Category Archives: Ciocoii vechi și noi

Lumea lui Niculaie… și lumea lui Ion Țiriac

„Peisagistul”

Aveam la institutul unde lucram pe vremuri, undeva în afara oraşului, un coleg de serviciu din personalul auxiliar bun la toate. Nu ştiu pe ce post era angajat; presupun că îngrijitor. Dar toată lumea îi zicea „peisagistul” atunci când nu-i zicea pur şi simplu Niculaie. Aşa îl strigau şi cei mult mai tineri. Iar Niculaie nu se supăra — îşi cunoştea lungul nasului. Trecut de cinzeci de ani în ultimul deceniu al vechiului regim, nu avea studii, iar serviciul îl interesa numai cât să nu intre la „parazitism” conform legii comuniste. Altminteri, ocupaţia lui de bază era creşterea oilor, acasă la el, desigur, adică într-o comună limitrofă a Bucureştiului. La fel ca şi Becali. Se spunea că are cam o sută de oi. Pe lângă creşterea oilor se ocupa şi de agricultură, cum altfel? „Peisagistul” făcea, cum am spus, de toate şi nimic anume: căra aparatură şi instalaţii, ajuta la montare şi la înfigerea stâlpilor, încărca, descărca. Dar în primul rând se ocupa de întinsa livadă din jurul institutului, curăţa pomii de omizi, tăia crengile uscate, stropea, culegea fructele (pentru angajaţii institutului, contra cost), cosea iarba (pe care o lua apoi acasă, pentru animale — cu încuviinţarea conducerii) şi câte şi mai câte. Şi bineînţeles vindea la toată lumea telemea de oaie. Chiar şi în cea mai sumbră perioadă din „epoca de aur” puteai găsi la Niculaie un kilogram de brânză, sau două, sau trei — oricât dorea „clientul”. Una peste alta, orice ar fi făcut, sau n-ar fi făcut, „peisagistul” era indispensabil la institut. De aceea, programul de lucru era pentru el facultativ. Dacă vreun şef îi amintea de condica de prezenţă, Niculaie îi replica cu glas domol dar ferm: „Nu se poate, dom’ şef. E munci, dom’ şef. Dacă aşa consideraţi, io plec.” Aşa că ajunsese să vină la ce oră dorea, şi să plece aşijderea, să lipsească de la serviciu câte două-trei zile la rând; pe scurt, program de voie. Era ilegal? Mă rog, era. Nici vânzarea brânzei, în afara reţelei comerciale, fără plata impozitului, nici deţinerea în proprietate a celor o sută de oi presupun că nu erau conform legii de atunci. Dar cine să-l sancţioneze (sau să-l condamne) pe Niculaie că nu se supune regulilor unui stat opresiv? Mai că nu ţinea loc de opoziţie! Ţăran isteţ şi descurcăreţ, veşnic cu o sclipire ironică în ochii instabili, măruntul şi vânosul „peisagist” observa cu ochi critic tot ce mişca în jur. Într-o primăvară mi-a arătat pe fereastră brazdele de grâu abia răsărit care se vedeau pe câmpia din jur: „Vezi mata cum a luat-o cu sapele? Când mai la dreapta, când mai la stânga, când mai dese rândurile, când mai rare. L-a durut în cot pă tractorist! Păi dacă lucra aşa la patron, îl dădea afară cât ai zice peşte!” În schimb, dacă lui îi dădeai vreo treabă de făcut (în virtutea îndatoririlor sale de serviciu, aşa vag precizate cum erau), de cele mai multe ori te trezeai că o face precum tractoristul cel indolent, în dorul lelii, când mai la dreapta, când mai la stânga, sau mai degrabă la sfântu-aşteaptă, căci una-două, o ştergea acasă, la muncile sale mult mai importante. Exceptând cositul ierbii: pe acela îl făcea temeinic. Căci, vezi bine, iarba era menită să ajungă la animalele sale proprietate personală…

Într-o zi, la sfârşitul unei campanii de măsurători pe teren, când ierarhiile şi aşa laxe ale regimului comunist, se relaxau şi mai mult, şi toată lumea se bătea pe burtă cu toată lumea la un pahar de vin, seara la cârciumă, „peisagistul” nostru cu ochi vicleni, înfierbântat de alcool, s-a pornit la un moment dat să arunce în sus cu bancnote de o sută de lei, aşa ghemotocite cum le scotea din buzunare, puzderie, jerbe de bancnote: „Ia uite-aicea! Bani, bă! Nu ca la voi, la cercetători!”… Erau sutele, miile, adunate din muncile lui cu oile de-acasă, tolerate, de bună seamă contra şpagă vărsată către autorităţile locale de la el din sat, precursoarele PSD-ului de astăzi…

N-am mai auzit de Niculaie de la schimbarea de regim din ’89. În orice caz, n-a mers pe urmele lui Becali. Deşi avea toate şansele. Şi toate calităţile. Sau poate că nu le-a avut pe toate. Poate că încercase să se „dezvolte” în afara Securităţii. Ceea ce e de neconceput! Sau poate că pur şi simplu n-a fost de-ajuns de ticălos, cine ştie.

Dacă nu eşti hoţ, eşti prost!

Mi-am adus aminte de Niculaie „peisagistul” şi de lumea lui când cu declaraţiile de ieri ale lui Ion Ţiriac: „Între hoţi şi proşti, îi prefer pe cei dintâi”… Mda, ce să zic… N-am auzit ca Ţiriac să se fi făloşit aruncând cu bancnote în aer în faţa „proştilor”. Deşi, dacă stau să mă gândesc, ce altceva a fost indignarea magnatului vânător, acum câţiva ani, când, întorcându-se cu maşina în ţară, poliţia a avut neobrăzarea să-l oprească pentru nu ştiu ce contravenţie: „Auzi, dom’le, să mă oprească poliţia! Pe mine, care am făcut atâta pentru ţara asta!”… Sau ameninţările violente ale vânătorului magnat când cu punerea sub acuzare a juniorului Alexandru pentru deţinere de droguri sub ministeriatul Monicăi Macovei la Justiţie… Nu sună a bancnote aruncate în sus în faţa „proştilor”?… Pe care acum, iată, îi şi defineşte: proşti sunt aceia care nu sunt hoţi! Căci în logica magnatului, altă categorie nu există. Hoţi şi proşti. Atât.

Şi dacă lumea întreagă se împarte în hoţi şi proşti, te-aş întreba pe dumneata, domnule Ţiriac: dumneata în care categorie te încadrezi? Ia zi! Da’ sincer.

Oricum, urâtă lume ne propune miliardarul! La fel de urâtă ca şi lumea de odinioară a lui Niculaie „peisagistul”.

Anunțuri

Ţiriac, Patriciu et Co.

Zice Ion Ţiriac într-o emisiune tv (citat aproximativ): „Se puteau face afaceri şi înainte de ’89. Nu cine ştie ce, dar se putea. Eu de pildă, cumpăram o sticlă de coniac, mă duceam cu ea la Moscova, o vindeam, iar cu banii căpătaţi cumpăram ceasuri pobeda, pe care le aduceam în ţară şi le vindeam cu un preţ bun. Asta făceam. Şi nu mi-e ruşine s-o spun.”… (În timp ce Patriciu râde cu poftă. O fi ştiind el de ce.)

Mă gândeam ascultându-l: şi eu am făcut „afaceri” înainte de ’89. Aveam nişte rude la Chişinău, deci tot în URSS. Părinţii mei i-au vizitat la începutul anilor ’60. La plecare au luat cu ei vreo două pulovere de lână şi câteva perechi de şosete bărbăteşti, cumpărate de mine. Acolo rudele mele le-au vândut, iar cu banii încasaţi au cumpărat pentru mine un aparat foto, un trepied şi un exponometru. Asta, pentru că îmi doream foarte mult să fotografiez. Nici prin cap nu mi-a trecut să vând acele obiecte în ţară (să le vând bine, nu-i aşa?) şi cu banii căpătaţi să cumpăr altceva pentru vânzare în URSS. Şi tot aşa… Iar dacă aş fi făcut-o, mi-ar fi fost după aceea foarte ruşine. De altfel nici cu amintirea acelei „tranzacţii” nu mă simt astăzi foarte confortabil…

Zice, la rândul său, Dinu Patriciu, răspunzând întrebării Ce înseamnă un om de afaceri? (Citat de asemenea aproximativ.) „Este un om care la un moment dat crede că poate să facă bine pentru ceilalţi.”

Hai să fim serioşi! Un om de afaceri (distinct, după părerea ambilor granguri, de afacerist; nu, de fapt nu-i nicio deosebire) se caracterizează prin mai multe însuşiri. Dar însuşirea primordială, după părerea mea, este să fie ahtiat de bani. Celelalte însuşiri mă abţin să le trec în revistă.

Dacă Ion Ţiriac, întorcându-se în ţară cu maşina, şi fiind oprit de un agent de circulaţie pentru contravenţia de a fi depăşit viteza maximă legală, comentează în mass-media faptul la modul „Cum îşi permite? După tot ce am făcut eu pentru ţară!”, în care dintre ipostaze se plasează? În aceea de om de afaceri, sau în cea de afacerist?… Iar când, cu ceva ani în urmă, apare „pe sticlă”, negru de furie în legătură cu scandalul feciorului său acuzat de consum şi trafic de droguri, şi tună şi fulgeră împotriva „ministresei” Macovei înainte de orice verdict al vreunei curţi de justiţie, în ce ipostază o face? Om de afaceri? Afacerist?.. Om bogat? Om cu bani? (Altă distincţie plăcută celor doi granguri.) Sau mai degrabă în ipostaza care i se potriveşte cel mai bine, aceea de ţopârlan plin de bani?

Nulitatea miliardară Becali, cutremurul din Italia şi Realitatea TV

Cutremurul din Italia a avut loc luni 6 aprilie, ora 4:30, ora României. În tot cursul zilei de luni, postul de televiziune Realitatea TV (altele n-am urmărit) a transmis din zori până noaptea târziu, până la îndobitocire, „cazul” Becali: cum Becali a fost generos cu hoţii care i-au furat maşina, cum bodyguarzii lui Becali i-au urmărit pe hoţi cu maşinile şi i-au adus în faţa „instanţei Becali”, cum acasă la Becali au venit mascaţii să-l ridice, cum Becali a ieşit pe verandă în papuci, cum Becali a fost dus la Poliţie, cum avocaţii lui Becali şi-au apărat, cu abnegaţie, clientul ş.a.m.d. Cutremurul devastator din regiunea Abruzzo a fost prezentat, pasager, la rubrica „şi altele”.

Şi toate acestea se petrec, unde? Într-o ţară care a cunoscut dezastrul provocat de cutremurul de la 4 martie ’77, care ştie ce înseamnă durerea şi distrugerea, pierderea celor dragi, care a beneficiat de solidaritatea internaţională, într-o ţară cu seismicitate ridicată, care, judecând după periodicitate, se poate aştepta oricând la un nou cutremur devastator. O ştie prea bine şi postul de televiziune Realitatea TV, deşi majoritatea redactorilor şi a reporterilor săi n-au apucat cutremurul cel mare din ’77. Abia marţi 7 aprilie, ştirea cu cutremurul din Italia a avut întâietate faţă de ştirea cu nulitatea miliardară Becali. Ca succesiune în timp, nu şi ca amploare a subiectului.

Se pretinde că subiectul Becali este important pentru societatea românească datorită implicaţiilor sale în demersurile de restabilire a autorităţii statului. (Şi totodată, adaug eu, pentru cele — vizibile de la distanţă — vizând şubrezirea autorităţii preşedintelui Băsescu.) Şi probabil de aceea prima întrebare din jurnalul de dimineaţă adresată reporterului aflat la „faţa locului”, adică la Poliţie, este: „Cum se simte Becali în arest? Cum îşi petrece Becali timpul liber?”

E o ruşine!

%d blogeri au apreciat asta: