Category Archives: Actualitați românești

Nu ştiu ce să mai inventeze

Asaltul împotriva justiției

Asaltul împotriva justiţiei continuă neabătut. Toţi pentru unul. Adică pentru Dragnea. (Dar, ca s-o spunem pe-a dreaptă: nu-i doar unul. Aşteaptă şi alţii. Cu încredere în politica partidului!) Au pornit de la dezincriminare de fapte penale. Le-a mers cât le-a mers. Au continuat cu eliberări din penitenciare pe motiv de înghesuială în celule. Pe-asta au şi făcut-o. Au trecut la proceduri de urmărire: cică să-l anunţi pe suspect când începi să-l urmăreşti. (Adică să-i pui pisicii clopoţei.) A mers cât a mers. Au inventat despăgubirile pentru condiţii grele de detenţie. Rămâne de văzut cât le va merge. Vine la rând: pedeapsa executată acasă. Deci acel „unul” pentru care se zbat toţi, dacă cu invenţiile anterioare o dau în bară, măcar să stea acasă, condamnat la căldurică, la piscină şi tot tacâmul.

Ultima găselniţă: protocoalele. Cică înţelegerea dintre parchete şi SRI conţine chestii odioase! Bun. Odioase sau nu, o fi, într-adevăr, câte ceva suspect. De pildă, de ce să fie obligat procurorul să-i raporteze ofiţerului SRI cum i-a folosit informaţiile? Dar de aici până la anularea tuturor proceselor judecate începând din 2009, cum vrea deputatul penal Mitralieră, e cale lungă.

Au afectat protocoalele fondul judecăţilor? E ceva imoral în protocoale? Poate este. Dar nu cumva esenţa protocoalelor este că a s-a ajuns la ticăloşi? Poate că imoral este şi să urmăreşti sub acoperire, nu? Se cheamă că tu, agent de urmărire, te dai drept altcineva. Se cheamă că te prefaci. Or, prefăcătoria e imorală. De altfel, în elanul său „purificator”, PSD-ul a încercat-o şi pe-asta, cum ziceam: să-i pună pisicii clopoţei. Să ne imaginăm că agentul de urmărire se dă drept client al traficantului de droguri. Traficantul cade în plasă, bietul de el. A fost tras pe sfoară. Altfel, n-ar fi ajuns la el. Şi atunci, ce e mai bine? Să-i vină poliţia, în uniformă, la uşă? Sau să-l lăsăm pe traficant să-şi facă mendrele? Şi alţi şi alţi tineri nesăbuiţi să le cadă victime şi să ajungă narcomani? Sau să uzăm de… protocoale şi să-i salvăm de la moartea albă?

Între traficanţii de droguri şi traficanţii de bani ai statului, de pe urma cărora dezinfectăm spitalele cu apă de ploaie, întindem asfalt din zer de brânză (sau nu-l întindem deloc), sau sfeterisim medicamente esenţiale,şi câte şi mai câte, ce deosebire ar fi?

Să fim serioşi. Protocoalele or avea, poate, câteva chestii care scârţâie. Dar în principiu sunt bune şi necesare. Chiar dacă este anapoda ca procurorul să-i dea raportul ofiţerului SRI, asta nu înseamnă că informaţiile pe care acesta din urmă le-a cules şi le-a înmânat procurorului, n-au prins bine. Ticălosul se află pe bună dreptate după gratii.

Reclame

Corupţia şi siguranţa naţională

Cum s-o dărâmi pe Codruţa în cinci paşi

Vă amintiţi cum în 2012 „dom’ profesor” Dan Voiculescu schiţa paşii de parcurs pentru suspendarea lui Băsescu? Pasul 1, pasul 2, pasul 3 etc. Băsescu era atunci inamicul public nr. 1 (pentru USL, altminteri creată pentru unicul scop de a se descotorosi de un preşedinte care nu ştia de glumă în privinţa independenţei justiţiei).
Acum inamicul public nr. 1 e altul. Mă rog, alta. Laura Codruţa Kövesi. Nici ea nu ştie de glumă în privinţa urmăririi juridice a penalilor. Şi ea le stă acum în gât. Drept urmare, s-a pus — deja de ceva vreme – de un „incubator” de soluţii de eliminare. Planul A fost „eliminarea” directă, prin raportul lui Slugărel. Se pare totuşi că nu prea iese. Şi atunci au activat Planul B. Planul B spune aşa: faceţi uz de protocoale. Cele de colaborare între DNA şi SRI. Nu se poate să nu descoperiţi ceva pe-acolo. Hai, la treabă!

N-a fost uşor. Dar „incubatoarele” de eliminare n-au stat degeaba. Au zis aşa:

Pasul 1. Protocoalele de colaborare DNA–SRI, de acum câţiva ani, există? Există. Deci Codruţa a colaborat cu SRI. Şi…

Statutul procurorilor
Pasul 2. Ia vedeţi, au procurorii voie să colaboreze cu serviciile? (Procurorii, la ei ne referim; judecătorii nu ne interesează. Deocamdată. Nu-i vreo lege în sensul ăsta?… Ba, cum să nu (dom’le Dragnea)! Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor ce zice? Păi, la art. 7, zice aşa — simplific, ştiţi: „Judecătorii, procurorii (…) nu pot fi (…) colaboratori ai serviciilor de informaţii”… Şi, mai departe?… Mai departe zice aşa: „încălcarea dispoziţiilor [de mai sus] conduce la eliberarea din funcţia deţinută (…) de (…) procuror.”

Excelent! Asta e! O băgăm la Legea 303 şi am ars-o!… Da, dar… nu e tocmai clar (dom’le Dragnea). Ştiţi anti-corupţia — aia de care se ocupă DNA — se vinde bine în ţară, şi la fel şi-n străinătate, la EU, la CE… S-a vorbit de ea şi la Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Au băgat corupţia la vulnerabilităţi la adresa securităţii naţionale… Şi atunci…

Strategia CSAT
Pasul 3. Ia vedeţi, cum pleacă corupţia de la CSAT! Că n-are ce căuta acolo!… Păi, e cam greu. Că, uite, în iunie 2015, CSAT, cu Iohannis în frunte, a scos un document numit „Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015–2019. O Românie puternică în Europa şi în lume”. Chestii d-astea! Cică:

„Corupţia vulnerabilizează statul, generează prejudicii economiei şi afectează potenţialul de dezvoltare a ţării, buna guvernanţă, decizia în folosul cetăţenilor şi comunităţilor, precum şi încrederea în actul de justiţie şi în instituţiile statului. În plan extern, persistenţa corupţiei are impact negativ asupra credibilităţii şi imaginii ţării noastre.” (paragr. 3.3. Vulnerabilităţi, pct. 68)

Se mai zice în document:

„Nerealizarea obiectivelor de dezvoltare ale României poate fi generată de persistenţa dificultăţilor economice, proliferarea economiei subterane şi a corupţiei, evaziunea fiscală, precaritatea infrastructurii, dar şi de factori externi precum perpetuarea decalajelor de dezvoltare la nivelul Uniunii Europene şi gradul scăzut de rezistență faţă de turbulenţele majore de pe pieţele externe, mai ales pe zona financiar-bancară.” (paragr. 3.2. Riscuri, pct. 59)

Păi, putea să zică toate astea? Ia vedeţi voi, nu găsiţi niscaiva definiţii pe undeva? Corupţia vulnerabilizează statul? Unde scrie de vulnerabilităţi la adresa securităţii statului? Nu-i nicio lege pe chestia asta?… Ar fi (dom’le Dragnea), dar… Păi, ce mai staţi! Hai…

Vulnerabilităţile după Legea 51/1991
Pasul 4. Ia uitaţi care sunt, după Legea 51/1991 (republicată) privind securitatea naţională a României, ameninţările la adresa securităţii sunt — citez:

„a) planurile şi acţiunile care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului român;
b) acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare străine, aservirea faţă de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizaţii străine de a săvârşi oricare din aceste fapte;
c) trădarea prin ajutarea inamicului;
d) acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat;
e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum şi divulgarea secretelor de stat sau neglijenţa în păstrarea acestora;
f) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale;
g) acţiunile prin care se atentează la viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcţii importante în stat ori a reprezentanţilor altor state sau ai organizaţiilor internaţionale, a căror protecţie trebuie să fie asigurată pe timpul şederii în România, potrivit legii, tratatelor şi convenţiilor încheiate, precum şi practicii internaţionale;
h) iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;
i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte;
j) atentatele contra unei colectivităţi, săvârşite prin orice mijloace;
k) sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unităţile autorizate să le deţină, contrabanda cu acestea, producerea, deţinerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea lor în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, precum şi portul de armament sau muniţie, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol securitatea naţională;
l) iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a)-k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.” (Art. 3)

Păi şi unde-i „corupţia”? Nicăieri! Excelent! Păi gata, deci CSAT n-avea niciun drept să vorbească de corupţie legat de securitatea naţională… Dar, ştiţi (dom’le Dragnea), o fac şi eu pe avocatul diavolului. Ar putea cineva, aşa, din rea-credinţă, cum se-ntâmplă de-atâtea ori, să se găsească să despice firu-n patru. Ar putea să zică că, uite, să luăm… punctul f de mai sus… Vi-l mai citesc o dată (dom’le Dragnea): „subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale”. Toate astea sunt ameninţări la adresa securităţii naţionale, nu po’ să negi. Că aşa scrie în lege. Nu vreau să vă supăr (dom’le Dragnea), dar cineva de rea-credinţă, ar putea să citească paragraful ăsta, aşa, mai pe sărite, cum s-ar zice. Ar putea să zică aşa: „Orice (…) acţiuni care (…) aduc atingere capacităţii de apărare ori altor (…) interese ale ţării” constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale… Şi aicea găsim şi corupţia?… Găsim, fir-ar să fie (dom’le Dragnea)… Şi nu-i numai asta. Mai sunt şi alţii care se bagă în ciorbă. Unii de le zice Grupul de Studii de Securitate.

Mizeriile corupţiei
Nu mă-ntrebaţi cine-s ăştia, că habar n-am. Da zic aşa, ăştia de la Grup:

„— corupţia distorsionează însuși principiul competiției specific economiei de piață, încurajând în schimb obținerea de favoruri prin mituirea funcționarilor publici;
— corupția duce la pierderea sau irosirea banului public, limitând potențialul economic al statului, al societății ori al comunităților locale;
— corupția ignoră normele morale și legale, încurajând în schimb alte forme de infracționalitate;
— corupția scade astfel coeziunea socială și politică, generând noi clivaje între victime și presupușii vinovați;
— corupția delegitimează clasa politică, autoritățile statului, încurajând în schimb mișcările și partidele populiste, de extremă-dreaptă sau extremă-stângă;
— corupția permite accederea în funcții publice pe alte criterii decât cele de merit, contribuind la fenomene adiacente precum proasta guvernare și la scăderea calității serviciilor publice.”

Cum funcţionează CSAT
Eu mi-am făcut datoria să vă atrag atenţia (dom’le Dragnea). Şi v-aş mai atrage atenţia, dacă-mi permiteţi (dom’le Dragnea), că mai e şi Legea 415 din 2002, privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, unde zice că atribuţia de a „aproba principalele direcţii de activitate şi măsurile generale necesare pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale” (art. 4, lit. f, pct. 22). Cu alte cuvinte, dacă Strategia aia de care ziceam mai pe la-nceput se referă la corupţie ca fiind o ameninţare la adresa securităţii naţionale, înseamnă că CSAT e îndreptăţit să declare chestia asta — ştiţi, Strategia, bat-o vina!… Dar Iohannis ce zice de toată povestea asta… Preşedintele (dom’le Dragnea) zice aşa: „CSAT este instituția care organizează și coordonează toate activitățile referitoare la apărarea și securitatea țării, însă stabilește doar direcții de acțiune, măsuri generale pentru prevenirea și înlăturarea riscurilor la adresa securității naționale, generează un cadru strategic de coordonare, dar nu decide colaborări punctuale între instituții.”… Ca să nu mai spun că e cam tuflit preşedintele după ce i-au mai tăiat din atribuţii, ştiţi dumneavoastră (dom’le Dragnea)… Dacă doar stabileşte direcţii, e OK. Bine că nu face legi, că de-asta mi-era mie teamă. Bun, atunci mergem înainte! Nu mai rămâne decât…

Cine-i Dana Gîrbovan?
Pasul 5. Să găsim pe cineva să pună în mişcare toată mustăria asta. Ia zi, pe cine vezi tu?… Ar fi o doamnă pe care o ştiu eu. Şi mi se pare foarte potrivită… Competentă? Devotată?… Nu ştiu câte e de competentă şi de devotată, dar are o mutrişoară (dom’le Dragnea)! Mieluşel. O cheamă Dana Gîrbovan. O să-i bage în cofă pe ăia de la EU şi de la CE, alde Timmermans sau Junker. Ia uitaţi ce zice de ea Graiul Sălajului, din 11 decembrie 2017:

„Judecătoarea Dana Gîrbovan, preşedinta Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România, singurul ONG acceptat în comisia Iordache (…) a intrat în atenţia presei pe vremea Guvernului Victor Ponta, când a criticat aspru politizarea unor instituţii ale Justiţiei.
Apoi, la începutul acestui an [2017], judecătoarea de pe malul Someşului a apărut din nou în presa după ce şi-a arătat susţinerea (…) cu privire la Ordonanţa 13 privind introducerea pragului la abuzul în serviciu, ordonanţa care a scos în stradă sute de mii de cetăţeni. Presa centrală mai spunea la acea vreme că, drept răsplată pentru susţinerea proiectului ministrului justiţiei de atunci, Florin Iordache, Dana Gîrbovan era una din variantele vehiculate pentru preluarea ministerului Justiţiei.
Odată cu apariţia şi dezbaterile noilor modificări propuse de PSD la legile justiţiei, sălăjeanca Dana Gîrbovan iese din nou în atenţia publică prin postări detaliate prin care susţine (…) noul pachet legislativ. Ba chiar aflăm din Cotidianul.ro, un trust de presă care îi promovează intens activitatea, că Dana Gîrbovan din Jibou, prin calitatea de preşedinte la UNJR, face propuneri pe noul pachet de legi care se dezbat in Parlament.
Comisia speciala pentru Legile justiţiei, din Parlament, condusa de Florin Iordache, a adoptat săptămâna trecută înfiinţarea «Secţiei de investigare a unor infracţiuni din Justiţie».”

Şi în plus — mai adaug de la mine — merge pe la televiziunile exact alea care trebuie: Antena 3, România TV şi altele (dom’le Dragnea)… Bun, asta e! Daţi-i bătaie, băieţi! Începem cu pasul 1. Desecretizarea! La protocoale mă refer. După care, toate merg şnur! Plus că poate mai găsim câte ceva să-i ajutăm pe băieţii noştri.

Cum se vede în grupul ALDE–România de la Bruxelles asaltul împotriva legilor justiţiei şi al DNA

Aşadar, recapitulând cele petrecute în ultimele zile, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a dat aviz negativ cererii de revocare din funcţie a şefei DNA, Laura Codruţa Kövesi. Cum reacţionează eurodeputata Norica Nicolai când se discută în Parlamentul European situaţia justiţiei în România s-a văzut mult prea bine în România, acum câteva zile, şi nu mai este nevoie de comentarii. Dar care este părerea unei alte eurodeputate ALDE, Renate Weber, în legătură cu acest subiect?

Un interviu la RFI cu gust amar
Într-un interviu recent — 28 februarie — la Radio France International, reporterul i se adresează europarlamentarei din grupul ALDE:

Reporter: CSM a dat ieri aviz negativ solicitării ministrului justiţiei de revocare a procurorului-şef al DNA, Laura Codruţa Kövesi. Vă întreb mai întâi, doamnă Weber, cum priviţi acest vot al secţiei de procurori a CSM?
Renate Weber: Cu siguranţă că eu personal îl privesc nu neapărat cu surprindere, dar cu un gust foarte amar, pentru că mi se pare incredibil ca secţia de procurori să accepte să discute, aşa cum a fost discuţia de ieri, când doi dintre membrii săi se află în ancheta DNA. Deci este aici un conflict de interese uriaş şi nu înţeleg, sincer, cum cei doi nu s-au abţinut de la a participa la aceste discuţii, sau cum secţia de procurori nu a decis ca cei doi să nu participe.
Reporter: Cei doi, adică?
RW: Cei doi procurori care se află în… care au plângere penală şi în legătură cu care există investigaţii la DNA. Acesta este un conflict de interese. Este o chestiune care în mod normal, în instanţele din România de exemplu, nu se poate întâmpla pentru că există procedura abţinerii sau procedura recuzării. Ei, în mod asemănător, aşa ar fi trebuit, şi ieri, în secţia de procurori… Adică vreau să spun că orice procedură viciată într-o temă de o asemenea sensibilitate şi de o asemenea importanţă este un semn că ceva nu e în ordine, că ceva trebuie schimbat în general. Inclusiv în felul în care funcţionează CSM-ul.”


Aşadar, RW simte un „gust foarte amar” pentru că doi dintre procurorii semnatari ai avizului negativ al CSM — RW apucase să spună „în ancheta DNA”, dar, la insistenţa reporterului, s-a corectat: „au plângere penală şi în legătură cu care există investigaţii la DNA”. (Mă rog, nu chiar anchetă!)

În mod straniu, n-o deranjează pe RW că însuşi acuzatorul, ministrul justiţiei Tudorel Toader, a semnat pentru… propriu-i punct de vedere pe respectivul aviz! Asta nu i-a lăsat niciun gust amar. (Poate i s-a părut chiar dulce?… având în vedere, aş adăuga, că TT are susţinerea ALDE, comună celor doi.)

Am adresat CSM mesajul de mai jos.

Bună ziua
Revin cu rugămintea de a obţine de la dumneavoastră o clarificare în legătură cu respingerea de către CSM, secţia procurori, a cererii de revocare a procurorului-şef al DNA. Şi anume privitor la informaţia apărută în mass-media — şi invocată totodată de europarlamentara Renate Weber într-un interviu la RFI — cum că doi dintre procurori, Cristian Ban şi Nicolae Solomon, ar fi anchetaţi de DNA şi deci ar fi fost de dorit să se abţină de la semnătură sau nu ar fi trebuit să fie invitaţi să semneze rezoluţia de respingere a cererii de revocare.
Consider că o asemenea clarificare din partea dumneavoastră ar fi cât se poate de utilă pentru opinia publică. La fel de utilă ar fi şi pentru CSM şi în general pentru imaginea justiţiei din România.
Dacă întâmplător aţi făcut-o deja, am rugămintea să-mi indicaţi situl unde poate fi găsită.
Cu mulţumiri,
Paul Tumanian [adresă; telefon]


Sunt în aşteptarea răspunsului… Dacă va veni vreodată.

Pe ce se bazează RW atunci când afirmă că doi procurori ai CSM sunt investigaţi de DNA? Singura sursă disponibilă în spaţiul public este luju.ro , adică publicaţia „Lumea justiţiei”, unde este prezentată şi comentată cu lux de amănunte plângerea unui avocat, pe nume Florin Ghiulbenghian, depusă la DNA în 2016, împotriva celor doi avocaţi ai CSM.

Cu alte cuvinte, tot aşa cum ministrul justiţiei şi-a întocmit raportul privitor la DNA sprijinindu-se copios pe informaţii din mass-media, cu precădere de la Antena 3, tot aşa şi RW se sprijină pe spusele unei publicaţii. O publicaţie destul de dubioasă, după cum vom vedea. Deci nimic oficial.

Din ce surse se informează europarlamentara ALDE?
Mai întâi, cine este Florin Ghiulbenghian? Ei bine, avocatul FG a fost condamnat pe 6 mai 2016, de Judecătoria Sectorului 1, la patru ani închisoare pentru înșelăciune într-un proces cu Banca Comercială Carpatica. Când a fost condamnat FG? În acelaşi an în care a depus plângerea împotriva procurorilor! Adică 2016. Unde am mai auzit oare, recent, de o asemenea practică: inculpatul/condamnatul depune plângere penală împotriva procurorilor/judecătorilor?

Ştirea de pe luju.ro a mai fost preluată, aţi ghicit, de Antena 3. Şi atât.

Dar ce/cine este publicaţia electronică „Lumea justiţiei” — luju.ro? Redactorul-şef al publicaţiei este un ziarist, pe nume Răzvan Savaliuc. Iată câteva titluri din ziarul „Adevărul”, care îl privesc pe RS: „Procurorii care instrumentează dosarul «Ordonanţei 13», reclamaţi la Inspecţia Judiciară de «Lumea Justiţiei», un site apropiat Antenelor [subl. mea]” (martie 2017). Sau: „Circul continuă în procesul dintre postul Antena 3 şi Codruţa Kovesi: Răzvan Savaliuc [subl. mea] a cerut recuzarea completului de judecători şi strămutarea procesului” (decembrie 2016). Sau: „Circ în procesul Codruţei Kovesi împotriva postului Antena 3: jurnalistul Răzvan Savaliuc [subl. mea] a cerut amendarea şefei DNA”. Etc.

Iată de asemenea ce articole scrie Savaliuc (citez de pe situl corectnews.com): „Iohannis si Kovesi renasc practicile Securitatii si ura de clasa”. „Coruptie la Strasbourg pe legile justitiei. Atentatul la suveranitatea Romaniei a fost dejucat”. „Adio Kovesi! Klaus te saluta!”. „Linsajul judiciar al chirurgului Lucan si distrugerea transplantului in Romania”…

Are vreo legătură „Lumea justiţiei”/Răzvan Savaliuc cu propaganda rusă?
Cine credeţi că îl ridică în slăvi pe RS? Aţi ghicit: sputnik.md. Iată câteva titluri din sputnik.md: „Răzvan Savaliuc îl face praf pe ambasadorul Hans Klemm” („Obraznicul ambasador Hans Klemm nu pierde nicio ocazie să ne umilească, nu avem bani și pentru că plătim rachetele Patriot și avioanele F16 de care nu avem nevoie”). Sau: „Pleșoianu și doi mari ziariști au făcut-o praf pe Kovesi” [unul din cei doi mari ziarişti este RS!]. Sau: „Savaliuc: «Kovesi, președinte — străinii o pregătesc» — reacție totală Ciutacu”… Cred că ajunge.

Din asemenea surse se inspira eurodeputata RW când afirma la RFI că are „un gust foarte amar”.

A fost odată Renate Weber
Doamna Weber, înainte să ajungă deputată la Bruxelles, pe lângă numeroase alte activităţi, a fost membră, ba chiar co-preşedintă a Comitetul Helsinki pentru Apărarea Drepturilor Omului, APADOR–CH, şi preşedintă a Fundaţiei (Soros) pentru o Societate Deschisă. Printre multe altele, cum ziceam…

Dar acum?

Astăzi RW este europarlamentară, membră a grupului ALDE din Parlamentul European, membră a partidului cu acelaşi nume din România, în fruntea căruia se află Tăriceanul cel trimis în judecată de DNA pentru mărturie mincinoasă. „Este vorba despre declaraţia pe care a dat-o la DNA Braşov la data de 15 aprilie 2016 [în legătură cu] retrocedarea către Paul Philippe Al României a unor suprafeţe de teren în Băneasa (fosta fermă regală) şi Snagov (trunchiul de pădure Fundul Sacului), [cu] implicarea inculpaţilor Tal Silberstein, Beny Steinmetz, Moshe Agavi (…) în procedurile de retrocedare.”

O companie „onorantă” pentru RW
Iată ce aflăm de pe situl aktual24.ro, 13 feb. 2018:

„Mai mulţi jurnalişti care se ocupă de România au primit, duminică seară, după emisiunile în tandem de la Antena 3 si RTV în care procurori DNA au fost acuzaţi de măsluirea dosarelor, un mail în care este atacată violent Laura Codruţa Kovesi sub pretextul «apărării luptei anticorupţie» din România. Mesajul a fost trimis de o companie de public-relations din Marea Britanie.” Şi se referă la scandalul dezvăluirilor privind abuzurile DNA (v. cazul DNA Ploieşti)

Care era lista? Ne-o dezvăluie, cine credeţi? sputnik.md: Călin Popescu Tăriceanu, Sebastian Ghiţă, Liviu Pleşoianu, Renate Weber, Bogdan Chireac, Daniel Dragomir şi Ingrid Mocanu. Cum spuneam, „onorantă” companie! N-am auzit-o pe RW să iasă public şi să conteste ştirea.

RW în trecutul recent
În 2014 lucrurile stăteau cu totul altfel. RW era deputat PNL, iar despre actualul ei şef la ALDE din România avea o cu totul altă părere: „Renate Weber ironizează la RFI anunţul făcut de premierul Victor Ponta, care spunea marţi că l-ar vrea prim-ministru pe Călin Popescu Tăriceanu, dacă va ajunge preşedinte. Europarlamentarul PNL califică acest anunţ drept o glumă şi-l compară pe candidatul PSD cu un «jongleur care scoate iepuraşi din pălărie».” La data aceea, RW, după ce pusese umărul din gros la „monstruoasa coaliţie” USL pentru dărâmarea lui Băsescu (inclusiv la Antena 3; ceea ce, fie vorba între noi, i s-a întâmplat şi mai recent, de mai multe ori), deja se simţea dezlegată de „obligaţiile” faţă de PSD şi deci mai slobodă la gură.

Şi, s-o recunoaştem în final, RW are totuşi jumătăţi de sclipiri de luciditate când afirmă că: „Oamenii care ies în stradă în Piaţa Victoriei şi în alte pieţe din oraşe mari din România nu ies pentru că nu se redactează o hotărâre judecătoreasca cu anii. Ei ies pentru că există o percepţie că, dacă te atingi şi cu o floare de legile justiţiei acum, şi insist asupra cuvântului «acum», o faci pentru că vrei de fapt să sugrumi toată lupta anticorupţie. Şi aceasta de ce? Pentru că, sincer, câtă vreme ai în fruntea partidului de guvernământ o persoană care are o condamnare penală nu ai cum să ştergi din percepţia publică ideea că este un conflict de interese şi că este o chestiune pro domo. Nu ai cum să scoţi asta din mintea oamenilor.”

Asta se întâmpla în noiembrie 2017. A se observa că RW nu era de părere că există un atac real din partea Puterii la legile justiţiei. Ci doar o percepţie. Drept care, se arată dispusă să-l sacrifice pe şeful PSD. (Cine ştie însă ce aspiraţii secrete are şeful ei de partid, Tăriceanu, în raport cu aliatul său actual; şi noi încă nu le ştim?)

Actualizare 7 martie 2018
De la Consiliul Superior al Magistraturii am primit răspunsul de mai jos. Rezoluţia la cererea mea este, în final, următoarea. „Informaţiile solicitate de dumneavoastră nu reprezintă, în accepţiunea Legii nr. 544/2001, informaţii de interes public care să rezulte din activităţile Consiliului Superior al Magistraturii ca instituţie/autoritate publică. Având în vedere cele mai sus enunţate, vă informăm că obiectul cererii dumneavoastră excede competenţelor Consiliului Superior al Magistraturii.”

Da, denigrez România de coşmar

Nicolici. Şerbani-Nicolae-Sex-anal. Iordachi-Altă-întrebare. Tăriceni-Stat-paralel. Dragne-Poliţia-politică-contra-Puterii. Dan-Voiculeşti-Suspendăm-Pasul-unu-Pasul-doi-Votat-senator-70-la-sută-locuitori-sector-4-Capitală. Codrini-Tudorele-fă-ceva-Fiindcă-putem. Bogdani-Chirieaci. Sorini-Roşca-Stăneşti. Ciutaci. Gâzi-Antena-3. Bacalbaşe. Dariuşi-Vâlcovi-Tablouri-în-pereţi-Vin-javrele-Apă-ieftină. Radu-Mazări-Madagascar. Nicuşori-Constantineşti. Truici. Pescarii. Florici. Ponte-MTO. Norici-Nicolai-cu-mâini-în-şold. Pui-Popovici. Sebastieni-Ghiţi-Belgrad. Cozme şi Cosme. Măgureni-securişti. Ilieşti-Revoluţie-Mineriade. Ecaterine-Androneşti-Bacalaureat-secund. Bice-Costa-Rice. Zgone-Izgone. Kelemeni-buni-la-toate. Petre-Romani-Walter-Romani. Adriani-Năstaşi-Sinucigaşi. Tudorei-Slugărei-Făcut-ceva-Denigrat-România. Nichite-Amante-supravegheate. Funari-Tricolori. Şove-Mari-proiecte-Miruri-în-creştet. Tri-Becali. Firi-Pandei. Crini-Antoneşti. Geoane. Vosganieni. Lucani. Lii-Olguţe. Severini. Mitre. Sorin-Opreşti. Dan-Diaconeşti-Nu-ştiţi-ce-pierdeţi. Cătălini-Voici. Mischii. Gabriel-Opre. Şi-câţi-şi-mai-câţi. Votaţi-de-electoratul-din-România. (Scuze pentru ne-ordine-alfabetică/ ne-ordine-cronologică. Dar în coşmar vin de a valma. Şi tot vin. Şi tot vin.)

O pasarelă a căzut


O pasarelă a căzut. Lângă Ploieşti. Estimările merg de la 4 tone la 10 tone. Rugină. Fier vechi. Trenurile s-au oprit. Au venit specialiştii. Au apărut purtătorii de cuvânt. Ministrul transporturilor. Au trecut cinci ore. Specialiştii au adus un tub de oxigen. Şi unul de acetilenă. Alţi purtători de cuvânt. Ministrul transporturilor e din nou pe ecran. Specialiştii au adus un flex. Zece ore. Se estimează cât va dura. A venit flacăra oxiacetilenică. Purtători de cuvânt. Tubul de oxigen e greu. A venit o macara. Ministrul transporturilor. Au trecut 12 ore. Trenurile merg pe o şină. Tubul de oxigen e mutat un pic mai încolo. Restricţii de viteză. O flacără oxiacetilenică taie în fier vechi. Multe veste roşii fosforescente. Veste galbene fosforescente. Agitaţie în jurul pasarelei căzute. O singură flacără oxiacetilenică taie în fier vechi. Veste albastre fosforescente. Un flex. Mai durează o noapte. Poate mâine dimineaţă. Purtători de cuvânt. Flexul taie altă bucăţică. Senatul a votat o lege prin care se permit construcţiile în rezervaţiile naturale.

— De ce a căzut pasarela peste şine?
— Pentru că era suspendată deasupra şinelor.

Ferească Dumnezeu să vină la putere… HotNews!

Am vrut să postez un comentariu la un articol al lui Gabriel Liiceanu, „Ţara noastră în termeni de destin”, publicat de HotNews pe data de 30 decembrie anul trecut. Comentariul — interzis de HotNews — era negativ şi ironic la adresa autorului şi a textului său. Din mai multe motive. În primul rând pentru că detest tonul general plângăcios al acestui moralist acru şi plin de ifose care este Gabriel Liiceanu în peisajul publicisticii româneşti actuale. Consider că tonul său — la fel ca şi morga sa de formator de opinie infailibil — sunt de natură, ambele, să facă deservicii ideii de solidaritate şi rezistenţei reale la asaltul actualei majorităţi parlamentare împotriva democraţiei, a justiţiei şi în general a statului de drept. Să ne amintim doar de articolul mai vechi publicat de G.L. acum doi-trei ani, tot pe HotNews, intitulat: „Fie-vă milă de noi, domnule Ponta”. Mila lui Ponta? Opoziţia din România numai de mila „domnului” Ponta nu avea nevoie în acel moment, ci, la fel ca şi acum, de energie, de acţiune, de combativitate şi de încredere în sine. În al doilea rând, m-a nemulţumit selectivitatea interesată cu care G.L. citează nume de persoane pentru a-şi ilustra afirmaţiile, alimentând astfel impresia de elitism. O elită pe sprânceană. Această impresie am mai întâlnit-o şi la numeroşi alţi comentatori. Spre exemplificare am să reamintesc modul cum editura Humanitas (al cărei patron este G.L.) prezenta acum ceva timp condiţiile de eligibilitate pentru manuscrisele propuse editurii spre publicare — citez din memorie: „Manuscrisele vor fi prezentate în formă tipărită… Desigur, dacă vă numiţi H.R. Patapievici sau M. Cărtărescu, puteţi prezenta manuscrisele şi în format electronic.” Un asemenea mod arogant şi dispreţuitor de adresare — şi de privilegiere deşănţată a unor pretinse vârfuri —, dezvăluind totodată o carenţă profundă de situare în democraţie, cred că nu aş greşi prea mult dacă aş afirma că este caz unic în lume.

În articolul recent din HotNews, G.L. „stabileşte” din nou o elită pentru uzul propriu. Cei pentru care merită să rămâi în România — consideră autorul — sunt în bună parte câţiva dintre cei pe care el îi simpatizează şi/sau se află în anturajul său, sau care publică la editura sa. Alături editorii de la… HotNews! Dintr-o mână de oameni pe care G.L. îi citează, nu mai puţin de trei sunt din echipa HotNews, inclusiv „discretul” — îl numeşte G.L. — Lucian Popescu, responsabilul cu departamentul Contributors al HotNews. Mi s-a părut de-a dreptul dizgraţios ca ditamai liderul de opinie G.L. să se dedea acestui gen de linguşeală de doi bani: să-i perie pe cei de la HotNews, unde G.L. găseşte, în permanenţă şi orice ar scrie, uşă deschisă. Şi unde bodygardul său intelectual, respectivul „discret” pe care îl citează, membru al „elitei” ad-hoc marca G.L., veghează ca moralistul să nu fie atins — cum încercam să spun în comentariu — nici măcar cu o floare, tăind cu zel comentariile ce îi sunt oricât de puţin potrivnice.

Un editor care se respectă, într-o democraţie autentică, publică toate comentariile. Desigur, cu excepţia celor care, într-un stat de drept, nu ţin seamă de limitele legale de exercitare a dreptului la liberă exprimare — v. articolul 30 din Constituţia României: „[l]ibertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. De asemenea, „[s]unt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”. La care putem adăuga, în deplină înţelegere, condiţia suplimentară ca un text prezentat să satisfacă anumite exigenţe stilistice; ca şi condiţia de încadrare, să zicem, în politica editorială a publicaţiei (cum ar fi spre exemplu delimitarea de mentalitatea acaparatoare a actualei majorităţi PSD–ALDE); deşi restricţiile în această privinţă sunt mai greu de definit.

Or, HotNews ce face? Respinge cu aroganţă cam tot ce contravine părerilor editorilor; sau li se pare lor că nu este corect din punct de vedere politic. (Poate de aici şi afinitatea cu mohorâtul filozof — mă refer la aroganţă.)

Am mai încercat să comentez în contradictoriu atitudinea lui G.L. în amintitul articol de pe HotNews referitor la Ponta. Am fost şi atunci cenzurat. Am relatat incidentul, la vremea respectivă, pe acest blog. În acelaşi articol am prezentat şi un alt caz de cenzurare pe HotNews, când am încercat să iau atitudine în privinţa modului grobian în care un alt comentator (altminteri anonim) pretindea că ia apărarea comunităţii LGBT.

Se poate spune deci că HotNews, da, e-adevărat, este o publicaţie care informează în general corect, are o poziţie de sprijinire a statului de drept, a luptei anti-corupţie, o poziţie pro-europeană ş.a.m.d., într-un cuvânt că este de partea bună a lucrurilor. Dar… cei ce în decembrie ’89 aveau o vârstă cât de cât matură trebuie că îşi amintesc cum în vechiul regim, adevărul nu era negociabil ci constituia prerogativa fostului Partid Comunist. Dacă HotNews îi calcă pe urme împiedicând dezbaterea, disputa între idei şi opinii, arogându-şi paternitatea adevărului ultim, nu prea văd cum ar putea pretinde că se deosebeşte fundamental de mentalitatea vechiului partid–stat de dinainte de Revoluţie. La fel ca şi PCR pe vremuri, HotNews ştie ce e bun pentru popor şi ce nu, ce e bine ca publicul să afle şi ce nu.

De-aia spun: ferească Dumnezeu ca HotNews să devină partid politic şi să ajungă la putere în România.

Euforia funeraliilor

Paradoxal, moartea regelui Mihai I şi mai ales funeraliile sale au creat o adevărată euforie naţională. Cel puţin, atât cât poţi judeca prin prisma zecilor de ore de transmisii televizate. Doar e lucru cunoscut: nimic nu are impact mai mare asupra publicului decât imaginile. Iar imaginile în aceste zile au fost impresionante. Emoţia a însoţit cortegiul funerar pe lungul său drum de la intrarea în ţară până la locul de odihnă veşnică al capetelor încoronate de la Curtea de Argeş.

Întreaga atmosferă din aceste zile de la mijloc de decembrie a amintit izbitor atmosfera sfârşitului unui alt decembrie, cel al Revoluţiei. Mă uitam atunci la feţele oamenilor din jur, toate strălucind de emoţie, transfigurate de speranţă, cuprinse de o ireală armonie generală. Şi mă întrebam: oare cât o să dureze? A durat câteva zile. La capătul cărora din viscerele naţiunii au reizbucnit sentimentele care au hrănit-o timp de decenii, de secole: ura, antipatiile, invidia, dispreţul, aroganţa, toate contopite în NESIMŢIREA endemică fondatoare… Şi nu neapărat că a intrat în scenă Iliescu cu IMGB-ul şi cu minerii săi. Ura are resurse nebănuite în spaţiul mioritic.

La fel se va întâmpla şi acum. În doar câteva zile, euforia funeraliilor se va disipa sub presiunea grijilor cotidiene şi sub adierea apatiei generale (a votanţilor PSD). Iar statura regelui, gonflată nemăsurat cu prilejul funeraliilor, îşi va recăpăta dimensiunea modestă care i-a fost proprie. Fiindcă, da, majestatea sa a fost un om înţelept, modest, echilibrat, sincer (până la un punct) ş.cl., dar cu aceste însuşiri nu construieşti un mare om politic. Regelui Mihai I i-au lipsit inspiraţia şi energia de a provoca acel declic care face istorie. Cât despre ipostaza de victimă a regimului neo-comunist, care l-a împiedicat pe Mihai I să se întoarcă în ţară în anii ’90, aceasta trezeşte într-adevăr compasiune. Dar nici din compasiune nu se zămislesc marile personalităţi politice.

Ce ar fi putut regele să facă dacă s-ar fi stabilit în România? Aici ne situăm în plin tărâm al ipotezelor. Iar Istoria, cum se ştie, are oroare de „dacă”. Un eventual referendum ar fi fost puţin probabil să scoată electoratul român din letargia sa pro-pesedistă şi să-i îndrepte paşii pe calea monarhiei. Şi la fel de puţin probabil ar fi fost ca echilibrul interior al persoanei regelui să se transfere, aşa cum presupun unii, asupra vieţii politice din România.

Nici destinul nu i-a fost favorabil. Lăsând la o parte lungul exil al regelui — liber-consimţit în ultimii ani —, o poveste urâtă cu fiica din America, condamnată pentru pariuri ilegale la lupte cu cocoşi, ca şi povestea tulbure cu excluderea principelui Nicolae din Casa Regală pentru o vină nedezvăluită, nu au fost de natură să consolideze prestigiul nici al Casei Regale, nici al regelui Mihai I personal.

Amintirea sa, da, rămâne să hrănească o vagă nostalgie monarhică, nediferenţiată prea mult de ipocrizia naturii umane, hrănind un iluzoriu sentiment de linişte şi de împăcare, tot aşa cum împăcarea ni se năzăreşte că domină lumea atunci când ne plimbăm pe aleile unui cimitir într-o frumoasă zi de vară. Unde fostele patimi zac îngropate şi uitate pentru totdeauna.

Privind harta Bucureştiului. Spirit Românesc. Haos. Ficţiune

Spiritul românesc există?
Se întreabă mulţi — şi s-au tot întrebat de-a lungul timpului — prin ce se caracterizează spiritul românesc. Dacă există aşa ceva. Lui Blaga i s-a părut că spiritul românesc a fost — este — modelat de alternanţa deal–vale — aşa, un fel de sinusoidă a reliefului, prelungită la infinit: „Spaţiul Mioritic”! Şi tot Blaga — fiindcă se pare că i-a cam plăcut să filozofeze — a văzut veşnicia născându-se în lumea satului. Şi anume a satului românesc. Altfel spus, spiritul românesc ar fi un fel de cucernicie de expresie ortodoxă, cu bătaie lungă, ornată cu tradiţii şi obiceiuri. Aici deschid o paranteză: dacă mă gândesc la mizerabila guvernare pesedistă, înclin să cred, dacă nu chiar în veşnicie, măcar într-o foarte rebelă inerţie a satului românesc întru complicitate şi delăsare. Altminteri însă, eu nu cred că alternanţa deal–vale — această naivitate înduioşătoare a lui Blaga — a modelat spiritul românesc. Şi cu atât mai puţin cucernicia veşnică. Nu ştiu ce anume l-a modelat, dar văd rezultatul.

Anti-urbanism marcă românească
Vă invit să priviţi o felie de hartă dintr-o zonă centrală a Bucureştiului. Aşa ceva nu cred că veţi mai putea vedea la un oraş european. Dezordinea, haosul, lista oricărei idei de sistematizare se văd cu ochiul liber. Ţipă. Se vede clar că nu a existat niciun spirit organizator, care să aibă o minimă şansă de sistematizare a zonei. Sau dacă s-o fi iţit la un moment dat, cine ştie, va fi fost negreşit anihilat cu grăbire. De ce? Pentru că, fără doar şi poate, la vremea când oraşul începuse să prindă contur, nimănui nu îi era recunoscută vreo calitate în plus faţă de ceilalţi, şi cu atât mai puţin în materie de organizare. În decursul timpului, pe când străzile erau doar vagi, niciun „apropitar” nu va fi acceptat să-şi alinieze casa la cea a vecinului. Alţii vor fi trebuit să şi-o alinieze după el, nu altminteri. Căci dacă ar fi cedat, acceptându-l pe vecin drept reper, fie el şi urbanistic, ar fi însemnat să-i recunoască vecinului întâietatea şi în alte privinţe. Ceea ce în ochii românului este de neconceput. Fiecare a dorit ca toată lumea să-i vadă şi să-i admire casa, cât mai arătoasă şi cât mai în faţă, atunci când moda va fi fost „să rupi gura târgului” cu casa pe care o etalezi. Sau cât mai în fundul curţii atunci când va fi devenit de bonton să-ţi etalezi bogăţia mai discret, în răcoarea grădinii proprii…

Dar chiar şi presupunând că, în lipsa unei autorităţi urbanistice, cetăţenii vor fi putut ajunge, teoretic, la o înţelegere în privinţa unei minime sistematizări/alinieri a clădirilor lor la nivel de zonă (am zice azi), şi astfel, pas cu pas, să ajungă la o geometrie cât de cât ordonată a locului — ei bine, o astfel de înţelegere ar fi avut neajunsul major de a necesita timp şi ceva efort intelectual; başca la fel de neplăcute posibile dispute; ceea ce, iarăşi, va fi apărut de neacceptat; întrucât necesitatea de a „rupe gura târgului” era prea presantă.

Nu ştiu dacă în acele vremuri de început edilii dădeau încuviinţare pentru construcţii, şi pentru cum anume să fie şi să arate construcţiile, dar această modă occidentală a aprobărilor va fi început negreşit la un moment dat. Căci, nu-i aşa? sunt mulţi ani deja de când românul şi-a îndreptat privirile spre Occident şi l-a luat drept model. Şi atunci când va fi început (va fi fost implementată!) rânduiala aprobărilor, nu-i greu de închipuit cum se vor fi precipitat „apropitarii” pe lângă edili, cu cerinţe, cu pretenţii şi, desigur, cu şpăgi. Şi nu-i greu de imaginat cum se vor fi succedat la guvernare partidele şi cum cel sosit la putere va fi şters dintr-un condei — la fel ca în vremurile de astăzi — ceea ce făcuse predecesorul. Iar rezultatul se vede pe hartă.

Nu mai vorbesc de aspectul caselor. Am citit acum ceva timp că în Polonia spre exemplu, pentru a primi aprobarea de a-ţi construi o casă individuală e musai să-ţi alegi un proiect din cele 14 aprobate de municipalitate. În România, exceptând casele construite de dezvoltatorii imobiliari, care nu îşi permit să cheltuiască bani pe prea multe proiecte, n-aş exagera prea mult dacă aş spune că nu găseşti două case individuale la fel. Se poate obţine aprobare pentru aproape orice. Bineînţeles, prin metodele „tradiţionale”.

Trotuare şi carosabil
Vă rog să priviţi imaginile de mai jos, înfăţişând o stradă din Atena şi, dedesubt, de o stradă din Bucureşti, ambele de pe Google Maps şi din acelaşi an. Strada din Atena nu este deloc mai largă. Despre greci n-am auzit să aibă vreun renume în materie de ordine şi de respectare a regulilor, mă rog, urbane în particular. Şi totuşi maşinile lor staţionate pe străzi văd că nu încalecă trotuarele, nici măcar bordurile, cu neruşinarea cu care le încalecă cele bucureştene. Şi nu este vorba doar de indisciplina dâmboviţeană; din păcate situaţia nu este mult diferită nici în regiunile din România care trec drept mai civilizate… Nu, românului nu-i pasă că îl obligă pe pieton să se strecoare printre maşina lui parcată pe trotuar şi zidul casei sau gard — asta în cel mai bun caz —, sau că îl obligă să coboare pe carosabil, inclusiv atunci când împinge un cărucior cu un copil mic. Iar guvernului şi poliţiei nu le pasă dacă românul respectă sau nu legea. Să fie oare ăsta spiritul românesc? Mă întreb doar, nu dau cu parul.

Iarmarocul uşilor
Am locuit o vreme într-un bloc unde pe un acelaşi palier dădeau uşile a nu mai puţin de şase apartamente. După schimbarea de regim, când a mai crescut un pic nivelul de trai, a apărut moda uşilor metalice. Ei bine, au fost paliere unde, dintre cele şase uşi metalice nou montate, nu erau două la fel. Românului nu-i pasă că acea diversitate de iarmaroc a uşilor, acea lipsă de simetrie şi de armonie între modele şi culori, violentează simţul estetic. El vrea să fie altfel. Şi dacă vecinul nu-l imită, cu atât mai rău pentru vecin. Şi uite-aşa, nimeni nu imită pe nimeni — toţi suntem originali.

Ficţiunea românească este o ficţiune
Aş mai avea, în prelungirea celor de mai sus, câteva cuvinte de spus despre proza românească. Îmi era cunoscută faima de demolator a criticului literar Eugen Negrici, dar nu citisem nimic scris de el. Drept care, mânat de curiozitate, am comandat prin Libris „Iluziile literaturii române”… Ce să spun?… Sincer să fiu, aveam alte aşteptări de la „demolator”. N-am aflat din ea răspuns la întrebarea care mă frământă de ceva vreme, de multă vreme, şi care ştiu sigur că îi frământă pe destui alţii: de ce nu avem nicio capodoperă românească de ficţiune, care să fie cunoscută şi recunoscută peste hotare? De ce nu avem un Ismail Kadare, sau un Milan Kundera, sau un Orhan Pamuk, sau măcar un Imre Kertész?…

Are această întrebare vreo legătură cu dezordinea urbanistică? Sau cu iarmarocul uşilor metalice de pe acelaşi palier? Sau cu maşinile parcate pe trotuare?

În volumul amintit, Eugen Negrici se arată foarte preocupat de… mitogeneza la români; de realismul socialist şi eventual de perpetuarea nocivă a acestuia dincolo de limita temporală până care se admite îndeobşte că acesta a făcut ravagii; se arată preocupat de puţinătatea literaturii medievale româneşti şi de gonflarea acesteia în istoriografia literară; acordă spaţiu unor personalităţi literare şi politice (aproape exclusiv defuncte) în care s-a investit, poate, mai mult decât meritau; comentează copios unele curente şi aşa-zise curente atestate în literatura română; şi câte şi mai câte…

În ce mă priveşte, soarta realismului socialist din literatură română mă lasă perfect rece. Faptul că unele curente literare îşi justifică numele, sau ni şi-l justifică, mă lasă de asemenea rece. La fel şi statura maximizată a unor personalităţi literare româneşti. Şi aşa mai departe. Întrebarea, la care E.N. nu răspunde, rămâne. Bine măcar că îi recunoaşte existenţa: „Literatura ficţională a fost mereu adevărata noastră problemă, punctul vulnerabil, slăbiciunea naţională.” Foarte bine, dar de ce?

Priviţi zona centrală a Bucureştiului şi veţi afla răspunsul… Fiecare loc din acea zonă poate fi asociat cu poezia; poezia sublimului, sau, mă rog, a mizeriei — a „florilor de mucigai”. Poezia este rodul impulsului. Şi poate de aceea poezia românească în ansamblul ei poate fi considerată acceptabilă; nu de puţine ori chiar reuşită. Proza în schimb, necesită organizare, respectarea unor reguli, efort, perseverenţă. Şi fantezie. Fantezia nu înseamnă haos. Proza presupune de asemenea o autoritate formatoare (generic vorbind), autentică, exigentă. Şi onestă. Nu a existat o asemenea autoritate în literatura românească. Nimeni nu i-a încurajat pe români să dobândească şi să cultive acele calităţi care îl caracterizează pe creatorul performant de ficţiune… Doar patimi, invidie şi găşti — asta îţi oferă peisajul literar românesc.

„Demolatorul” Negrici, spre deosebire de un Lucian Boia, care, în domeniul lui, este un demolator autentic — şi binevenit —, se dovedeşte a fi un fals demolator. Demolează ceea ce este deja moloz. Dojeneşte părinteşte şi/sau mângâie pe chelie „formatori de opinie” contrafăcuţi şi aroganţi, prefăcându-se că nu le observă nocivitatea. Şi în general se preface că nu vede punctele cu adevărat slabe ale ficţiunii româneşti. Şi ale literaturii româneşti în general.

La Gaudeamus, printre infractori

Jurnalistul Mălin Bot: interviu cu Adrian Năstase şi cu Sorin Roşca-Stănescu

„Domnule Adrian Năstase, dumneavoastră sunteţi dublu infractor şi cu toate acestea rămâneţi în viaţa publică. (…) Pentru dumneavoastră de ce nu este o ruşine, de ce nu vă retrageţi? Sunteţi un infractor şi creatorul Mafiei cu care se luptă acum Direcţia Naţională Anticorupţie. De ce nu vă retrageţi?”

„Domnule Roşca-Stănescu, vă văd în fiecare seară la televiziunile infractorilor, la televiziunea infractorului Dan Voiculescu, la televiziunea multiplului inculpat Sebastian Ghiţă, făcând propagandă Mafiei. Şi vreau să vă întreb (…) e normal ca un infractor să fie toată ziua la televiziunea altui infractor şi să vorbească despre justiţie? (…) Prezenţa dumneavoastră ar fi normală numai dacă pe burtieră s-ar scrie: Sorin Roşca-Stănescu, infractor.”

Unii comentatori sunt de părere că într-o ţară democratică, cum este România, oricine are dreptul la exprimare, indiferent dacă este sau nu condamnat penal. O opinie cel puţin discutabilă, dacă ne amintim că în România Camera Deputaţilor este condusă de un infractor. O opinie discutabilă, dacă ne amintim că una din reprezentantele de frunte ale partidului aflat la guvernare, Ecaterina Andronescu, este de părere că „voinţa poporului” este mai presus de justiţie, că poporul hotărăşte în locul justiţiei. O opinie încă o dată discutabilă, dacă de amintim că PSD a fost într-adevăr ales de popor cu aproape cinzeci la sută din voturi în ciuda zecilor de condamnări penale ale membrilor săi, în ciuda atitudinii arogante, nu de puţine ori discreţionare a liderilor săi; că acum câţiva ani Dan Voiculescu, fost securist dovedit, a fost ales senator în circumscripţia sa, cu 70 la sută din voturi; că un individ a fost ales primar în timp ce se afla la puşcărie; şi în general dacă avem în vedere că electoratul tolerează hoţia cu condiţia ca cei aleşi să „facă ceva pentru popor”; că aleşii guvernează cu precădere spre propriul lor beneficiu.

Avem deci un electorat cu serioase carenţe de cultură politică. Cu ce credit se prezintă infractorii cu ştaif în faţa publicului — la televiziune şi în alte medii — şi se pronunţă în chestiuni de atitudine civică şi de justiţie? Şi cu ce consecinţe asupra educaţiei politice a electoratului. Bun, de acord, legea nu le interzice. Dar nu are nimeni datoria să explice cât de indecente şi mai ales nocive sunt apariţiile publice ale infractorilor?

Şi o menţiune specială pentru jurnalistul Mălin Bon. Este pentru prima oară când văd că se pot spune cele mai dure păreri faţă în faţă cu cei vizaţi, fără pic de încrâncenare dâmboviţeană.

Galeria nesimțiților: parcări pe trotuare (6)

Câmpina, str. Eliade Rădulescu.
Alții mai au o urmă de bun-simț, parchează la marginea trotuarului, lasă loc cât de cât să treacă pietonii (cărora le aparține de drept trotuarul). Proprietarul mașinii din poză nu are așa ceva; de câteva luni, cu obstinație, ocupă tot.

%d blogeri au apreciat asta: