Author Archives: Paul Tumanian

Născut în 1938, Chişinău–Lăpuşna.

Absolvent al Facultăţii de Matematică şi Fizică, Universitatea Bucureşti, 1960.

Publicaţii: *) Volume de proză: UN PAHAR DE CINZANO (povestiri), Editura pentru Literatură, 1969, 194 p.; DOMNUL MARIUS ŞI DOAMNA CEA MICĂ (roman), Editura „Ararat”, 1995, 176 p.; URMA SCAPĂ TURMA (roman), Editura „Ararat”, 1997, 310 p.; CONSPIRAŢIA INOCENŢILOR (povestiri), Editura „Ararat”, 1999, 301 p.; CU SPATELE LA TERENUL DE JOC (povestiri), Editura „Paralela 45”, 2005, 150 p.; REFUGIU ÎN VECHIUL REGAT (roman), Editura „Limes”, 2012, 215 p.; VISUL VĂDUVEI (povestiri), Editura „Limes”, 2013, 285 p.; MANECHINE (povestiri), Editura Institutului European Iași, 2014, 333 p. *) Volume de traduceri: ADEVĂRUL DESPRE CERNOBÎL, de G. Medvedev (eseu ştiinţific — traducere din lb. rusă), Editura „Humanitas”, 1992, 216 p.; FATA DIN ALSACIA de B.E. Stevenson (roman — traducere din lb. engleză, în colaborare), Editura Cezareea, 1993, 227 p.; MEMORII de A. Saharov (memorialistică — traducere din lb. rusă, în colaborare), Editura „Litera”, 1996, 874 p. COPIII TERIBILI de Jean Cocteau (roman — traducere din lb. franceză), Editura „Paralela 45”, 2005, 120 p. *) Proză în periodice: Povestiri în revistele: „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Basarabia” (Rep. Moldova), „Origini” (SUA), „Orizont”, „Familia”, „Euphorion”, „Contrapunct”, „Empireuma” (Spania), „Casa del Tiempo” (Mexic).

Publicistică: articole de politică, atitudine civică şi mediu înconjurător în: „Cotidianul”, „22”, „România liberă”, „Timpul” etc. Redactor-şef al revistei „Re-Mediu” (ecologie/protecţia mediului), editată de Grupul Ecologic de Colaborare (1997–2000).

Fost membru al Uniunii Scriitorilor — retras.

Disidenţă marca PSD

Şedinţă a CEX-ului PSD-ist pentru nominalizarea propunerilor de miniştri la Transporturi şi la Dezvoltare Regională. Dragnea are doi tipi pe care vrea să-i pună pe posturile respective. Cică ar mai cârâi unii.
Ziariştii, masaţi în faţa uşii închise, aşteaptă încheierea şedinţei şi ieşirea lui Lider Maximo. Se aude o voce dindărătul uşii, vocea lui Marian Oprişan: „Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!” Ziariştii fac ochii mari, dau fuga şi transmit la redacţii: „Marian Oprişan, baronul de Vrancea, a strigat la Dragnea: Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!” Ştirea se dă pe posturi. Toată lumea face ochii mari: disidenţă în PSD? Opoziţie? Din nou? Toată lumea speră. Apoi vine bomba: propunerile lui Dragnea au fost votate cu unanimitate de voturi.

Suntem acum în interiorul sălii CEX-ului PSD-ist.
Între Dragnea şi Marian Oprişan are loc următorul dialog.
— Bă, Oprişane! (Oprişan vorbeşte c-o gagică. N-aude.) Bă, Oprişane, cu tine vorbesc! N-auzi?
— Da, dom’ şef. Spuneţi.
— Uite, ia foaia asta.
— Care foaie?
— Asta, bă, ce ai orbu’ găinilor? (Oprişan ia foaia din mâna lui Dragnea.) Nu sta cu ea în mână ca o momâie. Uite-pe ea. Ce scrie acolo? (Oprişan citeşte foaia.) Ei? (Oprişan silabiseşte.)
— „Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!” Da, şefu’, am citit. Şi ce-i cu asta?
— Citeşte-o cu voce tare.
— Eu?
— Da, bă, tu! Ia să te-aud! Citeşte.
— „Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!”
— Mai tare, bă, ce n-ai mâncat astăzi? Te văd ditamai zdrahonu’!
— „Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!”
— Mai tare nu poţi?
— „Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!”
— Aşa, bă. Da’ tot nu-i bine. Ia du-te mai aproape de uşă.
— Mai aproape de uşă?
— Ce, ţi-e frică? Hai bă, că nu păţeşti nimica. Aşa, acolo e bine. Citeşte înc-o dată.
— Tot din foaia asta?
— Păi ce, bă, ţi-am dat io alta? Hai, s-auzim!
— „Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!”
— Înc-o dată! Hai! Tare şi cu forţă!
— „Bă, Dragnea, tu nu eşti stăpânul partidului!”
— Bun, e-n regulă. Acuma cred c-au auzit şi tâmpiţii ăia de ziarişti. Păi ce, să zică dup-aia că-n partid la noi nu-i democraţie! E democraţie, bă! Chiar şi opoziţie avem. Da? Şi-acuma gata, toată lumea la vot! Hai, că n-am de gând să m-apuce miezu’ nopții cu voi aicea! M-aşteaptă…
— Cine te-aşteaptă, şefu’ (Dragnea se uită la el şi râde pe sub mustaţă.) Nu tre’ să le ştiţi voi pe toate! Hai! La vot toată lumea!

Reclame

Securişti şi afacerişti

Pe la începutul anilor ’90, vrând să dea o replică celor care nu încetau să-i atace în mass-media pe securişti, foşti sau actuali, observând cum rând pe rând acaparează, în noul regim, poziţiile cheie, Ion Iliescu s-a simţit obligat să explice — citez din memorie: De ce vă agitaţi atâta? Pe piaţa liberă, în mediul de afaceri, foştii securişti se simt ca peştele în apă!… Mărturisesc că a fost una din foarte puţinele ocazii când i-am dat, în sinea mea, dreptate bătrânului comunist.

Păi n-avea el dreptate? Există într-adevăr asemănări izbitoare între cei ce au optat, în trecut, pentru „meseria” de securist, şi cei ce, la vremuri noi, au ales să intre in afaceri. Şi unii, şi ceilalţi, au două trăsături distinctive fundamentale: 1. setea de bani, şi 2. setea de putere. Mai sunt, fără îndoială, şi alte condiţii care trebuie îndeplinite. De exemplu, un om de afaceri trebuie să mai fie şi inventiv, inteligent şi să accepte riscul. La fel, securistul, pe lângă cele două condiţii de mai sus, este/era musai să mai fie şi cinic şi lipsit de scrupule; şi să-l doară în cot de toţi ceilalţi. La drept vorbind, nici omului de afaceri nu-i strică un pic de cinism şi de lipsă de scrupule; şi să-l doară un pic în cot de toţi. Dar hai să admitem că se poate descurca şi fără. La fel, securistul era, într-un fel, nevoit să-şi asume unele riscuri. Întâi şi-ntâi să primească în plină figură, fără crâcneală, flegma şefului ierarhic superior; căci astea erau în Securitate (la fel şi în armată, la fel şi în miliţie), raporturile superior–subordonat. Şi să primească în plină figură oprobriul (interiorizat!) al celor care, în plină mizerie a regimului comunist, încă mai considerau că a fi securist înseamnă o degradare inacceptabilă.

De-aia ziceam că bătrânul comunist avea perfectă dreptate să bage cele două categorii în aceeaşi oală. Se aseamănă al naibii de bine între ele.

Unii spun că viaţa e prea frumoasă ca să ţi-o pierzi făcând bani. Dar cine spune asta? Cei ce n-au reuşit nimic în viaţă — doar au citit, au scris, au mai născocit câte ceva, mă rog, vreo teorie, ceva, au compus muzică, au mâzgălit tablouri, au maimuţărit personaje pe scenă sau pe ecran, i-au învăţat pe alţii, inclusiv economie şi cum să facă bani, şi cam atât. Alţii s-au zbătut pentru drepturi. Pentru drepturile omului, cică. Care om? Drepturile fraierului! Ale celui care nu-i în stare să lupte pentru el însuşi, să-şi impună voinţa, puterea, gradul de securist.

În treacăt fie zis, în categoria oamenilor de afaceri i-aş include şi pe popi. Iar celor care ar dori să mă urecheze pentru asta le-aş pune o singură întrebare: ştiţi cu câţi bani se cumpără un post de preot paroh? De fapt, ca s-o spun pe-a dreaptă, aş mai pune încă una: ştiţi cât încasează un popă la o înmormântare? Dar la o nuntă? Dar la un botez? Bani mulţi, fraţilor, chitanţe — ioc, impozit — ioc, risc: zero. Iată deci că nu totdeauna afacerile se lasă cu acceptare de risc… Asta explică de ce pe listele de colaboratori — şi, probabil, şi pe ştatele de plată — ale Securităţii figura o parte consistentă din preoţimea ortodoxă română.

I-aş include la capitolul afaceri şi pe politicieni. Căci ce a ajuns politica, dacă nu tot o afacere? La fel ca şi preoţia, tot cu risc zero. Participare, agora? Amintiri din Antichitate. În rest, cinism, obraz gros, aroganţă cât încape. Uitaţi-vă, numai, la Iordaşerbalicea!

Aşa că, ce pot să spun? Da, mare dreptate a avut bătrânul comunist la începutul anilor ’90.

Nimicul: gânduri la bătrâneţe

Am auzit o părere în legătură cu existenţa Universului — cum că cel mai straniu lucru ar fi că există ceva în loc de nimic. Dar avem oare o reprezentare a nimicului? Un fizician mărturisea recent că a încercat să-şi reprezinte nimicul, şi chiar, la un moment dat, i s-a părut că a reuşit. Dar stai! şi-a luat el mai apoi seama: Eu reuşeam, cred, să-mi reprezint un spaţiu gol. Atât. Dar spaţiul însuşi, gol sau nu, însemna că totuşi ceva există: spaţiul. Cum ar fi să-ţi imaginezi un spaţiu nu gol ci inexistent? Lăsând la o parte că înainte de orice altceva trebuie să admitem existenţa conştiinţei înseşi care încearcă să-şi reprezinte spaţiul inexistent — deci nimicul. Dar chiar şi făcând abstracţie de conştiinţă (capacitatea de abstractizare a omului aproape că n-are limite!), deci chiar şi admiţând, prin absurd, existenţa unei conştiinţe când nimic altceva nu există, tot e imposibil ca acea conştiinţă să-şi imagineze un spaţiu inexistent. După cum nu putem avea o reprezentare a infinitului temporal şi spaţial.

De ce să mergem însă cu gândul atât de departe, la infinit, când însăşi existenţa realităţii proxime este, practic, de neimaginat în absenţa unei capacităţi de percepere? Nu vorbim aici de solipsism. Vorbim de percepţie şi de reprezentare. Tot ce există astăzi va fi existat, de bună seamă, şi înainte de apariţia vieţii. Dar lumina, culorile, formele, zgomotele Universului — cum să ni le imaginăm în absenţa unor organe de percepţie? E ca şi cum ne-am imagina o fiinţă dotată cu inteligenţă dar lipsită de văz, de auz, se simţul tactil, de orice alt simţ, de orice capacitate de comunicare, dar care, prin absurd, ar fi în situaţia de a da seama de existenţa unei realităţi materiale înconjurătoare. De acest absurd pur şi simplu nu putem trece.

Viaţa însăşi este jalonată de două evenimente, pe care, dacă e să aprofundăm lucrurile, nu le putem plasa într-un context raţional. Cele două evenimente fac parte din viaţa noastră dar mai degrabă nu fac. De ce? Pentru că eul nu este preexistent naşterii pentru a putea fi conştienţi de propria noastră apariţie pe lume. Deci eul nu există încă. În timp ce la moarte, eul nu mai există; cel puţin nu până la „desăvârşirea” actului dispariţiei, pentru a putea vorbi de un eveniment „complet” al vieţii noastre. Altfel spus, cum să fie un eveniment parte din viaţa mea, dacă eu încă nu exist, sau nu mai exist? Însăşi expresia „nu exist încă” este absurdă; nu mai puţin decât expresia „nu mai exist”. (Asta, lăsând la o parte, desigur, fanteziile ridicole privind intervenţia divină, existenţa după moarte ş.a.m.d.)

Dar, abstracţie făcând de evenimentele extreme de la cele două capete ale unei vieţi, existenţa însăşi, pe toată durata ei, clipă de clipă, este marcată de veşnica confruntare cu paradoxul nimicului/inexistenţei; şi anume prin cele trei timpuri ale existenţei — trecut, prezent şi viitor. Nu vorbim aici de înţelesul în sens mai larg, preponderent material, al celor trei timpuri; de trecutul care întruchipează tradiţia, istoria, palmaresul, să zicem; de prezentul care cuprinde în sfera sa zbaterea cotidiană, statuarea ţintelor de atins, trăirile; sau de viitorul pe care trebuie să-l construim în permanenţă şi să i ne dedicăm — împlinire, carieră şi aşa mai departe. În sens strict însă, cele trei timpuri sunt abstracţiuni. Era să zic „simple”; dar nu, nu sunt simple. În fiecare moment, în sens strict, trecutul este deja dispărut pentru totdeauna (a nu se confunda amintirea trecutului sau semnele materiale lăsate de el cu trecutul însuşi); prezentul este… panta rhei, deci nu există; iar viitorul încă nu s-a înfiripat — deci nici el nu există. Aş zice că, într-un fel, este clasicul antagonism între continuu şi discret: viaţa văzută ca o curgere, ca un continuum, pe de o parte; iar pe de alta nu momentele ci, să zicem, părţile ei identificabile, intervalele din care este ea alcătuită — singurele cărora le putem percepe/atribui o identitate. De altfel, nici în matematică nu putem defini continuitatea altfel decât tot cu ajutorul unor intervale, al vecinătăţilor, care sunt de fapt intervale dacă e să ne raportăm, de dragul simplificării, la cazul unidimensional al problemei continuităţii.

Puncte, momente, aceste nimicuri care, alăturate, însumate, ne plasează, nu ştim cum, nu ştim prin ce minune, în faţa întregului, a totului, a continuităţii. E bine, cred, să ştim să recunoaştem neputinţa noastră fundamentală şi să ne împăcăm cu ea. Şi să ne bucurăm, măcar, că am ajuns, cei de vârsta mea sau pe-aproape, să nu ne mai interzică nimeni luxul de a fi, uneori, trişti.

Doamnei ministru al sănătăţii

Doamnă ministru,

Vă invit să vă închipuiţi următorul tablou (real). La spitalul de urgenţă Sf. Ioan din Bucureşti, ca în fiecare dimineață, se fac internări la secţia de Urologie. O mulţime de oameni, circa treizeci de persoane (30 ianuarie 2019, ora 8 a.m.) socotind şi aparţinătorii, se înghesuie pe un coridor de la etajul doi. Agitaţie, vorbă multă. Gălăgie. Se iese, se intră. Se aşteaptă. Ce se aşteaptă? Pentru fiecare internare în parte e nevoie să fie de faţă medicul (care acum se află în operaţie). Timp de o oră nu apare nimeni să se intereseze de pacienţi, de biletele lor de internare. Se aşteaptă, în umilinţă totală: eşti pacient, eşti bolnav, aştepţi. Asta-i regula la spitalul de urgenţă Sf. Ioan din Bucureşti. (Oare la alte spitale o fi mai bine?) De ce e nevoie să fie medicul de faţă? Nu e clar. Căci fiecare pacient are în mână un bilet de internare. N-ar fi de ajuns pentru a fi preluaţi de personalul auxiliar şi instalaţi fiecare într-un pat? Se pare că nu. Musai să fie medicul de faţă.

La un capăt al coridorului de aşteptare [v. schiţa de mai jos; cu săgeată albastră: traseul bolnavului operat de la blocul operator în salon] se află blocul operator, la celălalt capăt salonul/saloanele. Bolnavii ieşiţi de la operaţie, acoperiţi doar etaj 2 sf ioanc-un cearşaf, intubaţi, cu perfuzii — pe scurt, vulnerabili —, sunt transportaţi de la blocul operator către salon, trecând prin toată acea mulţime care aşteaptă pentru internare. Mulţime venită direct de afară, din… gripă. Fără măşti pe faţă, fără îmbrăcăminte şi încălţăminte de protecţie. (Să nu existe oare o altă cale de acces între blocul operator și saloane?) Asta, apropo de proaspăta recomandare de a se evita, din motive de epidemie de gripă, spaţiile aglomerate.

Ce părere aveţi, doamnă ministru? Adevăratul tablou al „sistemului” îl găsiţi pe holurile sordide (sau, mă rog, mai mult sau mai puţin renovate) ale mai tuturor spitalelor din România. De saloane nu mai vorbesc. Duceţi-vă să le vedeţi înainte să vă lăudaţi, cum aţi făcut-o pe 29 ianuarie, la tv Digi24, cu 2 (două) paturi la compartimentul de mari arşi de la Spitalul Judeţean din Braşov. Măreață realizare a „sistemului”, sub oblăduirea PSD!

Sistemul medical din România arată strălucitor la Digi24

Pintea-„Circe” de la Sănătate faţă-n faţă cu Prelipceanu. Nou mesaj către Redacția Știri de la Digi24

Din nou a făcut realizatorul dumneavoastră Cosmin Prelipceanu, azi 29 ianuarie, ora 20, o emisiune întru glorificarea PSD-ului. Având invitată o ministră a sănătăţii animată toată de elan umanist, cu ochii umezi de entuziasm şi de grija pentru OM a PSD-ului, Prelipceanu a contribuit din plin, timp de 45 de minute, înghiţind tot ce i s-a debitat, la zugrăvirea unui sistem medical românesc dacă nu de-a dreptul performant, atunci cel puţin plin de bune intenţii, doldora de investiţii, cu personal plin de abnegaţie, vorba aia, să-şi dea şi haina de pe ei, pentru îngrijirea bolnavului, neprecupeţind niciun efort ş.a.m.d. — ciorba de pe vremuri, reîncălzită. Nepregătit cu replici adecvate, nefăcând uz de statisticile devastatoare care dau măsura mizeriei reale a sistemului, realizatorul dumneavoastră s-a mărginit să pună în discuţie cazul nefericit — şi minor — al unei mici paciente căreia chirurgul i-a uitat în abdomen o faşă la o operaţie banală de acum un am. Mă şi mir că doamna ministră nu i-a dat replica cu o pensetă pe care chirurgii au uitat-o în corpul unui pacient la o operaţie în… Germania (sau în Statele unite), acum nu ştiu câţi ani! Şi a rămas mut de admiraţie când ministra s-a lăudat cu un „compartiment” de… 2 (două) paturi pentru mari arşi la Spitalul Judeţean de la Braşov.

ENGIE somează cu sistarea livrării gazelor

„Generos” în somaţii, ENGIE!

De ce credeţi că am primit „somaţie sistare a furnizării de gaze”? Am restanţe? Am întârziat cu plăţile? Da. Cu 1 (una) zi.

Data scadentă la ultima factură, gaze şi electricitate, era 17.01.2019. Am achitat-o pe 18.01! Şi gata, m-am şi trezit cu o somaţie. Altminteri, în toată corespondenţa de până acum cu ENGIE, m-au gratulat cu titlul pompos de partener. Acum îşi somează partenerul.
Sigur, între data plăţii prin home banking şi data înregistrării plăţii în scriptele furnizoului poate interveni o întârziere de o zi sau două. Culmea e că în înseşi evidenţele ENGIE, aşa cum rezultă din contul „partenerului” (adică al meu), rezultă inexplicabile inadvertenţe.
Iată, în „istoricul facturilor”, factura de 53,85 lei pentru consumul de electricitate apare ca neplătită. În „istoricul plăţilor”, aceeaşi factură apare achitată. Factura de 192,43 lei, pentru gaze, apare ca fiind achitată în ambele evidenţe. Şi totuşi aceeaşi plată apare ca fiind restanţă pe ultima factură trimisă.


Rezumând, pentru un decalaj de două-trei zile, să zicem, ENGIE îşi ameninţă „partenerul” că îi închide gazele? Asta, în condiţiile în care clientului îi este acordată o perioadă de graţie de 30 de zile, când poate plăti fără majorări. Aşadar, de ce somaţie şi nu o simplă atenţionare? De ce nu un îndemn amical? Dacă tot suntem parteneri și ne dorim să păstrăm „parteneriatul”.

Somaţiile stresează, nu ştiaţi? La fel ca şi guvernarea PSD

Am trimis „partenerului” ENGIE (nimeni altul decât Gaz de France Suez autrement coiffé) mesajul de mai jos:

„Aşadar, îmi trimiteţi o somaţie! Deşi sunt un plătitor corect, fără nicio restanţă.
Mă uit în istoricul facturilor din contul meu.
Factura nr. 70100239635 (electricitate), în valoare de 53,85 lei, a fost achitată pe 18.01 prin Internet Banking, banca Transilvania, deci cu doar 1 zi întârziere (faţă de perioada de graţie de 30 zile); şi asta fiindcă am avut un blocaj la plăţi prin „home banking” la banca ING — drept care, am activat urgent „internet banking” la BT. Dar în „somaţia” voastră apare ca neachitată. Factura nr. 70100239635 (electricitate), în valoare de 8,6 lei nu ştiu ce reprezintă — iau pentru prima oară cunoştinţă de ea; oricum, văd că are termen 20.02. Iar factura cu nr. 11407937363 (gaze), abia venită, în valoare de 318 lei, are şi ea termen 20.02.
Şi în condiţiile astea, îmi trimiteţi somaţie!
Bun, să vă spun ceva. La energie electrică, mă taxaţi cu 0,41333 lei per kWh energie activă, în timp ce la Enel, la un alt loc de consum pe care îl am, la Bucureşti, acelaşi kWh îl plătesc cu 0,187 lei. La gaze încă n-am făcut o comparaţie cu alţi furnizori. Dar dacă asta îi oferiţi şi aşa vă purtaţi cu acela pe care, în mod ipocrit îl numiţi „partener”, vă anunţ că deja am început demersurile pentru schimbarea furnizorului. La ambele, atât gaze, cât şi electricitate.”

Noroc că prin grija Conducerii de Partid şi de Stat, avem astăzi posibilitatea să ne alegem furnizorul de energie. Promit să fiu mai atent cu următorul furnizor, căruia îi voi studia cu atenţie oferta — cu mai multă atenţie decât am examinat-o atunci când, grăbit să scap de furnizorul anterior, am ales „partenerul” ENGIE; şi n-am observat cu cât e mai mare tariful acestuia pentru electricitate decât tariful altor furnizori, mai puţin… parteneri.

Prezenţe arogante la Digi24–Ştiri, lăsate fără replică

Mesaj către redacţia Ştiri a Digi24

L-am văzut pe ministrul pesedist al culturii, agresiv şi arogant, ștergând pe jos cu Cosmin Prelipceanu la emisiunea de ştiri a acestuia de azi, 14 ianuarie, ora 20. Nu-i nevoie, desigur, să vă amintesc detaliile — a scris despre ele, cu promptitudine, HotNews.

I-aş sugera lui Cosmin Prelipceanu o replică la răspunsul dat de ministru la întrebarea „Ce a căutat la Ateneu, infractorul Adrian Severin, condamnat pentru luare de mită?” C.P. ar fi putut, de pildă, să-i replice, lejer, neobrăzatului ministru, că prezenţa lui Severin la Ateneu a fost percepută de toată Europa — şi de mass-media din lumea întreagă — drept consubstanţială cu prezenţa pe străzile oraşelor din România a infractorilor agresivi proaspăt eliberaţi în urma legii pesediste a recursului compensatoriu. Că România este percepută ca una dintre cele mai corupte ţări din UE — atât de coruptă încât, iată, până şi la ceremoniile organizate de Guvern sunt invitaţi infractori”. E doar un exemplu. La fel şi cu prezenţa la Ateneu, la loc vizibil, a odraslei Vioricăi Vasilica Dăncilă.

Dar Cosmin Prelipceanu este de regulă inert, de regulă luat pe nepregătite de invitaţii săi din partea puterii. Poate vă gândiţi la un realizator mai isteţ, mai ager în replici. Şi în ultimă instanţă mai prezent. Telespectatorii dumneavoastră ar putea rămâne, în urma unor asemenea emisiuni, cu impresia că mai tot ce face puterea PSD–ALDE–UDMR este bun.

Ţara lui Conu’ Leonida…

În 1870, când prusacii erau călare pe Franţa, într-o zi de august, cald şi bine, Candiano Popescu ocupă Prefectura din Ploieşti: Să dăm cu neamţu’ de pământ! Ura!… Nişte ofiţeri din gaşcă zic: Stai, dom’le, să vedem mai întâi cine pe cine bate, Franţa sau Prusia! Că dacă bate Franţa, e mai mare ruşinea să vadă că-n România a rămas un principe un prusac! Da’ dacă nu bate Franţa? E!?… Candiano zice: Ce să mai aştept, dom’le, mergem peste Prefectură!… În piaţă la Ploieşti cică erau vreo trei mii de tipi. „Ura! Gata! Am dat cu neamţu’ de pământ!” Candiano se duce la cazarmă, îi arată maiorului de-acolo telegrama de la „Guvernul provizoriu” şi zice: Carol a fost detronat az’noapte, eu îs noul prefect! Daţi arme la popor!… Maiorul de la cazarmă se uită la el şi zice: Fugi, dom’le d-acia! Ce telegramă! Nu dau nicio armă!… Drept care, Candiano cu ai lui se duc peste închisoare şi eliberează niscaiva deţinuţi. După care dă telegrame în lume să anunţe ştirea cea mare. Republica! Victoria! Telegrafistul-şef de la Predeal zice: Ia te uită ce telegrame! Ia să nu le dau eu drumu’! Că, mai ştii! dau naibii de belea!… Candiano fuge din Ploieşti, e prins la Buzău. Gata cu Republica de la Ploieşti. În octombrie, proces mare la Târgovişte. „Conspiratorii” se apără: Da’ de ce să ne bage pe noi la pârnaie! Să facă plebicist! Să vadă dacă poporu’ nu-i pentru revoluţiune! Că-n ’66 tot aşa a fost! Oamenii n-a vrut principe străin! Tot o revoluţiune se cheamă c-a fost şi-atuncea! Da’ s-a făcut plebicist şi gata, s-a pus batista pe ţambal!… Logică beton, „conspiratorii” sunt achitaţi.
În ’77 Candiano Popescu e făcut locotenent-colonel şi e decorat. În ’79 devine prefect al Poliţiei Bucureştiului! În ’80 devine adjutant al lui Carol I! Iar în ’94 e avansat general de brigadă.

În toiul nopţii, lui conu’ Leonida i se năzare că-i rivuluţie! Şi coanei Efimiţa, la fel. Zgomote, maică! Bubuituri! Dar în zori vine servitoarea Safta şi le dă de veste. Ce rivuluţie! Cică a fost chef la cârciuma din colţ.

În 2019, un tip din ţara lui Conu’ Leonida, aflat în Italia, dă buzna într-o biserică și strigă Allah akbar!

Omagiu lui Lamberto Maggiorani („Hoţi de biciclete”, 1948)

Poate că ar trebui să fie mai degrabă un omagiu lui Vittorio De Sica pentru minunatul său film, „Hoţi de biciclete”, 1948, după părerea mea filmul-emblemă al neorealismului italian. Dar lui De Sica i s-au adus destule omagii, în timp ce pe Lamberto Maggiorani, protagonistul neprofesionist al peliculei, timpul l-a uitat.
Aflu că pentru acest rol, al muncitorului Antonio Ricci, „au fost în cărţi” nimeni alţii decât Cary Grant şi Henry Fonda. De Sica l-a preferat însă pe strungarul Lamberto Maggiorani, pe care l-a cules de pe stradă, din fabrică, nu ştiu exact de unde. Sunt sigur că a fost alegerea optimă.
Uitaţi-vă la prima poză de pe panoramicul din dreapta. Proaspătului angajat, muncitorul Antonio Ricci, tocmai i s-a furat bicicleta. Pentru a o cumpăra, la mâna a doua, nevastă-sa, mai hotărâtă decât el (cum se-ntâmplă adesea în familii), aflând că slujba pe care Antonio tocmai o căpătase era condiţionată de posesia unei biciclete, pusese cu o zi înainte mâna pe cearşafurile din casă şi se duseseră împreună să le vândă: Putem dormi şi fără cearşafuri! decisese ea. Iar cu banii căpătaţi Antonio îşi cumpărase bicicleta. Marca Fides, model 1935. Urma să lipească afişe pentru municipalitate, să umble prin Roma, de la un panou la altul, cărând după el o scară, sulul de afişe, o găleată cu clei şi bidineaua. Iar acum, în poza de care vorbeam, tocmai s-a întors la panoul unde lăsase scara rezemată de panoul pe care apucase să lipească primul afiş, şi de lângă care un nemernic îi furase bicicleta. Uitaţi-vă la figura lui şi spuneţi-mi dacă Grant sau Fonda ar fi putut exprima atâta disperare. Maggiorani trăieşte disperarea.
Urmează ore de căutări febrile, nu mai puţin disperate, a doua zi, ajutat de prietenii săi de la salubritate, prin târgul de biciclete din piaţa Vittorio, împreună cu puştiul lui, Bruno (poza 2). Biciclete întregi şi biciclete dezmembrate — mii de biciclete şi de piese. Antonio speră să-l găsească pe hoţ.
Ricci–Maggiorani trece nu de la o faptă la alta, ci dintr-o lume într-alta: din lumea disperării în lumea speranţelor şi înapoi în lumea disperării. Căci magicianul De Sica nu lucrează cu nuanţe, ci cu lumi; lumi primordiale; deşi fiecare lume primordială înglobează în ea o infinitate de nuanţe de mare fineţe. Ploaia care îi surprinde pe cei doi după ce se despart de gunoieri nu este o simplă ploaie de vară (foto 3). Este PLOAIA. Ploaia care trage o cortină şi deschide o alta; ploaia care cade ca o concluzie inexorabilă şi rezumă o viaţă: mizeria, frustrările şi umilinţele rămase în urmă, şi lumea co-existentă, străină, alcătuită din oamenii care se retrag cu toţii să se adăpostească sub streaşină şi din călugării care, nimeriţi prin zonă, se adăpostesc şi ei pentru un scurt interval sub aceeaşi streaşină, vorbesc o limbă străină şi îşi poartă cucernicia inutilă pe lângă un Antonio şi un Bruno care ar fi avut nevoie de ajutor; dar cucernicia călugărilor e îndreptată către alte himere (foto 4).
Se întoarce la lumea suspiciunilor, când lui Antonio i se pare că recunoaşte ba într-o figură, ba într-alta, pe făptaşul de ieri; fiecare suspiciune: o sfâşiere, o renaştere şi o recădere în haos; până când adevăratul făptaş se iţeşte la un moment dat aievea într-o margine a pieţei şi schimbă câteva vorbe, pe un ton conspirativ, cu un bătrân decrepit; Antonio e sigur că e el; dar tânărul borfaş îi scapă încă o dată fugind pe bicicleta furată. Antonio se agaţă de bătrân ameninţându-l, somându-l să-i divulge adresa hoţului. Nu-l slăbeşte nici când bătrânul încearcă să se refugieze într-un aşezământ de binefacere aflat sub oblăduirea bisericii — o altă lume, pentru el inedită (foto 5); şi pentru spectator de asemenea —, unde Antonio Ricci, cu obsesia sa „măruntă” de a-şi găsi cu orice preţ bicicleta furată, violentează sentimentele „înalte” ale unor simandicoase doamne dedicate operelor de caritate şi supuse rigorilor unui program extrem de strict.
Revoltat la un moment dat, Antonio încearcă să-i dea cu tifla sorţii sale potrivnice: îşi invită băiatul la o trattoria, unde îl tratează cu o porţie de mozzarella (foto 6); şi totodată încearcă să se autosugestioneze că lumea nu s-a scufundat odată cu furtul bicicletei sale.
Antologică incursiunea pe care Antonio o face în cartierul hoţului de biciclete folosindu-se de informaţiile pe care reuşise să le smulgă de la bătrânul vagabond. Întâlneşte acolo o lume ostilă, coalizată pentru a-l face scăpat pe cel pe care îl consideră unul de-al lor — o adunătură burlescă de mutre care de care mai hâde. Poliţistul chemat în mod inspirat de Bruno nu reuşeşte să facă faţă uzând de mijloacele poliţieneşti ale unui stat democratic, care se află într-o neadecvare totală la această lume haotică şi grotescă, ieşită parcă dintr-o bolgie dantescă sau de-a dreptul din mafia siciliană transplantată la Roma (foto 7).
Finalul îl uitasem. Mi l-am reamintit atunci când l-am (re)văzut pe Antonio ispitit de marea de biciclete lăsate la intrarea unui stadion, unde se jucau ultimele minute ale un meci de fotbal. Atât de autentică este frământarea personajului — dacă să fure sau nu, la rândul lui, o bicicletă (foto 8) — încât m-am surprins frământându-mă la rândul meu: poţi oare rezista tentaţiei de a-ţi face singur dreptate atunci când o lume întreagă îţi este potrivnică? Iar după ce Antonio încalecă dintr-un salt bicicleta pe care a pus ochii şi pedalează din toate puterile, talonat îndeaproape de urmăritorii săi, m-am întrebat, deşi cunoşteam finalul, dacă îl vor prinde sau nu; şi în secret mi-am dorit să nu-l prindă (foto 9).

Am revăzut la început de an un film de o forţă colosală, care, sub aparenţa unei poveşti banale, reflectă în bună măsură complexitatea unei lumi întregi. M-a amuzat să aflu că puştiul din film, Bruno, pe nume Enzo Staiola, trăieşte şi e cam de-o seamă cu mine. Totodată m-a întristat să aflu că pe Lamberto Maggiorani, după „Hoţi de biciclete”, nu l-a mai vrut nimeni ca actor, că n-a căpătat în tot restul vieţii decât câteva roluri episodice; asta, după ce nici la fabrica de unde plecase nu l-au mai primit, pe motiv că era nedrept să ia locul unuia care chiar avea nevoie de o slujbă, în timp ce el se presupunea că „făcuse milioane” ca vedetă de cinema. În realitate, Lamberto Maggiorani, n-a câştigat decât o mie de dolari pentru rolul său, cu care şi-a cumpărat o garnitură de mobilă şi şi-a dus familia într-o excursie, încheindu-şi viaţa în 1983, la spitalul San Giovanni din Roma.

Amendamente propuse de PSD la Regulamentul jocului de tenis

În spiritul echităţii şi dreptăţii, având ca model reparaţiile aduse Codurilor Penal şi de Procedură Penală, Partidul Social Democrat din România cere Federaţiei Internaţionale de Tenis adoptarea în regim de urgenţă a amendamentelor de mai jos la Regulamentul jocului de tenis..

● Dacă un jucător îi pune adversarului său o „scurtă”, pe care acesta nu o poate ajunge, arbitrul va anula punctul care rezultă din aceasta dacă jucătorul în cauză, înainte de a lovi mingea, prin mimica sa şi prin gestica sa, i-a ascuns adversarului intenţia de a-i trimite acestuia o minge scurtă, prefăcându-se că se pregăteşte să-i trimită o minge „normală”, respectiv „lungă”.

● Dacă un jucător comite la serviciu o dublă greşeală şi publicul îl ovaţionează în mod nejustificat pe adversarul său, atunci jucătorul care a greşit va fi considerat câştigător al serviciului.

● Dacă un meci se desfăşoară pe teren neacoperit şi unul din jucători joacă cu soarele în faţă, fiecare game cu soarele în faţă va porni de la scorul 30–0 în favoarea jucătorului dezavantajat dacă acesta poate dovedi că organizatorul meciului nu i-a asigurat şapcă cu cozoroc pentru protecţie. Dacă jucătorul astfel dezavantajat poate produce dovada că organizatorul nu i-a asigurat din rea-credinţă cuvenita şapcă cu cozoroc, atunci game-ul va porni de la scorul de 40–0 în favoarea sa.

● Dacă un jucător, enervat că a pierdut un punct, aruncă racheta peste fileu, în capul adversarului, el nu va putea fi descalificat dacă face dovada că într-un interval de două secunde dintre pierderea punctului şi gestul său nervos, în tribună au fost strigate la adresa sa cuvinte ostile sau depreciative.

● Indicaţiile tactice ale antrenorului, date jucătorului în pauzele dintre game-uri, vor fi obligatoriu înregistrate şi vor putea fi folosite de adversar, în cazul în care acesta a pierdut partida, pentru contestarea rezultatului, dacă se va dovedi că indicaţiile tactice au fost date cu rea-intenţie, respectiv cu intenţia de a profita de punctele slabe ale adversarului.

● Un jucător care pierde o partidă va putea cere anularea partidei dacă dispozitivul de măsurare a timpului folosit de organizator nu are aviz din partea serviciului metrologic al ţării jucătorului care a pierdut partida. Cererea de anulare va putea fi făcută indiferent de scor.

Partidul Social Democrat din România îşi rezervă dreptul de a aduce completări listei de amendamente de mai sus, pe măsură ce acestea le vor veni în minte experţilor săi.

Cine ne-a condus

Cine ne conduce

2048…

— Bunicule e-adevărat că acum treizeci de ani vă conduceau mutrele astea din poză?
— Lasă-mă, băiete! Nu-mi mai aduce aminte!
— Şi ce erau? Partid politic?
— Partid politic, pă dracu’!
— Dar ce?
— Tu chiar vrei să mă scoţi din sărite?
— Ăla chel cine era?
— O…!
— Ce?
— Un…!
— „O”, sau „un”?
— Depinde cum o spui, mă-nţelegi? C-un limbaj, aşa, mai popular, sau…
— Da’ ăla cu mustață?
— Mă, tu chiar vrei să mă faci să spun cuvinte porcoase?

Stareţii „răzvrătiţi” de la Putna

Îmi amintesc de ultimul circuit turistic al României pe care l-am făcut în vechiul regim, care includea şi faimosul tur al mânăstirilor din nordul Moldovei. Era chiar în vara lui ’89 şi se comemora un secol de la moartea lui Eminescu. (Apropo, la un restaurant — din Vatra Dornei, cred —, ni s-a servit parizer pané!) Îmi amintesc de cuvântarea înflăcărată pe care ne-a ţinut-o stareţul mânăstirii Putna, cu voce fermă şi răsunătoare, în faţa criptei cu rămăşiţele pământeşti ale lui Ştefan cel Mare. „Azi sunt două ţări — spunea! Una dincoace de Prut, şi una dincolo. Sub sceptrul lui Ştefan era o singură ţară! Clopotul mânăstirii se auzea şi dincolo de apa Prutului, chemându-i pe români să stea cu toţii zid în faţa duşmanilor neamului!” Şi câte şi mai câte. Grupul nostru de turişti asculta cu capul între umeri, aruncând priviri neliniştite în dreapta şi-n stânga, înfiorându-se la auzul cutezătoarelor cuvinte ale neînfricatului şi răzvrătitului stareţ de la Putna. Ba chiar, lângă mine, o pereche de tineri simpatici, un el şi o ea, şi-au aruncat unul altuia o privire grăitoare, iar el i-a şoptit iubitei la ureche, precipitat şi mucalit, de-ajuns de tare totuşi ca să audă şi cei din jur: Hai să plecăm!… Ce om curajos! şi-or fi zis toţi cei ce îl ascultau — şi eu odată cu ei.

Astăzi, stareţul mânăstirii Putna, alt „răzvrătit”, îşi înalţă glasul mânios împotriva „maimuţărelii europene” şi a amestecului ambasadelor în „treburili interne” ale statului român. Şi câte altele asemenea, din repertoriul iniţiatorilor referendumului pentru familia tradiţională.

Era curajos stareţul din ’89 — curajos cu trese pe umăr sub rasa monahală, probabil sub autoritatea şi directa îndrumare a departamentului patriotic ani-KGB al Securităţii. La fel şi cel de astăzi, din 2018. Doar că între timp Securitatea s-a privatizat şi tocmai dă ultima bătălie pentru privatizarea Justiţiei.

„Deputatul–mitralieră” şi legea evazioniştilor

A circulat pe vremea regimului comunist o povestioară cu un profesor ingenios. Pe vremea aceea erau la mare modă meditaţiile pentru elevii de liceu şi mai ales cele în vederea admiterii la facultate. (Nu că acum n-ar mai fi!) Ce făcea profesorul cel ingenios (şi se pare că povestea se baza, vorba aia, pe un fapt real)? Le spunea elevilor pe care îi medita: Uite, eu vă garantez că după meditaţiile mele, intraţi la facultate. Sigur! Dacă nu intraţi, vă dau banii înapoi…

Era vreo înşelătorie la mijloc? Discutabil. Un truc însă, fără doar şi poate era. Problema e că dintre elevii care se prezintă la admiterea la facultate, un număr oarecare reuşesc oricum. Cu sau fără meditaţie. Socoteala lu’ dom’ profesor al nostru era pe cât de ingenioasă, pe atât de simplă: celor care pică la admitere le dau banii înapoi. Ceilalţi n-au decât să fie fericiţi şi… să mă iubească!

Iniţiativa legislativă a parlamentarilor PSD–ALDE de zilele trecute (exprimată — şi explicată cu dezinvoltură ziariştilor —, prin gura „deputatului–mitralieră”, infractor şi el) e la fel de simplă şi de… ticăloasă. Cei ce au făcut evaziune fiscală şi au fost prinşi, să dea banii înapoi. Mă rog, plus dobânda. Asta e important, nu? Nu să stea omul la puşcărie şi să nu dea înapoi nimic din ce a furat. Că, vezi bine, omului nu-i convine să stea la puşcărie şi să dea banii înapoi. Zice omul: Păi dacă mă duc la puşcărie, de ce să vă mai dau şi banii? Ori una, ori alta… Aşa că voi, evazioniştilor, important e să puneţi mâna pe bani. Dacă vă prinde, daţi banii înapoi. Dacă nu, să fiţi iubiţi!

Atenţie la jocul Gabrielei Firea!

La început „şefă” a disidenţei din PSD — a aşa-zisului puci —, apoi părăsită rând pe rând de „pucişti”, din ce în ce mai singură. Apoi, mai recent, singură de tot. Singură împotriva Căpcăunului, vai, săraca de ea! Cât pe ce să ne dea lacrimile!

M-am uitat la recentul sondaj CURS şi, dacă-i adevărat (personal, am dubii), m-am îngrozit: preferinţă de vot pentru PSD de 38% pentru europarlamentare, în Bucureşti! Măi, să fie! Chiar aşa? PNL la abia 15 procente, gâfâind în urmă, pe locul doi, la egalitate cu ALDE? Şi USR la abia 8 procente, după „Pro România” lui Ponta? Incredibil!

Dar dacă-i totuşi adevărat, înseamnă că strategia PSD-ului începe să dea roade. Simpatia pentru madam Firea a crescut vertiginos în ultimele câteva săptămâni. A fost preferată de bucureşteni în proporţie de 43% în alegerile locale din 2016. Totuşi pentru următoarele prezidenţiale era riscant să se afişeze drept candidată. Nu de alta, dar nu se bucura de simpatie în restul ţării. Nici Dragnea nu se bucura de simpatie, iar în ultimul timp a ajuns la cote catastrofale în urma lanţului de scandaluri legate de afacerile sale dubioase şi de asaltul PSD-ului împotriva justiţiei. Primăriţa Bucureştiului s-a dovedit a fi o catastrofă pentru Capitala României. Şi atunci, ce s-or fi gândit ei? Ca gospodar al Bucureştiului, zero. Dar opozantă a lui Dragnea! Vorba aia, duşmanii duşmanilor mei sunt prietenii mei! Ce pierde madam Firea ca administrator, câştigă politic. PSD pierde şi el teren, odată cu Dragnea. Vertiginos! Da, dar Firea e din ce în ce mai puţin PSD. Luni 19 noiembrie, probabil că nu va mai fi deloc. Exclusă. Cică! Păi nu-i ăsta un motiv de simpatie, chiar şi în ţară, unde până mai ieri era nedorită?

Atenţie mare! După europarlamentare urmează prezidenţialele. Unde se zice că PSD n-a reuşit până acum să-şi găsească niciun candidat. Dar dacă a şi găsit? Amintiţi-vă şmecheria lui Sorin Oprescu la alegerile de la 1 iunie 2008 pentru Primăria Bucureştiului. Sau mai bine zis, şmecheria PSD-ului cu Sorin Oprescu. În aprilie, dom’ Oprescu şi-a dat — cică! — demisia din PSD (unde fusese, ce credeţi? Preşedinte al filialei Bucureşti în 2006!), a candidat independent şi a câştigat Capitala. Nu s-a mai reînscris în PSD. Dar mai era nevoie? A rămas „trup şi suflet” pesedist şi omul lui Iliescu. În măsura în care fiul unui securist de rang înalt poate fi trup şi suflet pentru altceva decât pentru binele şi prosperitatea sa personală.

Ce intenţii are madam Firea? Întrebată dacă va candida la prezidenţialele din 2019, la început a răspuns că nu, nici vorbă. Doar că ultima ei declaraţie a fost: „Se spune că în viaţă niciodată să nu spui niciodată.” Ei? Destul de clar, nu?

Dragnea n-are şcoală de actorie. Se descurcă şi el cum poate, ca amator. Dar madam Firea? Ce mai, are şcoală madam Firea! Şcoala securistă de la Antena 3. Ea însăşi este o „fiică” a Antenei 3 şi a infractorului-securist Dan Voiculescu. Cu resurse să prostească o ţară întreagă. Care judecă cum judecă. Cu ce are şi ea în dotare.