lucrează pentru Guvern.

În ciuda recomandării de respingere a Guvernului, Senatul, plin de persoane „competente”, cum îl ştim, cu Tăriceanu în frunte, a adoptat proiectul.(E drept, amendamentele introduse au anulat aproape în totalitate iniţiativa USR, lăsând Legea 61 practic neschimbată!) Nu ne rămâne decât să sperăm că nu va trece de Camera Deputaţilor… având în frunte pe altcineva.

P.S. 2. Am trimis, pe 13 martie, un mesaj USR în sensul textului de mai sus. Singura reacţie a fost: am trimis colegilor mesajul dumneavoastră.

Gânduri: dimineaţă de primăvară

Contemplu pe fereastră un colţ de curte: verdele viguros al pinilor şi arhitectura lor statuară şi, dincolo de ei, ploaia încremenită, fragedă şi înaltă a mâţişorilor de mesteacăn, cu verdele lor crud. Totul având drept fundal cerul de un albastru gingaş, cu scame de nori, albe şi lungi, care s-ar putea să anunţe o schimbare a vremii. (Dacă nu, cu atât mai bine.) Îmi trece prin minte că mi-ar plăcea să văd un tablou cu acelaşi „subiect”. Exact cu acelaşi. Dacă ar fi s-o fac eu însumi, aş folosi tuşe groase pentru pin şi aş realiza mâţişorii c-un vârf de cuţit, nu? (Habar n-am să pictez, dar am auzit că aşa procedează unii!)… Şi mă întreb de ce aş prefera tabloul priveliştii pe care o am faţa ochilor. Poate pentru că sensibilitatea pictorului ar da priveliştii o valoare suplimentară, pe care, percepând-o, ar fi pentru mine un motiv în plus de bucurie: pe lângă frumuseţea intrinsecă a formelor şi a culorilor, ar mai fi şi comuniunea întru sensibilitate cu o altă fiinţă. (Nu vrem să fim singuri pe lume, nu? Toată viaţa căutăm parteneriatul şi… persistenţa!) Dar dacă — mă gândesc în continuare — tabloul n-ar fi cel original ci o copie? Ei, atunci n-aş rămâne decât cu frumuseţea în sine şi aş fi privat de comuniune. De unde, mă gândesc, valoarea mai scăzută a copiilor; chiar şi a celor perfecte. Da, dar asta numai în cazul când aş şti că e vorba de o copie. Şi dacă n-aş şti?… Nu degeaba s-au scris cărţi întregi pe această temă. Vezi: „Falsificatorii artei şi arta falsificatorilor”. Nu-i oare pur snobism să ţii morţiş să ai în casă originalul şi nu copia? Snobism, dacă n-ar fi o chestiune de valoare materială…
Ei, doar gânduri într-o dimineaţă de primăvară…

Scheciuri de măscărici tragici

Îi zice Kim Jong–un lui Donald: Băi, boşorog de yankeu ce eşti, vezi că am şi pus mâna pe butonul nuclear… Donald îi zice lui Kim Jong–un: Băi, piticanie comunistă, vezi că butonul meu nuclear e mult mai barosan şi mai puternic ca al tău! Şi ce te iei de mine că-s bătrân? Ce, eu am zis de tine că eşti umflat?…
Lui Putin îi zice: Păzea, rusnacule, că rachetele mele au şi pornit către Siria!… Putin îi răspunde lui Donald: Bă, imperialistule, dacă daţi cu rachete în Siria, vi le doborâm pe toate, ce mama dracului vă-nchipuiţi voi!

Asta îmi aminteşte de două figuri celebre de pe vremuri. Era, mai întâi, un boxer american, campion al lumii, Cassius Clay, alias Muhammad Ali, zis şi „Guralivul”, care înainte de meciuri obişnuia să dea câte un mic show pe ring la adresa adversarului său, spre deliciul întregii arene. Zicea: Băi, gorilă pocită şi băşicată, vezi că o să-ţi stâlcesc mutra aia bleagă a ta, de o să zică mă-ta că cine-i ăsta, că nu l-am făcut eu!… Şi mai era, ceva mai către vremurile noastre, un general rus, tot un fel de muhammad ali, dar nu de ring ci de cazarmă, care zicea, apropo de unirea Basarabiei cu România: Băi, românilor, băgaţi-vă minţile-n cap, că-n două’ş’patru de ore sînt cu Armata mea Roşie la voi la Bucureşti! Aţi băgat la cap?…

S-au dus guralivii de pe vremuri… Dar în locul lor au răsărit alţii. Donald şi Volodea — şi alţii ca ei. Care or fi ei măscărici, dar sunt măscărici tragici. Din păcate, împroşcându-se cu scuipat între ei, de fapt pe noi toţi ne împroaşcă!… Fiindcă frâiele raţiunii au slăbit peste tot în lume. Dacă a fost vreodată altfel.

Nu ştiu ce să mai inventeze

Asaltul împotriva justiției

Asaltul împotriva justiţiei continuă neabătut. Toţi pentru unul. Adică pentru Dragnea. (Dar, ca s-o spunem pe-a dreaptă: nu-i doar unul. Aşteaptă şi alţii. Cu încredere în politica partidului!) Au pornit de la dezincriminare de fapte penale. Le-a mers cât le-a mers. Au continuat cu eliberări din penitenciare pe motiv de înghesuială în celule. Pe-asta au şi făcut-o. Au trecut la proceduri de urmărire: cică să-l anunţi pe suspect când începi să-l urmăreşti. (Adică să-i pui pisicii clopoţei.) A mers cât a mers. Au inventat despăgubirile pentru condiţii grele de detenţie. Rămâne de văzut cât le va merge. Vine la rând: pedeapsa executată acasă. Deci acel „unul” pentru care se zbat toţi, dacă cu invenţiile anterioare o dau în bară, măcar să stea acasă, condamnat la căldurică, la piscină şi tot tacâmul.

Ultima găselniţă: protocoalele. Cică înţelegerea dintre parchete şi SRI conţine chestii odioase! Bun. Odioase sau nu, o fi, într-adevăr, câte ceva suspect. De pildă, de ce să fie obligat procurorul să-i raporteze ofiţerului SRI cum i-a folosit informaţiile? Dar de aici până la anularea tuturor proceselor judecate începând din 2009, cum vrea deputatul penal Mitralieră, e cale lungă.

Au afectat protocoalele fondul judecăţilor? E ceva imoral în protocoale? Poate este. Dar nu cumva esenţa protocoalelor este că a s-a ajuns la ticăloşi? Poate că imoral este şi să urmăreşti sub acoperire, nu? Se cheamă că tu, agent de urmărire, te dai drept altcineva. Se cheamă că te prefaci. Or, prefăcătoria e imorală. De altfel, în elanul său „purificator”, PSD-ul a încercat-o şi pe-asta, cum ziceam: să-i pună pisicii clopoţei. Să ne imaginăm că agentul de urmărire se dă drept client al traficantului de droguri. Traficantul cade în plasă, bietul de el. A fost tras pe sfoară. Altfel, n-ar fi ajuns la el. Şi atunci, ce e mai bine? Să-i vină poliţia, în uniformă, la uşă? Sau să-l lăsăm pe traficant să-şi facă mendrele? Şi alţi şi alţi tineri nesăbuiţi să le cadă victime şi să ajungă narcomani? Sau să uzăm de… protocoale şi să-i salvăm de la moartea albă?

Între traficanţii de droguri şi traficanţii de bani ai statului, de pe urma cărora dezinfectăm spitalele cu apă de ploaie, întindem asfalt din zer de brânză (sau nu-l întindem deloc), sau sfeterisim medicamente esenţiale,şi câte şi mai câte, ce deosebire ar fi?

Să fim serioşi. Protocoalele or avea, poate, câteva chestii care scârţâie. Dar în principiu sunt bune şi necesare. Chiar dacă este anapoda ca procurorul să-i dea raportul ofiţerului SRI, asta nu înseamnă că informaţiile pe care acesta din urmă le-a cules şi le-a înmânat procurorului, n-au prins bine. Ticălosul se află pe bună dreptate după gratii.