Category Archives: Actualitați românești

Întărâtă-i, drace!

Când eram la şcoală, în clasele mici, şi doi se întâmpla să sară la bătaie între ei, se găsea câte unul, mai şugubăţ, care, stând de-o parte, le striga în timp ce ţopăia: Întărâtă-i, drace, că şi mie-mi place!

La fel îmi vine şi mie să spun, acum, văzându-i pe cei doi pesedişti care au sărit unul la beregata ăluilalt şi se devorează în public.

Mă lasă rece „noua faţă” a lui Grindeanu. Mă lasă rece ataşamentul la PSD al lui Grindeanu, pe care îl tot clamează, ca şi cum ar fi un mare merit să fii membru al PSD şi ataşat partidului. Aş zice, poate, că mă interesează ce face Grindeau pentru ţară dacă n-aş şti CE N-A FĂCUT Grindeanu pentru ţară lunile trecute. Or, dacă Grindeanu, pe lângă ce n-a făcut pentru ţară, se-apucă să facă respiraţie artificială cadavrelor recente, alde Ponta, şi poate Rus, şi poate Geoană, nu pot decât să spun: aştept să iasă din nou lumea în stradă… Căci, vorba unui comentator pe care l-am văzut la tv: altminteri avem de ales între Dracu’ şi Tat’su.

Şi mai zice Grindeanu…
Avem obligaţii faţă de sutele de mii de membri al PSD-ului, şi faţă de cei ce ne-au votat… Păi da, asta-i marea dramă a României, că v-au votat. (Aici ar fi urmat un cuvânt pe care însă îl suprim, înlocuindu-l printr-un fluierat!)

Cât despre sutele de mii de membri de partid, aş zice: nu-ţi face griji, Grindeanule. Membru al PSD (ca şi al altora dintre partide) poate fi cineva care: ori 1) e mafiot şi ştie că ştie că marile învârteli se fac prin, cu şi în PSD; ori 2) e pragmatic şi ştie că nefiind membru, nu e promovat, nu primeşte resurse, nu… ş.a.m.d. (de fapt e o subcategorie a celei anterioare; a se înlocui doar „mari învârteli” cu „mici învârteli”); ori 3) e… şi aici vine cuvântul suprimat şi înlocuit cu un fluierat… Cu menţiunea că a 3-a categorie e de departe cea mai vastă.

Aşa că, Grindeanule, las-o baltă cu sutele de mii.

De fapt, în ochii mei, Grindeanu seamănă izbitor cu „activistul de partid” din filmele „epocii de aur”. Victimă a secretarului de partid abuziv, ajuns acolo sus prin uneltiri, eventual cu sprijinul duşmanului de clasă, suferă pentru partid, luptă pentru partid şi sfârşeşte invariabil prin a-l demasca pe secretarul abuziv şi a restabili etica şi echitatea socialistă; mă rog, în cazul de faţă, pesedistă.

Ceea ce ne trebuie este de fapt o ROUMANIE EN MARCHE. Dar tare mi-e teamă că n-a venit încă vremea pentru ea. Mai avem de aşteptat vreo… sută de ani.

Anunțuri

Băsescu: rinocerizare

Traian Băsescu, în tandem de „idei” cu Dan Voiculescu

Iată ce zicea securistul infractor Dan Voiculescu pe 30 aprilie 2014:

„Am depus astăzi la Parchetul General, după cum am anunţat, sesizarea prin care solicit anchetarea DNA pentru constituire de grup infracţional organizat.”

Iată ce zice fostul preşedinte Traian Băsescu pe postul România TV,trei ani mai târziu, pe 27 martie 2017:

„E un grup infracțional organizat al grupului de la K2. Acolo se stabilea cine rămânea în viață, pe cine executau. Erau împotriva politicienilor. Grupul infracțional era format din Livia Stanciu, Laura Codruța Kovesi sau Florian Coldea. Grupul infracțional a vrut să pună stăpânirea pe statul român și a fost susținut de un imberb ca Hans Klemm.”

Deosebirea faţă de Bérenger, eroul lui Eugène Ionesco, este că acesta se rinocerizează la intrarea în sistem, în timp ce Băsescu a făcut-o la ieşirea din sistem, din motive mai ales personale. În rest, ce ar mai fi de comentat? Poate doar că am ajuns să trăim în plin coşmar.

Când intră în vigoare OUG 13?

Văd că „specialişti” în drept, care mai de care, îşi dau cu părerea. Printre aceştia, fostul preşedinte Traian Băsescu, care s-a pronunţat aseară pe postul B1 tv. Când intră în vigoare OUG 13? Băsescu zice că ordonanţa este deja în vigoare! Umblă zvonul că s-ar fi pronunţat şi marele „specialist” Nicolicea: Ehei, să fiţi voi sănătoşi, ordonanţa e de mult în vigoare, iar Dragnea e spălat, curat ca lacrima. Alţii i-au căinat pe protestatarii din Piaţa Victoriei: protestează, sărmanii, fiindcă nu ştiu că ordonanţa e deja în vigoare!

În realitate lucrurile sunt mult mai simple şi mai clare. Iată ce spune Legea 24/2000, la art. 12 (2):

„Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării in Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară (subl. mea).”

Aşadar, publicarea în Monitorul oficial şi depunerea la Parlament este o condiţie necesară dar nu şi suficientă… dacă textul ordonanţei conţine şi o prevedere privitoare la data intrării în vigoare.

Actualizare ora 17: La deminarea terenului. Tovarăşii Andronache, Constantin şi Tăriceanu, trimişi să demineze terenul (lansând în spaţiul public dubii de ultimă oră cu privire la propria-le ordonanţă), teren pe care ar urma să păşească triumfător şi în siguranţă — îşi imaginează el — tov. Dragnea, cu o ramură de măslin: „Haideţi să fim uniţi, tovarăşi! Eu abrog ordonanţa, voi îmi aplicaţi amnistia ca să rămân curat în faţa istoriei! Spre satisfacția ambelor tabele! De acord?”

Noul guvern de stânga, cu stângul

Nu ştiu ce se poate spune despre programul de guvernare al noului guvern PSD–ALDE, înţesat de promisiuni electorale pe care specialiştii le consideră în cea mai mare parte fanteziste. Probabil că asta şi sunt. Viitorul apropiat o va arăta.

Ceea ce se vede însă cu ochiul liber şi se simte din plin este excesul de autoritate cu care partidul câştigător porneşte la guvernare. Liderul PSD Liviu Dragnea l-a acuzat deja de nenumărate ori pe preşedintele Iohannis că, respingând prima propunere de premier, a încălcat Constituţia şi că a nesocotit voinţa poporului, exprimată în alegerile de la 11 decembrie, şi l-a ameninţat ba cu demararea procedurii de suspendare din funcţie, ba cu manifestaţii de stradă. De parcă poporul ar fi votat PSD numai şi numai la pachet cu acea doamnă „în negru” de la Constanţa, cu nume imposibil de pronunţat, care s-a făcut remarcată, printre altele, printr-o bună „convieţuire” cu oligarhii de Constanţa.grindeanu-dragnea-tariceanu-30-xii-16

În realitate Iohannis n-a încălcat în niciun fel Constituţia ci pur şi simplu a făcut uz de prerogativa sa constituţională de a desemna (în cunoştinţă de cauză) primul-ministru în urma consultării tuturor partidelor parlamentare. Dragnea ştie foarte bine că nu a existat niciun fel de încălcare a Constituţiei din partea preşedintelui. Ştie, şi totuşi vociferează şi ameninţă. Detestabil este faptul că îi desconsideră astfel pe propriii săi alegători — şi odată cu ei, pe noi toţi — dezinformându-i şi arătându-le pe faţă că nu-i socoteşte altceva decât o masă de manevră, incapabilă să înţeleagă „subtilităţile” — şi rigorile — legii. De fapt, nervozitatea lui Dragnea nu se datorează nerăbdării de a-şi începe guvernarea: vezi pretinsele pierderi anunţate în conferinţa de presă din 30 decembrie, pe care urmează să le sufere cetăţenii prin amânarea instalării — din vina preşedintelui! — a noului guvern, pus în situaţia, vezi Doamne, de a amâna aplicarea măsurilor de creştere a veniturilor şi de reducere a taxelor, pe care le conţine programul de guvernare al PSD. Nervozitatea lui Dragnea este însă mimată. Căci ceea ce urmăreşte de fapt liderul PSD este să creeze impresia de autoritate absolută, inclusiv — sau mai ales — asupra noului prim-ministru desemnat. Care se prefigurează a fi o marionetă. (Rămâne de văzut doar dacă nu se va dovedi a fi la fel de „marionetă” ca şi Ceauşescu, desemnat în fruntea PCR de către greii partidului la moartea lui Gheorghiu–Dej, tocmai din raţiuni de presupusă docilitate!)

Liviu Dragnea nu ezită să inducă în electorat — pe care, încă o dată îl tratează de oligofren — ideea de subordonare a legii faţă de „voinţa poporului”; care, iată, a ales în fruntea ţării partidul pe care el îl conduce, în pofida condamnării sale penale, „nedrepte, printr-o lege profund anticonstituţională”, privându-l în mod arbitrar de ceea ce i se cuvine prin vot, adică funcţia de premier. Aici Dragnea mizează pe acelaşi electorat „oligofren”, prefăcându-se a nu pricepe că votul popular nu-i conferă automat mandatul de prim-ministru; care mandat i se cuvine, poate, doar prin cutumele interne de partid; care sunt însă departe de a fi recunoscute şi acceptate ca atare de electorat… Deşi, mai ştii!

Una peste alta, atmosfera post-electorală, prin strădaniile liderului PSD, am impresia că se apropie încet-încet de atmosfera de după alegerile comuniste din 1946. (Bate-n lemn!)

Cu cât însă autoritatea lui Dragnea tot creşte şi creşte, cu atât s-ar putea să aibă mai mult de decontat într-o bună zi. Rămâne de văzut.

Cât despre „prestaţia” post festum a liderului ALDE, care vorbeşte de programul de guvernare pe care l-am elaborat împreună, de votul pe care electoratul ni l-a dat etc. etc., aceasta îmi aminteşte de bancul cu elefantul şi şoricelul care treceau împreună un pod, iar şoricelul se întoarce încântat spre elefant şi îi spune plin de mândrie: Ce tropăim!

De la mascarada votului la lehamitea de democraţie

Cu ani în urmă am participat la mascarada votului sub regimul comunist. Buletinul de vot conţinea un singur nume — ghiciţi al cui! Intrai în cabină, unde aveai la dispoziţie nu o ştampilă ci un creion. Dacă „nu erai de acord” cu „candidatul”, trebuia să-l tai şi să pui alt nume în loc. Alt nume? Care? De unde să-l iei? Campania electorală? Nu se inventase aşa ceva în regimul comunist… Dacă doar tăiai numele propus de partid, fără să pui altul în loc, buletinul se anula… în teorie. De fapt, să foloseşti creionul era riscant. Într-o lume supravegheată, nu puteai fi sigur că nu eşti supravegheat şi în cabina de votare. Nu puteai să fii sigur nici că buletinul nu era marcat într-un fel oarecare, că nu exista niciun mijloc de identificare a votantului şi a votului său. Aşa că cel mai prudent era să nu zăboveşti în cabină mai mult decât strictul necesar pentru a împături buletinul de vot intact, aşa cum îl primeai. Orice prelungire a şederii putea fi interpretată ca intervenţie pe buletin. Surprins — sau suspect — că tăiai numele propus de Partidul Muncitoresc — ulterior, Comunist — sau că îl înlocuiai, riscai să ajungi „duşman al poporului”. Nu zic că odată „depistat”, riscai automat puşcăria. Nu zic nici că supraveghetorii din secţia de votare aveau în sarcină depistarea „recalcitranţilor”. Deşi ochi „activiştilor” te sfredeleau bănuitori la ieşirea din cabină. Poate că nu era decât o psihoză. Dar, dumnezeule, ce psihoză! Mai ales la ţară şi în orăşele, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea.

Mă gândesc că poate aşa se explică numărul uriaş de buletine „albe” introduse în urne la alegerile din 11 decembrie. Votanţii de astăzi au rămas cu ticul de ieri: un buletin „alb” este pentru autorităţi un buletin corect!

Dar să continui. Se spunea că unii foloseau creionul pus la dispoziţie de partid pentru a scrie pe buletine VREM PÎINE sau VREM CARNE; n-am auzit de niciun zvon cum că unii ar fi scris VREM LIBERTATE. Mă rog, chestie de preferinţă…

În anii ’50 şi ’60 cetăţenii erau îndemnaţi insistent să voteze. Echipe de „agitatori” treceau în ajunul votării pe la casele lor să le amintească să se prezinte la vot a doua zi. Şi anume cât mai devreme. Preferabil, la prima oră, în zori. În amintesc că şi în anii ’70 echipele de „agitatori” (bănuiesc că li se spunea „brigăzi”!) încă mai „agitau” în dimineaţa votului trecând de la un apartament la altul în blocul unde locuiam, şi îndemnau la vot într-un mod destul de agresiv.

Procentele de prezenţă la vot şi de voturi exprimate în favoarea… ghiciţi a cui — erau stabilite „de sus” şi oscilau între 99,95 şi 99,99 la sută! „Cu o largă adeziune…” titrau a doua zi ziarele… „de stânga”!

Cert este că neprezentarea la vot atrăgea după sine sesizarea conducerii instituţiei/întreprinderii unde era angajat votantul şi, chiar dacă nu se solda, poate, cu concedierea sau cu vreo altă măsură la fel de drastică, negreşit atrăgea încondeierea recalcitrantului şi tăierea de la primă sau de pe lista altor avantaje precum promovarea în funcţie sau trimiterea în străinătate.

Mai târziu, în anii ’80, în „faza terminală” a comunismului, „brigăzile de agitatori” dispăruseră. Nu mai venea nimeni să-i îndemne pe cetăţeni la vot, nici în ajun, nici în dimineaţa votului. O cunoştinţă care s-a prezentat la secţia de votare aproape de ora închiderii urnelor a avut surpriza să constate că pe listă apărea că a votat. Un coleg de serviciu, „activist de partid” — dar cu scăpări! —, mi-a confirmat. „Cooptat” în echipa unei secţii de votare, a constatat că voturile nici nu se mai numărau. Rezultatul era prestabilit. De sus, evident. Prea puţini începuseră se mai ducă la vot. Mascarada votului mai făcuse un pas înainte: puseseră pe listă doi „candidaţi”, cică să alegi cu adevărat! Primul „candidat” reprezenta PCR, al doilea în schimb reprezenta PCR!

Toate acestea se petreceau nu pentru că Partidul Comunist ar fi fost sigur de puterea sa absolută sau pentru că nu s-ar fi temut de nicio reacţie negativă. Ci fiindcă se înstăpânea deja lehamitea după ce reformele gorbacioviste începuseră să sune stingerea comunismului de stat. Fie şi fără intenţie…

Apoi a venit democraţia. O brumă la început, din ce în ce mai consistentă cu anii… Constat însă cu regret că pentru o bună parte din populaţie, votul a rămas o mascaradă. Doar că nu hotărâtă de sus, ci o mascaradă izvodită de propria lehamite. De sus nu se mai hotărăşte cu bâta, ca pe vremuri, ci prin jocuri de culise.

Aşa că lehamitea loazelor care rămân acasă e provocată de ce? De vot? Sau de democraţie? Asta-i întrebarea pe care mi-o pun cu tristeţe.

Pile în sistemul medical românesc

Pile, aroganţă şi dispreţ!

Se vorbeşte în aceste zile, insistent, de nereguli în domeniul transplanturilor de organe, în particular de absenţa unei liste de priorităţi pentru transplantul renal. Iată ce transmite postul de televiziune Digi 24.

lucan-regina-suedieiReporterul întreabă: Sunt suspiciuni de-a lungul vremii, inclusiv pentru Alexandru Arşinel sau Victor Socaciu?
Profesorul Mihai Lucan, şeful Secţiei de Transplant din cadrul Institutului Clinic de Urologie și Transplant Renal Cluj, răspunde: Păi da’ sunt suspiciuni că regina Suediei are amant un negru. Poţi să te iei după toate suspiciunile?

Replica doctorului Lucan mi se pare o probă de nesimţire. Dar hihăiala indecentă a doctorului Irinel Popescu, aflat alături, pe mine unul mă umileşte. Apropo, acesta din urmă tocmai a fost chemat la DNA pentru suspiciuni de abuz în serviciu… Suspiciuni? Păi doctorul Popescu ar putea da şi acolo replica colegului său Lucan, cea cu regina Suediei.

Unii poate vor spune: Bun, dar aceşti oameni sunt somităţi medicale. Eu aş spune mai degrabă: Poate că sunt (până la proba contrară), da, dar somităţi grevate de suspiciuni morale şi/sau penale. Chiar şi de condamnări. Şi-l închipuie cineva pe doctorul Christian Barnard condamnat pentru favorizarea infractorului sau pentru alte matrapazlâcuri, aşa cum a fost Şerban Brădişteanu, realizatorul primului transplant de inimă din România?

Profesia de securist

Între colegii de serviciu ne permiteam să vorbim multe. În „stilul” aluziv, practic orice. În pofida suspiciunii că atunci când trei români se adunau, unul din ei era fără niciun dubiu turnător la securitate. Aluziile împotriva regimului nu erau însă niciodată sută la sută serioase. Totul era… să zic pe jumătate în glumă? Nu, jumătate ar fi poate prea mult: toate erau pe sfert, sau, uneori, să zicem, a zecea parte, în glumă. Oricum, gluma se străvedea la fiece aluzie de acest gen, adică politică, să-i spunem.

Aşa se face că odată, într-o discuţie cu un coleg de serviciu, mi-am permis unele observaţii răutăcioase despre securişti şi despre pretinsa lor profesie. Replica sa a fost, în dulcele stil aluziv-colegial al vremii: Ce ai cu securiştii? Tu nu vrei să-ţi faci meseria bine? La fel şi ei.

Aşadar, acţiunea securistului de a mă priva de dreptul de a mă exprima liber şi de a mă deplasa liber, sau de a protesta împotriva abuzurilor regimului, se încadrează, bine mersi, în limitele unei profesii ca oricare alta? Prin ce se deosebeşte această „profesie” de… să zicem, aceea de hoţ? Sau, ţinând seama de caracterul adesea violent al „îndeletnicirii” securistului, cred că n-ar fi foarte deplasat să mă gândesc mai degrabă la jaf, decât la simplă hoţie. Căci privarea de care aminteam mai sus, nu hoţie/jaf se cheamă că este?

Ce spune DEX despre cuvântul profesie? „PROFÉSIE, profesii, s. f. 1. Ocupație, îndeletnicire cu caracter permanent, pe care o exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare; complex de cunoștințe teoretice și de deprinderi practice care definesc pregătirea cuiva; meserie (…).”

Păi nu avea îndeletnicirea securistului „caracter permanent”? Avea, fără îndoială. Nu o exercita „în baza unei calificări corespunzătoare”? Presupun că da. Printre altele, fiindcă îmi amintesc de existenţa unei şcoli de securitate: la Băneasa. Şi cine ştie câte altele n-or fi fost. Cât despre „deprinderile practice” la care se referă definiţia în continuare, acestea se încadrează perfect în „calificarea” la care face referire prima parte: ameninţări, şantaj, hărţuire, la nevoie pumni, abjecţie şi, în caz extrem, un… marian clită. Nu sunt toate acestea „deprinderi practice”?… Prin urmare, fostul meu coleg de serviciu se pare că avea dreptate: nimic nu contrazice încadrarea îndeletniciri(lor) securistului în categoria profesie

Doar că la fel de bine se potriveşte cu definiţia şi „profesiunea” de hoţ. Sau de tâlhar/jefuitor. Ambele au un „caracter permanent”. Că doar n-o să-mi spună nimeni că, odată pornit pe calea hoţiei şi/sau a jafului, un individ poate fi vreodată întors din drum. „Calificare corespunzătoare”, respectiv „deprinderi practice”, chiar şi „cunoştinţe teoretice”? Oho, şi încă cum — slavă Domnului! Acestea sunt însăşi baza „meseriei”! Cartelurile de crimă organizată, o ştie toată lumea, pot ajunge la un asemenea grad de organizare, disciplină şi ingeniozitate, inclusiv logistică, încât să stârnească invidia celor mai performanţi profesionişti în domeniile „civile”.

Să fi omis oare lingviştii dimensiunea morală a definiţiei profesiei? Există o asemenea dimensiune? Stau să mă întreb: profesia de gâde era morală? (Sau mă rog, mai este încă, având în vedere că n-a dispărut din unele ţări islamice; şi, la drept vorbind, nici din toate statele SUA.) Sigur, plăcută nu e meseria de gâde (deşi, mai ştii!), dar poate că pe gâde îl absolvă de orice implicare morală binecunoscutul dicton Nu braţul care ucide, ci mintea care comandă… Cu toate că… Vedeţi, e destul de complicat: în cazul ucigaşului plătit — care este, s-o recunoaştem, o meserie bine definită — şi ce bănoasă! e drept, cu ceva riscuri —, legea nu îl absolvă de vinovăţie, oricât ar fi de simplu executant… Aşa că mă văd nevoit să vin cu un amendament: braţul care ucide este moral şi absolvit de vinovăţie doar atunci când o face în numele şi în beneficiul statului, în conformitate cu legile, nu la comanda unei persoane/grupări private. Cu menţiunea că dacă vorbim de asasinat şi absolvim de culpă morală — şi cu atât mai mult legală — persoana care îl comite, cu atât mai abitir o putem face, ba chiar avem datoria s-o facem, în cazul hoţiei/jafului comis în numele şi sub oblăduirea statului. Nimeni nu face distincţie între statul democratic şi statul comunist… Mă rog a făcut-o Băsescu, declarând ilegitim şi criminal statul comunist. Dar cine l-a luat în serios?

Concluzia e una singură: da, dom’le, fostul meu coleg de serviciu (între timp a şi murit, Dumnezeu să-l odihnească!) avea dreptate! Profesia mea de cercetător ştiinţific de pe vremuri nu era cu nimic diferită — generic vorbind — de profesia de securist! Cu nimic mai brează!

Creativitatea în puşcării

O propunere

Există la noi în ţară o practică — controversată, e drept — a reducerii pedepselor pentru cei care scriu în detenţie opere ştiinţifice.

Ştiinţifice? Da’ de ce numai ştiinţifice? Eu propun ca pedepsele să fie reduse şi pentru opere de proză şi de poezie. Pentru cele ştiinţifice apar de fiecare dată dubii cu privire la numărul de zile cu care să se reducă pedeapsa. Să fie 30 de zile reduse pentru fiecare operă scrisă, cum este acum? Să fie 20 de zile indiferent de numărul operelor, cum propune Raluca Prună, ministra justiţiei? Să fie 20 de zile pentru fiecare operă scrisă, cum propune Comisia juridică a Senatului?

Dar dubii există şi legat de valoarea operelor. Pe bună dreptate, nu? Cine le confirmă valoarea? Există vreo personalitate în ţara asta să le confirme valoarea? Una singură. Puteţi să-mi spuneţi?

Pe când în privinţa operelor de proză şi de poezie n-ar exista niciun dubiu…

Parcă îi şi văd pe unii sărind în sus: Cum, niciun dubiu? Tocmai acolo unde confuzia e la ea acasă? Unde unii spun: Genial! — iar alţii, pentru aceeaşi operă: O mizerie!…

Păi, da. Aşa s-ar întâmpla, într-adevăr. Dar eu pun o condiţie: să fie atestate de Nicolae Manolescu. Tot spunea marele critic: „Dacă nu ştim noi de ele, nu există!” [V-aţi prins: era vorba de operele care circulă haihui, neautorizat, în spaţiul publicistic, în speţă pe Internet.]

„Noi”? Mă rog, pe vremea când a zis-o marele critic, mai existau pe-acolo [v-aţi prins: era vorba de redacţia „României literare”, Polul Nord al Performanţei literare] şi un Gabriel Dimisianu, mai exista şi un Alex Ştefănescu. Acum Ştefănescu a ieşit din gaşcă, supărat, Dimisianu, deh, mai bătrâior…

Rămâne cum am zis: Manolescu şi-atât. Să vadă Manolescu operele, şi putem dormi liniştiţi. Dacă Manolescu zice Da, eu unul sunt de părere că pedeapsa se poate reduce şi cu 100 la sută.

Kövesi, „Steaua Polară” şi dosarul Revoluţiei

Laura Codruța Kövesi văd că a primit „Steaua Polară” a Suediei, pentru „lupta susţinută şi curajoasă împotriva corupţiei din România (…)”, cu participarea la ceremonia de decernare a ambasadorului Americii.

Foarte frumos. Doar că rămâne în urmă dosarul Revoluţiei, care procuroarea-şefă a DNA a dispus acum nu prea mulţi ani să fie închis. Deci se poate spune: procuroarea-şefă a DNA a închis dosarul Revoluţiei, dar în schimb a deschis şi rezolvat foarte multe dosare de înaltă corupţie. Da, dar la fel de bine se poate spune şi: procuroarea-şefă a rezolvat o mulţime de dosare de corupţie, dar a închis dosarul Revoluţiei.

O adevărată mare dilemă. Pentru ambasadorul Americii corupţia este desigur o problemă de actualitate, de importanţă capitală. Pentru prosperitatea Americii și a oamenilor de afaceri americani! Că doar se știe: americanii sunt oameni pragmatici! Pentru noi însă, nu că prosperitatea n-ar conta, dar trecutul contează, la rândul lui, enorm! Ba contează — indirect — chiar şi pentru prosperitatea actuală.

E drept că şi la noi sunt foarte mulţi „pragmatici”, cărora închiderea dosarului Revoluţiei le-ar fi prins al naibii de bine.

Rămânem deci cu ochii pe… „Steaua Polară”.

Romanul „total”: romanul-tun. Sau K.O.-ul literar

Cum să fie romanul total? se întreabă George Bălăiţă, citat de Ion Simuţ (în revista „Cultura” — director fondator Augustin Buzura)

„Un amestec imposibil de aroganţă, candoare, cinism, curiozitate, egoism, nepăsare, poftă de viaţă, de viu, interesat de boală şi moarte, o erotică de tipul apelor freatice, un iresponsabil şi primejdios transfer al sentimentelor în emoţii, în fine, un cazan uriaş în care totul, toate fierb laolaltă. (…) Poate am să public câteva segmente (…) separat.”

Aşa îşi vede scriitorul George Bălăiţă viitorul roman total (nu, el nu îl numeşte aşa ci „roman vast”), pornind de la un proiect — vechi de vreo patruzeci de ani din câte înţeleg — cu titlul (provizoriu) „Ucenicul neascultător”. Drept care speră sa găsească…

„un editor cu bani, îndrăzneală şi bun-gust [;] aş vrea să apară într-un singur volum care să nu depăşească 2500 [!] de pagini, textul cules pe două coloane, litere mărunte.” [!]

Şi totuşi prozatorului, „cantitatea în artă nu-[i] spune (…) nimic”!

„Dar scriitorul se delimitează de alte tipuri de roman [ne anunţă autorul articolului, Ion Simuţ] – realist, balzacian, politic, istoric, cazuistic, psihologic, mitic, fantastic, comportamentist, filosofic, eseistic, cinematografic, memorialistic, proustian etc. sau de orice altă natură ar fi el.”

La fel a scris/ scrie şi Mircea Cărtărescu — v. „Orbitor” şi „Solenoid”. Tipic pentru prozatorul român, care, presat de timp încă de pe vremea „sincronismului” lui Eugen Lovinescu, „ucenic neascultător”, refuză maestrul, arde etapele şi urmăreşte neabătut K.O.-ul literar. Scriitorul român e convins că aici, printre găştile literare care fac legea în ţară, va putea să refuze la nesfârşit lecţiile marilor prozatori ai lumii. Care mă îndoiesc că îşi fac planuri cum să nu scrie romane, ci doar cum să le scrie. Şi anume într-un singur fel, adică bine.

%d blogeri au apreciat asta: