Category Archives: Arte

Creativitatea în puşcării

O propunere

Există la noi în ţară o practică — controversată, e drept — a reducerii pedepselor pentru cei care scriu în detenţie opere ştiinţifice.

Ştiinţifice? Da’ de ce numai ştiinţifice? Eu propun ca pedepsele să fie reduse şi pentru opere de proză şi de poezie. Pentru cele ştiinţifice apar de fiecare dată dubii cu privire la numărul de zile cu care să se reducă pedeapsa. Să fie 30 de zile reduse pentru fiecare operă scrisă, cum este acum? Să fie 20 de zile indiferent de numărul operelor, cum propune Raluca Prună, ministra justiţiei? Să fie 20 de zile pentru fiecare operă scrisă, cum propune Comisia juridică a Senatului?

Dar dubii există şi legat de valoarea operelor. Pe bună dreptate, nu? Cine le confirmă valoarea? Există vreo personalitate în ţara asta să le confirme valoarea? Una singură. Puteţi să-mi spuneţi?

Pe când în privinţa operelor de proză şi de poezie n-ar exista niciun dubiu…

Parcă îi şi văd pe unii sărind în sus: Cum, niciun dubiu? Tocmai acolo unde confuzia e la ea acasă? Unde unii spun: Genial! — iar alţii, pentru aceeaşi operă: O mizerie!…

Păi, da. Aşa s-ar întâmpla, într-adevăr. Dar eu pun o condiţie: să fie atestate de Nicolae Manolescu. Tot spunea marele critic: „Dacă nu ştim noi de ele, nu există!” [V-aţi prins: era vorba de operele care circulă haihui, neautorizat, în spaţiul publicistic, în speţă pe Internet.]

„Noi”? Mă rog, pe vremea când a zis-o marele critic, mai existau pe-acolo [v-aţi prins: era vorba de redacţia „României literare”, Polul Nord al Performanţei literare] şi un Gabriel Dimisianu, mai exista şi un Alex Ştefănescu. Acum Ştefănescu a ieşit din gaşcă, supărat, Dimisianu, deh, mai bătrâior…

Rămâne cum am zis: Manolescu şi-atât. Să vadă Manolescu operele, şi putem dormi liniştiţi. Dacă Manolescu zice Da, eu unul sunt de părere că pedeapsa se poate reduce şi cu 100 la sută.

L.N. Tolstoi şi „sugestia în masă”

Poate că nu este un lucru foarte cunoscut, dar Tolstoi a fost un vehement contestatar al lui Shakespeare. Nu în sensul că i-ar fi contestat paternitatea operelor, cum s-a întâmplat cu alţi contestatari, ci că a contestat pur şi simplu arta faimosului dramaturg. Tosltoi are şi argumente în acest sens, pe care le prezintă într-un eseu scris la sfârşitul vieţii: „Despre Shakespeare şi despre dramă” (1909). (V. şi traducerea în engleză.) Argumentele, axate prioritar pe „Regele Lear”, dramă pe care a ales-o tocmai pentru că întruneşte, se pare, cele mai multe adeziuni ale criticilor, ţin de neverosimilul comportamentului personajelor, de un limbaj nefiresc de sofisticat şi lipsit de orice specific al personajului etc. Cum nu mi-am propus să detaliez atitudinea critică a lui Tolstoi faţă de Shakespeare, adăugând eventual şi numele altor contestatari celebri, precum Voltaire sau Bernard Shaw (deşi subscriu în mare parte la argumentaţia sa), reţin doar consideraţiile prozatorului rus despre mecanismele hipertrofierii percepţiei unor evenimente şi fenomene de-a lungul istoriei omenirii.

„(…)[A]m întâlnit la fanii lui Shakespeare exact aceeaşi atitudine pe care am întâlnit-o şi care se întâlneşte de obicei la adepţii oricăror dogme, adoptată nu din raţiune ci din credinţă. (…) Explicaţia acestei faime uluitoare nu este decât una: faima este rezultatul uneia din acele sugestii în masă care s-au exercitat dintotdeauna şi se exercită asupra oamenilor. Asemenea sugestii au existat mereu şi există în cele mai diferite domenii ale vieţii. Ca exemple frapante de asemenea sugestie, considerabile ca importanţă şi ca amploare, putem cita cruciadele din Evul Mediu (…), ca şi frecventele cazuri de sugestie, şocante prin absurditatea lor, precum credinţa în vrăjitoare, în utilitatea torturii pentru aflarea adevărului, căutarea elixirului vieţii, a pietrei filozofale, sau pasiunea pentru lalele, evaluate la câteva mii de guldeni bulbul, care a cuprins Olanda.”

Tolstoi acordă o atenţie specială „fabricării” unor evenimente de amploare de către presă; ceea ce, evident, se aplică cu atât mai mult astăzi, în epoca „celei de-a patra puteri în stat” şi a goanei după „rating”.

„Dezvoltându-se presa, s-a ajuns ca de îndată ce un fenomen oarecare, urmare a unor circumstanţe întâmplătoare, capătă o importanţă cât de puţin marcantă faţă de altele, organele de presă să consemneze neîntârziat această importanţă.

Îndată ce presa a semnalat importanţa fenomenului, publicul îi acordă şi mai multă atenţie. Atenţia publicului motivează presa să studieze fenomenul încă şi mai atent, şi mai amănunţit. Interesul publicului creşte, iar organele de presă, intrând în concurenţă între ele, reacţionează la cerinţelor publicului.

Publicul se interesează şi mai mult; presa acordă fenomenului şi mai multă importanţă. Aşadar, importanţa evenimentului, crescând tot mai mult, precum bulgărele de zăpadă, capătă o evaluare total neconcordantă cu însemnătatea sa, iar această exagerare, dusă adesea până la demenţă, se menţine atâta vreme cât concepţia despre lume a liderilor de presă şi a publicului rămâne neschimbată. Există nenumărate exemple de asemenea discrepanţe între evaluare şi fond, care astăzi, ca urmare a interacţiunii presei cu publicul, apar în cazul celor mai neînsemnate fenomene. Un exemplu frapant de astfel de interacţiune între public şi presă este recenta afacere Dreyfus, care a tulburat întreaga lume. A apărut suspiciunea că un căpitan din Statul Major francez se face vinovat de trădare. Dat fiind însă că respectivul căpitan era evreu, sau din cauza unor dezacorduri interne între părţi din societatea franceză, acestui eveniment presa i-a acordat un interes oarecum excepţional, deşi altor evenimente asemănătoare, care apar în mod repetat, nu li se acordă nicio atenţie nu doar în lume, dar nici în rândurile militarilor francezi. Publicul s-a arătat interesat. Organele de presă, la concurenţă între ele, au început să prezinte, să examineze, să discute evenimentul, publicul a început să se intereseze şi mai mult, presa a reacţionat la cerinţele publicului şi bulgărele de zăpadă a început să crească şi a tot crescut sub ochii noştri, încât n-a mai rămas familie în care să nu apară dispute despre l’affaire. (…) Străini, pe care nu i-ar fi interesat nicicum chestiunea dacă ofiţerul francez a trădat sau n-a trădat, oameni care, mai mult, nu ştiau nimic despre mersul evenimentelor, s-au trezit împărţiţi, unii pentru, alţii contra lui Dreyfus, şi cum se întâlneau, se şi porneau să discute şi să se certe, unii afirmându-i cu convingere vinovăţia, alţii negându-i-o cu aceeaşi convingere.”

Nu m-aş grăbi să aplic „teoria” lui Tolstoi la nenumăratele fenomene contemporane care, prin amploarea şi prin absurditatea lor, au ajuns să frizeze demenţa. Mă limitez doar la o anumită operă de „artă”, în jurul căreia guvernul, ajutat de unele cercuri „elitiste”, a declanşat o adevărată isterie naţională, asimilând respectiva operă cu marile evenimente ale istoriei românilor şi încercând să-i culpabilizeze pe români pentru absenţa simţului istoriei.

Să fim serioşi. Dacă ceva nu a lipsit românilor de-a lungul istoriei a fost tocmai un anume simţ al măsurii. O anumită… cuminţenie a pământului!

„Bacalaureatul” lui Mungiu: banalitate ţipătoare

„Noul val” al cineaştilor români a descoperit de la bun început cheiţa de aur a succesului. A succesului la juriile internaţionale. De multă vreme a devenit vizibil că în materie de cinematografie, în România se produce aproape exclusiv pentru export.
Mungiu - Bacalaureat_2016
Încă de la primele documentare realizate de străini după căderea Cortinei de Fier, România a fost etichetată — şi mă tem că pe bună dreptate — ca fiind ţara copiilor instituţionalizaţi şi/sau handicapaţi, a sărăciei, a violenţei, a mizeriei atotstăpânitoare, a câinilor vagabonzi, a corupţiei din sistemul medical şi educaţional, dar şi din poliţie şi din administraţie, iar mai nou şi ţara şpăgilor la nivel înalt. Juriile cinematografice internaţionale au preluat prompt şi reducţionist clişeul. „Meritul” „noului val” este nu doar acela că s-a grăbit să-şi asume eticheta pentru a veni în întâmpinarea aşteptărilor juriilor — eticheta minimalismului şi mizerabilismului, cum i s-a spus — ci şi acela de a-şi fi dat repede seama că n-ar fi avut nicio şansă dacă s-ar fi hazardat să se bată pe tărâmul „cinematografiei mari”. (Nu-i cazul să detaliez aici.)

Cristian Mungiu cu „Bacalaureatul” lui are toate ingredientele necesare pentru a se încadra perfect în „noul val” românesc. Un cartier mizerabil, care arată în cel mai bun caz ca Ferentariul bucureştean; câini vagabonzi pe străzi; violenţă: un geam dintr-un apartament spart cu o piatră aruncată din stradă chiar în prima secvenţă, apoi un parbriz spart — ambele cu mobiluri rămase neelucidate; zgomotul ambiental din interiorul apartamentelor din blocurile româneşti, care „murmură” agasant de la prima secvenţă până la ultima, inclusiv lovituri de ciocan în perete şi zgomot de bormaşină, vrând pesemne să sublinieze agresiunea continuă a ambientului într-un mediu sordid; şi încă o dată violenţă: atac asupra unui tânăr personaj feminin, cu făptaş rămas neidentificat; corupţia generalizată de la şcoală, din sistemul medical, şi nu numai; interiorul complet lipsit de gust al unui apartament dintr-un „Ferentari” anonim, ocupat — culmea! — de un doctor, de soţia acestuia, bibliotecară, şi de fiica educată a celor doi; un apartament care, ca aspect, nu se deosebeşte cu nimic de al unui şomer, fost muncitor necalificat: un frigider peticit de sus până jos cu etichete caraghioase şi mobilier ticsit de fel de fel de „bibiluri” de prost-gust. (O fi ocupantul apartamentului „sărac dar cinstit”, dar n-aş vedea de ce ar trebui să fie şi complet lipsit de gust — fiind medic —, decât doar din nevoia regizorului de a extinde mizerabilismul întemeietor până la ultimele cotloane.)

Despre Romeo Aldea, personajul principal al filmului, am aflat din comentarii că ar fi „doctorul care nu ia şpagă”. Altminteri, nimic în film nu sugerează că ar fi aşa ceva: nici replicile sale, nici genul de relaţii pe care le întreţine cu alte personaje, nici măcar aspectul său. Se doreşte a fi un personaj „curat”, dar îşi îndeamnă fiica să accepte falsul de dragul unui „viitor luminos” undeva în Anglia, „însemnându-şi” teza de bacalaureat conform unei înţelegeri subterane, în vederea falsificării notei de către oamenii năimiţi în cârdăşie cu directorul liceului; are o amantă, nimeni alta decât meditatoarea fiicei; cu soţia are o relaţie nejustificat de rece.

Dialogul, de un schematism şi de o banalitate desăvârşite, sugerează apelul involuntar la portofolii instituţionale diferite, în funcţie de subiect. Aici, îţi zici, ar fi de resortul Ministerului Educaţiei, aici ar trebui să intervină Ministerul de Interne, aici ar fi bine să intervină Procuratura… Amanta, ca toate amantele îndelung folosite şi fără nicio perspectivă, îl întreabă pe protagonist: Şi cu mine ce planuri ai?… Problema amantelor îndelung folosite nu face nici cel mai mărunt pas spre rezolvare în filmul lui Mungiu… Soţia doctorului, Magda, afişează de la început până la sfârşit masca rigidă (era să zic mortuară) a femeii înfrânte de viaţă; de la început şi până la sfârşit o vedem încremenită în bucătărie, mediul ei predilect, deşi nu mişcă niciun deget, doar fumează fără încetare; este clar că se află în pragul depresiei, de nu cumva în plină depresie, oferindu-se, parcă, studiului clinic din partea specialiştilor. Şi nimic mai mult. Personajul nu-i purtătorul niciunui mesaj, n-o însufleţeşte nimic, nici măcar vreo umbră de subtilitate pe care să i-o fi dăruit scenaristul… Doctorul îi ţine fiică-si, Eliza, predici anodine despre viitorul sumbru care o aşteaptă dacă, neacceptând compromisurile la care o îndeamnă tăticul iubitor, şi i le şi mijloceşte, ar rămâne în ţară. Iar despre doctor, despre condiţia sa şi a neveste-si, de oameni învinşi de sistem, nu aflăm decât dintr-o scurtă replică a doctorului. Altfel, nimic nu ilustrează — cinematografic — eşecul.

Mărturisesc că până către mijlocul filmului am rezistat cu greu tentaţiei să părăsesc sala. Pe la mijloc însă s-a dovedit că „trupul” producţiei cinematografice nu fusese în moarte biologică ci doar clinică, deoarece, procuratura intrând pe fir, se produce o uşoară animare. Relaţiile dintre personaje dau semne vagi de împrospătare, pentru ca în final, de parcă regizorul ar fi auzit din off un îndemn mobilizator, Mai vioi tovarăşi! Mai optimist, ce dracu’! , să eşueze lamentabil într-un „pupat piaţa Independenţi” sui generis, cu o serbare a absolvenţilor, unde Eliza ajunge hodoronc-tronc într-un soi de conciliere sindicală cu tăticul adulter. Ceauşescu, sunt sigur, l-ar fi felicitat pe regizor pentru un asemenea final optimist, pe muzică din epoca de aur.

Remarcasem în mai toate filmele româneşti neclaritatea replicilor, pe care o pusesem pe seama deficienţelor tehnice de sunet. Ei bine, filmul lui Mungiu mi-a dat ocazia să mă conving că lucrurile nu stau chiar aşa. Sau nu stau totdeauna aşa. Pe fundalul replicilor îmbâcsite, am remarcat totuşi câteva cuvinte bine articulate, ale unor personaje în vârstă. Şi atunci mi-a căzut fisa: nu este vorba de deficienţe de captare a sunetului, ci de dicţie. Actorii români, mai ales cei din ultimele două generaţii, cred, nu ştiu — nu au învăţat — să vorbească, parcă n-ar fi urmat cursuri de dicţie. Actorul Adrian Titieni, fără să fie un actor prost (aş zice mai degrabă mediocru), vorbeşte de parcă ar avea prune în gură. Nu este singurul. Cât despre expresivitate, cred că regizorul face bine că își „vede” personajele, în marea majoritate a secvenţelor, din profil, la o distanţă medie, evitând filmarea din faţă şi mai ales gros-planurile, pentru care actorii români sunt cu siguranţă nepregătiţi. Altminteri, peste tot aceeaşi cameră mobilă, purtată pe umăr doar fiindcă e la modă, chiar şi în secvenţe statice de mai lungă durată, contracarând astfel, într-o oarecare măsură, prin uşoara ei clătinare, lipsa de vervă a dialogurilor şi absenţa „poftei” de film, a stângăciei omniprezente.

Aştept ziua premiilor de la Cannes cu tristeţea de a vedea filmul românesc bătând pasul pe loc, fie el şi recunoscut ici şi colo drept „nou val”, cantonat într-o fundătură — a minimalismului — care cu siguranţă nu duce la „marea cinematografie”. Minimalismul artei, aşa adăuga.

Filmele americane

În filmele americane mi se întâmplă cel mai des să uit că tot ce văd pe ecran a fost înainte scenariu (a script!); şi că personajele sunt de fapt actori care spun replici învăţate pe dinafară. Când îi văd pe actorii americani cât de tare se emoţionează, cât de mult urăsc şi cât de deplin se bucură, inclusiv figuranţii, cât de devotaţi prieteni sunt, sau cât de neîmpăcaţi duşmani, uneori parcă nu-mi vine să cred că n-au fost filmări cu camera ascunsă.

Mă amuză că în filmele americane personajele care fac jogging sau aleargă pentru diverse alte scopuri transpiră toate, fără excepţie, exact în acelaşi fel: tricoul li se udă în formă de triunghi isoscel, cu vârful în jos, sub răscroitura gâtului, atât în spate, cât şi în faţă; şi, eventual, cu ceva udătură la subraţ.
Filme americane
Mă amuză cum ploile americane, cele văzute din interior, toate fără excepţie curg şiroaie pe geam în jos. În America nu există ploicică. Dacă plouă, apoi toarnă cu găleata. Și ploaia se scurge toată pe geam.

Apreciez claritatea (şi naturaleţea) cuvintelor rostite în filmele americane, pe care, chiar dacă ştii doar puţină engleză, tot le înţelegi mai bine decât cuvintele rostite în filmele de pe meleaguri… mai apropiate — chiar şi în cazul replicilor şoptite. Apreciez totodată autenticitatea duelurilor pugiliste ale personajelor, care se pocnesc bărbăteşte drept în figură, fără să ridice neapărat garda, şi pe care cameramanii au învăţat să le prindă din unghiuri din care nu se vede câtuşi de puţin că pumnul cruţă falca adversă la doi centimetri distanţă (scuze, inch); iar la postsincron un pumn izbeşte cu nădejde o halcă de carne.

Când un personaj american spune „N-am reușit să fac nimic în viață”, totul îl contrazice: și ambianța, și lumina, și culorile din secvență, și spectatorul ce sunt. Nu, personajul american a făcut tot ce trebuia pentru ca filmul să iasă și bun, și plin de miez, și romantic. Și să aibă parte și de critici bune. Personajul are parte de întreaga mea compasiune, iar scenaristul de întreaga mea adeziune estetică.

Îmi place cât de natural cade „lumina soarelui” în secvenţele de exterior din filmele americane, deşi ştiu că foarte multe din respectivele secvenţe sunt realizate în studio, iar strada — sau curtea, sau grădina — „însorită” nu-i decât rodul iscusinţei maeştrilor de lumini.

Îmi place cum se comportă figuranţii-trecători pe strada metropolei americane. Niciodată n-am ştiut dacă cineva i-a anunţat că se filmează, sau sunt lăsaţi în condiţia lor de trecători de-adevăratelea. Şi totuşi, când „eroul” american, alergând ca nebunu’ pe trotuar — urmărit sau urmăritor, n-are importanţă —, dă peste ei de îi răsuceşte ca pe nişte sfârleze, sau îi trânteşte pământ, n-am văzut niciodată vreun „trecător” să se stropşească la „erou” să se poartă pe stradă ca un derbedeu. Ceea ce mă face să cred că sunt totuşi figuranţi; şi poate mai primesc şi un ban pentru asta; chiar şi atunci când sunt cu sutele.

Îmi place cu câtă plăcere şi cu cât umor strigă conductorul în gară, All aboard! începând cu Stan şi Bran şi terminând cu Majestic-ul lui Jim Carrey.

Şi nu ştiu de ce mă simt tulburat când în sala de judecată (din studio, desigur) un personaj vorbeşte de drepturile omului, de drepturile americanului. O face cu atâta pasiune şi cu atâta convingere de parcă libertatea însăşi a actorului care interpretează acel personaj ar depinde de succesul pledoariei sale în faţa judecătorilor şi/sau a curţii cu juraţi; şi doar din întâmplare demersul său a coincis cu intenţia scenaristului şi/sau a regizorului de a realiza un film cu acelaşi subiect; drept care aceştia din urmă n-au avut alta de făcut decât să se ducă în sala de judecată şi să ia de-a gata tot ce aveau nevoie.

Şi mai presus de toate îmi place la regizorii americani că nu evită miza non-estetică în filmele lor; că nu se tem că atitudinea civică, sau patriotismul, sau compasiunea, sau spiritul de solidaritate, sau entuziasmul, sau exaltarea curajului (sau înfierarea laşităţii) personajelor în lung-metrajele lor artistice le-ar face mai puţin artistice.

Cezar, cu „It’s my life”, n-a fost minimalist. Nici mizerabilist!

Reprezentantul României la concursul Eurovision 2013, Cezar Ouatu, cu cântecul „It’s my life” (muzica şi versurile, de Cristian Faur), s-a clasat pe locul 13 şi în general a dezamăgit o sumedenie de comentatori din ţară şi de peste hotare, care i-au criticat — şi ridiculizat —, mai tot ce se putea critica (şi ridiculiza mai mult sau mai puţin obtuz): vocea, „expresia facială”, costumaţia, show-ul, cântecul şi câte şi mai câte.Cezar Ouatu

„Cezar ar fi putut câştiga premiul pentru cea mai bizară apariţie, cu scenografia sa de tip pop-opera având ca temă vampirii”, se afirmă într-un articol de pe www.mirror.co.uk. „Parcă a înghiţit-o pe Susan Boyle, iar ea ţipă după ajutor”, scrie The Guardian. „Un român (…) îmbrăcat într-o haină cu paiete, care se ridică în mod miraculos în noapte. Numai la Eurovision”, găsim scris în The Independent, într-un editorial critic la adresa costumaţiei concurenţilor, iar prestaţia lui Cezar este taxată de Associated Press drept „bizară”. „Ciudaţii” din România şi-au atras critici şi ironii cam peste tot în lume în urma finalei de la Malmö, din 2013. Este oare de mirare?

Să ne amintim producţiile artistice pentru care România s-a ales cu laurii juriilor şi ai criticii europene şi transatlantice în ultimii ani. Publicul a avut ocazia să ia notă de cum (nu) funcţionează catastrofalul sistem public de sănătate din România în lung-metrajul presupus artistic al lui Cristian Puiu, intitulat „Moartea domnului Lăzărescu”; sau cum, în regia aceluiaşi, încearcă să pătrundă mafia drogurilor în spaţiul mioritic, cu bibici şi pamponi încruntaţi, şi miţe şi didine nevricoase, în costumaţie şi cu apucături de import din Sicilia. Publicul a avut ocazia să vadă (pe săturate), în toată „splendoarea” lui, un avorton (la propriu) abandonat pe pardoseala băii unui hotel, ambele — avortonul şi hotelul — din „Epoca de aur” ceauşistă. Sau, recent, publicul occidental a avut prilejul să se delecteze cu ororile bigotismului medieval perpetuat până în zilele noastre la o mânăstire… de unde altundeva dacă nu din România? Şi câte altele asemenea… Publicul şi juriile europene au avut ocazia să verse o lacrimă de compasiune (în sensul lui Jean–Jacques Rousseau) pentru greu încercatul popor român (cu arta lui cu tot). Şi, profitând de ocazie, să savureze — prin contrast — propria-i situare la adăpost, mult deasupra mizeriilor lagărului socialist, de care istoria l-a scutit.

Sigur că, având un asemenea fundal (în subconştientul publicului şi al juriului Eurovisionului de la Malmö), spectacolul lui Cezar Ouatu a scandalizat. Cum de a îndrăznit acest „paria” al Europei (din afara spaţiului Schengen) să se împopoţoneze cu paiete şi să se pretindă egalul nostru? Unde-i minimalismul, unde-i mizerabilismul bon pour l’Orient pentru care am noi am catadicsit să le dăm românilor un… raport MCV artistic favorabil?

După părerea mea, „It’s my life” a fost un spectacol remarcabil, de mare forţă, cu o punere în scenă cât se poate de inspirată, cu o dinamică a spectacolului nu pur decorativă (cum se întâmplă în cele mai multe cazuri) ci în perfectă armonie cu ideea de viaţă–vis, viaţă–iubire, viaţă—dorinţă, viaţă–profunzime şi, până la urmă, viaţă–obsesie. Căci obsesie — în sensul de mod de viaţă — este cuvântul cheie al cântecului lui Cezar. Şi, căreia, ca orice obsesie–mod–de–viaţă, îi stă bine învăluită în mişcare impetuoasă, în falduri, în roşu, în negru şi în lumină plină de mister (eventual, da, de ce nu, chiar şi în lumină crepusculară de castel al lui Dracula!). Şi, contrar a ceea ce crede un ziarist român… obsedat de poziţia sa dominantă în jurnalistica dâmboviţeană, îi stă bine şi exprimată în falsetele la care recurge românul cu „haină cu paiete” marca Doina Levintza.

Da, românii poate că au fost ciudaţi. Stranietatea descalifică? La Malmö se pare că da. Aştept cu interes să văd câte „Teardrops” de admiraţie va stoarce în lunile următoare melodia „cuminţilor” campioni danezi.

Curiozitatea lui Amos Oz şi curiozitatea lui Liiceanu

Talk-show la Ateneu, organizat cu prilejul vizitei în România a lui Amos Oz. 27 februarie 2012. Interlocutor: Gabriel Liiceanu.

„Curiozitatea este o virtute — spune Amos Oz către finalul dialogului. Eu cred că oamenii curioşi sunt mai buni decât oamenii care nu sunt curioşi.”

„Eu nu sunt de acord că e un merit această curiozitate — spune Liiceanu. Pe mine curiozitatea mă trimite cu gândul la vecinii mei de bloc, informatori, care mă turnau la Securitate pe vremea comunismului. Eu nu vreau să amestec curiozitatea scriitorului cu acea curiozitate a vecinului de bloc.”

Pe Amos Oz îl interesează curiozitatea existenţială, curiozitatea care face lucrurile, ideile, să se mişte. Pe Liiceanu îl interesează curiozitatea de mahala. Amos Oz, deschis, entuziast, copilăros. Liiceanu, încruntat, închistat în convenţii balcanice, lipsit de empatie, bătrân sufleteşte. Tipic… pentru fiecare din cei doi.

Actualizare, 24 noiembrie 2014. Iată ce spune Solomon Marcus într-un articol publicat pe Contributors.ro, „Zece nevoi umane de care educaţia ar trebui să ţină seama”, 24 nov. 2014:

„Eram în copilărie într-o permanentă stare interogativă, de curiozitate, de mirare, de extaz în faţa spectacolului naturii şi al lumii, al propriei mele fiinţe. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de năzdrăvăniile creierului meu, în materie de memorie şi de imaginaţie. În fiecare seară, când mă las pradă somnului, mă întreb ce călătorii neaşteptate îmi vor oferi visele din noaptea respectivă. Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta de viaţă, a fost mereu o sursă de energie. Atunci când sunt întrebat: de ce trăieşti? îi răspund: pentru a mă mira.”


„Noul val” al cinematografiei româneşti

Despre filmele româneşti din „noul val”, criticii de film români — şi nu numai — au în general cuvinte de laudă. Comentatorii neprofesionişti le contestă în bună parte. Dacă nu chiar în cea mai mare parte. Distincţiile obţinute peste hotare nu par să-i impresioneze.
În apărarea „noului val” românesc, mulţi spun despre cutare sau cutare succes internaţional: Filmul te ţine ţintuit în scaun. De acord, aşa este. În legătură cu asta îmi pun însă o singură întrebare: E oare de-ajuns?

Pe câteva dintre filmele cele mai importante ale „noului val” le-am văzut.

Moartea domnului Lăzărescu”, de Cristi Puiu, un film cursiv, cu dialoguri acceptabile, cu actori buni, dar în care n-am putut vedea mai mult decât un (reuşit) documentar artistic; în ciuda faptului că a fost recompensat copios, inclusiv cu Un certain regard, Cannes, 2005.
Marfa şi banii”, de acelaşi Cristi Puiu, un fel de road movie balcanic, genul minimalist, lansat, parcă, avant la lettre, în sprijinul ideii „Nu vă primim în Spaţiul Schengen dacă nu terminaţi cu corupţia”.
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, 2007, regizat de Cristian Mungiu, după un scenariu propriu, cumulând şi el un număr impresionant de premii, printre care Palme d’Or la a 60-a ediţie a Festivalului de la Cannes; o radiografie rece — era să zic o necropsie — a regimului ceauşist („politica” demografică), unde până şi generozitatea nu depăşeşte stadiul de abstracţiune; un film pe care poţi să-l apreciezi (drept care l-am şi apreciat cândva) dar să-l iubeşti e mai greu.
Offset”, regizat de Didi Danquart, românesc în măsura în care scenariul este scris (şi) de Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu, interpretat (şi) de actori români; un film în care autorii şi-au închipuit că un personaj se poate construi extrăgând „din căciulă” trăsături de caracter şi asamblându-le la nimereală, cu scene stridente, de-a dreptul jenante prin lipsa lor de consistenţă şi de veridicitate; un film din lunga serie mizerabilistă made in Romania, care pledează pentru „ideea” că dragostea e nu numai oarbă ci de-a dreptul cretină.
A fost sau n-a fost”, de Corneliu Porumboiu, 2006, premiat şi el, o producţie bufă în registru minor (cum l-am numit cândva), practic fără valoare artistică după părerea mea.
Poliţist, adjectiv”, de acelaşi Corneliu Porumboiu, 2009, o lucrare care dovedeşte că se poate face film chiar şi fără acţiune (exceptând scena finală, din birou), doar cu lungimi (predominant gratuite), şi să mai primească şi premii, urmărind transferarea mizerabilismului din epoca de aur în cea de tranziţie; asta, în ciuda faptului că un critic de cinema a văzut în acest film trimiteri la Michelangelo Antonioni; sau că a văzut în personajul principal „un polţist C(h)risti(c)” (să nu ne mirăm însă: respectivul critic a avut şi alte vedenii, cum ar fi o „cină cea de taină” în „4-3-2”).
Eu când vreau să fluier, fluier”, 2010, în regia lui Florin Şerban, premiat la Berlin cu Ursul de Argint, care dovedeşte încă o dată, ce? Pe de o parte că, „ideea de film «grand spectacle» venit din România — cum zice Nae Caranfil — se izbeşte de un zid de prejudecăţi, idei prefabricate şi teorii stupide din partea «experţilor» de afară”, iar pe de altă parte că tinerii noştri regizori au învăţat foarte bine această lecţie. Şi mai vădeşte că „seria mizerabilistă” se mulţumeşte cu puţin — nu numai puţine mijloace materiale ci şi puţine investiţii în inteligenţă, inventivitate, simţire.
Marţi, după Crăciun”, de Radu Muntean, 2009, un film care, pentru prima oară, încearcă să spargă zidul mizerabilismului cvasi-obligatoriu şi să construiască o poveste existenţială într-o lume normală. Los Angeles Times scrie despre acest film: „Totul sună foarte banal, chiar prozaic, după standardele filmelor pentru cercuri selecte. Dacă însă un cineast strălucit îţi ia o poveste pe care crezi că ai mai văzut-o şi ţi-o spune într-un mod complet nou, atunci Muntean e numai bun de Mensa. Nu găseşti acolo niciun fel de istericale melodramatice de genul celor pe care le vezi în poveştile spuse în maniera americanului „Terms of endearment” [„Cuvinte de alint”]; până şi confruntarea din momentul culminant al filmului lasă impresia de reţinere absolut superbă. Este vorba de o poveste autentică, pur şi simplu captivantă, şi de o regie remarcabilă dar care nu se simte. Iar interpretarea actorilor este demenţială.”

Andrzej Żuławski spune: „Ştiu că există un nou val de cineaşti [români]. Cred că am văzut vreun sfert de oră din filmul lui Mungiu şi n-am vrut să văd mai mult. (…) M-a plictisit de moarte. Nu vreau să văd aşa ceva, am trecut deja prin asta. E o perioadă din viaţa mea, un sistem, nu îmi plac oamenii care exploatează aşa ceva [comunismul]. (…) Îl exploatează ca să ia Oscarul. Din fericire, n-a reuşit.”

Până şi Alina Mungiu–Pippidi, în articolul „Eterna şi fascinanta Ruritanie”, din România liberă, 21 feb. 2008 spune: „Avem filmele, desigur [ca sursă de brand pentru România]. Dar problema este că filmele astea au succes nu prin contribuţia lor la estetica cinematografică (sunt cu program minimaliste şi nonestetice), ci pentru că ne prezintă exact ca pe Ruritania, şi iau premii pentru sinceritatea lor, care reconfirmă brandul deja existent.” Şi asta, deşi e sora regizorului de succes Cristian Mungiu. Sau poate tocmai de aceea.

Întâmplarea a făcut să văd în aceeaşi zi „Marţi, după Crăciun” şi „Mâine mergem la cinema”, splendida peliculă a polonezului Michał Kwieciński.
Am avut deci prilejul să compar două abordări cinematografice. Cea a lui Radu Muntean, care spune „altfel” o poveste banală, „altfel” însemnând, din perspectivă hollywoodiană, fără „istericale melodramatice”, cu „superbe reţineri” în relaţiile dintre personaje şi în dialoguri; reţineri atât de „superbe” — mi-aş permite să adaug — încât periclitează însăşi consistenţa personajelor şi a raporturilor dintre ele; vezi, de pildă, penibila (şi interminabila) scenă din cabinetul de stomatologie al amantei eroului principal, din care Muntean (dacă ar fi fost cu adevărat „numai bun de Mensa”), ar fi putut valorifica subtilele fire care leagă între ele vârfurile „triunghiului conjugal”, dar pe care el o ratează lamentabil transformând-o într-o banală expunere de stomatologie plină de termeni tehnici şi fără nicio relevanţă estetică. (De unde trag concluzia că la Hollywood lumea s-a săturat de prea multă expresivitate.)
De cealaltă parte, am văzut abordarea lui Kwieciński, care construieşte cu abnegaţie şi pasiune, având în spate o şcoală cinematografică serioasă, în care fiecare fluturare de zâmbet contează în economia filmului, în care regizorul nu respinge „banalul” unei lacrimi pentru că se teme că regia sa ar putea deveni ostentativă; în care detaliile circumstanţiale din fiecare secvenţă, lucrată după toate regulile artei cinematografice (inclusiv hollywoodiene), contribuie inteligent și subtil la recompunerea unui univers autentic, de-a dreptul solar; asta, în ciuda mizeriilor (şi acolo) unei Polonii antebelice ameninţate — nu pentru prima oară — cu anihilarea. Vedem în filmul lui Kwieciński personaje care nu reprezintă doar idei cinematice, ci trăiesc din plin pe ecran, emoţionează, angrenate organic într-o poveste consistentă, animată de generozitate şi de speranţă.

„Eu cred — mai spunea acelaşi Andrzej Zulawski, citat mai sus (nu mi-am propus să elogiez cinematografia poloneză; e o simplă coincidenţă) — că filmul implică seducţie. Singurul criteriu pentru a aprecia o peliculă — şi e unul extrem de flexibil — este dacă te mişcă sau nu. (…) Dacă ieşi din sală schimbat într-o anumită măsură, acela e un film bun.”

Ei bine, deşi nu l-am văzut într-un cinematograf, „Mâine mergem la cinema”, un film est-european şi el, mi-a rămas în suflet pentru multe zile. Ceea ce nu mi se întâmplă niciodată cu filmele româneşti.

Spunea recent Mircea Daneliuc, despre filmele româneşti ale „noului val”, că nu depăşesc stadiul de filme-şcoală studenţeşti; sau cam aşa ceva. Poate a spus-o cu o oarecare invidie, el care, după „Iacob” (1988) a ţinut-o — îmi pare rău pentru autorul lui „Glissando”, „Croaziera”, „Probă de microfon” ş.a. — din ratare în ratare. Pe de altă parte, oarece adevăr există în afirmaţia sa. Minimalismul în care s-au cantonat recentele succese româneşti, aproape fără excepţie, nu-i o garanţie pentru viitorul „noului val”, care poate deveni oricând „vechiul val”.

Oricum, faptul că filmele româneşti au reuşit să capteze atenţia criticii internaţionale şi chiar şi pe aceea a distribuitorilor şi, nu în ultimul rând, că, iată, stârnesc invidii sub masca unor comentarii caustice, este un semn bun. „Lecţia studenţească” s-ar putea să fi prins bine: producţiile cinematografice româneşti de dinainte de „noul val” (cu unele excepţii) erau jenante atunci când nu treceau pur şi simplu neluate în seamă.

Concertele de Anul Nou de la Viena

În fiecare an, pe 1 ianuarie, urmăresc cu aceeaşi încântare concertul de Anul Nou al Orchestrei Filarmonice din Viena, transmis de televiziunea de stat austriacă prin Eurovision.
N-am să uit însă niciodată miracolul transmiterii în direct a acelor concerte în timpul regimului comunist, în întunecaţii ani ’80. Când România se scufundase în beznă, nu numai la figurat ci şi la propriu, când locuinţele rămâneau ore în şir fără lumină, când focul în sobe abia mai pâlpâia din cauza crizei de gaz, când caloriferele stăteau aproape reci cât erau iernile de lungi, când importurile de orice fel ajunseseră o utopie — ei bine, atunci, în aceiaşi ani, concertul de la Viena răsărea la început de an la fel de neverosimil ca o floare în deşert. Lumea spunea că autorităţile îl transmiteau pentru că televiziunea vieneză îl dădea pe gratis. Dar chiar şi aşa… Unii presupuneau că regimul îl tolerează fiindcă era ideologic inofensiv.
Inofensiv?…
Pe 1 ianuarie, la ora amiezii, ecranul se lumina ca o fereastră spre lumea intangibilă de dincolo. Das Neujahrskonzert al Filarmonicii din Viena. Auzeam melodiile care mă fermecaseră de-a lungul copilăriei — Dunărea Albastră, Povestiri din Pădurea Vieneză, Wein, Weib und Gesang, Sânge Vienez, cântate acum în sala Musikverein din Viena. Eu, care nu călătorisem încă niciodată în Vest, vedeam în direct lumina zilei vieneze filtrată magic prin ferestrele înalte ale sălii şi îmi imaginam cum dincolo de ele, sub un soare strălucitor, chiar în clipa aceea, vienezii se plimbă liberi pe străzile curate. Vedeam râurile şi cascadele de flori din sala de concerte — refăcând în imaginaţie, de pe ecranul vechiului meu televizor alb–negru, culorile lor naturale —, toate acele flori aduse acolo numai pentru desfătarea ochiului şi a sufletului, pentru ca oamenii să se bucure de viaţă. Şi iată-i că se bucurau. Îi vedeam pe muzicanţii de pe scenă, destinşi, ba chiar puşi pe şotii, ceea ce era de neconceput în România sălilor de teatru neîncălzite, cu aspect de hrubă. Îl vedeam pe Lorin Maazel dirijând zâmbitor, vesel, bucurându-se de muzică, de fiecare înfloritură muzicală pe care i-o îngăduia atmosfera neconvenţională. Îi vedeam pe spectatori, bărbaţi şi femei, bine îmbrăcaţi, plin de respect unul faţă de celălalt, bucurându-se şi ei sincer, ca nişte copii, de acel dar al Lumii Libere care era Neujahrskonzert der Wiener Philharmoniker. Îi vedeam în final aplaudând în ritmul marşului lui Radetzky, nesiliţi de nimeni, cu feţe senine, într-o lume aflată la antipodul lumii aplaudacilor cu ochii goi de la congresele partidului. Emoţia îmi punea un nod în gât. Mi-i închipuiam pe toţi acei spectatori ieşind de la concert şi întorcându-se fiecare în casa sa îndestulată, încălzită, în mijlocul familiei care putea trăi în normalitate, fără compromisurile mizerabile ale lumii mele.
Nicio propagandă în favoarea Lumii Libere n-ar fi fost — pentru mine cel puţin — mai eficace decât transmiterea acelui concert de Anul Nou de la Viena şi n-ar fi reuşit să ţină mai vie flacăra speranţei că într-o bună zi, poate, cine ştie, frontierele se vor deschide şi pentru noi, oropsiţii din Est, şi lumea lor minunată va deveni lumea noastră.

Gheorghe Zamfir în cartea Sandrei Pralong: interviu sau fişă medicală psihiatrică?

Printre cele 39 de personalităţi/persoane ale căror interviuri/mărturisiri Sandra Pralong le-a inclus în recentul volum „De ce m-am întors în România”, publicat de Polirom, se află şi vestitul naist Gheorghe Zamfir. Numai că fostul „Rege al naiului” este acum, fără niciun dubiu, un om bolnav. Mă abţin să pun diagnostice. Vă las să judecaţi singuri:

„În 1982 (…) devenisem mult mai mult decât şi-ar fi imaginat cineva vreodată în România, cum v-am spus eram deja planetar. Fapt care s-a adeverit abia anul trecut, după un studiu care s-a făcut timp de 20 de ani şi am ieşit, se pare, chiar înaintea lui Wagner, Mozart, Beethoven. I-am surclasat, pe locul doi a ieşit Wagner, cu 750 de milioane de voturi, şi eu am avut mai multe…”

Iar „talentata, perseverenta şi serioasa” Anca Mihalache, autoarea „interviului”, cum o caracterizează Sandra Pralong în Prefaţă, nu numai că nu încearcă să atenueze vizibilul derapaj al artistului, ci îşi începe seria iresponsabilelor incitări: „Şi există studiul acesta publicat?”

„A fost şters de către «prietenii noştri» — răspunde Gh.Z. — (…) dar l-au văzut câţiva prieteni şi m-au anunţat. După care a venit preşedintele Bush şi a făcut acea afirmaţie, miniştrii români nici nu m-au scos în faţă, i-au trimis pe Loredana Groza şi pe alţii. (…) A venit bomba cu George Bush, am deja informaţia scrisă pe care a citit-o în faţa presei americane înainte de a veni la summitul din aprilie la Bucureşti.”

„Mă simt pus pe o cruce — continuă artistul —, bătut în cuie, legat în fiare, şi în fiecare zi vine unul cu un bici şi mai ia o bucăţică din corp. Cam aşa sunt tratat eu din 1968, de când s-a descoperit în scrierile mele secrete trădate de nişte prieteni cu care vorbeam şi eu spusesem că sunt împotriva lui Ceauşescu şi a comuniştilor şi ei m-au trădat (…) Urma să fac 24 de ani de închisoare, să se facă proces la scară naţională, iar eu trebuia să mă apăr. Nu l-au făcut nici azi, dar condamnarea a existat oficial, erau numai generali, colonei, oficiali la masă.”

„Din zi până-n seară în avion, în tren, pe drum la volan, gândeam, scriam poezii, citeam, mă opream, în restaurante scriam poezii, memorii pe şerveţele de hârtie, pe cartoane, pe ce-mi cădea în mână. În felul acesta am creat o gigantică epopee şi o gigantică stare a sufletului meu în lucrările mele, clasice, camerale, religioase. Am compus lucrări religioase cât n-au compus toţi compozitorii români sau europeni la un loc (…).”

„Ce fel de popor suntem noi, în care miniştrii culturii sunt toţi atei, Răzvan Theodorescu este ateu, Ion Caramitru este ateu, Adrian Iorgulescu este ateu (…) Păi de unde atâta infamie şi să-l ignori pe cel mai mare artist pe care l-a avut naţia asta vreodată de când s-a născut până acum? Aşa spun toţi GENIALUL! Toţi îmi spun «Genialul! Genialul! Genialul Gheorghe Zamfir!»”

Pe măsură ce îşi evocă triumfurile laolaltă cu frustrările, cântăreţul se afundă, parcă, tot mai mult în apele negre ale tragicei sale lumi plăsmuite, precum Poprişcin din „Însemnările unui nebun” de Gogol.

„Un ministru al culturii să-i spună lui Gheorghe Zamfir, care a vândut peste 700 de milioane de discuri, fiind declarat primul artist planetar înaintea lui Bach, Beethoven, Mozart, Schubert, să spună că sunt pe lista de aşteptare (…).”

Şi în loc să-i tempereze rătăcirile, Anca Mihalache ce face? Cu „eleganţă, tact şi diplomaţie” — o citez din nou pe S.P. —, îl zgândăreşte punându-i întrebări de genul: „Dumneavoastră ce vă doriţi acum? Linişte ca să creaţi, recunoaştere?” Sau: „Nu aţi primit propuneri de la universităţile din afară să predaţi acolo?”

Este incredibil ca acest text să fi fost publicat într-o carte nu de patologie mentală ci într-una care reuneşte motivaţiile unor oameni (întregi la minte) de a se fi întors în România după înlăturarea regimului comunist. Hai să zicem că pe Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, pot să-l înţeleg. El e interesat de tiraje. (Şi de nimic altceva?) Iar scandalurile fac tiraje. Dar Sandra Pralong? Ea cum explică includerea în culegere a acestui aşa-zis interviu scandalos?

 

Patricia Kaas à Joe Cocker

Et s’il ne nous restait plus qu’un dollar pour vivre
Serais-tu prê­t à me suivre
Pour chanter ensemble à Snago-o-ov?
Et s’il ne nous restait plus qu’un dollar pour vivre
Serais-tu prê­t à me suivre
La bas, chez Remus Truica?

%d blogeri au apreciat asta: