Category Archives: Ceaușescu și ceaușismul

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (VI)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă

Megalomania de mucava. Rezistenţa prin legumi-cultură

Pe măsură ce trece timpul, în loc să mă împac şi să uit, privesc în urmă cu tot mai multă ură acel regim care s-a numit comunist. Unii spun: a avut şi părţi frumoase comunismul. Iar eu răspund: nu, comunismul n-a avut nicio parte frumoasă. Viaţa a avut şi părţi frumoase — doar în măsura în care a reuşit să se sustragă regimului.

Pseudo-proprietatea comunistă: Loturile „personale”. Ar putea să pară, la o privire superficială, o iniţiativă lăudabilă: să încurajezi cultivarea de către toţi cetăţenii, gratuit, a peticelor de pământ aflate în proprietatea statului, până atunci lăsate nevalorificate: pe străzi, în faţa caselor, pe locuri virane (o mulţime, slavă Domnului!), în incinta unor instituţii; unde, în treacăt fie zis, angajaţii — scuze, oamenii muncii! — munceau cu mult mai multă tragere de inimă la loturile lor „personale” decât pentru slujba lor, cea pentru care primeau leafă — scuze, retribuţie!

O cunoştinţă mi-a spus o dată: Nu-i rău că s-au gândit la asta. Şi naziştii au încurajat o asemenea practică, valorificând astfel fiecare petic de pământ, spre folosul tuturor… Surprins de o asemenea asociere, nazism–comunism, nu i-am dat cunoştinţei mele nicio replică. Abia mai târziu, amintindu-mi, mi-am dat seama cât de „compatibile” au fost cele două regimuri. Şi cum se aliniau — cumva de la sine — practicile.

Un regim atât de opresiv cum a fost comunismul lui Ceauşescu mi se pare — şi mi s-a părut şi atunci — de-a dreptul neverosimil să fi fost tocmai el acela care să promoveze ideea de valorificare a pământului şi să le ofere cetăţenilor şansa de a-şi petrece cu folos timpul liber. Realitatea e că acţiunea a fost într-adevăr inspirată. Oamenii şi-au văzut satisfăcut simţul proprietăţii. Fără a deveni proprietari! Apoi, s-au ales cu ceva produse, care, se ştie, lipseau de pe piaţă în cea mai mare parte.

Totul n-a fost însă decât o diversiune. Dar inspirată, cum spuneam. Regimul a găsit un mijloc de a le abate oamenilor atenţia de la marile şi numeroasele frustrări pe care el însuşi le crease.

Apoi: unii „proprietari” au luat-o în serios. Au ridicat împrejmuiri în jurul loturilor din apropierea casei, pe care singuri şi le-au atribuit! Cu aspect de provizorat, e drept — dar ce conta! Alţii au mers până acolo că au pus şi porţi la împrejmuirile lor! Pe care, părăsind lotul, şi-au făcut obiceiul să le încuie cu lacăt! Ba chiar au plantat pomi şi arbuşti de jur împrejur, astfel că, până la căderea regimului, apucaseră să creeze un fel de (pseudo)intimitate incipientă… Da, mulţi au fost fericiţi! Dincolo de micro-legumicultura lor, nu îi interesa mare lucru. Aşa că dacă regimul comunist a avut totuşi şi părţi bune, poate că loturile „personale” pentru legumicultură la scară casnică au fost acelea.

Statuile de carton ale lui Ceauşescu. Se spunea că nu are „vedere în spaţiu”. Nu îşi putea imagina cum vor arăta în realitate sculpturile închinate luptei proletariatului şi realizărilor regimului, pe care la un moment dat — pe la mijlocul anilor ’80 — începuse să şi le dorească dictatorul român. Probabil ca să lase în urma sa mai mult decât… o societate socialistă multilateral-dezvoltată. Cu machetele era obişnuit: doar de atâtea ori vizitase săli în care îi erau prezentate mulaje cu noile blocuri ce n-au întârziat imediat după aceea să se „materializeze” pe locul cartierelor demolate, îndeosebi în aşa-zisul „centru civic”, la piciorul megalomanei „Case a Poporului”. Cu lucrările plastice însă nu se prea descurca. Aşa se spunea în epocă. De aceea viitoarele opere îi erau prezentate la scara 1:1, construite din „carton”: placaj, pânză, armături. Aşa se face că la un moment dat s-a ivit „peste noapte” în faţa magazinului Bucur–Obor, la intersecţia dintre şoseaua Ştefan cel Mare şi calea Moşilor, o monstruozitate care se lua la întrecere în înălţime cu blocurile de zece etaje din jur: un proletar cu un braţ ridicat în chip victorios, sau cam aşa ceva… Îmi pare rău că nu mi-a trecut prin minte s-o fotografiez. Şi totodată sunt uimit că hidoasa butaforie nu s-a păstrat în memoria colectivă. Nimeni n-a mai amintit de ea, nicăieri nu i-am întâlnit poza, deşi s-ar putea să o fi prins Revoluţia în acel loc… Atât de mult conta „poporul suveran”, încât cel care trebuia să „vadă” lucrarea şi, „expert” în arte plastice, să o placă şi să o autorizeze era Ceauşescu. El şi nimeni altcineva…

Pe de altă parte, recunosc, poate că e mai bine că toate aceste monstruozităţi s-au şters din memorie. Chiar dacă e adevărat că „cine uită nu merită”, istoria românilor atinsese în urmă cu câteva decenii o cotă atât de ridicată a absurdului încât nu cred că mai există pericolul de a o repeta vreodată.

Barem pe protecţie antiseismică „confort” II. Construcţiile destinate oamenilor de rând şi activităţilor de rând erau proiectate să reziste la cutremure până la gradul 7 pe scara Richter. Aşa erau baremurile. Asta, până la cutremurul de la 4 martie 1977. Doar cele speciale şi pentru persoane… speciale erau asigurate până la cutremure mai puternice. De exemplu, Casa „Poporului” a fost proiectată să reziste până la cutremure de gradul 8. La fel şi blocurile de pe bulevardul „Victoria Socialismului”, unde urma să se mute — şi probabil că s-a şi mutat — protipendada comunistă…

Diferenţa între cele două standarde este colosală. Căci un cutremur de gradul 8 este de zece ori mai puternic decât unul de gradul 7! Evident, la fel de importantă este şi diferenţa de cheltuieli pentru construcţiile corespunzătoare celor două baremuri.

În decembrie 2006, într-o şedinţă a Camerelor reunite ale Parlamentului, Băsescu a condamnat comunismul ca fiind un regim ilegitim şi criminal. Ar fi trebuit, poate, să mai adauge în raportul său că regimul fost criminal şi pentru că i-a împărţit pe cetăţeni în două categorii. Şi din acest punct de vedere. O categorie, largă, de oameni a căror viaţă preţuia mult mai puţin decât a celor din cealaltă categorie, restrânsă, a privilegiaţilor regimului.

Bancnotele de cârpă. Pe la sfârşitul anilor ’80 regimul nu mai avea resurse nici pentru a înlocui pe piaţă bancnotele uzate. Circulau bancnotele vechi de mulţi ani, care se ferfeniţiseră în aşa hal, încât acceptarea lor la magazine (care, evident, erau tot ale statului!) devenise o permanentă sursă de iritare. La casă refuzau să ţi le primească fie pentru că lipseau bucăţi din bancnotă, fie că lipiturile cu bandă adezivă erau prea vizibile, fie că, cel mai rău, nu se mai distingea seria. Făcute dintr-o hârtie de calitate îndoielnică, bancnotele ajunseseră să arate ca nişte zdrenţe.

Chiar în vara anului 1989 am făcut, la fel ca şi în alţi ani, un circuit turistic de o săptămână cu unica firmă de turism de pe vremea aceea, „O.N.T. Carpaţi”. În mod invariabil, circuitul includea celebrele — încă de pe atunci — mânăstiri din nordul Moldovei. La una din mânăstiri, nu-mi amintesc la care, i-am dat călugăriţei care făcea oficiul de casieriţă la poarta mânăstirii, una din acele bancnote ferfeniţite. I-am pus bancnota în mână — probabil una de cinci lei — şi am dat să intru. „Angelica măicuţă” a avut însă o reacţie furibundă: mi-a pus în piept o mână fermă de body-guard, împiedicându-mă să intru.

Am avut parte, în acelaşi circuit, legat de acele mizerabile bancnote, de un cu totul alt comportament la un magazin din centrul oraşului Oradea. Pe uşă, la intrarea în magazin, se putea vedea un bileţel: vă invităm să predaţi la casă bancnotele uzate pentru a fi schimbate la bancă!… Cu ce le schimbau, nu ştiu. Dar — aşa, ca digresiune — uneori mă întreb dacă nu cumva linia de demarcaţie lui Huntington nu desparte într-adevăr două lumi diferite!

Reclame

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (V)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă,
acum că se apropie „marea aniversare”
de la 26 ianuarie

„Jur/Să cresc mare şi voinic/Fără să mănânc nimic/ Pe-ntuneric şi pe frig” (din „Jurământul” Şoimilor Patriei)

Frig şi întuneric. În 1984 am făcut o excursie de câteva zile, cu trenul, la Budapesta (da, am primit aprobare pentru asta!). Nu mai amintesc de aspectul şocant de normal al oraşului, cu magazinele sale ticsite de produse, cu străzile curate şi pline de culoare, cu sutele de turişti occidentali care băteau străduţele îngrijite din centrul istoric… Ceea ce m-a impresionat însă printre altele a fost iluminarea străzilor, chiar şi a celor periferice, chiar şi a străzilor din comunele suburbane pe lângă care am trecut seara, la începutul călătoriei de întoarcere în România, toate luminate à giorno. Îmi amintesc cât mi-a fost de ruşine când am regăsit străzile localităţilor din ţară, cufundate toate în beznă, aruncate de Ceauşescu înapoi în Evul Mediu… Protecţie a cetăţeanului împotriva răufăcătorilor? Vorbe!

Îmi amintesc cum arătau sălile de spectacol în acea… eră glaciară. Sala Izvor a teatrului „Bulandra” era o grotă întunecată şi îngheţată. Complet neîncălzită, nu-i nicio exagerare când spun că ieşeau aburi din gură. Îmi amintesc de o piesă, cred că era „Amintiri”, de Alexei Arbuzov, unde la un moment dat un personaj feminin trebuia să apară pe scenă într-o rochie de vară, fără mâneci. Ce era să facă biata actriţă: peste rochia fără mâneci a trebuit să-şi pună un mantou gros de blană…

Îmi amintesc vagoanele înveşmântate iarna în promoroacă, cu ţurţuri de gheaţă atârnând sub şasie, cu flori de gheaţă la geamuri; compartimentele lăsate în beznă, unele din ele cu o „inovaţie” de criză: un orificiu minuscul practicat în ditamai suportul de tablă al tubului fluorescent din tavan, în care era montat un beculeţ de… 1 watt. Pas de citeşte ceva în timpul călătoriei! Lumină cât să nu-ţi bagi degetele în ochi!

Jurământ de acceptare a mizeriei. Tot ce mai lipsea acelor vremuri de mizerie şi umilinţă era — colac peste pupăză —, un jurământ de credinţă faţă de regim. A fost găsit „colacul”:

LEGEA nr. 1 din 18 martie 1975 cu privire la depunerea jurămîntului de credinţă şi devotament faţă de Republica Socialistă România

Art.3 Jurământul are următorul cuprins: „Eu …………… Jur să servesc cu devotament Republica Socialistă România, poporul român, să pun întreaga mea capacitate de muncă în slujba înfăptuirii politicii interne şi externe a partidului şi statului, să aduc la îndeplinire, cu întreaga răspundere, atribuţiile care îmi sînt încredinţate, să acţionez neclintit pentru întărirea şi dezvoltarea orânduirii noastre socialiste, pentru apărarea patriei, a suveranităţii, independenţei şi integrităţii ţării. Jur să respect Constituţia Republicii Socialiste România şi legile ţării, să păstrez cu stricteţe secretul de stat, să apăr proprietatea socialistă, să acţionez potrivit principiilor democratismului socialist, ale eticii şi echităţii socialiste.”

Legea exista din 1975, dar a fost pusă în aplicare, din câte îmi amintesc, abia în 1987. De ce? Încălcarea unui jurământ are şi consecinţe juridice, dar mă îndoiesc că pe acestea a mizat Ceauşescu atunci când a ordonat reactivarea legii. Cred mai degrabă că a mizat pur şi simplu pe presiunea psihologică — presupusă — a jurământului, în condiţiile influenţei tot mai puternice exercitate de Gorbaciov şi de reformele sale în a doua jumătate a deceniului al 9-lea. Cert este că depunerea jurământului — jurământ de acceptare a mizeriei! — n-a făcut altceva decât să adauge o umilinţă şirului nesfârşit de umilinţe la care era supus românul deja de cel puţin un deceniu şi jumătate, de la „instaurarea” ceauşismului.

Amprentarea. Prin ’86 sau ’87, de la institutul unde lucram ca cercetător ştiinţific am fost trimis la o secţie de miliţie, cred că Secţia 8, de pe şoseaua Mihai Bravu, pentru a mi se lua amprentele digitale. Ameninţarea era: fără adeverinţa că ai fost la amprentare nu vei mai beneficia de avansarea la care ai dreptul conform legii. Asta, în condiţiile în care nu aveam nicio funcţie care să necesite precauţii speciale — acces la documente secrete sau altceva.

Nu ştiau ce să mai inventeze pentru a-şi desăvârşi „lucrarea” de strivire a cetăţeanului român. Au mai adăugat şi amprentarea.

Spre ruşinea mea, n-am opus decât o firavă împotrivire la acest nou abuz: faţă de miliţianul în civil care mi-a luat degetele unul câte unul, mi le-a apăsat (cu îndemânare profesională) în tuşieră şi apoi în casetele destinate amprentelor de pe document, mi-am exprimat doar surprinderea că sunt supus unei asemenea operaţii umilitoare de parcă aş fi fost infractor. La care miliţianul în civil mi-a replicat că nu numai infractorilor li se iau amprentele digitale, ci şi oamenilor cinstiţi. Şi asta a fost tot.

Incertitudinea de a fi turist român. La vârf de sezon, ca turist român care a cumpărat un „bilet de odihnă” la un hotel dintr-o staţiune balneară, nu aveai nicio garanţie că, odată instalat la hotel, îţi vei putea petrece acolo întreg sejurul, conform „contractului”. Dacă ONT Carpaţi avea de cazat un grup de turişti străini, nu avea nicio ezitare să te evacueze din camera ta de hotel pentru a-i instala acolo pe turiştii străini (care plăteau în dolari): valuta forte avea prioritate absolută, bătea orice lege. Pas de te plânge, dacă aveai cui!… Şi n-au fost cazuri izolate. Evacuarea devenise o practică a regimului.

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (IV)

Decrete pentru liniştea şi fericirea noastră

Interdicție pentru mașini: un viscol de… 3 luni. Vă mai aduceţi aminte de interdicţiile de circulaţie auto pentru maşinile particulare din cauza viscolului? În 1985 Ceauşescu a interzis circulaţia auto la 3 ianuarie şi a menţinut interdicţia nu mai puţin de trei luni! În anul următor, circulaţia autoturismelor a fost interzisă între 6 februarie şi 22 martie. Începând din 20 februarie au fost interzise şi taxiurile şi a circulat zvonul că şi numărul ambulanţelor în circulaţie a fost redus drastic. Motivul oficial: viscolul şi evitarea blocajelor pe drumuri! Dacă se poate admite, cu îngăduinţă, că au existat într-adevăr unele dificultăţi de circulaţie în prima săptămână sau în primele două săptămâni de după instituirea interdicţiei (nu mai pun întrebarea: de ce nu au fost drumurile deszăpezite?), în schimb în ultimele săptămâni din interval nu numai că şoselele din jurul Bucureştiului erau complet — şi de mult — uscate, dar chiar şi pe câmp se topise de mult ultimul petic de zăpadă. În ’87 interdicţia devenise deja obişnuinţă: de la începutul lui ianuarie până la 28 februarie. În timp ce în provincie interdicţia fusese deja instituită, în Bucureşti s-a ales varianta o zi da, o zi nu, în funcţie de paritatea numărului. Asta până ce interdicţia a devenit totală şi în Bucureşti.

Motivul oficial a fost cel pe care l-am amintit. Motivul secret, admis de foarte mulţi, a fost economisirea carburantului pentru a satisface ambiţia lui Ceauşescu de a plăti rapid şi integral datoriile externe. Eu sunt însă convins că adevăratul motiv a fost ca cetăţenii Patriei să nu uite cine era stăpânul.

Maşinile la coadă la benzinării. Dar de scumpirile repetate ale benzinei vă mai aduceţi aminte? De cozile la pompă de câte doi-trei-zece kilometri la care se aşezau şoferii ca să „apuce” benzina la preţul vechi vă aduceţi aminte? Dar cum avansau şoferii la coadă împingându-şi maşina cu mâna câte zece, câte cinsprezece metri ca să nu îşi irosească ultimii stropi de benzină din rezervor, vă mai aduceţi aminte? (Scuze: pun întrebări cu tonul certăreţ al celui indignat că atât de mulţi, astăzi, şi nu doar vârstnici, prezumtivi amnezici — la I.Q. nu fac nicio referire! — regretă vremea lui Ceauşescu.)

Bancnotele–cârpe. Puţini îşi mai amintesc, poate, cum ajunseseră să arate banii la sfârşitul anilor ’80. Câte dispute între cumpărători şi vânzători/casieri: se vede sau nu se vede seria? lipseşte sau nu lipseşte vreun petic din bancnotă? cum să te descotoroseşti de bancnotele ferfeniţite?… Faţă de străinii care soseau în România şi erau puşi în situaţia să vehiculeze asemenea bani roşea obrazul românilor — cum se întâmplă de cele mai multe ori — cu atât mai abitir cu cât aveau mai puţin în comun cu regimul.

Telemea românească. Reuniune CAER la Buşteni, pe tema: aspectele meteorologice ale poluării mediului. Un delegat polonez auzise de telemeaua de oaie românească şi dorea s-o guste… Pentru cei care astăzi clamează normalitatea, dacă nu chiar bunăstarea din vremea „epocii de aur” este probabil de neînţeles ruşinea resimţită de un român aflat în situaţia de a-l aduce pe un coleg din străinătate în faţa rafturilor goale dintr-un magazin. A fost un adevărat miracol, în situaţia dată, ca grupului participanţilor la reuniune, trecând prin piaţa micii staţiuni montane, să-i iasă în cale o „ardeleancă” vânzând la o tarabă — caz rarisim — exact produsul tradiţional românesc pe care dorea să îl deguste delegatul polonez… Şi astfel se întâmpla să se spele pe atunci obrazul ţării de ruşinea vremurilor.

Lege pentru „tovarăşe”. De o asemenea lege aţi auzit, nostalgici ai naţional-comunismului: Legea nr. 29 din 28 octombrie 1977 privind normele de adresare în relaţiile dintre cetăţenii Republicii Socialiste România?

„Art. 1. – Cetăţenii Republicii Socialiste România vor folosi în relaţiile de muncă şi de serviciu, în raporturile cu unităţile economice, social-culturale, cu organele administraţiei şi celelalte organe de stat, cu organizaţiile de masă şi obşteşti, forma de adresare «tovarăş» sau «tovarăşă». De asemenea se poate folosi şi forma de adresare «cetăţean» sau «cetăţeană».

Art. 2. – Pentru exprimarea raporturilor dintre unitatea socialistă şi membrii colectivului de muncă din acea unitate sau pentru a desemna colectivul de muncă dintr-o unitate se vor folosi, indiferent de domeniul, natura activităţii ori de serviciul sau funcţia îndeplinită, noţiunile de «oameni ai muncii» sau «personal muncitor» în loc de «angajaţi» sau «salariaţi».”

Îmi aduc aminte de o emisiune de televiziune (pentru acele vremuri nu mai este nevoie să precizez că e vorba de televiziunea publică, întrucât altceva nu exista) în care Sanda Ţăranu a rostit la un moment dat (era pe la sfârşitul anilor ’60), toată numai zâmbet, „domnul Cornel Fugaru”! Ehei, ce vremuri! Aşa ceva, desigur, nu se putea „torela”! Drept care a ieşit legea de mai sus. Iar câţiva ani mai târziu, la o „Serată muzicală”, invitatul Ioan Grigorescu, luat de val, i s-a adresat realizatorului Iosif Sava, pe un ton de reproş cordial, cu „Domnule Sava”; pentru ca în secunda următoare să-şi ia seama corectându-se cu o dublă verbală: „Tovarăşe Iosif Sava”! Apropo de Iosif Sava: este omul care a patentat apelativul „stimate”, pur şi simplu. Nu tu „tovarăşe”, nu tu „domnule”. Ceea ce e totuşi de mirare, căci nu se încadrează întrutotul în Legea 29, care admite ca alternativă la „tovarăşe”, doar „cetăţene”. Atât şi nimic mai mult.

Lege pentru interzicerea oricărui împrumut. Legea nr. 3 din 18 aprilie 1989 privind interzicerea creditelor din străinătate.

Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste România adoptă prezenta lege.

Art. 1 – Se interzice organelor de stat, unităţilor de stat, cooperatiste şi obşteşti, precum și unităţilor bancare, să contracteze credite din străinătate.

Art. 2 – Nerespectarea prevederilor art. 1 atrage răspunderea persoanelor vinovate, în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 3 – Orice dispoziţii contrare prezentei legi se abrogă.

Preşedintele Marii Adunări Naţionale,
Nicolae Giosan

Bucureşti, 18 aprilie 1989

Scurt şi la obiect! Mai este necesar vreun comentariu?

Aprobare pentru maşina de scris. Cei care aveau maşini de scris n-au uitat, desigur. Poate însă nu se mai cunosc amănuntele. Iată un extras din Decretul nr. 98 din 1983:

ART. 15 — Deţinerea maşinilor de scris de către persoanele fizice este permisă numai pe baza autorizaţiei eliberate de miliţie.
Nu pot fi autorizate sa deţină maşini de scris persoanele care, datorită antecedentelor penale sau comportării lor [subl. mea — cine stabileşte „comportarea”?], prezintă pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului.
Cererea pentru obţinerea autorizaţiei se depune la organul local al miliţiei în a cărui rază teritorială domiciliază solicitantul, care, în termen de 60 de zile, pe baza analizei efectuate, comunică soluţia petiţionarului.
În caz de aprobare a cererii, comunicarea serveşte celui în cauză la cumpărarea maşinii de scris, titularul fiind obligat ca, în cel mult 5 zile de la dobîndire, să se prezinte la organul local al miliţiei în a cărui rază teritorială domiciliază, pentru eliberarea autorizaţiei.
Valabilitatea comunicării este limitată la termenul menţionat în cuprinsul acesteia, care poate fi prelungit, pentru motive justificate.
Persoana nemulţumită de modul în care i s-a rezolvat cererea poate face plîngere, în termen de 60 de zile de la primirea răspunsului, la miliţia judeţului, respectiv a municipiului Bucureşti, în a cărei raza teritorială domiciliază.

ART. 16 — Persoanele fizice care dobîndesc maşini de scris prin donaţie, moştenire sau în orice alt mod sînt obligate sa solicite obţinerea autorizaţiei potrivit prevederilor art. 15.
Aceeaşi obligaţie revine şi persoanelor fizice care dobîndesc maşini de scris în străinătate, termenul de 5 zile curgînd de la intrarea în ţara.

ART. 17 — În cazul respingerii plîngerii prevăzute la art. 15 alin. 6, precum şi în situaţia retragerii autorizaţiei, persoanele în cauza sînt obligate ca, în termen de 10 zile de la primirea comunicării organului de miliţie, să vîndă sau sa doneze maşinile de scris celor care au dreptul de a le deţine ori să le depună la magazinele de consignaţie în vederea vînzării.
Maşinile de scris care nu au putut fi vîndute în termen de un an prin magazinele de consignaţie, precum şi cele radiate din evidenţa organelor de miliţie, ca fiind în stare de nefuncţionare, vor fi predate, spre valorificare, unităţilor socialiste de colectare a metalelor, care sînt obligate să le primească.
Persoanele fizice vor preda literele, cifrele şi semnele ortografice ale maşinilor de scris, prevăzute în alineatul precedent, organelor locale de miliţie.

O treabă migăloasă, asta cu predarea „literelor, cifrelor şi a semnelor ortografice”, nu credeţi?

Dar vă mai amintiţi cum arăta un „test”, pe care posesorul maşinii era obligat să-l dea la miliţie, în fiecare an, pentru înregistrarea caracterelor? Pe lângă şirul literelor, mici şi mari, şi al semnelor diacritice, trebuia reprodus întocmai un anume text. Vi-l mai amintiţi?

„Inţeleptul învîrteşte de şapte ori limba în gură, înainte de a vorbi. Ce înveţi la tinereţe, aceea ştii la bătrîneţe. A pus beţe-n roate. CUM ITI VEI ASTERNE, ASA VEI DORMI. PARCA TOT II PLOUA SI-I NINGE. VINTUL ATATA FOCUL SI VORBA VRAJBA. CINE DA DIN MIINI NU SE INEACA.

GLUMELE NEVINOVATE SINT CA SAREA IN BUCATE. BATE FIERUL CIT E CALD. LENEA E CUCOANA MARE CARE N-ARE DEMINCARE. SINT GATA. Mîţa blîndă zgîrie rău. Kola e un arbore tropical. Warantul este un act comercial. Vorbeşte excelent româneşte, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 1o, 2o, 3o.

Traducerea – vă reamintim – trebuie să fie literară, nu literală. Cum adică?… Oare nu pot eu înţelege: visez ori sînt treaz? Strig: Bubico! Bubico! unde e băiatul? … Alerg … Ce să vezi? Las’ să spun eu (către avocat): I-am spus: „Lae, nu face de tine!” Este +25o . 4% = 40%. Ce prevede: 14? Semnele £, $ şi & sînt folosite în scrisorile comerciale externe. Besançon. Orléans, Saint L5, Compiègne, Düsseldorf, Köln, Kośice. Adresa purta nr. 78/1966.”

Aş avea o singură curiozitate: cel/cea care a conceput o asemenea frumuseţe de text era oare membru/membră al/a Uniunii Scriitorilor? O mai fi oare şi astăzi?

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (III)

Dar la ce nu se pricepea?!

Uciderea viţeilor. Se întâmpla nu, aşa cum s-ar putea crede, în anii ’50, pe vremea cotelor obligatorii şi a colectivizării forţate, ci în anii ’80. O rudă îndepărtată, învăţător dintr-o familie de ţărani din Muscel, mi-a povestit cum acolo, în satul lui, oamenii erau nevoiţi să ucidă viţeii abia născuţi. În caz contrar, conform legii, ar fi fost obligaţi să aducă, pe cont propriu, vita adultă la o anumită greutate şi să o livreze statului la un preţ derizoriu, care nu acoperea cheltuielile de creştere. Ca urmare, asta era soluţia pe care o găsiseră: viţelului abia născut îi trăgeau o pungă de plastic pe cap, asfixiindu-l. După care chemau veterinarul pentru constatare (era obligatoriu) pretinzând că animalul s-a născut mort. „Mă doare sufletul să fac asta, spunea învăţătorul, dar n-avem de ales.”

Se îmbrăcau pentru culcare. Altă rudă, altă poveste. „Economia de gaze” din anii ’80 ajunsese să aibă efecte greu de imaginat astăzi. Deşi apăruseră deja bancuri cu „dispariţia agentului termic”, totuşi în blocuri caloriferele încă se mai „dezmorţeau” din când în când. Blocul unde locuiam, în cartierul Colentina, a fost chiar „privilegiat”: îmi amintesc că temperatura în casă, în iarna acelui an (trebuie să fi fost în ’85 sau ’86), n-a scăzut sub 14 grade Celsius! Alte blocuri au fost mai oropsite, cu temperaturi coborând până pe la 10 grade. (Vorba lui Ceauşescu puţin timp înainte de Decembrie ’89: Am mai pus pe noi câte o haină, şi uite că am rezistat!) Ruda de care vorbeam însă, ocupând un apartament dintr-un mic bloc din perioada interbelică şi încălzindu-se de la sobe de teracotă, s-a aflat la un moment dat într-o situaţie de-a dreptul disperată. Erau intervale când gazul metan înceta să mai fie livrat sau se livra la o presiune atât de scăzută încât abia dacă se putea aprinde cu o flăcăruie nu mai mare decât a unei lumânări. Seara, ruda mea împreună cu cei din familie, după spusele acesteia, „se îmbrăcau pentru culcare”: îşi puneau pe ei pulovere, paltoane, şaluri, căciuli, și se băgau în pat. Ajunsese să fie atât de frig încât la un moment dat nici chiar aşa n-au mai putut rămâne în casă. Şi-au făcut deci bagajele şi au abandonat locuinţa, mutându-se pe durata iernii la alte rude care aveau „norocul” să locuiască la bloc. În absenţa lor, conductele de apă din interior au îngheţat, au plesnit, iar mai apoi, la dezgheţare, tot apartamentul a fost inundat. Când s-au întors, la desprimăvărare, pardoseala era toată numai dealuri şi văi de parchet umflat de apă.

Pastila diabolică. Pentru a-i împiedica pe locatari să se lăfăiască cu apă caldă pentru baie la temperatură normală, ceauşismul a inventat „pastila diabolică”. Echipe speciale umblau din locuinţă în locuinţă, vizând acele locuinţele „individuale” care îşi încălzeau apa caldă pentru baie cu ajutorul cazanelor de aramă. Intervenţia lor consta în a practica un orificiu în cazan, unde montau o rondea de plastic. Când apa atingea o anumită temperatură, rondeaua se topea. Cazanul, evident, era scos din uz. Intervenţia echipelor speciale nu putea fi refuzată.

Totul despre cultură. Ceauşescu ştia cum trebuie făcute canalele de irigaţii, ştia cum trebuie construite blocurile (şi cum trebuie dărâmate satele), ştia cum trebuie construite barajele, cum se cresc vitele şi cum se tăbăcesc pieile (ca să nu mai vorbim de cizmărie!), cum se fac planurile de urbanism, cum se construiesc şoselele, cât de adânc se ară, cum trebuie hrăniţi purceii de lapte şi cum trebuie hrăniţi („raţional”) oamenii, la ce temperatură trebuie încălzită apa şi ce presiune trebuie să aibă aburul (dar şi gazul metan), ştia cum se tipăresc cărţile, dar şi cum se scriu. Ştia totul despre cultura cerealelor şi a legumelor dar şi despre cultura umană. Ştia cum trebuie pictat, cum trebuie să fie eroii în teatru şi în film, ştia tot. Şi dacă încă nu v-am convins cât era Ceauşescu de priceput în toate, vă las să „savuraţi” secvenţa de mai jos.

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (II)

Cel mai iubit fiu al poporului: protecţie maximă

La început a fost altfel. Pe la sfârşitul anilor ’60 l-am văzut întâmplător pe Nicolae Ceauşescu nevoit să oprească la o barieră, în Câmpina. Se afla într-o maşină oficială, un mercedes negru, fără antemergătoare, fără ambulanţă, fără convoi: ce vremuri! Tocmai se lăsa bariera pe Strada Principală — astăzi, bulevardul Carol I —, la intersecţia cu calea ferată Câmpina–Telega. Doi securişti au ţâşnit din maşina prezidenţială când bariera încă nu ajunsese la orizontală, şi s-au repezit cu strigăte la cantonier. Cantonierul era o femeie destul de în vârstă, din câte îmi amintesc, probabil în pragul pensionării. Spre cinstea ei, femeia nu s-a lăsat impresionată de strigătele securiştilor şi a învârtit manivela până la capăt. Primise semnalul sonor —clopotul de la canton — şi îşi făcea datoria să coboare neîntârziat bariera, fără să admită vreo excepţie. I-am văzut pe cei doi securişti întorcându-se cuminţi în mercedesul negru, unde Ceauşescu aştepta la fel de cuminte, cu un zâmbet uşor amuzat, uşor jenat. Maşina oficială a rămas la bariera până când a trecut „trenuleţul de Telega”.

Trenul prezidenţial. Zece ani mai târziu, pe la sfârşitul anilor ’70, plecam împreună cu fiica mea într-o excursie de sfârşit de săptămână, la munte, cu trenul. Încărcaserăm cele necesare într-un rucsac, inclusiv o pătură, s-o aşternem la iarbă verde. Ne urcaserăm în tren în Gara de Nord şi, gata, ne şi vedeam coborând la Buşteni peste vreo două ore. Trenul a oprit însă în gara Ploieşti-Vest, şi nici că s-a mai clintit de-acolo. Ce se întâmpla? Trenul prezidenţial urma să treacă venind de la Sinaia, spre Bucureşti. Paranoia dictatorului evoluase considerabil între timp. Nu numai şoselele, dar nici calea ferată nu mai erau pentru Nicolae Ceauşescu îndeajuns de sigure. Trenul prezidenţial, pe întregul său traseu, trebuia să nu se intersecteze cu niciun tren obişnuit. Staţionarea trenului nostru în gara Ploieşti-Vest se anunţa de durată: ore — poate două, poate trei! Ca de obicei, nimeni nu ne putea da nicio asigurare. Miliţieni se agitau pe peronul golit de pasageri, strigând la călătorii din tren să închidă ferestrele. Chiar şi trecând în mare viteză prin dreptul trenului staţionat nu chiar pe linia alăturată ci la vreo două sau trei linii distanţă, riscul pentru „cel mai iubit fiu al poporului” era prea mare dacă vreuna din ferestre rămânea deschisă. Am decis să renunţăm la călătoria cu trenul. Poate mai exista o şansă cu autobuzul. Aşa că de la gara Ploieşti-Vest am luat un autobuz până la gara Ploieşti-Sud, în vecinătatea căreia se afla şi autogara. Se făcuse însă prea târziu pentru excursie, aşa că autobuzul l-am luat numai până la Câmpina, unde locuiau părinţii mei. Acolo s-a încheiat excursia noastră.

Stăpânul șoselelor. Pe vremea aceea România făcea parte din CAER: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, o organizaţie economică a statelor socialiste, care funcţiona pe ramuri. Institutul unde lucram era şi el parte în CAER, pe specialitatea protecţia mediului. Se organizau reuniuni în diverse capitale, alternativ, cel puţin o dată pe an, se redactau nişte protocoale şi întreaga activitate se rezuma, practic, la acele hârţoage. Plus distracţia: la sfârşitul fiecărei reuniuni, participanţilor li se organizau mese festive sau excursii. Sau ambele. Şi, bineînţeles, fiecare gazdă se străduia să se laude cu minunăţiile din ţara sa. La sfârşitul unei asemenea întrevederi, ţinută la Bucureşti, s-a organizat o excursie pe un circuit spectaculos: Bucureşti–Braşov (cu masă festivă la restaurantul hotelului Aro)–Rucăr–Câmpulung–Piteşti–Bucureşti. Numai că undeva pe traseu, probabil în zona Rucărului, autobuzul cu care călătoream (cred că era un Irannational, licenţă Mercedes, rod al colaborării „reciproc avantajoase” cu Iranul şahului Mohammad Reza Pahlavi) a fost obligat de miliţie să tragă pe dreapta. Şi acolo a rămas. Motivul „oficial”: exista pericolul să se rostogolească stânci de pe versanţi! Motivul real: to’arăşu’ fusese undeva în împrejurime, la o partidă de vânătoare, şi urma să se întoarcă acasă la Bucureşti. Când anume? Când îi era voia. Nimeni nu ştia exact, dar ideea era că, în orice clipă ar fi dorit-o, trebuia să aibă cale liberă în secunda următoare. La fel ca şi în excursia mea ratată, aşteptarea se putea prelungi ore întregi. Partea proastă era că delegatul RDG-ului trebuia să ajungă la Gara de Nord în aceeaşi seară şi să ia trenul pentru a ajunge la o altă reuniune, la Sofia, parcă. Drept care neamţul părăsise hotelul şi călătorise cu toate bagajele la el. La oprirea autobuzului şi în minutele următoare, în echipa românească s-a şuşotit asiduu şi cu îngrijorare, şeful delegaţiei române s-a sfătuit cu şoferul, şoferul s-a sfătuit cu noi ceilalţi, noi ceilalţi cu şeful, dar nimeni n-a îndrăznit să le spună delegaţilor străini adevăratul motiv pentru care înţepeniserăm cu autobuzul la o margine de şosea, unde exista pericolul rostogolirii de stânci de pe versanţi dar nu se vedea niciun versant prin preajmă. Vezi bine că ne simţeam cu toţii datori să apărăm reputaţia ţării!… Sar peste detalii: neamţul din RDG a prins trenul în ultimul minut. Dar ce cursă a fost! Ce raliu cu sufletul la gură pe unica autostradă de 100 de kilometri a ţării şi în continuare pe străzile cufundate în beznă ale Capitalei!… „Cel mai iubit fiu al poporului” trebuie că s-a întors relaxat după partida de vânătoare, fără să fi aflat vreodată câte îngrijorări, câte emoţii, stârnise într-un mic grup de români care, într-o împrejurare umilitoare ezitaseră să le mărturisească colegilor străini că fiecare detaliu din viaţa lor depindea de capriciile dictatorului.

Ani la rând traseul lui Ceauşescu de acasă, de la vila sa de pe malul lacului Floreasca, până la „locul de muncă” de la CC, se golea ca-n palmă de două ori pe zi, o dată la dus şi o dată la întors. O armată de miliţieni împiedicau orice maşină să treacă şi orice trecător să coboare de pe bordură pe carosabil. Şi asta nu doar câteva minute. Calea Dorobanţilor, Piaţa Romană, Bulevardul General Magheru rămâneau goale zeci de minute, dinainte ca dictatorul să iasă pe poarta vilei sale şi până ce uşa cea grea de la CC se închidea în urma sa. Convoiul prezidenţial, încheiat de nelipsita ambulanţă, avea cale liberă să treacă într-o tăcere mormântală. Pe „cel mai iubit fiu al poporului” nu-l aplauda nimeni din proprie iniţiativă.

După asasinarea lui Anwar Sadat de către soldaţi din garda sa personală, în octombrie 1981, Ceauşescu a dispus ca miliţienii care îi asigurau paza de-a lungul traseelor să nu mai primească muniţie.

Dar Ceauşescu se temea nu numai să nu fie asasinat. Se temea şi de poluare. De aceea a ordonat la un moment dat ca autobuzul 182, care trecea pe bulevardul care astăzi se cheamă Mircea Eliade, oarecum aproape de vila sa de pe malul lacului Floreasca, să fie deviat, din motive de poluare, de la traseul său firesc şi direct. Drept urmare, autobuzului i s-a stabilit pe la începutul anilor ’80 un nou traseu prin cartierul Floreasca, pe străzi înguste, şi să reintre pe traseul vechi mult dincolo de reşedinţa sa. Traseul a rămas astfel deviat ani de zile, până în 1990.

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (I)

Un sondaj al INSCOP din 14 iulie 2014, publicat de ziarul Adevărul, arată astfel:
Ceausescu_sondaj 2014
Aproape 25 la sută din respondenţi apreciază că Nicolae Ceauşescu a fost cel mai bun dintre cei patru preşedinţi pe care i-a avut România până la alegerile din noiembrie 2014. Adevărul îl citează pe sociologul Darie Cristea, coordonator proiecte INSCOP, care „nuanţează” rezultatele cercetării: „În realitate, vorbim despre o falsă pozitivare a unui Nicolae Ceauşescu, care este asociat cu o perioadă percepută ca mai ordonată din punct de vedere al vieţii cotidiene, dar ale cărei lipsuri s-au mai uitat. Pozitivarea relativă a lui Ceauşescu vine şi în scopul evidenţierii imaginii totuşi proaste pe care publicul o are cam despre toţi preşedinţii postdecembrişti ai României.”

Mă întreb în ce a constat, mai exact, „ordonarea” vieţii cotidiene, de care vorbeşte sociologul citat, dar, dincolo de orice explicaţie, predilecţia românilor pentru dictatură, aşa cum reiese din sondaj, mi se pare greu de acceptat.

Cine tânjeşte după ceauşism?
Am avut ocazia să stau de vorbă cu persoane care se arătau indignate de „dictatura” lui Traian Băsescu: „Mi-a ajuns un dictator! Nu mai am nevoie de-un al doilea!” Ce stă în spatele unei asemenea atitudini de respingere a actualului preşedinte? În realitate, respectivele persoane realizează negreşit cât este de absurd să pui semnul egal între Nicolae Ceauşescu şi Traian Băsescu. Nu intru în detalii, dar mi se pare interesant mecanismul — sau mecanismele — care generează, se poate presupune, o asemenea poziţie.

Congres PCRUnul dintre posibilele mecanisme are legătură cu absenţa atitudinii critice din timpul dictaturii. Şi nu am în vedere neapărat o critică deschisă: acceptarea dictaturii, chiar şi în forul interior al individului, creează frustrări, iar noua „dictatură” apare drept ocazia salvatoare de defulare: atunci, pe vremea lui N.C., am fost eu obedient (ba poate chiar am sprijinit ceauşismul pe ici, pe colo, mai mult sau mai puţin conştient, dacă nu în altceva, măcar în niscaiva chestiuni de naţionalism, nu-i aşa?), dar iată că vine o nouă dictatură, a lui T.B., care este identică cu a lui N.C. , iar acum eu nu mai sunt obedient (am avut ceva de învăţat!) — protestez şi sunt demn! Pe de altă parte, fiind eu unul şi acelaşi, se cheamă că nici atunci n-am fost chiar un supus nevolnic: poate a fost doar o conjunctură nefavorabilă, poate că raţiunile familiale m-au împiedicat să devin un revoltat, poate… cine ştie.

Discutam cu un fervent, ca să nu zic furibund, susţinător al regimului trecut, în particular al „patriotului” Ceauşescu. (În treacăt fie zis, ca o explicaţie a ataşamentului pentru ceauşism, interlocutorul meu a lăsat să se înţeleagă mai ales faptul că în vremea comunismului fusese apreciat, el fiind un bun inginer, în timp ce acum, în democraţie, nu-l aprecia nimeni; în prezent fiind, cum altfel decât pensionar!) Ceea ce m-a şocat înainte de orice a fost vehemenţa atitudinii sale de respingere a uneia din trăsăturile definitorii ale democraţiei: drepturile omului. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că interlocutorul meu nu era pur şi simplu un adept al ideologiei ceauşiste, conform căreia „drepturile omului” ar fi un concept burghez, menit să camufleze lipsa de drepturi reale ale oamenilor muncii în societatea capitalistă — dreptul la viaţă, dreptul la muncă, dreptul la pace — vă amintiţi? —, ci săvârşea instinctiv un act de „acomodare spirituală”, respectiv de punere în concordanţă a propriei opţiuni în favoarea trecutului ceauşist cu atributele obiectului veneraţiei sale. Altfel spus, mai toate reperele care ieri, la fel ca şi astăzi, incriminau, într-o logică a bunului-simţ, ceauşismul, erau anatemizate la pachet, ieri, la fel ca şi astăzi, cu singurul scop de a nu umbri ceauşismul. Era acelaşi mecanism prin care, odinioară, scolasticii evului mediu negau petele din Soare pentru a nu pune la îndoială desăvârşirea lucrării Domnului.

Negreşit, funcţionează şi „mecanismul” clasic al transferului de nostalgie a tinereţii din vremea dictaturii asupra dictaturii înseşi. Nu trebuie să subestimăm nici absenţa sentimentului de oprimare de către putere în cazul acelor oameni pentru care libertatea de exprimare nu însemna nimic, întreaga prosperitate reducându-se la îndestulare, cu precădere materială. Parte din aceşti oameni nu preţuiesc nici astăzi libertăţile pe care le oferă democraţia. Drept care nu trebuie să ne mirăm prea tare că nu au mare lucru să reproşeze regimului comunist. De unde şi presupunerea, destul de des auzită: dacă Ceauşescu ne-ar fi dat de mâncare pe săturate (şi dacă ne-ar fi lăsat să circulăm liber prin lume — adaugă unii, nu prea mulţi totuşi), ar fi trăit şi astăzi! Alţii spun că Ceauşescu nu era de vină (ea era de vină!), că i se prezenta o realitate deformată. Ca şi cum ar avea vreo importanţă că viaţa ne era schimonosită de o anume persoană, sau de un întreg sistem aberant.

Pentru aceste categorii de oameni îmi propun să rememorez într-o serie de postări câteva din anomaliile izbitoare ale regimului trecut.