Category Archives: Cuvântul care des-zidește

Bun român: un brand aproape mistic

Să observăm mai întâi că, la fel ca şi în alte împrejurări, contează mult ordinea cuvintelor. Adică una e să fii un român bun, şi cu totul alta un bun român. Ce înseamnă a fi un român bun? Păi, un român bun nu-i nimic alta decât un român generos, un român bun la suflet; mă rog, la fel ca şi un turc bun sau un englez bun. Un român bun înseamnă, pe scurt, un om bun şi nimic mai mult. În această ordine a cuvintelor, referirea la etnie este secundară.

Om de omenie
Un bun român însă este o expresie cu o semnificaţie cu totul aparte. Un bun român nu este pur şi simplu generos. Este mult mai mult decât atât. Un bun român este un om de omenie. Ceea ce duce cu gândul mult dincolo de raţiune. Expresia „om de omenie” îl va aduce pe cărturarul român (pe cel bun român, fireşte), în încercarea — nu de a o explica, căci acest lucru nu-i cu putinţă, ci de a o împărtăşi, de a o transmite — ei bine, îl va aduce în pragul misticii etnice. Numai un actor dăruit cu har, în lumina reflectoarelor, la rampă, transpus, ar putea să-ţi transmită ce-i de transmis aici. Parcă îl şi văd pe actorul Dan Puric… Apropo, dacă o persoană poate servi de axiomă în construirea unui concept filozofic, în cazul de faţă a celui de bun român, actorul Dan Puric este acea persoană. Cum spuneam, parcă îl văd pe Dan Puric pe scenă, în faţa unei săli atinse de extaz, predicând buna românitate, cu tot repertoriul cunoscut, gen „veşnicia s-a născut la sat”; sau: „noi, aici, la Porţile Orientului, am ţinut piept”… şi tot tacâmul.

A nu se confunda deci omenia cu banala generozitate. Ce spune DEX despre „a omeni”? Spune aşa: „a primi pe cineva în mod ospitalier; a ospăta, a cinsti (s.m.)”. Să fim bine înţeleşi: „a ospăta” nu înseamnă nici a te deda la excese, nici a sta de o parte, distant. Cât despre „a cinsti”, ne aflăm din nou în plină confuzie. Căci „a cinsti”, pe lângă „a respecta, a onora, a preţui pe cineva sau ceva; a da cuiva cinstea cuvenită” (tot din DEX), mai înseamnă şi „a face cuiva un dar, un cadou; a da cuiva un bacşiş (s.m.)”. Vă daţi seama? Pentru a desemna cinstirea eroilor neamului folosim acelaşi cuvânt cu care desemnăm ciubucul pe care îl dăm cărăuşului de mobilă sau instalatorului hrăpăreţ! Dar, mă rog, trecem peste asta. Reţinem doar că un bun român e musai să fie om de omenie. Ruşine să le fie celor care nu sunt!

Românul neaoş
Înainte de orice însă, un bun român e musai să fie un român neaoş. Sau măcar naturalizat român. Sau descendent al unor naturalizaţi români în urmă cu o generaţie sau cu mai multe. În privinţa asta, trebuie să remarcăm că exigenţele nu sunt egale pentru toate etniile. Nu că li s-ar pretinde pe şleau, dar este de preferat ca un grec să fie ceva mai naturalizat decât un francez sau un italian, să zicem (nu mai vorbim de american: vezi Axa…). Sau dacă nu neapărat mai naturalizat, oricum să-şi vadă lungul nasului. Căci dacă va încălca măcar unul din atributele bunului românism (scuze pentru folosirea conceptului înainte de a isprăvi completa lui definire!), degrabă i se va scoate pe nas impuritatea originii etnice: Aha, uite că nu se dezminte! Neam de grec!… Sau: Neam de ungur!…

Este preşedintele Klaus Iohannis un bun român? Având în vedere că a făcut câte ceva pentru ţară, că nu este nici ungur, nici grec (ca Tăriceanu), şi având în vedere că se bucură de aprecierea lui Rareş Bogdan, de la „Jocuri de Putere”, m-aş încumeta să afirm că da, Klaus Iohannis, deşi german de origine, poate fi considerat un bun român. Dar cu dispensă şi doar pe o perioadă de probă. Să sperăm că n-o să ne facă de ruşine!

Credinţa strămoşească
Un bun român nu poate să fie decât credincios. Şi anume unul ortodox. Un catolic sau un protestant are puţine şanse să fie sau să ajungă un bun român. Un ateu, niciuna.

Să ne înţelegem, să cârteşti împotriva clerului, mai treacă-meargă. În anumite împrejurări chiar dă bine. Să critici Catedrala Mântuirii Neamului, şi nu atât Catedrala în sine, cât mai ales uriaşele sume vărsate pentru construirea ei din bugetul statului, nu ştiu dacă dă bine, dar nu întotdeauna dă rău — depinde de fluxul opiniilor. Unii s-au legat de absurditatea expresiei „mântuirea neamului”, argumentând că mântuirea este o chestiune individuală. Cei care au procedat aşa e discutabil dacă sunt buni români. Eu m-aş opri însă la cuvântul „mântuire” şi aş observa că, după acelaşi DEX, „a (se) mântui” înseamnă, în sensul său religios, „a (se) curăţa de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva”. (Mă fac că nu observ că are la origine un cuvânt maghiar — menteni! Asta, după nişte lingvişti care cu siguranţă nu au fost/nu sunt buni români! — înclin să cred.) Nu vi se pare dubios că acelaşi „a mântui” generează — schimbându-şi doar terminaţia — două cuvinte total opuse: „mântuire” şi „mântuială” — mă rog, în locuţiunea „de mântuială”? Dar… cine ştie, poate că cele două sensuri nu sunt chiar atât de opuse pe cât par!

Oricum, ceea ce trebuie să reţinem este că credinţa în Dumnezeu, şi anume cea ortodoxă, altfel spus, credinţa strămoşească, este condiţia sine qua non a calităţii de bun român. Ruşine să le fie celor de altă credinţă, sau de nicio credinţă! Anticrist! Bolşevic! Ruşine! Huo!

Ioan–Aurel Pop: gigea! — Lucian Boia: câh!
Un bun român nu contestă niciodată istoria neamului. Pe cea „clasică”, la ea mă refer. Care, să fim bine înţeleşi, e milenară. Sunt câteva repere în istorie pe care trebuie jurat cu latul săbiei pe umăr. Românii sunt urmaşii dacilor şi ai romanilor (deşi preferinţele de ultimă oră înclină spre daci — şi numai ei); retragerea aureliană a fost doar a administraţiei — poporul a rămas neclintit pe loc şi a dat naştere limbii române — aici, şi nu în altă parte!; pentru perioada de dinainte de descălecatul Moldovei şi al Ţării Româneşti nu avem documente, dar avem mărturiile lui Anonimus, notarul regelui Béla al III-lea; Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin au fost români get-beget, aşa, ca să crape ungurii de ciudă; Mihai Viteazul nu a fost un condotier dornic de cuceriri ci a vrut cu adevărat — şi a şi reuşit, e drept pentru scurtă vreme — să unifice ţările române sub stindardul românismului; Transilvania nu a fost niciodată a ungurilor, exceptând o scurtă perioadă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici atunci…; în 1918, la Alba Iulia s-a exprimat voinţa poporului, nu a unei elite; ş.a.m.d. Cine crede altfel nu poate fi un bun român. Simpatia bunului român se îndreaptă spre istoricul Ioan–Aurel Pop de la Cluj (–Napoca, pentru aceia dintre bunii români care… cinstesc memoria lui Ceauşescu; şi fără Napoca, pentru aceia care nu i-o cinstesc; ambele categorii putându-se considera buni români… dacă îndeplinesc celelalte criterii). Şi, ca să închei fraza — care mi-a ieşit prea lungă; scuze! —, îl detestă pe istoricul iconoclast Lucian Boia. Ruşine!

Cântul popular românesc
Despre concetăţenii săi, bunului român i se îngăduie în general păreri diverse. Se admite uneori a se afirma chiar şi că românii sunt hoţi, indolenţi, pasivi şi superficiali (mă rog, plus alte câteva asemenea însuşiri negative). Dar numai într-un mod strict generic, adică fără individualizări; şi cu condiţia ca celor care se exprimă astfel să li se citească pe faţă că nu o spun cu răutate ci, preferabil, cu durere şi cu amărăciune. Sau cu optimism, de ce nu! În niciun caz nu li se va tolera străinilor, şi cu atât mai puţin minoritarilor etnici (dar nu numai), să-şi facă de cap cu asemenea afirmaţii. În schimb, un bun român, ca să-şi merite brandul, trebuie să susţină cu tărie că românul este blând, tolerant şi ospitalier. A! şi să refuze cu fermitate să fie puse în discuţie cazurile concrete în care se manifestă/s-au manifestat minunatele însuşiri mai sus citate.

Nu chiar un vot de blam li se cuvine celor care se îndoiesc de frumuseţea portului popular românesc; dar de o bilă neagră nu vor scăpa; ceea ce înseamnă că vor rămâne sub observaţie. Însă cei care refuză să vadă frumuseţea cântecului popular românesc în integralitatea sa — repet: în integralitatea sa! — vor fi decăzuţi din calitatea de buni români. Cântecul popular trebuie să cucerească spaţii, inclusiv nocturne, să răsune în toată splendoarea sa, peste case şi peste străzi, să exprime bucuria de a trăi şi de a chefui şi ruşine să le fie celor care, în loc să se bucure de viaţă, pretind că vor sau că au dreptul să doarmă. Dormire-ar somnul de veci! Ruşine!

* * *
Ei, se pare că am ajuns la capăt cu definirea conceptului de bun român… A! dar ia staţi! Am uitat de Securitate! Taman acum că a cră… hm! că a plecat dintre noi capul Securităţii, e un moment bun să mai adăugăm că bunului român „nu i se pune” dacă rămâne cu o oarecare simpatie pentru Securitate. În fond, Securitatea 1) nu a fost chiar aşa de rea cum se spune, şi 2) ne-a apărat de multe rele, s-o recunoaştem, noi toţi, buni şi mai puţin buni români. Dacă nu era Iulian Vlad, este posibil ca România să fi fost sfârtecată de duşmani. Care sunt peste tot în jur, mai puţin în Marea Neag… Nu, nici acolo! Mai nou, de când cu Crimeea confiscată, vai! nici de ea nu mai putem fi siguri că ne este prietenă.

Anunțuri

Scrisoare deschisă domnului Ioan Robu, arhiepiscop romano-catolic

Nu suportaţi Cathedral Plaza alături de Catedrala Sf. Iosif… De ce? Fiindcă e ilegal construită? Că are patru niveluri subterane în loc de cele două aprobate în proiect? Să fim serioşi! Puţin vă pasă vouă de nivelurile subterane şi în general de ilegalităţile care nu vă afectează direct!… De ce nu vă ridicaţi măcar împotriva câtorva dintre miile de ilegalităţi care sunt comise de către autorităţi în viaţa de fiecare zi — împotriva celor pe care în mod făţarnic îi „iubiţi” şi îi blagosloviţi de sărbători, dezinteresându-vă de ei în tot restul timpului? În realitate, nu sunteţi preocupaţi decât de privilegiile voastre. Ceea ce nu suportaţi în cazul de faţă este de fapt dimensiunea construcţiei învecinate. Fiindcă în pofida spiritualului pe care îl invocaţi la tot pasul, sunteţi sensibili cel mai mult la simbolistica dimensiunilor materiale. Ceea ce nu suportaţi în vecinătate este construcţia civilă mult mai înaltă decât catedrala. Aşa aţi făcut mereu de-a lungul istoriei cu lăcaşurile voastre de rugăciune: cât mai înalte, cât mai strivitoare, cât mai masive, cât mai dominatoare…

Fiţi deci aroganţi în continuare, cât vă mai dă mâna. Cât vă mai permite timpul. Fiindcă lumea se deşteaptă pe zi ce trece. Nu mai aveţi la dispoziţie decât câteva decenii de aroganţă şi de minciună. Aţi făcut destul rău omenirii — destule crime, destule războaie. Papa încearcă să dreagă ce se mai poate drege pe final, arătându-se mai „liberal” decât… Papa. Prea târziu. Apocalipsa cu care tot ameninţaţi — şi prostiţi — omenirea de milenii este de fapt apocalipsa protipendadei voastre bisericeşti.

Paul Tumanian

P.S. Nu mă căutaţi printre „postacii” plătiţi de Millenium Building Development, nici printre membrii vreunei organizaţii ateiste. Nu m-a constrâns şi nu m-a plătit nimeni vreodată să apăr vreo idee care nu a fost şi a mea. Sunt cugetător şi mă mândresc cu asta. Cugetător şi nu liber-cugetător. Fiindcă e de-ajuns să fii simplu cugetător pentru a nu accepta ignoranţa, frica şi fantasmagoriile predicate de preoţimea dedicată indiferent cărui cult.

Cine ne protejează mieii?

Sute de organizaţii neguvernamentale se ocupă de protecţia câinilor. Niciuna de protecţia mieilor. Cu o singură excepţie: Vier Pfoten. Să nu vă închipuiţi însă că Vier Pfoten este indignată de uciderea mieilor, nu.miei_3 Vier Pfoten este indignată că uciderea mieilor se face la vedere: „Cum explici copilului că mielul pe care l-a mângâiat va fi tăiat şi gătit? Nu este mai simplu ca mama [sau tata! — zic eu] să meargă la magazin, să cumpere carnea şi să o gătească?” La magazin, unde, evident, mama (sau tata!) găseşte mielul gata tăiat. De către alţii. Şi nu la vedere. La atât se reduce „umanismul” organizaţiei neguvernamentale. Altminteri foarte vocală când e vorba de dreptul la viaţă al câinilor.

De ce nu şi al mieilor?

Desigur, omul este un animal omnivor, deci şi carnivor: nu se poate lipsi de carne. Decât dacă îşi propune să fie vegetarian, sau, temporar, pe durata posturilor. Drept care are grijă să se ghiftuiască bine înainte de post, la „Lăsatul/Lăsata secului”. Şi (mai ales) după post, în speţă de Paşti. Sigur, Biserica tresare de indignare când aude că omul este categorisit „animal”. (De aceea şi respinge indignată evoluţionismul lui Darwin.) Nu — zice Biserica — omul este (preponderent) Spirit. Iar ce-i animalic (carnal) trebuie dominat, preferabil înfrânt! Lasata seculuiMoment în care nu rezist să nu mă autocitez dintr-un articol postat pe acest blog acum câţiva ani (scuze!): „După cum observă Roger Caillois, «toată lumea are a se ghiftui [de sărbători religioase — n. mea] până la limita posibilului, a se umple ca un burduf ce stă să crape». (Omul şi sacrul, Ed. Nemira, 2006, p. 143) Cu singura deosebire că R. Caillois vorbeşte de omul primitiv, în timp ce în România cel ce masacrează (…) miei, sub pretextul tradiţiei, este creştinul-ortodox modern. Vorba vine!”

Ca de obicei, Biblia abundă în reguli şi amănunte când e vorba de echitate intra-tribală în comunitatea fiilor lui Israel, inclusiv în speţa de faţă, chestiunea sacrificării şi a consumării mieilor de Paşti [Exodul, 12]:

1. Grăit-a Domnul către Moise şi Aaron în ţara Egiptului şi le-a zis:

2. „Luna aceasta să fie pentru voi începutul lunilor, să fie întâia între lunile anului.

3. Vorbeşte deci la toată obştea fiilor lui Israel şi spune-le: — În ziua a zecea a acestei luni, fiecare cap de familie să ia câte un miel; un miel pentru fiecare casă.

4. Iar dacă într-o casă vor fi prea puţini pentru un miel întreg, să-l ia împreună cu vecinul cel mai apropiat ca număr de suflete: fiecare să socotească anume câţi sunt de trebuinţă [ca să mănânce în întregime] un miel.

5. Mielul să vă fie de un an, parte bărbătească şi fără meteahnă; veţi lua fie un miel, fie un ied.

6. Să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a acestei luni, şi atunci toată adunarea obştii fiilor lui Israel să-l înjunghie spre seară.

7. Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus, în casele unde-l vor mânca.

8. În chiar noaptea aceea să mănânce carnea, friptă la foc; s-o mănânce cu azimă şi ierburi amare.

9. Din el să nu mâncaţi ceva crud sau fiert în apă, ci numai fript la foc, capul cu picioarele şi măruntaiele.

10. Din el să nu lăsaţi nimic pe a doua zi, os din el să nu zdrobiţi. Ceea ce va rămâne pe a doua zi, să ardeţi în foc.

11. Şi iată cum să fiţi când îl mâncaţi: cu coapsele încinse, cu sandalele în picioare şi cu toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă: e Paştile Domnului.

Faţă de vremea Vechiului Testament, omenirea a evoluat înspre Raţiune. Totuşi. Nimeni nu mai înjunghie mielul „spre seară”, nimeni nu mai „ţine toiagul în mână” în timp ce mănâncă, nimeni nu mai unge cu „sângele lui amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus”, slavă Domnului! Dar nici nu le mai lasă creştinii un an de trăit bieţilor miei. Se reped „creştinii” să-i masacreze şi să-i hăpăiască la câteva săptămâni de la naştere. Nu-i lasă nici măcar un an să se bucure de viaţă. Parcă îl şi aud, aici, pe încruntatul preot ortodox român tresărind de mânie (cum îl văd de fiecare dată pe ecranul televizorului: mânios şi indignat — nici vorbă de „duhul blândeţii”): Să se bucure de viaţă? Numai o fiinţă cu suflet poate să se bucure de viaţă! Animalele n-au suflet!

Păi da! Ia uitaţi-vă la cei trei de mai jos: ăştia au suflet! (La fel ca şi cei din jurul lor!)
miei_2
Revin la o idee mai veche de-a mea. Când aud ONG-urile pentru protecţia câinilor vagabonzi (alde Cuţu–Cuţu) protestând împotriva eutanasierii, mai că-mi vine să înfiinţez şi eu o organizaţie neguvernamentală: Marş de-aicea! Şi când spun „Marş de-aicea” am în vedere în special organizaţia Cuţu–Cuţu. Dar şi altele asemenea.

Catedrala Sf. Iosif, cu moț

Cuvântul care des-zidește

La New York se poate, printre blocuri (mă rog, zgârie-nori) — St. Bartholomews Church şi St. Patrick’s Cathedral, printre multe altele…
Saint Bartholomews Church
Saint Patrick's Cathedral

…pe când la Bucureşti, Doamne fereşte! Blocul din vecinătate — o ofensă de neiertat!
Catedrala-Sf-Iosif-vs-Cathedral-Plaza

Dumnezeu şi pronumele… ortodox

În „Istoria lui Dumnezeu” de Karen Armstrong (2009), editura Nemira a adoptat scrierea cu majusculă a pronumelui personal pentru Dumnezeu — El, Lui să-L Etc. În originalul în engleză, evident nu întâlnim aşa ceva. Nici Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie al Academiei Române nu indică scrierea cu majusculă a pronumelui personal ce îl desemnează pe Dumnezeu. Dar, de! aşa-i la români: cât a fost Ceauşescu, în toată presa era El — cu majusculă! Nu mai e Ceauşescu, Dumnezeu a devenit El — cu majusculă! În toată presa. Scriindu-l cu majusculă îi arătăm respect, nu-i aşa? Chiar şi în capitolul „Moartea lui Dumnezeu?”, chiar şi când despre Dumnezeu vorbesc ateii. Poftim de îndrăzneşte să-L scrii fără majusculă! Te mănâncă redactorii cu fulgi cu tot!
Ce popor evlavios e românii!

Catedrala Sfântul Iosif şi obsesia înălţimii

Protestele prelungite şi periodic reînnoite ale ierarhilor care administrează Catedrala romano-catolică Sf. Iosif din Bucureşti (şi ale susţinătorilor) împotriva construirii unui edificiu foarte înalt, Cathedral Plaza, în vecinătate îmi amintesc de o scenă din filmul The Great Dictator, de Charlie Chaplin. Dictatorul Tomaniei, Adenoid Hynkel, alias Hitler, şi dictatorul Bacteriei, Benzino Napaloni, alias Mussolini, se află în odaia unui bărbier, aşezaţi pe două scaune alăturate, şi discută între ei. Fără legătură cu subiectul discuţiei, Hynkel profită de construcţia specială a scaunul său „cu geometrie variabilă” şi acţionează pe furiş maneta de dedesubt care îi înalţă scaunul, aducându-l astfel într-o poziţie mai înaltă decât interlocutorul său. O poziţie — nu-i aşa? — dominantă. Napaloni nu se lasă mai prejos şi se grăbeşte să acţioneze la rândul lui maneta de sub scaunul său, ajungând mai sus decât Hynkel. Şi aşa mai departe. Vrând să se domine reciproc, cei doi dictatori îşi înalţă, alternativ, scaunele, până în tavan.

Iată sigla bătăliei susţinătorilor Catedralei Sf. Iosif vs. Cathedral Plaza. Lângă bijuteria arhitectonică a Catedralei vedem un monstru diform şi acaparator, desprins parcă dintr-un s.f. din seria „oraşul tentacular al viitorului sumbru”: Cathedral Plaza. Vedem „odioasa” clădire înfăţişată în chip de pânză (obligatoriu) neagră, în coasta Catedralei, înălţată până în ceruri, precum aripa unui vampir Anticrist, urâţită de un dezechilibru accentuat de neregularitatea şirurilor de ferestre — un element împrumutat parcă din scenografia vechilor procese iezuite de condamnare a ereticilor —, gata să înghită catedrala. Sau, în cel mai bun caz, să se prăbuşească peste ea.

Care este aşadar obiectul protestului ierarhilor Arhidiecezei catolice din Bucureşti (şi a susţinătorilor)? Pericolul distrugerii Catedralei? Nicidecum. Nimeni nu are nici cea mai mică intenţie să distrugă Catedrala. Ierarhii nu se împacă însă cu dimensiunea noii clădiri alăturate. Cu pierderea poziţiei dominante (material) în zonă. Disputa este una a geometriilor. Şi este o dispută veche de când lumea. Sau de când credinţa. În speţă, cea catolică. Este tendinţa de a domina, de a copleşi, prin dimensiune, aceeaşi care a dus la proliferarea catedralelor gotice super-înalte de-a lungul secolelor, din ce în ce mai înalte, din ce în ce mai maiestuoase, mai strivitoare.

Acum, în pragul laicizării a societăţii, clerul, în speţă cel catolic (dar şi cel ortodox — vezi Catedrala Mântuirii Neamului!), îşi vede periclitată geometria sa dominantă tradiţională. Şi atunci protestează. Când, în realitate, ar trebui să-şi arate preocuparea pentru dimensiunea spirituală. Care se împuţinează cu fiecare an ce trece.

„Deşteaptă-te, române!”

Se pare că îndemnul din imnul naţional începe să-şi arate roadele. La sondajul TVR1, de luni 23 august 2010, „Credeţi că preoţii nu ar mai trebui plătiţi din bugetul statului?”, un incredibil procentaj, de 67,4%, au răspuns NU, preoţii n-ar mai trebui plătiţi de la buget. Să fie oare începutul sfârşitului imensei ipocrizii naţionale instrumentate de BOR în ţara în care un „post” de preot paroh, în parohiile „grase”, se cumpără cu 10.000 de euro?

A sfinţi — verb

A sfinţi. 1. Vb. tranz. Acţiunea de face semnul crucii, a rosti cuvinte neinteligibile (în general de către un şarlatan cu atestat de preot), a cădelniţa, a stropi pereţii cu măturica muiată în apă sfinţită (peste care s-a făcut semnul crucii, în preajma căreia s-a cădelniţat sau s-au rostit cuvinte neinteligibile). 2. Vb. intranz. Acţiunea de a obţine bani pe de-a moaca de la naivi care cred în absurditatea că un şarlatan cu atestat de preot are darul să sfinţească.

Masacrarea mieilor

În preajma sărbătorii Paştelui, în România se sacrifică sute de mii, poate milioane de miei. Aşa cere tradiţia creştin–ortodoxă. Ceea ce deosebeşte sacrificarea mieilor de sacrificarea celorlalte animale destinate hranei omului este faptul că cei dintâi sunt „copii”. Încă n-au apucat să se bucure de viaţă. Dar parcă animalele de bucură de viaţă! Cine consideră că astfel stau lucrurile este un eretic. Animalele n-au suflet. Reglementările Uniunii Europene cer ca sacrificarea animalului să fie făcută abia după anesteziere dar Uniunea Europeană este excesivă, încurajează statul secular şi nu ţine seama de tradiţie. Crescătorii de animale români, de fapt autorităţile române, au cerut dispensă (temporar, până la dispariţia tradiţiei) şi se pare că au şi obţinut-o.

Obiceiul sacrificării mieilor este de extracţie biblică. Primul fratricid din lume consemnat scris este uciderea lui Abel de către Cain. De ce a făcut-o Cain?

„3. După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului.
4. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui;
5. dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare, şi i s-a posomorât faţa.
6. Şi Domnul a zis lui Cain: «Pentru ce te-ai mâniat, şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?
7. Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.»
8. Însă Cain a zis fratelui său Abel: «Haidem să ieşim la câmp.» Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel, şi l-a omorât.” (Facerea, 4)

N-am să afirm că Dumnezeu a primit cu plăcere sacrificiul lui Abel pentru că ar fi fost însetat de sânge sau ar fi încurajat plăcerea în sine a uciderii. Cheia pildei biblice stă în renunţare. Cu cât renunţarea — prin ofrandă adusă Domnului — e mai mare, cu atât ea probează o mare dedicare credinţei. De care renunţare vorbim? Evident, vorbim de renunţarea la bunurile proprii. Cu cât bunul propriu adus drept ofrandă valorează mai mult, cu atât vădeşte el mai puţin ataşament faţă de cele lumeşti şi deci mai mult ataşament faţă de Divinitate. Cain, care era agricultor, ce a sacrificat? Un pumn de grăunţe. Puţin, mult prea puţin pentru a-şi dovedi detaşarea de propria-i avere şi, prin asta, iubirea de Dumnezeu. În timp ce Abel, care era crescător de oi, a sacrificat un miel. Adică a renunţat la o parte consistentă din averea sa. Plus oroarea pe care trebuie că şi-a învins-o ucigând (fie şi un biet animal). Cum e şi firesc Iahve (Dumnezeu) a preţuit sacrificiul, admiţând că a fost îndeajuns de mare pentru a-şi dovedi iubirea de Cel Atotputernic. Evident, sacrificiul ar fi fost anulat dacă Abel ar fi mâncat mielul ucis. Dar Abel, la fel ca şi toţi evreii din vechime, procedau la arderea jertfei.

Creştinul-ortodox din România, „om recent”, ca să preiau o sintagmă de la creştinul Patapievici, ce face? Sacrifică ceva? Nu. Nimic. Cumpără mielul de la măcelărie sau direct de la producător — care deseori îl „sacrifică” sub ochii lui, la margine de drum tăindu-i gâtul —, după care îl îngurgitează în prima zi de Paşte. Tot ce a rămas din vechiul ritual este „ideea” de miel.

De altfel, după cum observă Roger Caillois, „toată lumea are a se ghiftui [de sărbători religioase] până la limita posibilului, a se umple ca un burduf ce stă să crape”. (Omul şi sacrul, Ed. Nemira, 2006, p. 143) Cu singura deosebire că R. Caillois vorbeşte de omul primitiv, în timp ce în România cel ce masacrează sute de mii, poate milioane de miei, sub pretextul tradiţiei, este creştinul-ortodox modern. Vorba vine!

B.O.R., în sistemul medical românesc: Nu ne mai lipseşte nimic!

Unul din bancurile cu Bulă care au circulat în vechiul regim suna cam aşa.

La o oră de dirigenţie profa îi invită pe copii să povestească despre lipsurile de pe‑acasă… Trec peste primii doi elevi care s‑au ridicat să răspundă, să zicem Florica şi Gigel, în timp ce Bulă, nerăbdător ca de obicei, tot împungea aerul cu două degete ridicate. „Ei hai, Bulă, se îndură în cele din urmă diriga, spune şi tu. Vouă ce vă lipseşte din casă?” Bulă se ridică fericit şi spune: „Nouă, tovarăşa, nu ne lipseşte nimic din casă!” Răspuns care, pe bună dreptate, într‑o vreme marcată de atâtea lipsuri, stârneşte nedumerirea dirigăi: „Cum aşa, Bulă?” „Păi să vedeţi, zice Bulă, aseară vine soră-mea acasă şi zice: Am rămas borţoasă. La care tata îşi lasă fruntea în palmă şi zice: Numai asta ne mai lipsea!”

Acest banc mi‑a venit în minte când am aflat de Protocolul pentru asistenţă medicală şi spirituală între Patriarhie şi Ministerul Sănătăţii, anunţat ieri 24 iulie, cu îndreptăţit optimism, de cei doi întâi-stătători ai celor două entităţi statale (nu‑i aşa?), patriarhul Daniel şi ministrul sănătăţii Eugen Nicolăescu.

Iată un fragment din declaraţia patriarhului Daniel: „Acest protocol e urmarea firească a practicii şi tradiţiei bimilenare a Bisericii. Implicarea Bisericii în asistenţa socială şi spirituală este o necesitate practică.  Sperăm că astăzi colaborarea Bisericii cu statul înseamnă forţe unite pentru o eficienţă mai mare. Arată responsabilitatea noastră comună. Este o bază comună pentru programe social-medicale şi spiritual-pastorale.”

De unde se poate vedea, în subsidiar, că Biserica română este mai mult decât protocronă (pe linia — cum altfel? — încurajată de defunctul regim naţional-comunist şi, iată, persistentă) de vreme ce îşi atribuie o existenţă de două milenii, începând cu biserica… să‑i spunem daco-romană?

Cum-necum, putem deci spera că vor fi implementate „programe social-medicale şi spiritual-pastorale” comune.

 

Carduri de pelerinaj

În ce vor consta programele? Nu putem face decât presupuneri… Preoţii vor colinda, probabil, de Bobotează şi cu ocazia altor sărbători, spitalele, vor stropi cu apă sfinţită în dreapta şi‑n stânga şi, cum observa un prieten de‑al meu, vor întinde, spre a fi sărutată, o aceeaşi cruce, pe care bolnavii vor depune rând pe rând sărutul lor creştinesc şi, împreună el, germenii patogeni specifici bolii fiecăruia.

S‑ar putea de asemenea — îmi imaginez — ca preoţii să se ofere să intermedieze relaţiile dintre pacient şi doctor în sensul de a‑l convinge pe acesta din urmă, în numele moralei creştin-ortodoxe, nu să renunţe la şpagă dar măcar să‑şi coboare pretenţiile… Asta, de nu cumva vor ajunge la concluzia că, puterile lor tămăduitoare dovedindu-se comparabile, ar fi mai echitabil să‑şi împartă „câştigul” între ei. Că tot au preoţii, în majoritatea lor zdrobitoare, o îndelungată practică în a oferi „servicii duhovniceşti” contra cost (şi fără să taie chitanţă)…

Dar principalul „program” va consta, n‑am nicio îndoială, în pelerinaje la moaştele vindecătoare ale sfintei Parascheva, precum şi la ale altor sfinţi cu virtuţi curative atestate. Ceea ce, cu perpetua criză de medicamente din România, s‑ar putea dovedi extraordinar de convenabil. Care ar putea fi, în acest caz, contribuţia Ministerului Sănătăţii? Păi M.S. ar putea emite carduri C.N.A.S. de pelerinaj, care să acopere, pentru  pacienţii (credincioşi), cheltuielile de transport, cazare şi o masă caldă pe durata aşteptării la coadă. Eventual, M.S. ar putea să asigure de asemenea primul ajutor pacienţilor leşinaţi înainte ca aceştia să beneficieze de lucrarea tămăduitoare a moaştelor.