Author Archives: Paul Tumanian

Născut în 1938, Chişinău–Lăpuşna.

Absolvent al Facultăţii de Matematică şi Fizică, Universitatea Bucureşti, 1960.

Publicaţii: *) Volume de proză: UN PAHAR DE CINZANO (povestiri), Editura pentru Literatură, 1969, 194 p.; DOMNUL MARIUS ŞI DOAMNA CEA MICĂ (roman), Editura „Ararat”, 1995, 176 p.; URMA SCAPĂ TURMA (roman), Editura „Ararat”, 1997, 310 p.; CONSPIRAŢIA INOCENŢILOR (povestiri), Editura „Ararat”, 1999, 301 p.; CU SPATELE LA TERENUL DE JOC (povestiri), Editura „Paralela 45”, 2005, 150 p.; REFUGIU ÎN VECHIUL REGAT (roman), Editura „Limes”, 2012, 215 p.; VISUL VĂDUVEI (povestiri), Editura „Limes”, 2013, 285 p.; MANECHINE (povestiri), Editura Institutului European Iași, 2014, 333 p. *) Volume de traduceri: ADEVĂRUL DESPRE CERNOBÎL, de G. Medvedev (eseu ştiinţific — traducere din lb. rusă), Editura „Humanitas”, 1992, 216 p.; FATA DIN ALSACIA de B.E. Stevenson (roman — traducere din lb. engleză, în colaborare), Editura Cezareea, 1993, 227 p.; MEMORII de A. Saharov (memorialistică — traducere din lb. rusă, în colaborare), Editura „Litera”, 1996, 874 p. COPIII TERIBILI de Jean Cocteau (roman — traducere din lb. franceză), Editura „Paralela 45”, 2005, 120 p. *) Proză în periodice: Povestiri în revistele: „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Basarabia” (Rep. Moldova), „Origini” (SUA), „Orizont”, „Familia”, „Euphorion”, „Contrapunct”, „Empireuma” (Spania), „Casa del Tiempo” (Mexic).

Publicistică: articole de politică, atitudine civică şi mediu înconjurător în: „Cotidianul”, „22”, „România liberă”, „Timpul” etc. Redactor-şef al revistei „Re-Mediu” (ecologie/protecţia mediului), editată de Grupul Ecologic de Colaborare (1997–2000).

Fost membru al Uniunii Scriitorilor — retras.

Friederich Hayek: „De ce ajung în frunte cei mai răi”

M-am întrebat adesea cum se explică faptul că societatea românească — și nu numai — ajunge atât de des să fie condusă de indivizi amorali, rudimentari și cinici, într-un cuvânt abjecți. Deși răspunsul este, intuitiv, oarecum la îndemâna multora, totuși nimeni nu îl explică mai limpede și mai convingător decât Friederich Hayek (Drumul către servitute — The Road to Serfdom, 1944; Humanitas, 2014). Hayek se referă la regimurile totalitare sau autoritare. Dar regimul pesedist de la noi oare de care este/a fost? Mă întreb.

„Există trei motive de bază în virtutea cărora un asemenea grup numeros şi puternic, cu convingeri îndeajuns de uniforme, nu este plauzibil să fie format de cele mai bune, ci mai curând de cele mai rele elemente ale oricărei societăţi. După criteriile noastre, principiile de selectare a membrilor unui astfel de grup ar fi aproape integral negative.

În primul rând, este probabil adevărat că, în general, cu cât nivelul inteligenţei şi al educaţiei indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai diferenţiate gusturile şi opiniile lor şi este cu atât mai puţin probabil să cadă de acord asupra unei anumite scări de valori. Un corolar al acestei concluzii este că, atunci când dorim să găsim un grad mai ridicat de uniformitate şi similaritate în viziuni, suntem nevoiţi să coborâm în zonele cu standarde intelectuale şi morale mai scăzute, unde instinctele şi gusturile primare «comune» predomină. Aceasta nu înseamnă că majoritatea oamenilor au standarde morale scăzute; înseamnă doar că grupul cel mai numeros de oameni ale căror valori sunt foarte asemănătoare este de găsit printre cei cu standarde neelevate. Cum s-ar zice, cel mai mic numitor comun este acela care uneşte cel mai extins grup de oameni. Dacă este necesar un grup numeros, suficient de puternic pentru a le impune tuturor celorlalţi vederile sale asupra valorilor vieţii, niciodată el nu va fi constituit din cei cu gusturi extrem de diferenţiate şi evoluate, ci din cei care formează «masa», în sensul peiorativ al termenului; cei mai puţin originali şi independenţi vor fi capabili să încline cu
greutatea numărului lor balanţa în favoarea idealurilor lor specifice.

Dacă un dictator potenţial trebuie să se bizuie însă în întregime pe cei ale căror instincte simple şi primare se întâmplă să fie foarte asemănătoare, numărul lor anevoie va conferi suficientă pondere eforturilor lor. El va trebui să le sporească numărul, convertind mai mulţi indivizi la acelaşi crez simplu.

Aici intervine al doilea principiu negativ de selecţie: el va fi în măsură să obţină sprijinul tuturor celor docili şi creduli, care nu au convingeri proprii ferme, ci sunt pregătiți să accepte un sistem de valori gata confecţionat, numai dacă li se împuie urechile cu el suficient de zgomotos şi de des. Cei ale căror idei vagi şi imperfect formate sunt uşor de influenţat şi ale căror pasiuni şi emoţii sunt grabnic stârnite vor îngroşa astfel rândurile partidului totalitar.

În strânsă legătură cu efortul deliberat al demagogului iscusit, de a strânge laolaltă un corp de susţinători omogen şi strict coerent, intră în acţiune al treilea şi poate cel mai important element negativ al procesului de selecţie. Pare să fie aproape o lege a naturii umane faptul că este mai uşor pentru oameni să cadă de acord asupra unui program negativ, asupra urii împotriva unui duşman, asupra invidiei faţă de cei mai bine situaţi decât asupra oricărei sarcini pozitive. Contrastul dintre «noi» şi «ei», lupta comună împotriva celor din afara grupului par a fi ingredientul esenţial în orice crez care va da coeziune unui grup ce se pregăteşte de o acţiune comună. De aceea, acest mijloc este utilizat întotdeauna de către cei care urmăresc nu doar reunirea de sprijin pentru o politică, ci dobândirea loialităţii necondiţionate a unor mase imense. Din punctul lor de vedere, ura comună are marele avantaj de a le lăsa o mai mare libertate de acţiune decât orice program pozitiv. Ura împotriva duşmanului, fie că este intern, precum «evreul» sau «chiaburul», fie că este extern, pare să fie o armă indispensabilă în panoplia unui lider totalitar.”

Reclame

Cum i-a luat o reporteriță un interviu lui Liviu Dragnea, la pușcărie — un dialog presupus

REPORTERIȚA: Bună ziua, domnule Dragnea.

DRAGNEA: Ai acreditare? Glumeam. OK, n-am nimic cu reporterii. Ia loc. Cui ai dat șpagă ca să intri la mine?

REPORTERIȚA: N-am dat nicio șpagă!

DRAGNEA: Nu? Bine, te cred. Ia zi, ce vrei să știi?

REPORTERIȚA: Păi, în primul rând cum vă simțiți, domnule Dragnea.

DRAGNEA: Cum mă simt? Chiar vrei să știi cum mă simt? Cum dracu’ te-ai simți dumneata într-un loc ca ăsta?

REPORTERIȚA: Mă gândeam că poate ați început să scrieți.

DRAGNEA: Ce să scriu, domnișoară? Muncești degeaba! Te dai peste cap, scrii și dup’ aia vin ăia și cic-ai plagiat! Te mai trezești și c-o condamnare-n plus.

REPORTERIȚA: Mă gândeam că totuși… Așa cum au scris domnii Voiculescu, Becali, ăla cu transformatoru’…

DRAGNEA: Care cu transformatoru’? Fenechiu?

REPORTERIȚA: Exact. Domnu’ Fenechiu.

DRAGNEA: Mda, dumneata ai dreptate. Nu știi niciodată. De-aia am convocat o comisie parlamentară…

REPORTERIȚA: O comisie parlamentară, domnule Dragnea? Dumneavoastră mai aveți încă influență în Parlament?

DRAGNEA: Păi tu ce credeai!

REPORTERIȚA: Dacă mă-ntrebați pe mine, am auzit că domnu’ Ciolacu a cerut desființarea Comisiei Iordache.

DRAGNEA: N-au decât s-o desființeze! Să s-aleagă prafu’! Noroc că eu am alte gânduri cu Comisia Iordache.

REPORTERIȚA: Da? Puteți să-mi spuneți?

DRAGNEA: De ce nu? Eu n-am secrete. Ca alții! E plină țara de secretoși!

REPORTERIȚA: Știu. Statul Paralel. Și serviciile.

DRAGNEA: Vezi că știi?

REPORTERIȚA: Îmi fac meseria, domnule Dragnea. Și deci cum e cu Comisia Iordache? Ce gânduri aveți cu ea?

DRAGNEA: Ce gânduri? Eu n-am doar gânduri, domnișoară, nu știu dacă ați observat, voi ziariștii. Eu ce spun, aia fac!

REPORTERIȚA: Știu, domnule Dragnea.

DRAGNEA: Așa, și cu Comisia… Am vorbit să lucreze pentru mine.

REPORTERIȚA: Cine să lucreze pentru dumneavoastră? Domnul Iordache?

DRAGNEA: Ei, prea vrei să le știi pe toate, domnișoară! Domnul Iordache, domnul Dorneanu. Alți domni. N-are importanță. Ideea e că cineva trebuie să-mi propună un subiect. Sau mai multe.

REPORTERIȚA: Un subiect?

DRAGNEA: Da, domnișoară, ce-i așa greu de priceput? Un subiect pentru carte. Ca să ies mai repede din închisoare.

REPORTERIȚA: A, pentru carte! Comisia să vă propună un subiect?

DRAGNEA: Un subiect, sau mai multe, să am din ce alege. Am și eu anumite specialități, domnișoară, ce credeai!

REPORTERIȚA: Ce specialități aveți dumneavoastră, domnule Dragnea?

DRAGNEA: Ce specialități? Chiar nu știi?

REPORTERIȚA: Mărturisesc că nu.

DRAGNEA: Mă gândeam… Sau ei s-au gândit, mă rog. Că un subiect care ar trezi interesul unor largi categorii de cititori ar fi Aplicații ale geometriei în politică.

REPORTERIȚA: Aveți în vedere statul paralel?

DRAGNEA: Păi ce dracu’ altceva să am în vedere! Bineînțeles că pe el îl am în vedere!

REPORTERIȚA: Deci paralele.

DRAGNEA: Ai înțeles bine, domnișoară.

REPORTERIȚA: În geometria euclidiană?

DRAGNEA: Domnișoară, dacă dumneata îți închipui că faci mișto de mine, te anunț că…

REPORTERIȚA: În sensul că există și geometria lui Lobacevski, asta am vrut să spun.

DRAGNEA: Poa’ să fie și ruși, domnișoară. Pe mine nu mă deranjează! România are nevoie să se-nțeleagă bine cu toți vecinii.

REPORTERIȚA: Da. Și ca să-ncheiem cu comisia, domnule Dragnea…

DRAGNEA: Ce să mai încheiem, domnișoară, că am și încheiat-o! Comisia urmează să-mi propună câteva subiecte, iar eu am s-aleg. Și cu asta basta! Poa’ să fie și despre servicii. E o altă alternativă. Mă pricep la fel de bine și la servicii.

REPORTERIȚA: Bun. Ce le spuneți cititorilor despre doamna Dăncilă?

DRAGNEA: Despre doamna Dăncilă? Ce dracu’ vrei să le spun?

REPORTERIȚA: V-a luat locul la șefia partidului.

DRAGNEA: Asta este.

REPORTERIȚA: Nu vă e milă de ea… mă scuzați, de domnia sa.

DRAGNEA: Milă? Da’ de ce dracu’ să-mi fie milă? Ce, n-o duce bine?

REPORTERIȚA: Are coșmaruri, domnule Dragnea.

DRAGNEA: Zău? Ce coșmaruri are? Și de unde știi tu că are coșmaruri?

REPORTERIȚA: I-am luat un interviu. Dar nu s-a publicat. Se trezește în toiul nopții tremurând toată, lac de sudoare, după ce a visat că s-a deschis ușa și ați intrat dumneavoastră.

DRAGNEA: Și mai departe?

REPORTERIȚA: Mai departe? Păi v-am spus, se trezește. Când intrați dumneavoastră sare din pat și strigă.

DRAGNEA: Ce strigă?

REPORTERIȚA: Păi îmi închipui că „Dragnea”, ce altceva? N-am întrebat-o.

DRAGNEA: Dacă îi mai iei vreodată interviu, să-i spui să nu-i mai fie frică. N-am să intru niciodată la ea în dormitor.

REPORTERIȚA: Știu, domnule Dragnea, că dumneavoastră aveți alte preferințe.

DRAGNEA: Te rog să nu fi obraznică, domnișoară! Ieși afară!

Te faci c-ai uitat, Popescule!

Nu ştiu dacă e o lună de zile, Popescule, de când o-ngropai pe Simona Halep în trecut după o înfrângere de-a ei. Ce spuneai? Că o dată la zece ani apar tineri care aduc un tenis nou, la care ea nu face faţă, că e terminată, că nu ştiu ce, că nu știu cum — nu stau să mai scormonesc printre ştiri vechi, că nu meriţi.

Iar azi, după victoria de la Wimbledon, nu ştii cum să te-mparţi între televiziuni, să le spui cât de grozavă a fost Simona şi cum le-ai prevăzut tu pe toate. Înghiţi-ţi-ai vorbele, marţafoiule acru și înveninat! Nu vreau să te mai aud vreodată. Dacă mai vii joia la Digi, trec pe alt post.

P.S. E 13 zi cu ghinion? Și sâmbătă pe deasupra!

Cică se ieftinesc gazele de la 1 iulie!

Asta îmi aduce aminte de „ieftinirile” din anii comunismului. Pe la sfârşitul anilor ’50 (ai secolului trecut) s-a ieftinit şampania — îmi amintesc şi acuma — de la 35 la 18 lei sticla de trei sferturi; vinul spumos s-a ieftinit şi el la 15 lei sticla, nu-mi amintesc scăzând de la cât… Apoi şampania s-a menţinut ieftină pe toată durata regimului. Pe la sfârşitul anilor ’80 ieşise un banc. Cică românii ar fi cel mai destrăbălat popor din lume. De ce? Fiindcă umblă fără chiloţi şi beau şampanie… Umblau fără chiloţi fiindcă nu se găseau, şi beau şampanie fiindcă încă se mai găsea chiar şi după ce rafturile magazinelor se goliseră, de nu mai găseai decât creveţi vietnamezi şi oţet. (Scobitori îmi amintesc că am găsit o dată la Negreşti–Oaş, într-un circuit ONT al Patriei.)

De Marele Congres!

La anunţarea rezultatului votului pentru şefia PSD se cântă „We are the champions”!… Un dram de decenţă, adunătură de mafioţi pesedişti!

Viorica Dăncilă, proaspăt aleasă, zice: PSD este cel mai românesc dintre partide!… Aici cred că are dreptate Veorica: la câţi cretini numără România, n-ar fi de mirare să fie aşa.

Invitatul Tăriceanu are o viziune: la alegerile prezidenţiale va fi ales un preşedinte echilibrat şi devotat ţării [al cărui nume va începe cu Tări şi se va termina cu ceanu.]

Naţionala mică a României în semifinalele Euro 2019…

…Cică eveniment istoric!

Naţionala mică a României se va bate cu Germania într-una din semifinalele Campionatului European 2019. Toată lumea e de acord: Calificare istorică! Mare bucurie mare! Mesaje de la Oana Zăvoranu! „Artizani” purtaţi pe braţe. Chiote. Surle şi trâmbiţe!…

Am văzut aşa ceva şi în 1986, la Cupa Campionilor Europeni, când Steaua a cucerit marele trofeu. Tot un eveniment istoric a fost şi-atunci. Motiv şi astăzi să ne mândrim că suntem români. Nu? Când ţara întreagă stătea la coadă la pâine, când magazinele mai aveau doar un pic până să se golească de tot, când străzile rămâneau pustii şi timpul încremenea de cel puţin două ori pe zi, câte o oră, în Capitala României, atât cât îi trebuia celui mai iubit fiul al poporului să ajungă de acasă la „serviciu” şi înapoi, iar băieţii cu ochi albaştri (în faza de rezidenţiat!) se înşirau pe străzile din centru, din zece în zece metri, când începuse cartelarea alimentelor — când se întâmplau toate astea, Steaua Bucureşti câştiga Cupa Campionilor Europeni. Cum s-ar zice, circ! Circ fără pâine. Atunci.

Azi avem pâine, şi avem şi circ. În Parlament. Un circ mohorât. Era nevoie de un circ vesel. În bună continuitate. Indivizi care în regimul comunist au fost printre puţinii oameni de afaceri din acele vremuri — Gigi Becali, care s-a ocupat de oi, sau verii săi Ioan, care s-a ocupat de bişniţă cu bilete de cinema, şi Victor, care nu ştiu cu ce s-a ocupat, alături de un George Copos şi de mulţi alţii — cu toţii aveau să devină oameni de fotbal, proprietari de echipă (Steaua, da, chiar ea! — sau Rapid), oameni de mare influenţă în fotbal, milionari de „Forbes 100” sau chiar de „top 1”! Trecuți, destui dintre ei, prin pușcărie.

În bună continuitate, cum spuneam. Nu că ar fi neapărat vreo legătură între figurile mai sus citate şi naţionala mică, U21. Deşi n-a trecut neobservat faptul că „România U21 a fost acaparată de interlopi”.

În bună continuitate, avem astăzi, spre a închide cercul circului, odată cu „marele eveniment fotbalistic”, aldista spălătoreasă (de conştiinţă) ajunsă chiar în ajun avocat al poporului (în timp ce colega ei măcelăreasă încă mai caută un job), avem un Cod Administrativ adoptat prin ordonanţă de urgenţă, care dă frâu liber hoţiei şi mai face un pas spre preşedinţia decorativă mult visată de şerbaiordalicea, avem o Curte Constituţională aservită pesedeului şi o Secţie Specială anti-anticorupţie. Şi câte şi mai câte.

O victorie a Naţionalei mici a României? Vorba lui Bulă din bancul cu sora rămasă borţoasă: Numai asta ne mai lipsea! Ca s-avem şi circul vesel de care duceam lipsă.

De unde le vine aroganţa

Totdeauna am bănuit că în spatele celor care îşi parchează maşinile pe trotuar stă aroganţa. Nesimţirea, dispreţul şi aroganţa. Nu știam unde le vine, care le e „filozofia”. Astăzi am aflat.

Pe o stradă se lucrează la renovarea unei case. O camionetă a tras în dreptul casei, ocupând toată lăţimea trotuarului — n-a mai rămas la dispoziţia pietonilor nici măcar o palmă, trebuie să coboare pe carosabil. Un carosabil foarte circulat în locul acela. Mă adresez unui muncitor: „A cui e maşina?” Mă priveşte chiorâş. „Nu ştiu”, zice. Apare de lângă el un altul, mai în vârstă, de vreo cinzeci de ani. „Ce-i cu maşina?” se închiondorăşte la mine. „E parcată pe trotuar”, zic. „O s-o mut, zice. Am de descărcat nişte materiale. Noi muncim.” „Acum o oră era tot aici, insist. Şi cum adică, cine munceşte nu mai trebuie să respecte legea?” „Noi muncim, zice. O s-o mut. E prea puţini care munceşte, şi prea mulţi care se plimbă.”

Aha. Deci asta era. Bine măcar că nu m-a țintit cu o cărămidă.

Pro-România lui Ponta, „Perestroika” PSD-ului

Tocmai i-am trimis lui Victor Ponta, pe situl partidului Pro-România, mesajul de mai jos.

Domnule Ponta,

Văd că aţi făcut unele declaraţii în privinţa liderului PNL, Ludovic Orban, cum că „nu poți să faci schimbarea politică în România cu indivizi ca Ludovic Orban — un combinator politic din anii 90, mincinos, prefăcut și iresponsabil, plin de «schelete» din anii 2007-2008, mereu pe post de măscărici pentru cei care îl mai bagă în seamă!”

Nu sunt un fan al liberalilor, am votat la europarlamentare cu Alianţa USR–PLUS. Nu pot însă să nu observ. Da, Orban nu-i potrivit pentru rolul de lider al Opoziţiei, pentru simplul fapt că nu se bucură de simpatia electoratului. Din diverse motive. Şi cu siguranţă are şi alte defecte. Dar înverşunarea dv. împotriva lui Orban e clar de unde vi se trage: de la de refuzul acestuia de a vi se alătura la mizeria numită USL, pe care aţi conceput-o în 2011, împreună cu Antonescu şi cu fostul om de casă al lui securistului Voiculescu, Daniel Constantin, care astăzi vă stă din nou alături, cu unicul scop — atunci — de a-l înlătura de la putere pe Traian Băsescu.

Dv. vorbiţi de minciună, prefăcătorie şi iresponsabilitate? Dar ştiu că aveţi tupeu! Aţi ajuns un „disident” al PSD-ului doar fiindcă Dragnea a avut abilitatea să vă profite de conjunctură pentru a vă înlătura de la putere. Mai nou, vă puneţi cenuşă în cap pentru unele eşecuri de pe vremea când aţi fost premier, pozând în victimă. Nu mai trec în revistă acţiunile dv. din vremea mandatului de premier, prin care aţi adus prejudicii grave, pe termen lung, românilor şi României, în intervalul 2012–2015, deoarece n-am nicio îndoială că sunteţi incapabil să înţelegeţi. O dovadă — dacă mai era nevoie de încă una — este maniera grobiană în care vă referiţi la Ludovic Orban, după ce românii tocmai şi-au manifestat prin vot, fără echivoc, preferinţa pentru Dreapta.

Schimbarea politică în România nu se poate face nu cu indivizi ca Orban, ci cu indivizi ca dv. Dv. nu sunteţi Opoziţie ci o variantă „cu faţă umană” a PSD-ului. Un fel de perestroika. Ştiţi cum se spune în popor: lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba.

Amintirea lui „tovarăşe”

Câţiva ani buni trecuseră de când se instalase comunismul, deja riscai să faci ani grei de puşcărie pentru un banc politic spus într-un cerc de colegi de serviciu, şi Doamnei de la şcoala primară noi încă îi mai spuneam „Doamna”. Când fiica mea a făcut şcoala primară, în anii ’70, deja devenise „Tovarăşa”. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în liceu şi la universitate: dom’ profesor a rămas „Dom’ profesor”, iar doamna profesoară a rămas „Doamna profesoară” pentru multă vreme, dacă nu chiar până la sfârşit. (Era de obicei „dom’”, şi nu „domnul”, căci varianta prescurtată, colocvială, a cuvântului avea darul să atenueze gravitatea acceptări vocabularului „burghez”!)

În rest însă… Mă rog, sunt gata să-i dau crezare fostului preşedinte Băsescu că lui, pe vremea când era comandant de navă în marina comercială, subalternii nu îndrăzneau să i se adreseze altfel decât cu „domnule comandant”. Hai să admitem că a fost o excepţie.

Câteva alte ciudăţenii legate de indezirabilul apelativ de pe vremea „regimului burghezo-moşieresc” s-au mai petrecut în spaţiul public. Îmi amintesc de Sanda Ţăranu, ştiristă la Televiziunea Română, care, ameţită de aşa-zisa deschidere ceauşistă de la sfârşitul anilor ’60, i s-a adresat o dată în direct cantautorului Cornel Fugaru cu „domnule Fugaru”; fapt de la care i s-ar fi tras — de n-or fi fost şi alte pricini — marginalizarea la TVR. A mai fost apoi Iosif Sava, celebrul realizator al „Seratelor muzicale”, care, timp de ani de zile, s-a încăpăţânat să evite penibilul „tovarăşe”, înlocuindu-l cu mai diluatul „stimate”. „Stimate Ioan Grigorescu”, i se adresa Iosif Sava nu mai puţin celebrului realizator TV al serialului „Spectacolul lumii” (şi mai târziu „participant” — din studio — la Revoluţie); la care, într-o seară, interlocutorului său, într-o izbucnire de entuziasm, i-a ieşit porumbelul pe gură: „Domnule Sava!”; corectat însă în secunda următoare cu „Tovarăşe Sava!”… Mda.

De regulă, era de neconceput să ţi se accepte folosirea apelativului „domnule” în relaţiile instituţionale, în administraţie, în miliţie sau în armată. Ba chiar la un moment dat a devenit obligatoriu. Prin lege!

În tramvai, în autobuz, în ticsitele mijloace de transport în comun(ism), lucrurile stăteau cam aşa: dacă se întâmpla ca o persoană în vârstă să cedeze locul unei persoane şi mai în vârstă (căci asemenea gesturi erau foarte puţin probabile — după educaţia de care aveau parte la şcoală şi peste tot — din partea tinerilor), atunci invitaţia putea fi uneori însoţită de un afabil „Poftiţi, doamnă/domnule!”. Pe când după o călcătură pe picior, să zicem, urma un iritat: „Uite-te pe unde calci, tovarăşe!” De unde se vede că „tovarăşe” era un fel de substitut pentru „boule!”.

Am luat parte, prin forţa împrejurărilor, la vreo două din acele şedinţe de excomunicare din UTM [Uniunea Tineretului Muncitor, pentru cine nu ştie] a unor colegi pentru că familiile lor făcuseră cerere de emigrare în Israel. Nu erau daţi afară din serviciu, dar nici nu mai puteau face parte din organizaţie! Şi atunci, cei din prezidiu se adresau celor întruniţi în şedinţă ad-hoc, îndemnându-i să voteze pentru excluderea… domnului Cutare — căci dacă părăsea de bunăvoie un stat socialist — nu-i aşa? — nu mai putea fi tovarăş cu noi, cei ce construiam socialismul!

Ca scriitor, îmi era imposibil să mă împac cu ideea că un personaj de-al meu s-ar fi putut adresa vreodată cu „tovarăşe” vreunui alt personaj aflat, să zicem, pe o treaptă de ierarhie superioară. Drept care m-am ferit ca de dracu’ să scriu texte „ancorate în realitate”, cum cereau imperios editorii din epocă. De altfel, mi s-a spus până la urmă pe şleau — a făcut-o cenzorul comunist Şerban Velescu, de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, într-o zi, după o tentativă de-a mea de a obţine undă verde de la Stăpânire pentru publicarea romanului Domnul Marius şi Doamna cea Mică: „Cum vă închipuiţi dumneavoastră că vi se va publica o carte în care personajele îşi spun de o sută de ori domnule-doamnă!”

Una peste alta, de-ar fi fost doar obligaţia legală de a te adresa cu „tovarăşe”! Dar apelativul socialist/comunist mă tem că reuşise să altereze mentalitatea de comunicare în „societatea socialistă multilateral-dezvoltată”. Devenise mai mult decât auto-cenzură. Era un fel de pervertire a comunicării dintre oameni; un soi de acceptare mohorâtă a ideii că la egalitarismul siluit ce se instaurase, un limbaj pe măsură era de neevitat. Nu că domnule/doamnă ar fi fost înlăturate complet din vocabular, ele păstrându-se în cea mai mare parte a conversaţiilor informale, în cercuri restrânse, de amici etc. Dar o vagă stânjeneală se instala şi persista insidios în mulţi dintre noi, cei de-atunci, când cineva, în public, încurcând apelativele, se expunea, folosind „domnule”, riscului ca un potentat al regimului aflat de faţă sau informat asupra faptului să intervină aplicând prompt şi drastic corecţia verbală cuvenită: La noi, stimabile (!), se vorbeşte cu „tovarăşe”!

Când, la câteva zile după schimbarea de regim, din decembrie ’89, m-am adresat colegilor de serviciu în sala de şedinţe cu „Doamnelor şi domnilor”, s-a stârnit o rumoare zgomotoasă — amuzament, consternare şi satisfacţie, toate laolaltă. Şi atât de adânc s-a insinuat făţărnicia comunistă în cei din generaţia mea, încât chiar şi astăzi, la treizeci de ani distanţă, mi se năzăreşte uneori, la auzul apelativelor — deja de mult timp redevenite fireşti — de „domnule” şi „doamnă”, că aud ecouri din acea rumoare de început.

Româna pentru clasa a IX-a: comentarii fandosite

N-am avut plăcerea să frunzăresc Manualul de limba şi literatura română pentru clasa a IX-a, tipărit în 2004 (autori: Florina Rogalski, Daniel Cristea–Enache şi Andrei Grigor, coordonaţi de Eugen Simion) şi deci n-am să fac comentarii asupra lui. Mi-a parvenit, în schimb, o „mostră” din manual — textul intitulat „Degradarea tinereţii sacre”, despre nuvela „Les trois Grâces”, de Mircea Eliade. Şi îmi spun: dacă tot manualul o fi aşa, atunci vai şi-amar!

Iată trei fragmente:

„Valorile sacre şi profane ale naraţiunii mitice se confruntă de astă dată într-o intrigă de tip poliţist, într-o anchetă destinată s-o reorganizeze din interior în chip cronologic şi să ofere de la sine garanţiile realiste pe care lectorul le pretinde.”

„Tot personajul raţionalizant propune identificarea nestatornicei Frusinel cu Persephona, fapt ce impune o întrebare legitimă din partea celui care receptează simbolurile textului: dacă mitul existenţei simultane a unei fiinţe (zeiţe) în spaţiul vieţii şi al morţii reprezintă cheia simbolică a nuvelei, de ce Eliade i-o încredinţează tocmai lui Albini? Strategia naratorului poate fi justificată astfel: odată cu Albini şi lectorul este nevoit să accepte existenţa irealităţii şi caracterul inepuizabil al misterului (…).”

„Prima abilitate a naratorului este de a câştiga încrederea lectorului în demersul raţional al lui Albini, pe care apoi o diminuează progresiv transformând-o în contrariul ei — mefienţa (neîncrederea). Cu alte cuvinte lectorul îşi va descalifica propriul reprezentant logic în text.”

„Garanţiile realiste pe care lectorul le pretinde”?… „Personajul raţionalizant”? [cuvântul nici măcar nu figurează în DEX!]… „existenţa irealităţii”?… „caracterul inepuizabil al misterului”?… „lectorul îşi va descalifica propriul reprezentant logic în text”?

Să nu uităm că este vorba de copii de 15 ani. Care, înainte de orice, trebuie să fie captaţi şi îndrumaţi spre lectură; într-o lume care, se ştie, pe zi ce trece se îndepărtează tot mai mult de lectură. Niciun fragment, în comentariul critic, din nuvela comentată? Dar de ce să ne mirăm? Critica românească, ea însăşi, a pierdut de mult (dacă a avut vreodată), cu nu prea multe excepţii, virtuţile „călăuzitoare” pentru cititorul român. Critica românească — şi din păcate, iată, nici micul virtual cititor de clasa a noua nu este cruţat — există, vorba poetului, mai mult pentru a se „slăvi pe sine”, spre a le folosi literaţilor să-şi etaleze abilităţile stilistice şi aşa-zisele subtilităţi interpretative. Iar într-un final, pentru a-şi agăţa la butonieră, pe baza „listei de lucrări”, (depreciatul) titlu de doctor în… ş.a.m.d.

Dacă ar fi să rezum într-o expresie ce cred eu despre asemenea texte, le-aş zice fandoseli literare de doi bani.

Dragnea: românii sunt frumoși

Etc.

„Multifuncţionala” CANON: scanare cu… cerneală

Dacă aveţi o imprimantă multifuncţională marca CANON, seria Pixma, modelul MX495 — sau poate vreo altă marcă sau vreun alt model — v-aţi convins deja că sunteţi victima unei şmecherii. Nu vorbesc aici de clasica stratagemă a fabricantului: îţi vând o imprimantă ieftină, îmi asum chiar, probabil, oarece pierdere, numai pentru a recupera apoi de la tine cu vârf şi îndesat, în viitor, prin consumabile supraevaluate din gros. Şi cu asta te are la mână fabricantul. Pe termen Lung. Mizând pe resursele tale financiare limitate; şi pe comportamentul tău de client, care va zice: Acum că tot am imprimanta asta, doar n-o s-o arunc ca să cumpăr alta mai convenabilă!

Fabricanţii de birotică mai au însă şi o altă metodă de şmecherire a clientului.

Funcţii corelate abuziv
După cum se ştie, funcţiile unei imprimante multifuncţionale sunt: 1/ imprimarea; 2/ copierea; 3/ scanarea; şi 4/ transmiterea de documente prin fax. Dintre aceste funcţii, ultimele două — scanarea şi transmiterea — nu presupun consum de cerneală/toner. Cu toate acestea, fabricantul, abuzând de poziţia sa dominantă pe piaţă (atunci când o are, desigur — şi o cam are), concepe produsul în aşa fel încât cele două funcţii mai sus menţionate să nu fie active atunci când rezerva de toner a imprimantei este pe zero. Altfel spus, eu, ca să pot scana, am nevoie de cerneală/toner în imprimantă!

La început, am crezut că imprimanta mea are un defect. Am încercat să contactez firma CANON, dar am aflat că în România ea este reprezentată, pentru multifuncţionale, de firma SC IT CLICK & SERVICE. Drept care i-am trimis acesteia următorul mesaj:

„Am o imprimantă Canon MX495. Unul din cartuşe în momentul de faţă este pe jumătate gol. Eu însă am nevoie să fac scanări. Cu toate acestea, imprimanta afişează mesajul «Verificaţi cerneala» şi nu răspunde la nicio comandă. Din câte ştiu, pentru scanare nu e nevoie de cerneală.”

Şi ca să nu mai existe niciun dubiu, reprezentata în România a firmei CANON mi-a răspuns:

„Pentru a putea scana este necesar să aveţi ambele cartuşe funcţionale.
Daca imprimanta afişează erori legate de consumabile, nu o veţi putea folosi pentru scanare.”

Aha, deci aşa stăm!… Sigur, un adept al economiei de piaţă (sută la sută libere) ar putea să spună: dacă nu-ţi convine, îţi cumperi altă imprimantă. La o asemenea posibilă replică trebuie să vin cu câteva precizări. Una la mână, nu am studiat piaţa şi nu deci nu ştiu dacă există imprimante multifuncţionale proiectate corect, adică cu funcţii necorelate în beneficiul producătorului. Probabil că da. Tot aşa cum există imprimante scumpe pentru care cartuşele cu toner de rezervă costă rezonabil. Doi la mână, e cum spuneam mai sus: cumpărătorului, dacă tot a achiziţionat o „multifuncţională” (sună pompos, nu?), nu-i vine uşor s-o arunce ca să-şi ia una proiectată cinstit. Şi, trei la mână, fabricantul ar trebui să-l avertizeze pe client: Nene, vezi că dacă cumperi imprimanta mea, n-o să poţi scana dacă n-ai toner. Dar bineînţeles că fabricantul n-o face. Mizează pe neinformarea cumpărătorului.

Drept care m-am gândit să încerc eu să contribui, cu mijloacele modeste ale blogului meu destul de puţin vizitat, la informarea cumpărătorului.

Şi pentru orice eventualitate, am trimis o reclamaţie şi la Protecţia cumpărătorului, mai precis la: Comisariatul Pentru Protecția Consumatorilor București–Ilfov, str. Transilvaniei, 2, Sector 1, Bucureşti, 10796. (Desigur, fiecare cu comisariatul său teritorial.)

Aşteptăm răspunsul.

Actualizare 3 iunie 2019. Am primit de la OPC București răspunsul următor.

Am trimis OPC București replica de mai jos.

Referitor la răspunsul pe care mi l-aţi trimis prin poștă la sesizarea mea cu numărul de mai sus, privind proiectarea „abuzivă” a imprimantei multifuncționale CANON, seria Pixma, model MX 495, precizez următoarele.

1) Dacă am contactat producătorul. Producătorul, CANON, este o „multinaţională”, reprezentată în România, pentru multifuncţionale inkjet, de către firma SC IT CLICK & SERVICE — şi v-am ataşat dovada: o copie de pe situl CANON. V-o mai ataşez încă o dată.

2) Da, m-am adresat reprezentantului CANON, firma cu numele de la pct. 1 de mai sus, printr-o scrisoare electronică, respectiv e-mail. V-am anexat în prima mea reclamaţie, scrisă, o copie a răspunsului electronic pe care l-am primit de la SC IT CLICK & SERVICE în chestiunea în cauză; răspunsul electronic (e-mail) nu este un document? Ba da. Vi-l ataşez încă o dată. Firma SC IT CLICK & SERVICE confirmă în răspunsul ei electronic că imprimanta nu poate fi folosită pentru scanare dacă nu conţine ambele cartuşe, de cerneală color şi de cerneală alb-negru, pline (ne-goale).

3) Dacă nu am fost destul de clar, să mai explic o dată. Orice certificat de garanţie, chitanţă etc. le consider irelevante în cazul de faţă, deoarece eu nu reclam calitatea unui produs (un produs defect) , ci modul de proiectare abuziv al unei întregi categorii de produse, prin care cumpărătorul român este obligat să cheltuiască bani, respectiv să cumpere cerneală, atunci când, logic, nu ar fi nevoie, respectiv pentru scanare.

Dv. puteţi să daţi curs reclamaţiei mele — care nu mă priveşte numai pe mine ci o categorie largă de cumpărători, clienţi ai multinaţionalei CANON (fiindcă e vorba, fără doar şi poate, şi de alte tipuri de multifuncţionale, proiectate în același mod) — sau o puteţi clasa în grabă, aşa cum aţi făcut-o. Aţi avut de ales între a acţiona, şi a sta comod în fotolii. Cel mai simplu este să nu faci nimic şi să te prevalezi de un formalism birocratic, făcând abstracţie de esenţa problemei sau prefăcându-te că nu ai sesizat-o.

Nu mă voi adresa — deocamdată — Comisiei de Abuzuri a Camerei Deputaţilor (răspunsul dv. fiind în mod clar un abuz), fiindcă, am avut ocazia să mă conving deja, este la fel de PSD-izată ca şi ANPC-ul dv., ca și, din păcate, aproape întreaga administrație. Voi aştepta — sper că nu va dura mult — depesedizarea.

Sergiu–Paul Tumanian

Coincidențe bizare (III)

„A pornit o primă întrebare de la un coleg, îngăduiţi-mi să vă spun aşa, care are acelaşi nume ca şi mine — Petre.
Dar ce loc nu e plăcut în România! Bravo!
Am intrat în sală cu un succes formidabil, bravo!, extrem de important, dar atât de necesar şi atât de util pentru noi toţi.
Aveţi să ştiţi, vă spun aici, un moment deosebit de important prin prezenţa subsemnatului în acest consiliu, bravo!
A se vedea populaţia de cormorani. Cormoranii în România fac baie în piscine, nu se mai feresc de oameni, de pescari nici atât. Vă mulţumesc pentru întrebări! Bravo!”

[Din „discursul” ministrului român al agriculturii, Petre Daea, în Parlamentul European]

Inocentul domn Morar

Judecătorul constituţional Daniel Morar restituie premiul GDS

Domnul Morar adresează Grupului pentru Dialog Social o scrisoare deschisă în care explică pe larg de ce restituie organizaţiei neguvernamentale premiul acordat de aceasta magistratului în… 2011. Pentru că acelaşi premiu a fost acordat şapte ani mai târziu, adică în 2018, procurorului-general al României, Augustin Lazăr. Care este în ultimele zile subiect al unui scandal mediatic, declanşat — foarte probabil — de actuala Putere PSD–ALDE, şi care — cu siguranţă — convine Puterii PSD–ALDE.

Reţinem din scrisoare:

„[D]omnul Augustin Lazăr nu a fost un torționar, însă nu este nici un inocent. Profesia de procuror în regimul comunist a ales-o în cunoștință de cauză și trebuia să înțeleagă care sunt consecințele unei asemenea activități într-un regim represiv. Avea de ales, chiar în condițiile acelor vremuri, mai ales că erau anii 80, iar nu anii 50. Istoria ne arată că actele de tortură în timpul regimurilor dictatoriale erau comise de regulă de forțele de miliție/poliție, de către ofițeri de siguranță/securitate sau de către gardienii închisorilor. Însă, tot istoria ne arată că disidenții politici erau oprimați de către autoritățile regimului, de regulă, cu ajutorul magistraturii. Procurorii și judecătorii acestor regimuri politice erau cei care, potrivit legii, dispuneau trimiterea în judecată a oponenților regimului și, respectiv, dispuneau condamnarea și încarcerarea acestora. Tot ei erau cei care cenzurau, într-un fel sau altul, liberarea condiționată a deținuților.”

Reţinem de asemenea din tardiva scrisoare deschisă:

„[R]evoluția din decembrie 1989 m-a «prins» în facultate, student la Drept, la Universitatea UBB din Cluj-Napoca, la vârsta de 23 de ani, având educația intelectuală pe care mi-o permiteau cărțile și lecturile disponibile într-o societate închisă.”

De unde putem deduce că inocentul domn Morar, în momentul înscrierii la o facultate de drept, în societatea închisă în care trăia, nu avea alte ambiţii decât să ajungă jurisconsult sau avocat. Şi asta deoarece, aşa cum el însuşi mărturiseşte, procurorii şi judecătorii din acele vremuri, nefiind de regulă chiar torţionari, contribuiau totuşi, volens-nolens, la reprimarea contestatarilor regimului. Să mai adăugăm că în societatea închisă în care dl Morar aspira să ajungă avocat sau jurisconsult, admiterea la o facultate de drept (ca şi de ziaristică sau chiar de istorie), în anii ’80, era condiţionată de obţinerea prealabilă a unei recomandări din partea comitetului local al PCR. Aşa, ca o garanţie a ataşamentului viitorului magistrat — mai puţin jurisconsult sau avocat! — la „valorile moralei şi eticii socialiste”.

Şi uite-aşa, întorsăturile (benefice) ale istoriei ne scot uneori eroi imaculaţi.

Banul public la Primăria Capitalei

Sesizare la Curtea de Conturi a României

Actriţa Dorina Lazăr, fostă directoare a teatrului Odeon din Bucureşti, a câştigat un proces pe care i l-a intentat acum doi ani „sultănesei” Bucureştiului, Gabriela Firea, după cea aceasta a destituit-o pe directoare, aparent fără niciun motiv.

„Ca un fapt divers, ea a mai adăugat că la proces, Gabriela Firea nu s-a folosit de oficiul juridic al Primăriei, apelând la o firmă de avocatură a unui israelian”, se precizează într-un articol publicat de ziarul Libertatea, pe 2 martie.

Este motivul pentru care în aceeaşi zi am trimis Curţii de Conturi a României următorul mesaj:

Banul public la Primăria Capitalei
Presa a informat despre procesul pe care primarul general al Capitalei, Gabriela Firea, l-a avut cu directoarea teatrului Odeon, Dorina Lazăr, câștigat de aceasta din urmă. În proces, Gabriela Firea ar fi recurs la serviciile unor avocați israelieni în loc să se folosească de cei ai Primăriei. Nu este acesta oare un caz de cheltuire abuzivă a banului public?
Nu doresc ca acest mesaj să fie propriu-zis o petiție, doar o sugestie de autosesizare a Curții de Conturi a României.”

Ca răspuns, am primit de la Curtea de Conturi scrisoarea de mai jos, în care se spune, printre altele, că

„[P]etiţia dumneavoastră a fost transmisă Camerei de Conturi Bucureşti în vederea analizării şi verificării aspectelor semnalate, care intră în atribuţiile de verificare ale Curţii de Conturi a României, cu ocazia acţiunii de audit financiar ce se va desfăşura la Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti în anul 2019, conform programului anual de activitate aprobat de Plenul Curţii de Conturi a României.”

%d blogeri au apreciat asta: