Category Archives: Câmpina

Trăiască prietenia de nezdruncinat între PSD, PNL și PMP!

Ce înseamnă să lucrezi pentru Partid… chiar și în biserică!
Pentru partid și pentru Dragnea!

Pitigoi in biserica

Adunarea generală inter-parohială de la Bănești–Prahova pentru FAMILIA TRADIȚIONALĂ. În prim-plan, de la stânga la dreapta: Adrian Pițigoi, viceprimar (PMP), și Horia Laurențiu Tiseanu (PNL), primar al municipiului Câmpina. Cu spatele la altar. Dar cu fața spre credincioșii tradiționaliști ai familiei. (Dumnezeu e milostiv. Dumnezeu iartă tot.)

Reclame

Galeria nesimțiților: parcări pe trotuare (6)

Câmpina, str. Eliade Rădulescu.
Alții mai au o urmă de bun-simț, parchează la marginea trotuarului, lasă loc cât de cât să treacă pietonii (cărora le aparține de drept trotuarul). Proprietarul mașinii din poză nu are așa ceva; de câteva luni, cu obstinație, ocupă tot.

Galeria nesimţiţilor: parcări pe trotuare (4)

Câmpina, strada Ion Eliade Rădulescu, 5.09.2016
eliade-radulescu-campina-05-09-16
Câmpina, strada Ion Eliade Rădulescu, 24.09.2016
eliade-radulescu-campina-23-09-16
După cum se vede, chiar în fața școlii de șoferi. Care încă de la început primesc lecția de nesimțire.

Galeria nesimţiţilor: parcări pe trotuare (1)

Câmpina, strada Ion Eliade Rădulescu, 14.07.2016
Eliade Radulescu Campina 14.07.16

Câmpina: niciun weekend fără „bairam”!

Poliţia locală, impotentă faţă cu potentaţii locali

Este deja de notorietate prin partea locului: cum se încălzeşte vremea, în partea de nord a „liniştitului” orăşel Câmpina, în cartierul numit Muscel, locuit în mare parte de „burghezia post-comunistă” prahoveană (şi nu numai), încep „bairamurile”. La fiecare sfârşit de săptămână, până târziu în noapte. Sau, după caz, în dimineaţă.Highlife Campina Nunţi, botezuri sau pur şi simplu „chefuri”. Legea 61 pe 1991, pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, nu există pentru nesimţiţii petrecăreţi.

Pe data de 29 mai 2016 am sesizat Primăria Câmpina, căreia îi este subordonată Poliţia locală, prin următorul mesaj.

În noaptea de 28-29 mai a.c. a avut loc în cartierul Muscel o petrecere pentru „distracţia” întregului cartier, cu focuri de artificii, muzici, animator, cu boxe de sute de waţi.
La ora 2,00 am sunat la poliţia locală pentru e reclama nerespectarea liniştii în intervalul 22,00–08,00 h, potrivit legii 61 din 1991, cu modificările ulterioare.
Ofiţerul de serviciu mi-a răspuns că nu este atribuţia poliţiei locale, că este vorba de „o nuntă în cort”, pe domeniu privat, unde poliţia locală nu are acces. Motiv pentru care nu a putut interveni deşi au fost primite şi alte sesizări. Respectivul ofiţer mi-a sugerat să mă adresez poliţiei MAI. La insistenţele mele, a acceptat să sune ei, poliţia locală, la poliţia MAI.
După această discuţie petrecerea a continua nestingherită, până la o oră pe care nu pot să o apreciez, timp în care, la fel, probabil, ca şi alte zeci sau poate sute de locuitori în zonă, nu am putut dormi.

Întrebarea 1. Poliţia locală trebuie sau nu să asigure protecţia populaţiei împotriva zgomotelor, scandalurilor şi nesimţirii? Trebuie sau nu să asigure respectarea strictă a legii?

Întrebarea 2. Poliţia locală are nevoie de cetăţean ca intermediar pentru a asigura colaborarea cu poliţia MAI? Colaborarea dintre cele două instituţii de protecţie a cetăţeanului nu este de la sine înţeleasă?

Întrebarea 3. Anul trecut am sesizat poliţia locală de câteva ori privitor la incidente de acest fel. Deosebirea faţă de ultima sesizare este că atunci, în trecut, ofiţerul de serviciu NU mi-a răspuns nu că nu ar fi de competenţa poliţiei locale, ci mi-a răspuns: „Trimitem imediat un echipaj.” Şi nu doar că mi-a spus asta, ci liniştea a fost într-adevăr restabilită cu promptitudine. Ce s-a schimbat la poliţia locală faţă de anul trecut?

Întrebarea 4. Asemenea petreceri nesimţite au loc frecvent în cartier, poate în tot oraşul. Ceea ce pot să vă spun este că sunt ani de zile de când nu am asistat la asemenea incidente în Bucureşti. În Câmpina nu este posibil?

Întrebarea 5. De ce este nevoie ca cetăţeanul să sesizeze de fiecare dată poliţia locală? De ce aceasta nu patrulează noaptea şi nu intervine din proprie iniţiativă? Să fie oare din motive de economie de carburant? Caz în care, aş zice: primăria municipiului nu ar trebui să regândească redistribuirea resurselor?

Poliţia locală mi-a transmis răspunsul de mai jos.
Raspuns Pol. locala_zgomote
Părea că totul va reintra în normalitate. Poliţia locală s-a dezmeticit, îşi reintră în atribuţii, autoritatea ei va restabili respectarea legii. Zona va fi monitorizată, nu va mai fi nevoie de reclamaţii din partea locuitorilor, petrecăreţii nesimţiţi îşi vor băga minţile în cap, ştiind de frica Poliţiei locale.

Aş! ţi-ai găsit! Sâmbătă, în noaptea de 9 spre 10 iulie, din nou „bairam” în cartierul Muscel. Cu boxe mari, cu chiote, cu „gurist”, cu tot ce trebuie într-o lume a nesimţirii. La miezul nopţii, după ce am tot aşteptat ca Poliţia locală să înceapă monitorizarea promisă, am sunat pentru a solicita intervenţia Poliţiei locale. „Da, da, trimitem echipaj în zonă.”

Dacă intervenţia a avut loc sau nu, nu ştiu. Să fi negociat oare (fără succes) Poliţia locală cu potentaţii locali? Să fi avut loc o nouă altercaţie? Cert este că „bairamul” a continuat nestingherit, cu muzici, boxe mari, „gurist”, cu toate ingredientele nesimţirii.

De-aia zic, faţă cu potentaţii locali, Poliţia locală din Câmpina este impotentă.

Primarului Câmpinei, cu drag… de schimbare!

Iarna se apropie de sfârşit, rigolele sunt din nou murdare (exceptând Strada principală!), praful se ridică, după care se aşează pe maşini (de pe care Poliţia Locală veghează ca nu cumva proprietarii să-l restituie străzii!), utilitara cu perii trece nu se ştie pe unde (pe Eliade Rădulescu n-am văzut-o niciodată în 10 ani, nu mai vorbesc de străzile secundare), aşteptăm luna aprilie, când, ca în fiecare an, vine o echipă „de asalt”, care, într-o veselie, curăţă rigolele, ridicând jumătate din praf în aer, şi tot aşa, an de an, în timp ce locuitorii plătesc impozite, plus „apa pluvială” care NU se scurge din curți spre străzi, întru bunăstarea Hidro Prahova, cu încuviinţarea părintească a Primăriei aliate, împotriva cetăţeanului. Dacă vreau un răspuns? Nu, în niciun caz!

Câmpina: ale-ei rămân ale-ei. Şi după 3 ani

Remarcam în 2011 că Aleea Stânjenei, unde dna ing. Eliza Oprescu are interese, respectiv o proprietate, se bucură de regim preferenţial în privinţa lucrărilor stradale. Pentru cine a uitat reamintesc că dna ing. Eliza Oprescu nu-i o fitecine ci directoare investiţii la Primăria Municipiului Câmpina. Şi comparam cu starea străzii învecinate, Aleea între Brazi — unde locuiesc doar fitecine —, lăsată pe lista de aşteptare. Între timp, ca să fim drepţi, Aleii între Brazi i-a venit şi ei rândul să fie modernizată. Ceea ce nu înseamnă că s-a instaurat democraţia străzilor în Câmpina. Nu. „Aleea ing. Eliza Oprescu” (vezi şi acest articol) rămâne o prioritate a Primăriei. Inclusiv la deszăpezire. Iată, aveţi în stânga aleea prioritară (la data de 30 ianuarie), de pe care zăpada a fost curăţată de către primărie cu cea mai mare grijă, dintr-o bordură într-alta, şi în dreapta, Aleea între Brazi, pe care riveranii, oameni „de rând”, rămân în continuare să se lupte cu nămeţii. Primăria are altele pe cap.

Imagine0192Imagine0189

Aleea „ing. Eliza Oprescu” din Câmpina

Cine a fost (sau este) Eliza Oprescu? s-ar putea întreba cititorul, de are în Câmpina o alee care îi poartă numele. Ei bine, Eliza Oprescu nu a fost, ci este ingineră. Şi nu una oarecare, ci o ingineră în plină prosperitate. Şi anume directoarea Direcţiei Investiţii din Primăria Municipiului Câmpina.
Că are o alee care îi poartă numele nu este oficial ci doar o presupunere. Cum altfel s-ar putea explica faptul că Primăria îi asfaltează — după cum se poate vedea în imagine —, evident, pe bani publici, intrarea la proprietatea personală de pe strada Ion Eliade Rădulescu, inclusiv la garajul proprietate personală? Că doamna directoare este vip în municipiul Câmpina se poate vedea chiar şi din faptul că Primăria (adică ea însăşi, până la urmă) a binevoit să-i modifice până şi geometria trotuarului, transformându-l, pe porţiunea din dreptul garajului, în rampă de acces la garajul doamnei Oprescu, îndulcind astfel panta dinspre stradă, altminteri cam abruptă, către garajul pe care cu onor îl stăpâneşte doamna directoare un pic mai la deal.
Concluzia este una singură: doamna directoare dispune de o alee (ca şi proprietate personală). Şi cum această alee nu poartă, oficial, niciun nume, rezultă, în mod logic, că nu poate să se numească altfel decât „aleea ing. Eliza Oprescu”. Chiar dacă respectiva „alee” mai deserveşte, se pare, încă două gospodării. Căci fără ing. Eliza Oprescu, respectivele gospodării ar fi aşteptat mult şi bine asfaltarea. Ca şi cele de pe aleea Stânjenei, asfaltată şi ea cu puţin timp în urmă, în regim de prioritate. Că de! una e doamna ing. Eliza Oprescu de la Primăria Câmpinei.

Actualizare iulie 2012

Între timp aleea cu pricina a devenit în exclusivitate a „Coanei Eliza”. După cum se poate vedea, poliţia (oare din dispoziţia cui?) a plantat la intrare un semn de interdicţie. Stricto sensu, el este valabil pentru toată lumea, inclusiv pentru Coana Eliza. În realitate însă, titulara aleii este şefa Direcţiei de Investiţii de la Primărie, nu un fitecine din cartier!

Asfaltul lui Tiseanu*

A fost asfaltat astă-vară…

În 2012 nu uitați: Votați Tiseanu!

* primarul Câmpinei

Epidemie de nesimțire


Nu înseamnă că mașina din postarea anterioară și cele din postarea de acum sunt excepții. Dimpotrivă, sunt regula în România în materie de parcare. N-au decât mamele cu copii în cărucior să coboare pe carosabil și să ocolească. Nesimțiții se lăfăie pe ditamai trotuarul de-a curmezișul… Ce face Poliția Comunitară?…

Pădurea seculară de la Podul cu Tei e plină de mașini în fiecare weekend deși accesul autovehiculelor este interzis. Focuri (interzise), peturi aruncate, manele (permise!). Nimeni nu intervine în favoarea cetățeanului doritor de liniște și de natură nealterată.
Încă și mai la vedere, pe pajiștea de la ieșirea de la Fântâna cu Cireși, către fosta tabără de vară a copiilor, mașinile parchează într-o veselie pe pășune, unde scrie clar că e interzis.
Ce face Poliția Comunitară?… Patrulează. Și se pozează în curtea sediului, în uniformă la patru ace, ultraregulamentară, într-un mediu aseptic și spectaculos geometric.

E vorba de Poliția Comunitară a municipiului Câmpina!

Pentru reciclarea polițiștilor:
„Este interzisă ocuparea trotuarelor cu vehicule imobilizate, iar când aceasta este permisă, conform indicatoarelor sau marcajelor, lățimea minimă a trotuarului lăsat la dispoziția pietonilor trebuie să fie de cel puțin un metru.” (Codul rutier, art. 72, alin. 2)

„Vehicul monitorizat în trafic prin dispozitiv GPS”…

…Dar nemonitorizat împotriva nesimţirii de a ocupa tot trotuarul.

No comment

Câmpina prăfuită

Cine mătură străzile Câmpinei? Ploile… Vânturile… Roţile maşinilor

Mesaje de pe situl unei camere web plasată în centrul Câmpinei sună cam aşa: Mi-e dor de Câmpina… Câmpina, un orăşel frumos şi curat… Îi înţeleg pe cei ce scriu astfel de mesaje. Sunt fără îndoială câmpineni care trăiesc departe de casa lor, departe de Câmpina, departe de ţară — probabil în Italia, în Spania, în Germania. E un lucru deja ştiut, trăit de mulţi: depărtarea înceţoşează, şterge orice sentimente lăsând neatins doar dorul… Depărtarea înfrumuseţează.

Cei ce trăiesc însă în Câmpina o văd altfel. O văd în fiecare primăvară înceţoşată. La propriu. Un sfert de an Câmpina respiră praf. Praful lui Tiseanu, rezultat din campaniile sale desfăşurate pe durata iernii, cică pentru combaterea gheţuşului de pe străzi, inclusiv de pe trotuare. Combatere, cu ce? Ei bine, Tiseanu recurge de fiecare dată la soluţia cea mai ieftină; şi desigur mai proastă: la fiecare ninsoare trimite camioane care aruncă pe străzi tone de nisip. Nisip e doar un fel de a spune; în realitate este, în bună parte, pământ de cea mai proastă calitate… Zăpada se topeşte, pământul lui Tiseanu mai întâi se face noroi, apoi se usucă şi se ridică în aer stârnit de roţile maşinilor. Tonele împrăştiate pe jos, se regăsesc în aer. Că, vorba aia, nimic nu se pierde, totul se transformă… Iar locuitorii respiră praf. Februarie, martie, aprilie — trei luni pe an câmpinenii trăiesc în praf. Alteori, în iernile uscate, trăiesc chiar mai mult — patru sau cinci luni în praf.

Tiseanu nu-şi trimite nici lucrătorii, nici utilajele să cureţe străzile de noroi şi de praf. O face abia prin aprilie. Câte o echipă numeroasă străbate străzile înarmată cu mături de nuiele, însoţită de câte un camion în care lucrătorii aruncă cu lopata, într-o veselie, noroiul uscat şi praful. În campanie. În binecunoscutul stil hei-rupist al primarului. În asemenea momente e bine să fugi pe altă stradă, până trece „zavera”; sau măcar să stai în casă şi să închizi bine ferestrele…

Dar „campania” lui Tiseanu nu-i decât frecţie la piciorul de lemn. De bază rămân ploile şi vânturile. Şi, desigur, roţile maşinilor, sub goana cărora praful de ridică în aer valuri-valuri şi se aşterne peste tot. Şi pătrunde peste tot.

Unde-i Sanepidul? Unde-i Garda de Mediu? Nimeni nu ştie. Hibernează.

Şi totul se repetă an de an, cu periodicitatea exactă cu care am învăţat la istorie că au loc revărsările Nilului.

Nemţii se laudă că la ei în ţară încălţămintea trebuie periată o dată pe lună, spre deosebire de Franţa, unde trebuie periată săptămânal. În Bucureşti încălţămintea trebuie periată zilnic. În Câmpina e chestiune de… Poate aţi fi tentaţi să ziceţi „de ore”. Fals! E o chestiune de minute!… Într-o zi am am uitat să pun husa la maşină. Când, după o oră, mi-am adus aminte, era deja prea târziu…

Ca o ironie, într-o zi, când aruncam pe maşină vreo două-trei peturi de apă, ca măcar să pot pune mâna pe clanţă şi să văd ceva prin parbriz, a trecut poliţia comunitară. Opreşte şi zice: Hei, domnu’! Cum vă numiţi… Şi mai cum?… Nu ştiu cum e p-acolo de unde sunteţi dumneavoastră, dar la noi la Câmpina spălatul maşinii pe domeniul public e interzis!…

Să mori de râs, nu alta.

Câmpina, alei şi… ale-ei!

Iată două alei din Câmpina, ambele dând în strada Ion Eliade Rădulescu, în zona Lacului Bisericii. Distanţa dintre ele? Doar câţiva metri. Aleea din dreapta e „pavată” aşa cum o vedeţi, prin strădania locuitorilor de pe stradă, cu rămăşiţe rezultate de la reparaţii de drumuri. (Alte drumuri!) Se cheamă Aleea Între Brazi.

Aleea din stânga — ehei! — e betonată ca la carte, cu scoabe antiderapante pentru vreme de iarnă; remarcaţi alinierea scoabelor, netezimea cimentului. Ce mai! treabă profesionistă. Finanţator: Primăria Municipiului Câmpina. Se cheamă Aleea Stânjenei.

Ghicitoare: ghiciţi pe care dintre cele două alei are o proprietate doamna Eliza Oprescu, director investiţii, unde?… Bravo, aţi ghicit! Chiar la Primăria Municipiului Câmpina. (Primar Horia Laurenţiu Tiseanu).

Aleea Între Brazi poate să mai aştepte. Nu e prinsă în proiectele de modernizare a străzilor nici în 2011. În schimb, protipendada cu viloaie construite la poalele Muscelului are toate străzile asfaltate, cele care dau în strada Muscelului. Una şi una. Merită să le vedeţi. Că sunt foarte înclinate şi că au necesitat lucrări mai costisitoare n-a contat. Câţi locuitori beneficiază de ele? N-are importanţă. Beneficiază cei câţiva care trebuie să beneficieze. Restul contează mult mai puţin pentru domnul primar Horia Laurenţiu Tiseanu.

Profesorul Gheorghe Stanciu (1915–2008)

gh-stanciu1Aflu din Oglinda câmpineană că pe 18 ianuarie se împlineşte un an de la dispariţia profesorului Gheorghe Stanciu de la Liceul — astăzi Colegiul Naţional — „Nicolae Grigorescu” din Câmpina. Mai avea exact o săptămână până să împlinească 93 de ani.

Îi datorez profesorului Stanciu cariera mea de fizician. De ce? Pentru că înainte de a‑mi fi profesor, adică până în clasa a VIII‑a, „relaţiile” mele cu matematica fuseseră reci, ca să nu spun marcate de un complex de inferioritate. După clasele a VIII‑a şi a IX‑a, când Domnia sa mi‑a fost profesor de matematică, s‑a petrecut miracolul: matematica (şi apoi, în „prelungire”, fizica) a devenit preferata mea dintre toate materiile… A fost un om al paradoxurilor profesorul Stanciu. În pofida temperamentului său vulcanic, în pofida tonului ridicat cu care obişnuia să‑i apostrofeze, în ignoranţa lor, pe mulţi dintre cei pe care îi scotea la tablă, în pofida loviturilor cu pumnul în tablă atunci când i se părea că expunerea sa, deşi clară ca bună-ziua, nu era totuşi înţeleasă, în pofida gesturilor sale energice (ca să nu spun nervoase uneori), în pofida fulgerelor sale îndreptate împotriva „lecturilor interzise” — doxuri, fantastic club‑uri (care încă mai circulau pe vremea aceea, la începutul anilor ’50: „Asta nu‑i literatură! — striga nea Stanciu — asta‑i otravă!”) — în pofida tuturor acestor trăsături excesive, repudiate de mulţi dintre colegii mei, nu m‑a îndepărtat de matematică ci, dimpotrivă, a trezit în mine o adevărată pasiune pentru această materie. Şi, nu mai puţin, o reală afecţiune pentru omul Stanciu. Nu sunt sigur că a fost îndrăgit de foarte mulţi dintre colegii mei. Poate că a fost o „potrivire de caracter” între Domnia sa şi mine. De asemenea, după mai bine de o jumătate de secol de când mi‑a fost profesor de matematică, nu cred că pot să spun care au fost punctele tari ale „metodei” sale. Poate exigenţa şi rigoarea. Dar cu certitudine pasiunea. Care, probabil fără voia sa, se transmitea, era contagioasă.

Nu doar profesor de matematică, nea Stanciu ne‑a fost şi diriginte. Şi probabil, având şi studii filozofice şi juridice, îi plăcea ca la unele ore de dirigenţie să ne ţină mici speech‑uri pe teme diverse. Îmi amintesc de un astfel de speech despre colectiv. „Nu orice grup de oameni se cheamă colectiv” — profesorul Stanciu ni se adresa cu o voluptate vizibilă a rostirii. „De exemplu, călătorii dintr‑un tramvai — sunt ei un colectiv? întreba el, retoric. Nu, evident că nu sunt. Tot ce‑i leagă este faptul că întâmplător au de făcut o bucată de drum împreună. Pentru a deveni un colectiv asta nu‑i de‑ajuns. Călătorii dintr‑un tramvai nu au un scop comun. Scopul comun este una din trăsăturile care definesc colectivul… Dar voi sunteţi un colectiv? De bună seamă că da. De ce? Pentru că voi aveţi un scop comun. Care? Acela de a vă însuşi materiile predate. Petreceţi mult timp împreună, vă cunoaşteţi unul pe altul, vă animă pe toţi dorinţa de a absolvi şcoala cu medie cât mai mare. Iată, acum aveţi mai multe trăsături care definesc colectivul.”

L‑am sunat pe la sfârşitul anilor ’70, când era deja pensionar. După mai bine de douăzeci de ani îşi mai amintea de mine. Telefonul meu însă l‑a surprins. M‑a întrebat, sau mai degrabă a presupus: „Probabil doreşti ceva.” I‑am spus: „Nu, nimic. Nu doresc altceva decât să stăm puţin de vorbă dacă sunteţi de acord.” Aşa că m‑a primit acasă la el, într‑o căsuţă modestă de pe (actuala) stradă Carol I, colţ cu strada Judecătoriei, unde locuia în aceeaşi curte cu sora sa, doamna Georgescu, învăţătoare, şi cu soţul acesteia, profesorul de geografie Georgescu, desigur pensionari şi ei… Şi vizitele s‑au repetat vreo trei ani la rând. De fiecare dată când veneam în concediu acasă la maică-mea îl sunam, stabileam o oră de întâlnire şi mă înfiinţam la el acasă, cu un buchet de flori şi o sticlă cu vin. Mă servea, în singurătatea lui, cu câteva felii de salam, caşcaval, beam vinul adus de mine, uneori mai adăuga şi Domnia sa un păhărel de ţuică de prin regiune, şi stăteam de vorbă, fumând amândoi (ce necuviinţă din partea mea!), iar la sfârşit făcea pentru amândoi câte o cafea…

Apoi, în ’82 maică-mea a murit, aşa că au încetat şi concediile mele petrecute la Câmpina. Tot cam pe‑atunci casa profesorului Stanciu a fost demolată şi el a fost obligat să se mute la bloc. Şi odată cu asta i‑am pierdut urma… Am mai avut totuşi o ultimă întrevedere cu el, în ’86. Tocmai întâlnisem întâmplător pe stradă o altă figură luminoasă din anii mei de liceu, profesorul de latină (şi antrenor de box!) Traian Marinescu. „Ce mai faceţi?” l‑am întrebat. Îmbătrânit şi blazat, cu o soţie grav bolnavă, mi‑a răspuns: „Aşteptăm actul final.” „Actul final? Ce prostie!” a exclamat profesorul Stanciu când a auzit de la mine de aşteptările sumbre ale fostului său coleg de cancelarie. Avea pe atunci 71 de ani. Şi pot spune astăzi: ştia el ce ştia!

A fost un om al paradoxurilor, cum spuneam. Deşi temperament coleric, deşi singur (nu cunosc amănunte biografice din viaţa sa privată, dar ştiu sigur că ultimele decenii din viaţă şi le‑a petrecut în singurătate), deşi fumător, deşi nu refuza nici câte un pahar de vin sau un păhărel de tărie, cu toate acestea a „spart” toate estimările statistice în materie de speranţă de viaţă şi a trăit, iată, nu mai puţin de 93 de ani.

Aţi fost un om pasionat de toate cele dar în acelaşi timp sobru. Aşa că sper să nu vă sune anapoda când am să vă spun: Vă duc dorul, domnule profesor.

Câmpina, 1985. O grevă de care nu se ştie

În 1985, la Întreprinderea Mecanică Câmpina, producătoare de utilaj petrolier (actualmente „Sterom” S.A., deţinută de Cooper Cameron Corporation din SUA) se lucra în „acord global”. Muncitorii Secţiei Sculărie, în număr de circa 300, ştiau că planul fusese îndeplinit în proporţie de 60–70% şi, în consecinţă se aşteptau să primească salariul diminuat. Au aşteptat însă ziua plăţii, 10 noiembrie, ca să fie siguri. Adeverindu-se zvonul, în jurul orei 14, cei din schimbul întâi, în loc să se ducă la casierie să-şi ridice salariul (diminuat), profitând de uşile grele de fier care separau secţia lor de restul întreprinderii, s-au baricadat înăuntru şi au încetat lucrul, transmiţând conducerii că doresc salarii plătite integral şi, în plus, pâine (care în acea vreme, la Câmpina, era cartelată). Schimbul doi al secţiei, sosit la fabrică la scurtă vreme după aceea li s-a alăturat.
Bineînţeles, autorităţile au intrat în alertă maximă. A doua zi a fost convocată o şedinţă furtunoasă în cabinetul directorului, cu participarea, printre mulţi alţii desigur, a unui delegat din partea comitetului orăşenesc de partid şi a unui inspector de la bancă.
Scoasă din servietă ca din joben de către inspectorul de la bancă, s-a ivit o circulară ultrasecretă, cu menţiunea „A nu se face publică”, prin care realizarea planului de producţie era stabilită după aceiaşi indicatori — producţie fizică, export etc. — dar… la alte valori! Salariile muncitorilor au fost urgent recalculate în funcţie aceste noi plafoane şi s-a ajuns la concluzia că planul fusese realizat! Drept urmare, salariile au fost plătite integral!
Între timp, la porţile întreprinderii au fost aduse şi coşuri cu pâine.

%d blogeri au apreciat asta: