Category Archives: Balcanisme

Scuipături: boierii minţii vs. eugenbarbişti

Eugenbarbiştii securişti ai lui Carmen Muşat scuipă în revista lor, Observator cultural. Dau o replică la „Apelul către lichele” al lui Liiceanu. Liiceanu apreciază — în contributors.ro —, că eugenbarbiştii scuipă în sus. Apreciere greşită. Nu, scuipă ţintit. Spre „băsiştii” boieri ai minţii. Ţintit şi cu ură. Boierii minţii le pretind eugenbarbiştilor o operă pentru a avea dreptul să scuipe. O operă de anvergura celei a boierilor minţii — Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Cornea (așa, pentru lărgirea elitei) şi (văd că și) Ioana Pârvulescu. Ei, nu! nici chiar aşa! Eugenbarbiştii securişti nu se pot ridica chiar atât de sus! Ei revendică dreptul să scuipe oricum. Şi nici boierii minţii nu scuipă în sus. Ci tot ţintit. Şi tot cu ură.

Se întâmplă cam la fel ca în disputele politice, în cele literare, în mai toate felurile de dispute din România frunzei verzi. Chiar şi în disputele private. Nimeni nu scuipă în sus, ci drept la ţintă. Problema cea mare e nu cumva să lipsească replica finală. Contează cine scuipă ultimul.

De aceea nu se mai opresc.

Mesaj către Ion Caramitru

I-am trimis managerului general al Teatrului Naţional din Bucureşti, Ion Caramitru, prin secretariat, mesajul de mai jos.
Caramitru Ponta
secretariat.tnb@gmail.com
Today at 10:59 AM

Secretariatul poate îi transmite totuşi directorului general mesajul de mai jos!

Domnule Caramitru,
Am o curiozitate. În condiţiile în care înţeleg că mai sunt, conform relatărilor din mass-media, destule lucrări de finalizat şi în care nu s-a făcut recepţia lucrărilor, de ce aţi simţit nevoia să faceţi o inaugurare cu Victor Ponta, înainte de alegeri? Are vreo legătură cu finalul campaniei sale electorale?
Paul Tumanian

Logică de Corlăţean!

Corlăţean şi-a prezentat demisia pentru brambureala (organizată) din turul I al alegerilor prezidenţiale în diaspora
Ponta Corlatean
Iată aici, zice Corlăţean (şi flutură o hârtie), comunicatul BEC, în care se vorbeşte de inexistenţa vreunui impediment de natură legală pentru înfiinţarea de secţii suplimentare în diaspora, şi iată aici (şi flutură o altă hârtie) hotărârea BEC, care nu zice nimic de inexistenţa vreunui astfel de impediment. Iar aceasta are forţă juridică. Deci nu am greşit cu nimic când am refuzat să măresc numărul de secţii de votare. Eu însă îmi depun mandatul ca să nu… bla-bla-bla.

Asta da, logică! Faptul că hotărârea BEC nu conţine nicio referire la inexistenţa vreunui impediment legal de a se înfiinţa noi secţii constituie, în mintea acestui cap pătrat, pe nume Corlăţean (cu extindere firească la şeful său), un impediment pentru Ministerul Afacerilor de Externe de a înfiinţa noi secţii în diaspora!

De fapt capetele care s-au instalat în fruntea ţării în 2012 sunt pătrate doar în măsura în care mizează pe faptul că ticăloşia care se ascunde sub pătrăţeală îi este invizibilă electoratului…

Dar dacă este?

Adresarea politicoasă la români

La francezi lucrurile sunt foarte simple: ai spus „vous” — ai fost politicos. Sigur, contează şi vorbele de dinainte şi de după „vous”. Dar în ce limbă nu contează?… La englezi e şi mai simplu: nici măcar n-ai un pronume personal distinct pentru persoana a doua plural. Doar unicul „you”. Sigur, una e un simplu „you”, şi alta-i „you, Sir” sau „you, Madam”.

Noi românii avem un talent deosebit să le complicăm pe toate. La noi politeţea e… stratificată. La noi există trepte de politeţe. Una e „dumneavoastră”, şi cu totul alta e „dumneata”. „Dumneavoastră” e de la junior la senior, iar „dumneata” de la senior la junior şi — doar dacă merită — de la senior la senior. La fel ca în armată, unde funcţia bate gradul, şi în adresarea românească rangul bate vârsta. Nu te adresezi cu „dumneavoastră” unui cerşetor sau unui scotocitor prin pubele, nici măcar când acesta e mult mai în vârstă. Nu de alta, dar ar putea să se şi supere, părându-i-se că îl iei peste picior. Ion Iliescu i s-a adresat la un moment dat cu „dumneata” lui Emil Constantinescu, în confruntarea finală, înainte de alegerile prezidenţiale din 1996. Să i se fi simţit superior? Fără doar şi poate. Constantinescu însă, pe bună dreptate ofuscat, l-a apostrofat pe Iliescu, determinându-l să-şi ceară scuze. Mult mai aproape de vremurile noastre, lui Ioan Rus nici nu i-a trecut prin cap să-i ceară scuze lui Cătălin Predoiu după ce, deunăzi, l-a gratulat, apăsat şi nu o dată, cu „dumneata”, într-o emisiune tv. În treacăt fie spus, Predoiu nici n-a reacţionat, mărginindu-se să observe că PSD-iştii sunt de felul lor aroganţi. Privitorii au avut măcar satisfacţia că Rus nu l-a desfiinţat pe Predoiu tutuindu-l, aşa cum, cu ani în urmă, Silviu Brucan a tutuit-o fără pic de jenă pe Ana Blandiana. Căci, aşa cum observa poeta, la ei, aşa e obiceiul. La ei, adică la comunişti.

După cum toată lumea ştie, ierarhizarea politeţii la români nu se sfârşeşte cu „dumneata”. După situarea interlocutorului, se mai poartă şi „matale”. Sau „mata”. Cum, bunăoară, i s-a adresat Ion Iliescu lui Valentin Gabrielescu, senator PNŢCD, membru al Comisiei Senatoriale de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989, care a avut, pe la începutul anilor ’90, „obrăznicia” să-l chestioneze pe şeful statului atunci când respectiva comisie „s-a făcut” că activează. „Mata eşti cam şugubăţ!”, i-a tăiat-o ironic (şi foarte de sus) fostul lider comunist senatorului ţărănist. Care n-a îndrăznit să zică nici pâs.

Dar ceea îl diferenţiază pe român de restul europenilor este pronumele de politeţe faţă de terţi. (Aici n-aş băga mâna în foc că suntem unici, dar aparenţele asta sugerează.) Atunci când terţul nu este rudă sau apropiat, şi nici junior sau de rang net inferior, românul se referă la acesta desemnându-l nu cu „el/ea”, ci cu „dânsul/dânsa”. Sau „domnia sa”. Indiferent dacă este de faţă sau nu. Niciodată n-am putut să înţeleg de unde provine această politeţe endemică prin delegare, indirectă. O anumită logică ar putea fi următoarea. Din moment ce „el” se regăseşte în seria pronumelor personale la singular, alături de „eu” şi „tu”, iar „tu” este, în situaţiile enumerate mai sus, semn de impoliteţe crasă, rezultă pe cale de consecinţă că „el/ea”, prin contaminare, este la fel de nepoliticos. O altă logică pe care o prezum, ar fi după cum urmează. Terţul aflat de faţă, luând notă de referirea la persoana sa prin „el/ea”, ar putea, simţindu-se solidar (adică un soi de empatie) cu interlocutorul persoanei care vorbeşte (chiar şi atunci când de fapt nu se simte solidar), să-i transfere acestuia simţământul de ofensă: ar fi ca şi cum „el” ar deveni „tu”. La fel şi în situaţia când terţul nu-i de faţă; dar urmează sau este posibil să i se relateze. Cam complicat, nu-i aşa? Dar cine spune că-i simplu! La români lucrurile niciodată nu sunt simple. Vorba lui Bismarck: „A fi român nu-i o naţionalitate, ci o profesie.”

Una peste alta însă, românul e super-politicos, ce p–la mea!

„Calul intră în pădure”

Un test la limba română şi critica… de întâmpinare

Tocmai a început să circule pe internet o mostră de test la limba română, adică o compunere cu titlul „Calul intră în pădure”, care se cerea să fie lungă de o pagină. Un copil de clasa a VII-a, Vişan Andrei pe nume, începe, aşa cum se vede în imagine, chiar cu propoziţia din titlu, şi, ce se gândeşte băiatul? Ia să umplu eu pagina cu un singur cuvânt, tâgâdâm, că doar aşa face un cal când fuge, la galop pesemne, da, sigur că da; după care ia cuvântul şi îl repetă, şi îl tot repetă, până la greaţă, apoi, după toate aparenţele, chiar i se face greaţă de respectivul cuvânt, căci continuă cu semnele de „identic”, adică ghilimele încadrate de liniuţe, aşa cum se obişnuieşte, şi ajunge, în josul paginii, pe care o încheie, logic, cu „calul iese din pădure”!

Genial, nu?… Lucrarea este marcată cu nota 1. Dar, la prima impresie, mi-am zis: Nu! Merita nota 10! Fără doar şi poate! Atâta umor, atâta ingeniozitate, cum să nu-i dai nota maximă?…Calul intra in padure

Mai apoi însă — ca să vezi cum te îndeamnă la meditaţie o năzdrăvănie de copil! —, mi-am zis: Ia stai puţin! Nu cumva compunerea este o ilustrare a spiritului balcanic? Superficialitate, efort minim — sigur că da —, „merge şi aşa”, lene, sfidare la adresa bunului-simţ (chiar şi a bunului-gust), şi, nu mai puţin, inventivitate, isteţime… În două cuvinte, minimalism balcanic. Plus efectul nescontat al nesfârşitelor controverse născute în rândul… publicului cititor!… Că o fi genială? Că o fi esenţializare… precum o măiastră de-a lu’ Brâncuşi… „Tâgâdâm, tâgâdâm!”… Că o fi simplitatea (mai mult sau mai puţin sfântă)… Ba nu, că-i mai degrabă o bătaie de joc, că-i o neruşinare!… Da’ ce-aveţi, frate, cu copilu’? V-a făcut ceva? V-a dat în cap? A făcut şi el o compunere, na!… E un pişicher, puştiu’!… Pişicher? Adică escroc? Escroc eşti tu! El e viitor olimpic! Putea, la fel de bine, să fie scris de Herta Müller! Da’, sigur, te roade invidia, asta e!

Ca să vezi!

Exit poll-urile şi „jena” alegătorului român

Un fenomen fără precedent, în aparenţă puţin important, a fost consemnat în legătură cu rezultatele exit poll-urilor de la alegerile parlamentare din 2012, deosebite de cele de la oricare din alegerile precedente: 15 până la 20% din alegătorii abordaţi la ieşirea de la urne au refuzat să răspundă — constatare comună tuturor caselor de sondare a opiniei publice implicate. Consecinţa? Estimările, deşi pentru prima oară semnificativ nedivergente între ele, s-au dovedit a fi, toate, distorsionate, cu 4 până la 5 puncte procentuale sub rezultatele finale ale votului.

La aflarea rezultatelor sondajului la ieşirea de la urne, înainte de primele estimări ale Biroului Electoral Central, s-au făcut diverse presupuneri cu privire la partidele/coaliţiile către care s-ar fi putut îndrepta voturile nedivulgate de către alegătorii „precauţi”, şi la cauzele comportamentului bizar al acestora. O ipoteză ar fi fost aceea că „nerespondenţii” votaseră cu Alianţa România Dreaptă, motiv pentru care s-ar fi „jenat” să recunoască o opţiune diferită de cea „trendy” a momentului, respectiv în favoarea Uniunii Social Liberale. O a doua ipoteză ar fi fost că votanţii PPDD au fost cei cuprinşi de o subită „jenă” având în vedere, să zicem, reputaţia nu tocmai bună a liderului noului partid „al poporului”.

Când însă rezultatele oficiale ale scrutinului au fost făcute publice — surpriză! Scorul USL s-a rotunjit binişor peste aşteptări şi peste toate sondajele de opinie anterioare. A devenit clar cu cine votaseră alegătorii „jenaţi”: cu Uniunea Social Liberală.

Multe discuţii s-au consumat în spaţiul public în legătură cu votul masiv exprimat în favoarea USL. S-a vorbit de un nedorit dezechilibru de forţe creat în Parlamentul României, de votul de blam pe care electoratul românesc l-ar fi dat fostului partid de guvernământ pentru măsurile de austeritate luate în ultimii doi ani, de ignorarea de către votanţi a efectelor crizei economice mondiale, s-a vorbit de lipsă de înţelepciune, lipsă de cumpătare, lipsă de cultură politică, de indolenţă ş.a.m.d. Numeroşi comentatori au acuzat însă clasa politică de incompetenţă şi mai ales de corupţie generalizată, absolvind electoratul — inocent — de orice vină.

Mi-e teamă însă că „fenomenul” refuzului de a răspunde la exit poll-uri înlătură în mare măsură prezumţia de inocenţă a alegătorilor români. O bună parte din aceştia (cu siguranţă în număr mai mare decât cei 15–20%!) au fost conştienţi de faptul că votul lor „punitiv” la adresa ARD — alături non-votul absenţilor — a trimis în Parlament un număr important de persoane urmărite penal, incompetente, suspectate de corupţie, ba chiar dovedite a fi corupte, foşti colaboratori şi angajaţi ai Securităţii, cu moralitate îndoielnică. O bună parte din electori au fost conştienţi de faptul că Uniunea Social Liberală căreia i-au acordat votul este o construcţie absurdă, fără altă ideologie decât interesul clanurilor din lumea afacerilor cu statul, fără alt crez decât că Băsescu trebuie să plece. O bună parte din electori au fost conştienţi că votul lor va crea un dezechilibru de forţe în Parlamentul României periclitând democraţia românească, atâta câtă este. Au fost conştienţi de toate acestea. Şi de aceea au refuzat să răspundă la exit poll-uri. Le-a fost „jenă”.

Iarna în România: tragedie națională

În fiecare an iarna e în România o tragedie naţională. Ninge 30 de centimetri, comandamente peste comandamente, televiziunile le consacră mii de ore de emisie, miniştri, secretari de stat, subsecretari de stat, directori generali, directori, adjuncţi, şefi de birou se perindă pe la televiziuni şi dau explicaţii. Şi dau explicaţii. Şi dau explicaţii: sare, nisip, clorură de calciu, tronsoane, macazuri, pasaje, bariere, tiruri alunecate de-a curmezişul, trotuare, primiri urgenţe, hipotermie, ceaiuri calde, coduri, şoferi, străzi laterale, drumuri închise, gaz metan din Rusia, importuri, parlament gol, comisii de specialitate, chiciură, „suluri” peste şosele, gheaţă la captări, prim-ministru oferind ceai cald şoferilor, aziluri de noapte, traumatisme…

Iată o poză (circulă pe internet) dintr-o ţară unde probabil că se dau foarte puţine explicaţii şi totul se rezolvă. On the spot!

România: „cultura” gardurilor

„Gardurile bune fac vecini buni”

Robert Frost

În topografia plaiului mioritic gardul este un element dominant şi emblematic. Cel puţin în „Vechiul Regat”. Cu tendinţă — avansată — de a se răspândi în toate ţinuturile. Garduri obişnuite, garduri sărăcăcioase, vopsite într-o paletă largă de culori — sau nevopsite, garduri noi şi garduri vechi, garduri „personalizate”, încropite inventiv din materiale diverse, garduri kitsch, garduri clasice, cu uluce, garduri de plasă de sârmă sau din bare de fier, garduri „standard”, garduri tradiţionale, chiar şi garduri de bun-gust, mai nou garduri pompoase, exprimând trufia noilor îmbogăţiţi, garduri sfidător–inexpugnabile, ale aceloraşi.

Pentru ce au românii nevoie de garduri? Ca să se izoleze? N-aş paria pe asta. De izolat, se izola cu adevărat îndărătul porţilor–cetate, tradiţional — şi poate încă se mai izolează —, populaţia transilvăneană influenţată de mentalitatea săsesc-şvăbească. Dar, în mod straniu, în ciuda porţilor masive cu întărituri solide de fier, mentalitatea săsesc-şvăbească era favorabilă conlucrării spre binele comunităţii, ba chiar o încuraja. Gardurile nu erau — nu sunt —, pentru respectivele comunităţi, o piedică în calea afirmării activismului civic. Gardurile de tradiţie „regăţeană” în schimb, nu izolează. Mai scunde, mai vulnerabile, mai rare, mai „transparente”, ele favorizează „socializarea”. Vecinii se strigă peste gard, de la o gospodărie la alta, din drum spre gospodărie şi invers, stau la taclale, bârfesc. Se ceartă. Nu, gardurile nu-i izolează pe români. Îi protejează. Împotriva cui? Ei bine, gardurile îi protejează împotriva străinilor, a vecinilor, dar mai ales împotriva rudelor. Fratele se delimitează de frate trăgându-şi un gard despărţitor, cumnatul, care are o proprietate fără ieşire la stradă îşi trage două garduri paralele ca să-şi facă drum de acces, fiica se desparte de tată trăgându-şi gard în jurul lotului viitoarei moşteniri, ginerele se separă de soacră tot prin garduri despărţitoare ca să nu se mai certe, descendenţii îşi trag garduri din ce în ce mai lungi şi mai întortocheate pe măsură ce proprietatea se fărâmiţează. Dar nici gardurile nu le rezolvă complicatele dispute. Rudele, vecinii, îşi dispută terenuri, jumătăţi de metru de teren, câte o palmă de deplasare a bulumacilor, se acuză unul pe altul până şi pentru partea pe care sunt bătute în cuie ulucile ciuntindu-le — zic ei — centimetri preţioşi de proprietate, îşi taie unul altuia crengi, arbuşti de la hotare. Şi Codul civil îi îndreptăţeşte: „Vecinul poate cere ca arborii şi gardurile vii puşi la o distanţă mai mică să se scoată. Acela pe a cărui proprietate se întind crăcile arborilor vecinului poate să-l îndatoreze a le tăia. Dacă rădăcinile se întind pe pământul său are drept a le tăia singur.” (art. 608 din vechiul Cod civil, datând din 1865, inspirat din Codul lui Napoleon, încă în vigoare; în timp ce proiectul noului Cod civil adaugă dreptul de „a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul său [de la vecin]” — art. 631.) Rudele se acuză una pe alta, revendică, se fură între ele. Cu cruciuliţa la gât, românul ameninţă, sare la bătaie, cheamă în judecată, contestă. Nu poate trăi fără conflicte. În ciuda zecilor de mii de kilometri de garduri, tribunalele nu mai prididesc să soluţioneze dosare privitoare la proprietatea asupra pământului. Milioane de procese au fost pe rol în ultimii douăzeci de ani, şi continuă să fie.

Dar acum vreo trei decenii şi jumătate s-a născut pe plaiurile mioritice un drept absolut inedit: dreptul de a împrejmui terenuri pe care individul nu le deţine în proprietate. „Patentul” îi aparţine lui Ceauşescu, care a avut ideea sclipitoare să ocupe timpul supuşilor săi cu o îndeletnicire–supapă, asiduu încurajată, în scopul de a preîntâmpina prea insistenta meditaţie a românului la mizeriile regimului, în curs de accentuare galopantă: cultivarea de legume pe domeniul public sau privat al statului. Astfel s-au ivit peste noapte, la margini de drumuri, pe lângă garduri, printre blocuri, pe maidane, chiar şi în incintele unor instituţii, mii de loturi de pământ, mai mari şi mai mici, pe care românii, dornici şi ei să uite de binefacerile societăţii socialiste multilateral dezvoltate, s-au repezit într-o veselie să cultive legume. Şi, de ce nu, să se relaxeze. Au răsărit pătlăgelele roşii, salata verde, castraveţii, ceapa şi usturoiul, chiar şi vinetele, varza — dar ce n-au cultivat românii! Iar odată cu noile recolte a reapărut, endemică, meteahna furtului. Pas de reclamă la miliţie! Ce să reclami? Furt din avutul obştesc nu era. Furt din avutul proprietate privată nici atât, fiindcă loturile nu le aparţineau cultivatorilor de circumstanţă. Şi oricum, reclamaţiile pentru prejudicii patrimoniale nu erau la modă pe vremea aceea. Iar accesul la justiţie era mai mult decât limitat. Aşa că, fără prea mare întârziere, au apărut şi gardurile. Garduri, de data asta, improvizate, strict utilitare, din benzi sau panouri de tablă rămase de la ştanţare, sârmă mai mult sau mai puţin ghimpată, panouri de placaj de la cofraje, uşi de la autobuze scoase din uz sau pur şi simplu nuiele, şi câte şi mai câte. Au fost de-ajuns câteva luni de legumicultură improvizată şi loturile nimănui au început să arate tot mai mult a proprietăţi private autentice. S-a încropit, acolo unde anvergura întreprinderii a permis-o, adică mai pe la margini de oraşe, „mobilier de grădină” — bănci, mese, umbrare, ba chiar şi mici pavilioane acoperite cu folii de plastic sau cu scândură la mâna a doua. La unele din împrejmuiri supuşii lui Ceauşescu şi-au tras şi poartă de intrare, cu lanţ şi lacăt. În doi-trei ani, la hotarul unora din loturile „concesionate” pe degeaba au crescut pomişori şi tufe, astfel că spaţiile împrejmuite de acestea au început să ofere tot mai multă intimitate. Unii din legumicultorii de ocazie ai României socialiste, şi-au tras şi electricitate. Din casă, desigur, uzând de fire lungi. S-au aprins lumini şi s-au adus aparate de radio. Îmi amintesc că în spatele blocului unde locuiam pe atunci, pe un teren întins, încă neconstruit, a înflorit legumicultura de timp liber pe o mulţime de loturi pseudo-private, care de care mai dichisit. Într-o zi aveam de lucru în casă, era vară, era zăpuşeală, trebuia să ţin fereastra deschisă, dar muzica de la un radio, dată foarte tare, pe unul din loturi, mă împiedica să mă concentrez. Am coborât şi i-am cerut pseudo-proprietarului în cauză să dea muzica mai încet. Nici n-a catadicsit să se apropie de gard; mi-a strigat de departe, plin de aroganţă: Fac ce vreau pe terenul meu!

Vremea refugiului în legumicultura citadină a trecut. Dar loturile de odinioară, unele din ele, au rămas, mai ales în preajma blocurilor din cartierele periferice. Nu se mai cultivă legume ci flori, sau pur şi simplu se strâng primăvara frunzele uscate şi se lasă să crească iarba. Au rămas şi gardurile, câte o bancă ici şi colo şi, de ce nu, chiar şi câte o măsuţă de pe timpuri. În schimb, avem grătare private pe domeniul public, acum că se găseşte carne pe toate drumurile şi la toate măcelăriile. Şi avem ceea ce nu aveam în „epoca de aur”: manelele.

N-am fost în America, am văzut doar în filme casele americanilor de condiţie medie, casele din vest sau din midwest, casele americanului „continental” din micile aşezări universitare sau din orăşele pur şi simplu. Le-am văzut neîmprejmuite sau împrejmuite simbolic cu gărduleţe miniaturale sau cu garduri vii, peste care oricine poate păşi. Dar, în mod straniu, n-o face nimeni. Sau aproape nimeni. E drept, am văzut — tot în filme, desigur — apartamentele din marile aglomerări urbane, cu şapte zăvoare la uşă. Dar aceea e o altă lume.

Am văzut însă şi casele din Slovenia, o ţară central-europeană, până mai ieri „socialistă”, semănând izbitor cu cele din America cea cunoscută din filme — cu peluze verzi de jur împrejur, neîmprejmuite sau, la fel ca în America, împrejmuite simbolic. Şi m-am întrebat, cu amărăciune în suflet: de ce acolo da, şi la noi nu? Sunt ţări cu o infracţionalitate mai mică decât România? Posibil. Dar diferenţa de infracţionalitate nu oferă o explicaţie credibilă. Tare mă tem că e vorba de ceva mai profund: de conflictualitate. Suntem, din păcate, un popor conflictual. Nu ne-am reînvăţat — încă — să respectăm proprietatea privată, dar mai ales nu ştim să respectăm viaţa privată. Intimitatea. Şi de aceea ni se potriveşte „cultura” gardurilor.

Completare din ianuarie 2016. O nouă cultură a gardurilor e pe cale să înflorească, în care excelează mai ales Ungaria: cultura gardurilor de frontieră.

Epidemie de nesimțire


Nu înseamnă că mașina din postarea anterioară și cele din postarea de acum sunt excepții. Dimpotrivă, sunt regula în România în materie de parcare. N-au decât mamele cu copii în cărucior să coboare pe carosabil și să ocolească. Nesimțiții se lăfăie pe ditamai trotuarul de-a curmezișul… Ce face Poliția Comunitară?…

Pădurea seculară de la Podul cu Tei e plină de mașini în fiecare weekend deși accesul autovehiculelor este interzis. Focuri (interzise), peturi aruncate, manele (permise!). Nimeni nu intervine în favoarea cetățeanului doritor de liniște și de natură nealterată.
Încă și mai la vedere, pe pajiștea de la ieșirea de la Fântâna cu Cireși, către fosta tabără de vară a copiilor, mașinile parchează într-o veselie pe pășune, unde scrie clar că e interzis.
Ce face Poliția Comunitară?… Patrulează. Și se pozează în curtea sediului, în uniformă la patru ace, ultraregulamentară, într-un mediu aseptic și spectaculos geometric.

E vorba de Poliția Comunitară a municipiului Câmpina!

Pentru reciclarea polițiștilor:
„Este interzisă ocuparea trotuarelor cu vehicule imobilizate, iar când aceasta este permisă, conform indicatoarelor sau marcajelor, lățimea minimă a trotuarului lăsat la dispoziția pietonilor trebuie să fie de cel puțin un metru.” (Codul rutier, art. 72, alin. 2)

„Vehicul monitorizat în trafic prin dispozitiv GPS”…

…Dar nemonitorizat împotriva nesimţirii de a ocupa tot trotuarul.

No comment

%d blogeri au apreciat asta: