Category Archives: Discriminări și discriminări

Discriminare sau insultă?

Klaus Iohannis a fost amendat de CNCD pentru expresia deja notorie „nişte penali”. Hai să zicem că expresia a fost cam deplasată. Şi că preşedintele a vizat O CATEGORIE de oameni: pe cei care nu sunt încă definitiv condamnaţi. Căci în caz contrar, conform legii, nu s-ar putea încadra la „discriminare”. Să zicem!

CNCD a amendat situl Times New Roman pentru a o fi insultat pe amanta preşedintelui PSD (pe care acesta a adus-o la congres), numind-o „curva lui Dragnea”. Hai să zicem că a fost o gafă. Căci doar femeile pot fi curve. Deşi, hm, n-aş zice că-i tocmai sigur.

Dar de ce a fost sancţionat CT Popescu? Asemuind coafura lu’ madam Dăncilă cu pavianul cu mantie, ce categorie a denigrat CTP? Femeile în general? Păi câte femei se coafează precum madam Dăncilă? Personal, n-am văzut niciuna. Hai să zicem că CTP s-a referit nu la coafura lu’ madam Dăncilă, ci la madam Dăncilă întreagă. Cu atât mai puţin este vizibilă vreo categorie supusă discriminării. (Unii au zis: pavianii cu mantie au fost denigraţi. Şi aş fi înclinat să subscriu.) Altminteri, cum rămâne? Orice insultă adresată unei femei este discriminare?

Reclame

Parlamentarii pot fi atei, miniştrii musai să fie creştini!

Pentru parlamentari, jurământul de credinţă, stabilit prin Legea 96 din 2006 (actualizată) privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, art. 3, este următorul:

„(1) (…) Jur credinţă patriei mele România; jur să respect Constituţia şi legile ţării; jur să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României; jur să-mi îndeplinesc cu onoare şi fidelitate mandatul încredinţat de popor; Aşa să mă ajute Dumnezeu.
(2) Jurământul de credinţă se poate depune şi fără formula religioasă, care se înlocuieşte cu formula: «Jur pe onoare şi conştiinţă» (s.m) şi aceasta prefaţează jurământul.”

La învestirea miniştrilor, jurământul, stabilit prin art. 82 (2) din Constituţia României, este:

„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” (s.m.)

Nu există alternativă… ateistă. O asimetrie evidentă, nu ştiu în favoarea cui, nu ştiu în defavoarea cui. Am considerat oportun să sesizez Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, unde am trimis un mesaj pe data de 9 decembrie 2015. Am primit următorul răspuns (automat): „Solicitarea dvs. a primit numărul de ticket #815345 [ce-o mai fi şi asta?]. Unul dintre reprezentanţii noştri vă va contacta în cel mai scurt timp posibil. Vă mulţumim.”

Au trecut de atunci mai bine de doi ani. Niciunul din reprezentanţii CNCD nu m-a contactat.

În schimb, văd că liberalul Leon Dănăilă a fost taxat prompt pentru o „declaraţie defăimătoare la adresa comunităţii LGBT”. Să fie oare vorba de un transfer de antipatie prin vase comunicante care leagă „vârful” CNCD de o anume zonă anti-liberală cu conexiuni în alianţa (extinsă) de guvernare?

Regionalizarea şi UDMR-ul

UDMR ameninţă, ca de obicei când vine vorba de chestiuni etnice, cu neacordarea sprijinului partenerilor de coaliţie în cazul când PDL îşi va asuma răspunderea în Parlament pentru o lege a regionalizării alta decât cea propusă de UDMR adică una în care judeţele Harghita, Covasna şi Mureş să formeze una din regiuni — regiunea cheie din punctul de vedere al UDMR. UDMR-iştii sunt parteneri corecţi (ai oricui) dar recurg adesea la şantaj. Bun, trecem peste asta.

Dacă răspunderea va fi totuşi asumată, în absenţa sprijinului UDMR guvernul va cădea. Şi mai departe? Se va forma un nou guvern. Speră oare UDMR că noul guvern post-coaliţie va propune o lege cu HAR-COV-MUR o regiune printre altele în noua împărţire administrativă? Părerea mea e că speră în zadar.

De altfel e ridicol să divizezi toată ţara, respectiv în 16 regiuni — propunerea UDMR-iştilor —, doar pentru ca regiunile celelalte să nu fie prea mari în comparaţie cu HAR-COV-MUR şi aceasta din urmă să apară disproporţionat de mică.

Dacă guvernul actual, speriat de ameninţarea UDMR, ar renunţa, să zicem, la regionalizare, ar rămâne în vigoare vechea împărţire, pe judeţe. Deci HAR-COV-MUR tot nu va deveni o regiune (majoritar maghiară).

Fie-mi permis un pronostic. Indiferent de guvernanţi, actuali sau viitori, orice soluţie va fi găsită mai bună decât una care să conţină regiunea HAR-COV-MUR. Românii au văzut ce se poate întâmpla cu un Kosovo, şi acum suflă şi în iaurt.

Fiindcă oricât de precaut şi de diplomatic am aborda problema, miza maghiarilor, până la urmă, rămâne autonomia viitoare a HAR-COV-MUR.

Aşa că UDMR, după părerea mea, ar fi bine să se gândească de două ori înainte de a ameninţa cu destrămarea coaliţiei.

Sprijin pe criterii etnice: reverenţa „minoritarului” Pambuccian către „majoritarul” liberal Vosganian

„Astăzi [30 nov.] — a declarat Mircea Geoană — am încheiat cu liderul parlamentar al minorităţilor naţionale, Varujan Pambuccian, un acord către asigurarea stabilităţii şi normalităţii în România. Am semnat un document pe care l-am convenit împreuna cu domnul Crin Antonescu, care se referă la acest acord pentru ieşirea României din criză şi care subliniază principiile unei guvernări Johannis şi a unui nou mod de a face politică în România.”
La rândul sau, liderul grupului parlamentar al minorităţilor naţionale, Varujan Pambuccian, i-a mulţumit liderului social-democrat pentru opţiunea cu Klaus Johannis şi pentru modul în care această opţiune se concretizează. „Opţiunea pentru care îi mulţumesc este Klaus Johannis, un reprezentant al grupului nostru parlamentar (…)”
Acestea sunt ştirile.

Iată votanţii organizaţiilor minorităţilor naţionale, aşa cum au rezultat din alegerile parlamentare din 2008: Partida Romilor Pro Europa (44.037 voturi), Forumul Democrat al Germanilor din România (23.190 voturi), Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România (22.393 voturi), Uniunea Democratică a Slovacilor şi Cehilor din România (15.373 voturi), Uniunea Bulgară din Banat România (14.039 voturi), Uniunea Armenilor din România (13.892 voturi), Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România (11.868 voturi), Asociaţia Macedonenilor din România (11.814 voturi), Uniunea Sârbilor din România (10.878 voturi), Asociaţia Italienilor din România (9.567 voturi), Uniunea Democrată Turcă din România (9.481 voturi), Uniunea Ucrainenilor din România (9.338 voturi), Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România (9.203 voturi), Uniunea Croaţilor din România (9.047 voturi), Uniunea Elenă din România (8.875 voturi), Asociaţia Liga Albanezilor din România (8.792 voturi), Uniunea Polonezilor din România (7.670 voturi) şi Uniunea Culturala a Rutenilor din România (4.514 voturi).

Întrebare: Cu ce drept ai arvunit toate aceste voturi în sprijinul pesedistului Geoană, Varujan Pambuccian? Ce anume îţi dă certitudinea că eşti purtătorul de cuvânt al celor peste două sute de mii de minoritari sau simpatizanţi ai minorităţilor naţionale care i-au votat pe reprezentanţii acestora în Parlamentul României.

Sunt sigur că toată lumea înţelege: opţiunea lui Pambuccian se îndreaptă către Geoană via Vosganian (via Crin). Şi n-are nimic de a face cu grija pentru stabilitatea şi normalitatea ţării, să fim serioşi!

Să mai spun, în încheiere, că cele două ipochimene — Vosganian + Pambuccian — riscă să compromită simpatia românilor pentru armeni. Pentru care deja cel dintâi a făcut tot ce i-a stat în putinţă.

Misoginism popular

O reclamă TV pentru aparatură electrocasnică are drept protagonişti un cuplu de vârsta a treia: Gicuţă şi consoarta sa fără nume. Femeia, cicălitoare şi arţăgoasă, deşi cu măsură, îl supraveghează neîncetat pe Gicuţă al ei folosindu-se de camere video în circuit închis, dovedind ba că Gicuţă a părăsit o odaie uitând să stingă lumina şi deci face risipă de electricitate, ba că încearcă să „şterpelească” din frigider o sticlă de bere — e a treia pe ziua de azi, ia cu pâine, Gicuţă mamă, să nu ţi se aplece. În timp ce poznaşul Gicuţă, un copil mare, cu părul alb, mereu admonestat, ripostează şi el cum poate, adică prin şotii: se defulează maimuţărind-o, neobservat, pe neiertătoarea sa consoartă în spatele acesteia când e dovedit fără putinţă de tăgadă, pe monitor, ca risipitor de electricitate; se precipită, vinovat, să pună la loc în frigider sticla de bere, a treia pe ziua de azi; ba chiar îşi ia revanşa citind într-ascuns o scrisoare adresată consoartei, după care o transferă, poznaş, într-un plic nou, copiind cu ajutorul unui albuş de ou fiert ştampila de pe plicul vechi pe cel nou şi usucă „falsul” fluturând plicul sub jetul unui aparat de aer condiţionat: Pe pariu că nu te prinzi că ţi-am citit scrisoarea!
Bineînţeles, toată simpatia telespectatorului se îndreaptă necondiţionat către ghiduşul şi persecutatul Gicuţă, în timp ce femeia-supraveghetor, simbolizând (involuntar) autoritatea, se alege cu oprobriul.
Spotul publicitar este în mod vădit sută la sută made in Romania, atât ca tipologie a personajelor cât şi ca anecdotică populară. Să ne amintim de Fata babei şi fata moşneagului, basmul lui Ion Creangă, în care, în mod asemănător, „baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau”. „Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moşneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere.” În timp ce fata babei „era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă”, fata moşneagului „era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă”. Fără a merge pe firul poveştii, să observăm doar aceeaşi stereotipie a bărbatului naiv şi generos în felul său, şi a femeii vârstnice cicălitoare, viclene şi cu suflet hain; deşi nici fata ei cea slută, tânără fiind dar păcătuind prin a fi odrasla celei vârstnice, nu se arată cu mult mai prejos.
La fel, în Soacra cu trei nurori a aceluiaşi neîntrecut băsnitor Ion Creangă, mama celor trei feciori „nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte”, îşi propune ante factum: «Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei.» Voi priveghea, deci! îşi promite sieşi viitoarea soacră. Este ceea ce am numi astăzi o monitorizare la sânge. Adică exact ceea ce face contemporana consoartă a lui Gicuţă din clipul „băsnit” în folosul firmei de comercializare a obiectelor electrocasnice. Căci, „Soacră, soacră, poamă acră, De te-ai coace cât te-ai coace, Dulce tot nu te-i mai face; De te-ai coace toată toamna, Eşti mai acră decât coarna”.
Mentalul colectiv românesc se pare că e înclinat să asocieze cumpătarea generatoare de echilibru (familial) cu maştera — personaj feminin, malefic — de vârsta a treia — arţăgoasă şi detestabilă, şi în acelaşi timp să acorde circumstanţe atenuante, dacă nu chiar girul întregii simpatii, personajului masculin, poznaş şi simpatic, trecându-i-se cu vederea nu numai defecte minore cum ar fi risipa de electricitate ci şi slăbiciuni majore de caracter cum ar fi lipsa de fermitate în susţinerea dreptului propriei fiice (Fata moşneagului) de a locui în pace şi bună înţelegere în casa părintească. Ceea ce îi reproşează autorul vârstnicului său personaj şi, odată cu acesta, opinia publică, este moliciunea. Absenţa dragostei filiale sau existenţa acesteia într-o prea mică măsură, care stă la baza gestului său detestabil de a-şi alunga de acasă fiica, este o problemă care nu se pune.

Favoruri sexuale la Primăria Capitalei

Vreo două sau trei doamne de la Primăria Capitalei se plâng, acum după instalarea noului primar Sorin Oprescu, că nişte directori, sub mandatul lui Adriean Videanu, le-ar fi cerut favoruri pentru diverse avantaje. Nu mai reţin dacă şi pentru avansare în funcţie, dar cu certitudine — asta am reţinut — pentru deplasări în străinătate. Este vorba şi de favoruri sexuale. Întrebările, pentru mine, sunt două: 1) Dacă respectivele doamne le-au şi acordat directorilor în cauză favorurile sexuale de care acum se plâng, beneficiind de avantajele râvnite. Şi: 2) De ce nu s-au plâns înainte de instalarea noului primar?… Ar mai fi şi o a treia întrebare: Dacă nu cumva anunţul făcut de Sorin Oprescu este o pură invenţie, o lovitură de imagine, dat fiind că până la ora actuală, din câte ştiu eu, respectivele doamne încă n-au ieşit la rampă. Vom trăi şi vom vedea.
Dacă favorurile sexuale n-au fost acordate, reclamantele (deocamdată „sub acoperire”) n-ar avea motive să se ruşineze. Se poate presupune — totuşi — că virtutea este încă apreciată în societatea românească, oricât ar fi ea de decăzută moral. Dar poate că doamnele sunt atât de nurlii încât se tem că n-ar fi crezute? Orice este posibil.
Dacă însă favorurile sexuale au fost acordate, indiferent de natura avantajelor obţinute, asta mă duce cu gândul la vechiul regim, când favorurile sexuale erau în mod cert cerute şi acordate, dar, am motive să presupun, nu reprezentau un fenomen. Cel puţin în comparaţie cu favorurile ideologice, care erau la ordinea zilei: cerute de regim şi acordate în proporţie de… cât să zic? 95%? Aşadar, un fenomen.
Să fim bine înţeleşi, după încheierea terorii staliniste, nimănui, în România, nu i-a mai fost periclitată viaţa sau libertatea (şi, în bună măsură, nici măcar slujba, cu excepţia, desigur, a slujbelor „speciale”) pentru a refuz de a face pact cu diavolul. Nu mă refer aici la angajamentele de colaborare cu Securitatea, smulse anumitor persoane vulnerabile: foşti deţinuţi politici, foşti legionari, foşti membri ai partidelor din interbelic, homosexuali… şi cam atât. În rest, tot ce riscau, sub vechiul regim, indivizii care refuzau să colaboreze cu regimul, adică să se înscrie în partid, să cânte osanale regimului/dictatorului, să se înjosească acceptând munci nedemne de statutul lor social, precum trierea cartofilor, măturatul străzilor etc. etc., era să fie promovaţi mai greu sau mai rar (nici nu spun deloc!), să li se mărească salariul mai puţin şi mai rar decât celorlalţi (nu spun nici aici deloc!), să plece în străinătate rar sau deloc.
Aşa că între (fostele) favoruri ideologice şi (actualele) favoruri sexuale eu unul nu văd nicio deosebire. În cazul când au fost acordate

Am întâlnit ţigani politicoşi

Nici nu m-am oprit bine în faţa şirului de scaune ocupate din metrou, dând să mă apuc de bară, că un tânăr s-a ridicat prompt, plin de deferenţă, să-mi cedeze locul său. Şezuse lângă prietena sa şi amândoi m-au privit cu simpatie. I-am mulţumit tânărului şi m-am aşezat. În următoarele minute, în timp ce metroul mă ducea către casă, mi-am concentrat atenţia asupra lui. Un tânăr înalt, zvelt, nu mai mult de 24 de ani, îmbrăcat simplu, curat şi discret: un tricou alb, pantaloni gri, pantofi sport, albi de asemenea şi perfect curaţi; o mapă, pe care i-a lăsat-o prieteni sale, rămasă aşezată lângă mine, în clipa când s-a ridicat să-mi cedeze locul. L-am văzut discutând cu aceasta cu o voce atât de coborâtă încât nici nu auzeam ce îşi spun. Trăsături inconfundabile ale feţelor, ten întunecat: erau ţigani amândoi.
Pe tricoul tânărului am observat, fără să desluşesc şi detaliile, o inscripţie de culoare verde deasupra buzunarului de la piept, poate ecologistă, la fel de discretă ca şi întreaga sa ţinută. Primul impuls a fost să-l întreb pe tânăr din ce organizaţie neguvernamentală face parte. Sau unde a fost şcolit. Sau cine i-au fost profesorii. Sau dirigintele. Căci gestul său mi se părea ireal într-o ţară cotropită de mitocănie. M-am abţinut însă, de teamă să nu par excesiv, să nu-l jignesc. Să nu-i jignesc.
Întâmplarea a făcut ca după o staţie sau două să coboare multă lume şi locurile din jurul meu să se elibereze. M-am mutat un scaun mai într-o parte şi l-am invitat c-un gest pe tânărul ţigan să-şi reia locul de lângă prietena sa. Ceea ce a şi făcut, nu înainte să schimbăm între noi zâmbete de simpatie.
De cealaltă parte a mea s-a aşezat un alt ţigan, vârstnic de astă dată, îmbrăcat într-un costum cu dunguliţe albe, vechi dar curat, cu cravată şi pălărie, care îşi tot ştergea cu batista fruntea năduşită. M-a întrebat unde trebuie să schimbe metroul ca să ajungă la staţia Eroii Revoluţiei. S-a bucurat să afle că nu era necesară nicio schimbare. Trenul aproape se golise. Ţiganul vârstnic a urmărit cu privirea cum se deschideau şi se închideau, ca unse, uşile glisante ale trenului, după care s-a întors spre mine şi a spus râzând: — Da’ uşile astea nu se strică niciodată? I-am răspuns că toate se strică pe lumea asta, inclusiv uşile metroului, dar că personalul de la întreţinere se îngrijeşte probabil de ele. Ţiganul vârstnic a râs şi n-a mai adăugat nimic.
Ajuns în acest punct cu lectura, un militant pentru drepturile minorităţilor, foarte politically correct, ar spune că prin însuşi faptul de a fi menţionat etnia acelor persoane din metrou am şi comis un act de discriminare etnică. Cu atât mai mult cu cât impoliteţea a cărei absenţă m-a impresionat la tânărul ţigan este proprie majorităţii tinerilor care trăiesc în România. Cu atât mai mult cu cât nu este neobişnuit să ai un schimb de cuvinte, în metrou, în deplină normalitate, cu un minoritar ţigan, vârstnic sau nu.
Perfect de acord. Dar atunci de ce întâlnirea fulgurantă cu cei trei din metrou simt că mi-a înfrumuseţat ziua? De ce persistă şi acum când scriu bucuria acelui infim contact cu cei trei ţigani din metrou? Cât timp oare?

 

%d blogeri au apreciat asta: