Category Archives: Ecologism

Garda de Mediu din România: în slujba cetăţenilor, sau sinecură pentru angajaţii ei?

Din imaginea de mai jos cele mai amuzante mi se par rubricile „Comunicare”, „Transparenţă” şi „Contact”.
Garda Nationala de Mediu_pagina sit acasa
Iată de ce…

Pe data de 15 decembrie 2015 am sesizat prin e-mail Comisariatul Judeţean Prahova al Gărzii de Mediu privind un depozit ilegal de deşeuri de pe malul pârâului Câmpiniţa, între localităţile Cornu şi Câmpina. Iată mesajul:

„Bună ziua
Ca cetățean nu pot să nu vă semnalez o încălcare flagrantă a normelor de păstrare a unui mediu curat. Fotografia pe care o anexez este realizată în vecinătatea podului metalic peste pârâul Câmpinița, între localitățile Câmpina și Cornu, pe data de 15 decembrie 2015. Depozitul de gunoi de acolo este de dată recentă. Vă atrag atenția că în această zonă mediul are tendința să se deterioreze, în sensul că ani de zile nu a existat așa ceva acolo. Astăzi, pe lângă gunoaiele surprinse în fotografie au început să apară și alte resturi aruncate în zonă, în apropierea comunei Cornu.

Sper ca înainte de a vă referi la fondul problemei, să îmi confirmați primirea mesajului (nu ca data trecută, când v-am semnalat un caz de poluare a atmosferei în comuna Bănești).
Paul Tumanian
București”

Fotografia ataşată era aceasta:

Gunoaie Cornu
Neprimind niciun răspuns (şi nu era pentru prima dată), m-am adresat, pe 21 decembrie 2015, Gărzii Naţionale de Mediu. Garda Naţională s-a înconjurat de asemenea în tăcere. Drept care, pe data de 5 ianuarie 2016 am sesizat Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor cu mesajul de mai jos.

Garda de Mediu nu răspunde la sesizările cetăţenilor.

La această concluzie am ajuns după ce, la o primă sesizare relativ recentă, prin e-mail, privind un caz de poluare din judeţul Prahova (comuna Băneşti), am primit cu chiu, cu vai răspuns abia după sesizări repetate, mai întâi la CJ Prahova al Gărzii de Mediu, apoi la Garda Naţională de Mediu pentru că iniţial CJ Prahova nu a binevoit să ia în seamă sesizarea mea.

Situaţia se repetă. Pa data 15.12.2016 am trimis la CJ Prahova al Gărzii de Mediu, prin e-mail, sesizarea de mai jos (însoţită de o fotografie) privind un caz de depozitare ilegală a gunoaielor pe malul pârâului Câmpiniţa, în vecinătatea comunei Cornu. Ca şi în cazul primei sesizări, nu am avut nicio reacţie din partea CJ Prahova. Drept care am repetat mesajul la Garda Naţională de Mediu, pe data de 21.12, 2015. Ambele instituţii se pare că au adoptat definitiv „politica tăcerii”.

Vă întreb deci pe dv., Ministerul Mediului: Garda de mediu este sau nu în slujba cetăţeanului Român? Sau doar o sinecură pentru angajaţii ei?

Nu că Garda de Mediu ar trebui să-mi răspundă în câteva zile pe fond. Termenul de răspuns la sesizările cetăţenilor este, după cum se ştie, de 30 de zile. Dar un minim semn de respect faţă de cetăţean ar fi acela de a-i confirma recepţionarea sesizării şi de a-l asigura că urmează analizarea problemei. Aş! Ţi-ai găsit! În faţa instituţiilor statului, cetăţeanul român nu a depăşit secolul plocoanelor, ca pe vremea lui Caragiale.

Completare din 7 ianuarie 2016. Și fiindcă nici de la Minister nu am avut nicio confirmare de primire, am sunat la Relații publice; de unde a reieșit că mesajul meu nu fusese recepționat, deși completasem întocmai ferestrele formularului. Am fost sfătuit să-l expediez încă o dată, pe adresa: srp@mmediu.ro. Am sunat după o jumătate de oră. Tot nu primiseră nimic. Mi s-a dat o altă adresă: biroupresa.mmediu@gmail.com.
Apropo de comunicare, ce spuneam la început: să nu te umfle râsul pentru tot ce ține de comunicare la Ministerul Mediului?

Completare din 18 ianuarie 2016.

Garda de Mediu, Comisariatul Judeţean Prahova catadicseşte să răspundă, după ce am sesizat mai întâi Garda Naţională de Mediu şi apoi Ministerul Mediului

Pe data de 18 ianuarie am primit de la Comisariatul Judeţean Prahova al Gărzii de Mediu, răspunsul de mai jos privind sesizarea mea din 15 decembrie 2015 privitoare la gunoaiele aruncate pe malul pârâului Câmpiniţa. Asta, după ce, în lipsa oricărei reacţii la primirea mesajului, am sesizat mai întâi Garda Naţională de Mediu (care nici ea nu a catadicsit să-mi confirme recepţionarea mesajului) şi în sfârşit, pe data de 7 ianuarie 2016, Ministerul Mediului. Abia din acel moment s-au urnit, se pare, lucrurile. Nu fără unele sincope!

Raspuns sesizare Paul Tumanian
Printre altele, se spune în notă:

„În urma verificării în teren s-a constatat că cele sesizate de dumneavoastră erau reale sub aspectul existenţei de deşeuri de natură menajeră pe raza administrativ teritorială a comunei Cornu, care au fost abandonate, pe o lungime de cca. 4 m, pe malul drept al pârâului Câmpiniţa, în aval de podul rutier metalic care face legătura între comuna Cornu şi zona Muscel a municipiului Câmpina, precum şi deşeuri menajere abandonate în două puncte situate în terasă; pe timpul controlului nu a fost posibilă identificarea persoanelor fizice/juridice responsabile de abandonarea deşeurilor; la data prezentei, urmare măsurilor trasate Primăriei comunei Cornu, s-a realizat salubrizarea zonei menţionate.”

Şi mai adaugă CJ Prahova al Gărzii de Mediu, aşa, bătându-mi obrazul, cum s-ar zice:

„Pentru operativitate, în scopul de a ne ajuta reciproc, fără a mai fi necesară întocmirea de adrese de către instituţia noastră privind confirmarea mesajului, vă rugăm să aveţi amabilitatea ca la transmiterea acestuia prin e-mail să activaţi atât opţiunea de «cea mai mare prioritate» cât şi opţiunea «returnează confirmare de primire», ceea ce va asigura confirmarea directă şi imediată a primirii petiţiei.”

Altfel spus, CJ Prahova al Gărzii de Mediu doreşte ca la expedierea sesizării să apăs butonul: „Faceţi-vă datoria!” Altfel, nu ştie că trebuie să şi-o facă. La un simplu mesaj, funcţionarul de la CJ Prahova trebuie să întocmească o adresă! Adică la e-mailul „petentului”, să se obosească să apese ditamai butonul Reply şi, cu sudoarea frunţii, să scrie: Mesaj recepţionat.

Sesizare la Garda de Mediu

Am trimis pe adresa Comisariatului Judeţean Prahova al Gărzii de Mediu (Sesizări online: http://www.gnm.ro/sitenou/sugesti_prim.php), pe data de 8 octombrie, sesizarea de mai jos. Cum nu am primit niciun răspuns (dar care e mirarea atunci când vorbim de instituţii din România?), am repetat-o pe data de 27 octombrie.

„Călătoresc în fiecare săptămână de la Bucureşti la Câmpina. De fiecare dată când mă apropii, pe DN1, de comuna Băneşti, întreaga vale este învăluită într-un fum albicios de la o sursă din marginea respectivei comune, spre vest. Nu cunosc sursa poluării. Dacă nu o cunoaşteţi nici dv. înseamnă că aveţi o lacună în activitate. La fel, dacă o cunoaşteţi şi nu interveniţi.”

Garda de Mediu Prahova nu mi-a răspuns nici la acest mesaj. Drept care am trimis o sesizare la Garda de Mediu centrală — gardamediu@gnm.ro:

Bună ziua
Am trimis la Comisariatul Prahova, prin intermediul formularului de la rubrica Sesizări on line, textul de mai jos:
(…)
Am trimis această sesizare pe data de 8.10, apoi, încă o dată, pe 26.10 și, în sfârșit, astazi 10.11. În momentul de față termenul legal de 30 de zile în care este obligatoriu să se răspundă la sesizările cetățenilor, este depășit.
Aștept o intervenție din partea organului ierarhic superior.
Îmi pare rău să o spun, o sesizare la o instituție a administrației de stat din Romania are, din experiența mea, șanse minime nu numai să fie rezolvată, dar să-i fie măcar confirmată primirea! Să speram că dv. faceți excepție de la această nedorită regulă.

În sfârşit, pe 8 decembrie — mai bine mai târziu decât niciodată — am primit răspunsul de mai jos de la Comisariatul Judeţean Prahova al Gărzii de Mediu.
Raspuns GNM_Banesti
Nu comentez deocamdată detaliile răspunsului. Consider că important este ca cetăţenii să nu treacă cu vederea cazurile de agresiune asupra mediului. Adresaţi-vă neîntârziat cui trebuie. Şi insistaţi. În contact cu autorităţile din România trebuie să vă înarmaţi cu răbdare.

Ministerul Agriculturii, Silviculturii, Mediului şi Gospodăririi Apelor din Austria, nu prea săritor cu informaţiile

„După aurul negru, fac profit şi din aurul verde. Austriecii taie păduri româneşti de un miliard de euro pe an”, titra Ziarul financiar în 27 mai 2014. Şi detalia în continuare: „Schweighofer, Kronospan şi Egger, companii austriece care controlează prelucrarea lemnului din România, au ajuns în 2013 la afaceri cumulate de 1 mld. euro din vânzarea de cherestea şi alte produse din lemn, din care mai bine de jumătate merge la export (subl. mea).”Padure taiata

Mai recent, despre activitatea firmelor austriece în România, şi în special despre Schweighofer Holzindustrie, a scris România liberă, pe 8 mai a.c. Astfel, este citată publicaţia germană Der Spiegel, care relatează despre modul cum reprezentanţii Schweighofer Holzindustrie îşi procură lemnul din pădurile României: „Mafia Schweighofer Holzindustrie şi defrişarea pădurilor virgine din România”. O bună parte din lemnul de calitate este exportată de către firma austriacă, aflăm de asemenea din România liberă.

Firesc, am dorit să ştiu dacă în Austria industria lemnului este lăsată să-şi stabilească propriile reguli, aşa cum se pare că se întâmplă în România, sau dacă nu cumva statul impune unele restricţii. În particular, eram curios să aflu dacă exportarea lemnului neprelucrat este sau nu restricţionată prin lege. Drept care, pe 15 mai a.c. am trimis Ministerului Ştiinţei, Cercetării şi Economiei din Austria (service@bmwfw.gv.at) mesajul de mai jos:

Unprocessed timber export
My name is Paul Tumanian, Romanian citizen. If you do not mind, I would like to know whether unprocessed timber export is or is not banned in Austria. Thank you.

Destul de prompt, pe 18 mai, am primit următorul răspuns:

Dear Mr. Tumanian!
We recommend you to contact the Austrian Federal Ministry of Agriculture, Forestry, Environment and Water Management which is in charge of timber affairs. Please mail to: service@bmlfuw.gv.at.
We hope that we have been helpful to you and wish you all the best.
Sincerely,

Mit freundlichen Grüßen
Mag. Karin Kisser
Presse und Öffentlichkeitsarbeit – Leitung des Bürgerservice

Bundesministerium für Wissenschaft, Forschung und Wirtschaft
Federal Ministry of Science, Research and Economy
1010 Wien, Stubenring 1

Urmând recomandarea primită, m-am adresat imediat Ministerului Agriculturii, Silviculturii, Mediului şi Gospodăririi Apelor (service@bmlfuw.gv.at) cu aceeaşi întrebare.

Transport busteniA urmat tăcerea. De unde se vede că instituţiile publice din Austria se arată foarte… zâmbăreţe doar atunci când pot să dea răspunsuri care nu îi angajează cu nimic. Când e vorba însă de afaceri (de miliarde!), fie că sunt ale statului, fie că sunt ale unor companii private austriece, instituţiile guvernamentale din Austria nu mai sunt atât de săritoare să dea curs sacrosanctului drept al cetăţeanului european de a avea acces liber la informaţii de interes public. Ori te pomeneşti că regimul cherestelei austriece destinate exportului nu este de interes public!

Actualizare 25 iunie 2015. În sfârşit, după repetarea mesajului pe 18 iunie, Ministerul Agriculturii, Silviculturii, Mediului şi Gospodăririi Apelor din Austria a catadicsit să-mi răspundă:

Dear Mr Tumanian,
Unprocessed timber export is not banned by law in Austria.
Regards,
Johannes Hangler

Division III/1, Forest Policy and Forest Information
Marxergasse 2, 1030 Vienna
T +43 1 71100 7309, F +43 1 71100 7399
johannes.hangler@bmlfuw.gv.at
bmlfuw.gv.at
FEDERAL MINISTRY OF AGRICULTURE, FORESTRY, ENVIRONMENT AND WATER MANAGEMENT

Pentru a scrie o propoziţie de zece cuvinte, care nu implica niciun studiu, nicio trimitere la vreo lege sau la vreun articol de lege, ministerul austriac a avut nevoie de 38 de zile. Putem deci să fim consolaţi: lipsa de transparenţă „funcţionează” şi la case mai mari.

Reţinem totuşi: Exportul de lemn neprelucrat nu este interzis prin lege în Austria.

Zgomot în Bucureşti

Zgomotul şi gluma

I‑auzi ce „strategie” au găsit edilii Capitalei pentru micşorarea nivelului poluării fonice! (Vezi Cotidianul de miercuri 11 iunie 2008.) Cică vor să‑i educe pe şoferi să conducă silenţios. Adică să nu mai frâneze brusc la semafoare şi să demareze lent când se face verde. Pentru asta se vor organiza cursuri! Să te umfle râsul, nu alta!…

Apoi, cică vor să astupe gropile, care sunt producătoare de zgomot, şi — culmea tehnologiei — să acopere străzile cu un înveliş asfaltic fonoabsorbant! Măi, măi, măi!

Şi — nu în ultimul rând — vor să interzică zborurile pe timp de noapte!

Acum câteva luni am ieşit să fac o plimbare prin Parcul Tineretului. Afară în aer liber, undeva lângă Sala Polivalentă, se desfăşura, cu nu mai ştiu care ocazie, un „spectacol”, cică. Folcloric. Toată întinderea aceea imensă a parcului, plus alţi kilometri în jur, vibra nu de decibeli ci de megabeli. Nu era chip de plimbare pe‑acolo. Aşa că am lăsat în urmă parcul, am traversat Calea Şerban Vodă şi am intrat în parcul Carol. Muzica se auzea la fel de „bine” şi acolo… Şi edilii mai vorbesc de interzicerea zborurilor pe timp de noapte!

În drumul meu către staţia de autobuz trec prin dreptul câtorva apartamente de bloc, pe ale căror ferestre deschise se revarsă, într‑o hărmălaie asurzitoare, la orice oră din zi, ici manele, dincolo un rap din ăla îndrăcit, în care un român furios, ca tot românul, îi bagă pe toţi şi pe toate în mă-sa, concluzionând că ce pula mea, ce pula mea! Echipajul Poliţiei Comunitare trece la pas şi cei doi dinăuntru îşi ridică feţele relaxate spre ferestrele cu pricina şi îşi zâmbesc blând unul altuia.

Cursuri pentru şoferi să înveţe să conducă silenţios? De mult n‑am auzit o glumă mai bună! Şi, mă rog, cam cât ar urma să dureze acele cursuri? Vreo 200 de ani? Păi şoferii ar trebui să fie învăţaţi să înjure mai puţin cu capul scos pe fereastră. Nu zic să nu înjure deloc fiindcă pentru român asta ar echivala cu interzicerea exercitării unui drept fundamental. Dreptul la slobodă exprimare. Cât despre demarat lent, şoferii ar trebui să fie învăţaţi să demareze lent, nu în draci cum o fac acum, atunci când taie linia continuă intrând pe contrasens sau ocolind prin stânga refugiile pentru pietoni pentru a fenta coloanele de maşini conduse de tonţi ce aşteptă ca boii (disciplinaţi) la semafor.

Strategia nu aminteşte nimic de claxonat. Păi pentru renunţarea la claxonat nu‑i nevoie de niciun curs. Doar să se‑aplice legea. Dar cine s‑o aplice? Agenţii de circulaţie? Poate doar dacă urmează nişte cursuri de reciclare. Alte 200 de ani.

Asfalt fonoabsorbant? Păi să intre domnii edili cu maşina, de au uitat cumva, din Piaţa Victoriei pe bulevardul Aviatorilor şi apoi s‑o cotească pe Mareşal Prezan, până la Arcul de Triumf, atât cât e strada pavată cu piatră cubică. Trec maşini, roţile sar din piatră în piatră, trepidează pământul de‑ai zice că trec divizii de tancuri!… Dar ce, parcă e singurul loc unde avem caldarâm în Bucureşti! Şi municipalitatea vorbeşte de asfalt fonoabsorbant să‑l înlocuiască pe cel nefonoabsorbant!

Mare‑i grădina ta, Doamne.

Alte informaţii despre „Cernobîl 1986”

Fără a fi un articol ştiinţific propriu-zis, textul care urmează are un anumit grad de „tehnicitate” care îl recomandă doar cititorilor doritori să se informeze în privinţa unor detalii legate de consecinţele catastrofei de la centrala nuclearoelectrică de la Cernobîl asupra teritoriului României.
În 1986 existau în România mai multe laboratoare care efectuau măsurători de radioactivitate a mediului ambiant. Cel mai înzestrat în privinţa aparaturii şi a personalului înalt calificat era probabil Laboratorul de cercetare a poluării şi radioactivităţii mediului ambiant din cadrul Institutului de Meteorologie şi Hidrologie, în prezent Administraţia Naţională de Meteorologie, mai puţin compartimentul de hidrologie.
În linii mari, laboratorul era dotat cu: monitoare de aerosoli, monitoare de gaze nobile şi monitoare de iod, spectrometre monocanal pentru radioactivitatea alfa şi beta, lanţ de măsurare cu fond redus a radioactivităţii beta globale, instalaţie de spectrometrie alfa cu detector SSB, lanţ de măsurători gama–spectrometrice dotat cu detector Ge(Li). De asemenea, laboratorul coordona, încă din 1963, o reţea alcătuită dintr-un număr din an în an mai mare de staţii, ajungând în final la 24 de staţii de măsurare sistematică a radioactivităţii beta globale a depunerilor umede şi uscate, a aerosolului din atmosferă şi, prin sondaj, a radioactivităţii vegetaţiei.
Cert este că acest laborator a constituit baza unui „stat–major” sui–generis de monitorizare a radioactivităţii factorilor de mediu de pe teritoriul României de îndată ce a devenit cunoscută deplasarea către vest a norului radioactiv de la Cernobîl. El a fost principala sursă de informare a autorităţilor române şi nu are nicio vină că datele furnizate de el nu au fost folosite pentru corecta informare a populaţiei.

Depuneri radioactive pe sol
Iată de pildă, în tabelul de mai jos, care au fost depunerile radioactive, pe principalii radionuclizi, în intervalul 1–8 mai 1986.


Se observă depăşiri ale nivelurilor de referinţă (valori anterioare catastrofei de la Cernobîl) de: aproape 39.000 de ori pentru iod–131, de peste 650.000 de ori pentru ruteniu–103 sau de circa 105.000 ori pentru zirconiu–95.
Să mai adăugăm că estimările Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (International Atomic Energy Agency Bulletin, Autumn 1986), realizate prin modele, şi anume MESOS (Imperial College, U.K.) şi GRID (Olanda)(deci prin calcul, ţinând cont de datele de emisie de la Cernobîl şi de caracteristicile de dispersie ale atmosferei), indicau depuneri de I–131 în Ucraina şi în Scandinavia mai mari de 100 kBq/m2 (2.700.000 pCi/m2), mergând până la 1.000 kBq/m2 (27.000.000 pCi/m2) în unele zone. Depunerile de Cs–137 indicau valori mai mari de 20 kBq/m2 (540.000 pCi/m2), cu maxime locale atingând 140 kBq/m2 (3.780.000 pCi/m2).

Radioactivitatea particulelor din aer
Câteva date privind radioactivitatea aerului pot fi văzute în tabelul care urmează.

Pentru a ne face o idee asupra semnificaţiei acestor valori măsurate, putem să le comparăm, de pildă, cu valorile limită admise, valabile în SUA (adaptate) începând din anul 1989, pentru expuneri profesionale, adică pentru persoane care, prin natura serviciului, manipulează sau vin în contact cu substanţe radioactive (Environmental Protection Agency Limiting Values of Radioactive Intake and Air Concentration). Am păstrat unitatea de măsură din documentul original, adică μCi; ceea ce înseamnă că valorile din tabelul american trebuie înmulţite cu 106 pentru a fi transformate în pCi. Astfel, concentraţia în aer maximă admisă în SUA (expuneri profesionale) pentru radionuclidul iod–131 va fi de 0,02μCi/m3x106 = 20.000 pCi/m3.

Tabelul prezintă limite anuale de retenţie (LAR) în inhalare, adică radioactivitatea materialului (aerosolului) care trece în decurs de 1 an prin plămâni, exprimată în μCi, împreună cu concentraţia admisă a radioactivităţii aerului, calculată din valoarea de mai sus ţinând seama de volumul de aer inspirat în decursul unui an (CCA), exprimată în μCi/m3. În sfârşit, ultima coloană reprezintă limita anuală a aerosolului ingerat, care străbate traiectul digestiv, respectiv intestinul subţire înainte de a fi transferată în sânge, în decurs de 1 an.
Se consideră că radionuclizii sunt ataşaţi de particule (aerosol) de dimensiune „respirabilă”, adică având un diametru „aerodinamic” (puţin diferit de cel „fizic”) de circa 1μm; particulele de dimensiuni mai mari sunt mai puţin, sau deloc, reţinute în plămâni. Durata de retenţie în plămâni a acestor particule diferă însă în funcţie de materialul particulei. De aceea se iau în considerare trei clase de retenţie: Z, de ordinul zilelor (respectiv, sub 10 zile), S, de ordinul săptămânilor (respectiv, între 10 şi 100 de zile), şi A, de ordinul anului (respectiv, mai mare de 100 de zile).

Radioactivitatea apei
Iată şi câteva valori ale radioactivităţii radionuclidului I–131 la prizele de apă Arcuda şi Roşu:

Cu titlu de exemplu, activitatea radionuclidului I–131, la robinet, în Bucureşti, pe data de 4 mai 1986, ora 06, a fost de 1.925 pCi/l. A se compara cu limita maximă admisă pentru SUA, National Research Council, 1976: 300 pCi/l.

Câteva date privind radioactivitatea unor legume au fost prezentate în prima parte a articolului, „La 22 de ani după «Cernobîl 1986»”

Doze
Concentraţiile radionuclizilor din mediu — aer, apă, sol, vegetaţie, alte alimente — au o anumită semnificaţie, mai ales atunci când există valori de referinţă cu care să fie comparate: valori măsurate în condiţii „normale”, „de fond”, adică în absenţa unor creşteri accidentale; sau valori limită, maxime admise prin reglementări legale. Cu toate acestea, efectele radiaţiilor asupra corpului uman pot fi cel mai bine apreciate prin dozele absorbite.
Doza de radiaţii este energia cedată de radiaţiile ionizante raportată la masa corpului iradiat; se măsoară în Gray (Gy). Unităţile de doză mai vechi, dar încă larg uzitate sunt:
sievert-ul (Sv): 1 sievert este cantitatea de radiaţie de indiferent ce tip care are acelaşi efect biologic asupra corpului uman pe care l-ar avea absorbirea unui gray (Gy) de radiaţie X. Se spune că sievert-ul măsoară „echivalentul dozei” deoarece indică, pentru o doză de oricare tip de radiaţie, ce doză de radiaţii X sau gama, ar avea acelaşi efect.
rem-ul: 1 Sv = 100 rem; şi mai ales submultiplul său de 1.000 de ori mai mic, milirem-ul (mrem).
Dozele sunt cumulative: doza absorbită (energia absorbită) de un corp, în speţă de corpul uman, este cu atât mai mare cu cât expunerea la radiaţii este mai lungă şi, bineînţeles, cu cât nivelul radiaţiei/radioactivităţii este mai mare. Efectele dozelor asupra ţesuturilor şi asupra organelor sunt la rândul lor cumulative. Altfel spus, efectul unei doze absorbite nu „trece” cu timpul ci se adaugă efectelor dozelor absorbite anterior; şi asta, de-a lungul întregii vieţi.
În sfârşit, trebuie să mai ştim că o aceeaşi doză are efecte diferite după cum este absorbită de o parte sau alta a corpului, de un organ sau altul. De pildă extremităţile membrelor sunt cel mai puţin sensibile, în timp ce trunchiul, gonadele, capul sunt mult mai vulnerabile.
Unele organe ale corpului au însuşirea de a asimila preferenţial anumite elemente, inclusiv radioactive. Astfel, stronţiul se acumulează cu predilecţie în oase, în timp ce iodul este asimilat mai ales de glanda tiroidă. Acesta este şi motivul pentru care, în caz de accident radioactiv, cum a fost cel de la Cernobîl, când se emit cantităţi importante de iod radioactiv, o metodă de prevenire a acumulării acestuia în glanda tiroidă este de a administra un compus care conţine izotopul neradioactiv al iodului înainte de a se face simţite efectele accidentului. În felul acesta, tiroida se saturează cu iod neradioactiv, după care iodul radioactiv nu se mai concentrează acolo. Pastilele de iodură de potasiu care au fost distribuite de autorităţile sanitare din România la începutul lunii mai 1986, în special copiilor (care sunt cel mai expuşi la cancerul tiroidei) au venit prea târziu.
În tabelul ce urmează se poate vedea care este activitatea unui nuclid radioactiv într-un factor de mediu (aer, apă etc.) sau într-un aliment (lapte, peşte etc.), care, dacă s-ar menţine de-a lungul întregului an la nivelul indicat în tabel (sau ar avea în medie acea valoare), ar avea drept consecinţă absorbirea unei doze de 1 mrem. De exemplu, dacă mâncăm peşte într-o cantitate de 200 g/zi (v. capul de tabel), iar concentraţia de Cs–137 în carnea acestuia este de 440 pCi/kg, vom absorbi într-un an o doză de 1 mrem. Sau: dacă vom bea lapte, la un consum mediu de 200 ml/zi, cu un conţinut în stronţiu–90 de 8,8 pCi/l, timp de un an, vom absorbi aceeaşi doză de 1 mrem.

Care erau dozele maxime admise în România la data accidentului de la Cernobîl? Acestea erau stabilite prin „Normele republicane de securitate nucleară — Norme republicane de radioprotecţie” (art. 32), publicate în Buletinul oficial, nr. 48/24.05.1976. Este vorba de expuneri neprofesionale.

La 22 de ani după „Cernobîl 1986”

Pe 26 aprilie s-au comemorat 22 de ani de la catastrofa nucleară de la Cernobîl. Probabil că multe mass–media din România au consacrat spaţii acestui eveniment. În ce mă priveşte, am urmărit doar o emisiune pe postul Realitatea TV, realizată de Răzvan Dumitrescu, şi un grupaj întins pe două pagini în Cotidianul, semnat de Andrei Udişteanu. Trebuie să spun că am fost total dezamăgit de aerul amatoricesc şi de superficialitatea cu care a fost tratat subiectul în ambele spaţii. Nu că redactorii ar fi trebuit să fie la curent cu toate detaliile tehnice. Dar ar fi trebuit să ştie doar două lucruri elementare (specifice meseriei lor): Ce să întrebe. Şi pe cine să întrebe. Şi, desigur, să încerce să se familiarizeze cât de cât cu terminologia şi cu noţiunile de bază din domeniile abordate ca să nu le iasă pe gură gogomănii precum picoloCurie (!) în loc de picoCurie — v. Răzvan Dumitrescu, „Realitatea zilei”, 1 mai 2008). Au ratat cu brio toate dezideratele. Iată o mostră din Cotidianul, 1 mai 2008 provenind de la generalul Mihai Chiţac: „La noi nu a fost o tragedie. În România se putea trăi şi aşa, fără mare pericol. Pentru că în România nu a fost nimeni omorât, nu a făcut nimeni cancer cum se face la doze mari de radiaţii în câteva zile. Aici s-au făcut nişte transmutaţii ale celulelor umane, de la care cancerul apare după 20 de ani.” Probabil că un trecător oarecare, oprit la întâmplare pe stradă, ar fi putut da un răspuns mai puţin cretin. Dar Mihai Chiţac nu este un trecător oarecare ci ditamai generalul! Şi, în plus, şeful Trupelor Chimice la data producerii catastrofei de la Cernobîl, după cum informează Cotidianul. Întâi şi întâi, Mihai Chiţac nu este specialist în efectele radiaţiilor asupra corpului uman. (Dar în ce este Chiţac specialist în afară de reprimarea revoluţiei de la Timişoara şi în mineriade la Bucureşti?) Altfel, n-ar fi vorbit de „transmutaţii (!) ale celulelor umane” şi nici de apariţia cancerul la „câteva zile” de la iradiere cu doze mari, când, este bine cunoscut, la doze mari de iradiere, ceea ce apare este nu cancerul ci „boala de radiaţii”. Apoi, în ciuda poziţiei sale în epocă, nu pare a fi la curent nici cu detaliile tehnice legate de afectarea teritoriului României ca urmare a exploziei reactorului nuclear de la Cernobîl. Iată ce spune Chiţac în continuare: „S-au luat măsuri… Dar să vă mai spun ceva: nici nu se puteau lua măsuri. Pentru că nu era vorba de ploaie, ca să te ascunzi de ea. Aici era aerul contaminat!” A se observa ce talmeş–balmeş desăvârşit iese din gura dlui general: nu era pericol în România; dar s-au luat măsuri; s-au luat măsuri dar… nu se puteau lua măsuri! Şi de ce nu se puteau lua măsuri? Chiţac se referă la contaminarea aerului, pe care nu o poţi evita. Ceea ce ar fi trebuit să ştie şeful Trupelor Chimice este că, spre exemplu, pe data de 8 mai 1986, spanacul cules în comuna Dobroieşti era radioactiv (gama), cu iod–131, la un nivel de 825.000 pCi pe kilogram, faţă de o valoare de referinţă, anterioară catastrofei, de 200 pCi pe kilogram. Deci o creştere de 4.125 de ori. A se compara cu limita maximă admisă în CEE (la acea dată) de 3.500 pCi/kg; limita maximă admisă în (R.S.)România la acea dată nu o cunosc, dar — dacă exista — nu putea diferi substanţial de cea din CEE. Putem deci deduce că limita maximă admisă la expunerea la iod radioactiv conţinut în spanac, după Cernobîl, era depăşită de circa 235 de ori! Iar dl „general” Chiţac ar fi trebuit să ştie că de spanac te puteai proteja. Nemâncându-l pur şi simplu. Dacă erai informat corect: nu să speli bine legumele ci să le eviţi. Nimic mai simplu.

Vreau să mai adaug că autorităţile au fost informate prompt şi complet de către laboratoarele de specialitate. Care existau şi erau bine dotate. Că datele n-au fost făcute publice este vina exclusivă a autorităţilor.

Iată, spre exemplificare, câteva date în tabelele de mai jos: activităţi gama ale câtorva radionuclizi din legume — ceapă, mărar şi spanac, în zilele de 6–8 mai 1986.

Regret că nu am făcut publice datele pe care le deţin de îndată ce a fost posibil. Pur şi simplu am uitat.

Promit să revin cu alte detalii în curând.

Sustainable Development, a Pseudo-Romantic Myth Lost in a Materialist Civilisation[1]

Let’s start from some findings. A recent report of the European Environment Agency2 estimates that by 2010, the EU’s economy will have grown by 45% over the 1990 levels. It is estimated, according to the mentioned report, that this is likely to erode gains from environmental policy initiatives. At first glance, the failure of the environmental policy (not only anticipated but mostly actual, too — see below) could be explained by detail desertions, possibly theoretical and/or pertaining to implementation. My opinion is that the “desertions” are basic, unavoidable and generated by the very incompatibility of the concept of “sustainable development” with the life-patterns of human beings.

High Costs, Certain Failure
Despite some achievements, after more that 30 years of EU regulations, Europe’s environment, taken as a whole, is now getting worse2. In this respect, the mentioned report, drawn up at the century’s turn, is highly troublesome. Most of the targets the EU set itself in its Fifths Environment Action Programme have been breached. But if the picture looks now gloomy, the prospects for the first decade of 21st century are no rosier. Thus, it is predicted that: * absent additional measures, greenhouse gas emissions will rise by 6% from 1990 to 20104; * emissions of hazardous substances, especially for mercury, cadmium and copper, will continue to rise significantly; * despite an increase in recycling, the EU will generate more and more waste; * a severe threat will persist to Europe’s biodiversity as more roads are built and urban sprawl continues unabated.5
As for harmful ozone in the lower atmosphere, the EU Commission has advanced a limit matching that of the World Health Organisation. However, industry demurred quickly on this point, stating that this limit would add 7.5 billion to the bill of 58 billion euro for the measures the UE has taken before. We could foresee without any risk of mistake that the international organisms’ restrictive measures would be challenged more and more vehemently as more sectors will enter the sight of the regulating organisms. The examples of the Greening Earth Society and the Organisation of Petroleum-Exporting Countries, discussed below, are enlightening.

Opposing Interests, Equally Certain Failure
Even before the UN Meeting on climate changes in Kyoto (December 1997), the American Senate warned, through the Byrd-Hagel Resolution, that no protocol will be ratified without laying down requirements addressed to the Third World regarding its significant participation to the limitations set up for the greenhouse gas emissions. Mention should be made that the Kyoto Protocol referred to the Framework Convention on Climate Change (New York, 1992). This listed in an annex the countries that committed themselves to put into practice the provisions set up by the Conventions aimed at preventing the danger of devastating climate change as a result of human activities. Developed countries were regarded together with the Central and Eastern European countries; hence, the commitment did not involve the Third World.
But then there is OPEC having a completely different position as compared to the American Senate. OPEC requires proportional contributions to the wealthy nations: “The industrialised countries reached their positions by being able to rely on low-priced oil during most of this century. Developing countries are likewise heavily dependent on secure supplies of oil at reasonable prices. Should restrictions be placed on their development? Oil is best available commercial energy source and offers major advantages over other fuels, in terms of safety and pollution. It may prove difficult to convince nations, particularly those in recession, that full benefit of this energy source should be denied them. Climate change negotiations must reconcile the twin objectives of equity and sustainable development.”6 As for the November 2000 Sixth Conference of the Parties to the United Nations Framework Convention on Climate Change (COP-6), held in The Hague, the conclusion was phrased thus: “Building castles in the air.”7 That is a full failure.

From the “Profit and Ease” Temptation to Ecological “Surrealism”
What can one find in no other place but Germany, a country where the institutional order is perceived as exemplary? Well, 75% of all vehicles are impossible to trace after having been removed from the registers. The European Commission believes that these vehicles are being exported, mainly to Eastern Europe. Unfortunately, all the signs are that, in the future, the scale of this “exported” environmental problem will grow and grow, since the number of old vehicles is steadily increasing.8
Let’s stay some more in the field of transportation. The one on rail is “the cleanest and most energy-efficient mass mode of terrestrial transport,” Paul Beeckmans and Patrick Jeanne from the Community of European Railways esteem.9 And they add: “Rail transport caused less than 1% of all CO2 [as compared to 25% for road and air transport], even though the railways’ market share reached 14% in freight and 6% in the passenger sector.” Nevertheless, the latter is preferred by most transportation companies (and is dramatically increasing) as being handier.
Still, important segments of the international industrial community are not confining themselves to disregarding international agreements aimed at stopping the worsening of the environment’s quality as a result of human activities; they are cross counter-attacking. An example is the American organisation Greening Earth Society (GES). They start by denying the reality of the anthropic climate change: “Every effort to predict average increases in global temperatures using mathematical modelling has failed to perform alongside observed changes. Nevertheless, all the scenarios of increase drought, dramatic flooding, more frequent and severe storms, melting ice caps, rising sea level, and the spreads of disease vectors are rooted in these flawed and flux-adjusted models. GES suggests that more attention ought to be paid to the benefits of higher atmospheric CO2 levels of public health and the world food supply, and less attention given to computer model scenarios that appear increasingly unlikely as the models upon which they are based improve.”10
GES “finds” that there is practically no alternative to fossil fuel-based energy production because renewable sources such as wind, solar, geothermal and biomass are too less developed all around the world, and even their use at the small scale where they still exist has negative effects on the environment.
While some stands, such as that on the uncertainty of the computer modelling-based inferences of the global warming of the planet could be partially accepted (until the contrary proof is offered) or at least understood, others seem simply “surrealistic”. Thus, GES goes as far as stating that “enriched atmospheric levels of CO2 undoubtedly stimulate faster growth in trees and plants (…) and will increase global yields of almost every important food crop. It is clear that a world atmosphere enriched by a higher concentration of CO2 yields important benefits to the world environment.”11
The cited association ends its report on a triumphant note: “That would ‘clear the air’ about the benefits of fossil fuel, principally coal, in providing low-cost electricity that will power the economic growth, improve the public health, protect the environment, and provide sustainable development in every nation.”12(!)
Who is hiding behind GES we can find from the organisation’s Web site: beside a series of American scientific personalities, “pushed in front,” stands the real owner: Western Fuel Association in partnership with the National Mining Association! One must admit that organisations having such a profile have all reasons to try to persuade the international community that the atmospheric carbon dioxide is a real manna for humankind. GES doesn’t say a word about the other substances, most of them carcinogen, which result not only directly, through burning fossil fuels, but also indirectly, for instance through plastics, made of oil, a fossil fuel, too.

Welfare Temptation and “Ecological Carelessness”
William McDonough remarks that “consumers do not buy televisions because they feel a powerful need to bring a box of circuit boards, toxic compounds, and metals purified at great environmental expense into their living rooms. They want information and entertainment. The challenge for business, then, is to maximise the provision of such services while minimising the production of goods. Information and human intelligence then become the source of most economic value — as they already are in software, movies, financial services, and other dynamic sectors.”13
So-called green labelling — sticking “good behaviour certificates” on products less damaging to the environment — has a great vogue within the eco-bureaucracy. However, there is a vicious circle here, says M. Mazijn, the president of the Committee for the European Eco-label. The label’s lack of visibility deters producers from applying for the label and, in turn, the absence of labelled products on the market prevents them from becoming known in the eyes of consumers (as ecological “green” products). Then: a recent study carried out by Antwerp University on the behaviour of the Belgian consumer in relation to green products shows that about one third of them would be ready to take environmental criteria into account when shopping.14 Would be ready, I’d stress, as we know for certain that subjects asked to answer questionnaires often express noble intentions, afterwards not honoured; hence, those who buy eco-labelled products in Belgium are likely to be actually much fewer than one third. Not to mention countries where the population’s awareness is lower.

“Patriotism” Vs. Ecology
The Romanian former Minister of transportation Traian Basescu long clamoured against the building of a bridge over Danube, between Calafat (Romania) and Vidin (Bulgaria), which was required by Bulgaria and Greece. The reason? Romania would have much to lose because of tracks carrying wares on shorter routes over the Romanian territory from East to Europe, resulting in proportionally reduced gains. For the Romanian minister it meant little that the same tracks would pollute the area less, Romania included, thus saving fuel, too. In other words, former minister Basescu deserved being blamed. Still, compared to the US Senate’s obstruction, mentioned above, to the Kyoto protocol, Basescu’s position does not even appear dissonant.
What could then be said about the violent criticism in Bulgarian mass media against Romania, generated by the pressure exerted by European Commission aimed at closing up the Kozlodui atomic power plant, natively Bulgarian (actually of the Chernobyl type, but this is, in the context, less important)? Although the EU said it jeopardised the entire region (and Romania is the first jeopardised), opinion makers in Bulgaria believed they had come to a big finding, namely that important western companies are directly involved in closing up the atomic power plant in order to ease the Romanian power export across the Danube, while this power is produced mostly by the Romanian Cernavoda nuclear power plant, where those companies have big interests.
Let us say that beside these two “national” cases (to which many others could be added), there are other transnational/regional “cases,” much more severe, where the environment and population protection is sacrificed without any restraint for the sake of profit. One can but carefully examine some EU directives. We would (amazingly) find that, for example the Council Directive 86/362/EEC on the Fixing of Maximum Levels for Pesticide Residues in and on Cereals, says in its preamble: “(…) it is not necessary to apply this Directive [observing the provisions regarding the pesticide content limits] to products intended for export to third countries.” In other words, let them become sick.

Human “Accomplishment” Patterns in Conflict with “Sustainable Development”
We live in a finite world and, consequently, resources are also finite and would exhaust “one day”; in time, it will be increasingly harder to prevent the offensive of the waste and hazardous substances. All this and more has already been conjectured. More than once. What is new — as it follows from the above — is that the international environmental strategies started to show visible signs of failure during the last years. Also new is that businesses are now organising and counter-attacking. It is true, the OPEC member states, for instance, could be tempered (for a while, at least), as they have been in the past. Instead, the coming of the industrial world’s “heavies” into the ring is undoubtedly a source of concern.
As a conclusion to the major failures of the European environmental policies, The Sustainable Agenda 2000, the publication already quoted several times, inserts a discreet but extremely important observation for those wishing to see: “(…) environmental actions need to be integrated more closely into economic measures.” (p. 45) As the EU (or UN) organisms could hardly be blamed for carelessness in observing the decisions taken up to now, including the ones on environment protection, and as implementation tools have always had a prevailing economic side, it follows that the closer integration of the environment into economic measures, the lack of which does concern the authors of the cited text, indicates something is eluding control.
Salvador Dali made once a strange assertion (for a non-conformist like him — or maybe nobody is as non-conformist as he wishes to look): travelling by underground is being a loser (rough quotation)! Yet, no matter who the observation comes from, it is right. The car is for the average individual not only a commodity, but also (or mainly) an index of prosperity, of accomplishment.
Let us remember that cars, refrigerators, washing machines, vacuum cleaners, TV sets and so on are always present among the indices of the life standard (or civilisation in its present meaning). Not to mention the GDP per capita and the average income. But everyone who finds himself ranked on a lower position according to the standard of living indices, be him/it a private person or a decision-making organism, reacts in one and the same way: he/it wishes to reach the top.
Terra’s competitors keep comparing themselves to the others: the United States, the European Union (created precisely in order to reach greater competitiveness), Japan, south-eastern Asia, likely China in the not too distant future. One gets power through competition. Existence is inconceivable without competition — both with individuals and communities. Competition has no terminus in a world the values of which are almost exclusively material. And sustainable development conflicts with competition, even in an invisible way. For the time being. The text quoted at the beginning — “economic growth is likely to erode gains from environmental policy initiatives” — is quite telling. Let’s not mystify ourselves: sustainable development entails restrictions on production and economic activities — more and more dramatic and numerous as we are approaching a major environmental crisis. Restrictions in economy (where the idea of stagnation simply does not find its place) entail extra costs, often significant. One of the solutions advanced by the Shell company, which does not acknowledge the Greening Earth Society’s “philosophy” yet, is to counterbalance the CO2 emissions of a thermal power plant located in Europe by planting a forest (which consumes CO2) somewhere in the tropical area. Such a solution, though based on spatial unbalance, slightly ridiculous, is for now an achievement the Shell company is proud of. But planting forests entails expenses (like any other ecological solution) and increases the power costs. However, a time is to be anticipated when Shell, less detached from its present rivals, following the example of the American Senate in pushing the Third World to join the others’ efforts to curtail the greenhouse gas emissions, will pretend from its competitors a loyal competition with comparable ecological costs.
Human “accomplishment” patterns do not end with competition. The appetite for ceremony (and thereby for pomp) is to be added. On the eve of the New Year 2000, Athens’ municipality replaced the traditional huge Christmas tree by a “tree” made up of… bulbs. As if that had not entailed other trees being sacrificed by the acid rain caused by the emissions of power plants working to feed those (thousands of) bulbs! Still, it is not only festivities. How would people accept, when — for most of them — there is no inner shine, to be ever deprived of the great metropolises’ outer/material (and power consuming) sparkling?
We may not eventually forget the travelling people pattern, revealing the investigating nature of the average individual, but equally the ambition of the image of a successful person. And here we come to tourism. A service like anyone else, one could say. However, there are two reasons to attach a special weight to this. First, because tourism, beside power consumption, not negligible at all, entails developing an impressive infrastructure. Then, because tourism is the service for which the most dramatic development is expected. Thus, according to the World Tourism Organisation, an increase from the current figure of 600m people making tourism to about 1.6bn by the year 2020 is to be expected.15 And while in the day-by-day life one could hope some restrictive measures will be accepted, such as those advanced by the world environment protection organisations (e.g., giving up individual transportation means for public ones — though this is a mere wish for the time being), instead it is hard to believe the tourism businesses would be ready to limit their offer for the sake of sparing the environment.

A (Borrowed) Anecdote and a Conclusion
Once upon a time, a big clan of green rose bugs was living on the branches of a rose bush. They found themselves there in a spring. They ate leafs and of course had plenty. They had offspring every three days and their number kept growing. The old were dying, the young were taking their places. Every three days. The spring passed, then the summer. Yet, one day a rumour troubled their peace. Then they went and stood before the headbug, a very old green bug. “Listen, they said, there is a rumour. Autumn is going to come, they say. Leaves are going to fall. What are we going to eat then? Are we going to starve?” “Are you stupid?” the headbug grew angry. “Autumn to come! Leaves to fall! Who on earth ever heard of such rubbish? That will never happen! Never! ’Cause, as you know very well, we are living here for generations and none of us ever saw what you called autumn!”

***

The future world — if there is one (and we must, optimistically, admit there is one) — will look surely completely different from that one may anticipate by (more or less linear) extrapolation based on the data at hand. One thing is certain: “more closely integrated environment into economic measures” is not enough. There is a need for a new value system to survive. But how this new system will be built no one can see now. And probably long time from now on.

Notes
1. Article published, in Romanian, in the România liberă newspaper, on 4 March 2000
2. The Sustainable Development Agenda 2000, Campden Publishing Ltd., 1999, p. 45
3. Ibidem
4. The European Commission’s commitment had been to reduce by 8% the emissions of these substances as compared to the reference (1990) level by 2008-2012; the commitment regarded 39 developed countries and countries in transition.
5. Op. cit., p. 45
6. Op. cit., p. 122
7. Earth Negotiations Bulletin, Vol. 12, No. 163, 27 November 2000
8. Newsletter from Ritt Bjerregaard, the EU’s Commissioner for the Environment, Brussels, June 1999
9. The Sustainable Agenda 2000, p. 153
10. Op. cit., p. 147
11. Ibidem. See also The CO2 Issue, a publication of the Greening Earth Society, 1999.
12. Ibidem
13. Lester Brown, State of the World 1999, W.W. Norton & comp., New York-London, 1999, p. 180
14. The Daisy News — The European Eco-label Newsletter, April 1999
15. The Sustainable Agenda 2000, p. 57

%d blogeri au apreciat asta: