Category Archives: Educație

Elevii sunt revoltaţi de noul Regulament şcolar!

Cică noul Regulament şcolar prevede ca media la purtare să conteze când un elev vrea să candideze la alegeri pentru Consiliul Naţional al Elevilor. Păi cum! Adică un elev derbedeu să nu-i poată reprezenta pe ăilalţi, când se ştie bine că majoritatea sunt derbedei! Unde-i criteriul reprezentativităţii? Revoltător!

„Calul intră în pădure”

Un test la limba română şi critica… de întâmpinare

Tocmai a început să circule pe internet o mostră de test la limba română, adică o compunere cu titlul „Calul intră în pădure”, care se cerea să fie lungă de o pagină. Un copil de clasa a VII-a, Vişan Andrei pe nume, începe, aşa cum se vede în imagine, chiar cu propoziţia din titlu, şi, ce se gândeşte băiatul? Ia să umplu eu pagina cu un singur cuvânt, tâgâdâm, că doar aşa face un cal când fuge, la galop pesemne, da, sigur că da; după care ia cuvântul şi îl repetă, şi îl tot repetă, până la greaţă, apoi, după toate aparenţele, chiar i se face greaţă de respectivul cuvânt, căci continuă cu semnele de „identic”, adică ghilimele încadrate de liniuţe, aşa cum se obişnuieşte, şi ajunge, în josul paginii, pe care o încheie, logic, cu „calul iese din pădure”!

Genial, nu?… Lucrarea este marcată cu nota 1. Dar, la prima impresie, mi-am zis: Nu! Merita nota 10! Fără doar şi poate! Atâta umor, atâta ingeniozitate, cum să nu-i dai nota maximă?…Calul intra in padure

Mai apoi însă — ca să vezi cum te îndeamnă la meditaţie o năzdrăvănie de copil! —, mi-am zis: Ia stai puţin! Nu cumva compunerea este o ilustrare a spiritului balcanic? Superficialitate, efort minim — sigur că da —, „merge şi aşa”, lene, sfidare la adresa bunului-simţ (chiar şi a bunului-gust), şi, nu mai puţin, inventivitate, isteţime… În două cuvinte, minimalism balcanic. Plus efectul nescontat al nesfârşitelor controverse născute în rândul… publicului cititor!… Că o fi genială? Că o fi esenţializare… precum o măiastră de-a lu’ Brâncuşi… „Tâgâdâm, tâgâdâm!”… Că o fi simplitatea (mai mult sau mai puţin sfântă)… Ba nu, că-i mai degrabă o bătaie de joc, că-i o neruşinare!… Da’ ce-aveţi, frate, cu copilu’? V-a făcut ceva? V-a dat în cap? A făcut şi el o compunere, na!… E un pişicher, puştiu’!… Pişicher? Adică escroc? Escroc eşti tu! El e viitor olimpic! Putea, la fel de bine, să fie scris de Herta Müller! Da’, sigur, te roade invidia, asta e!

Ca să vezi!

Ce este cârdăşia? Un lobby încununat de succes

„Competenţe” româneşti în sistemul de învăţământ

„Baba bătu bietul băiat bolnav.”
„Horia hăituia hamsterul”.
„Gheorghiţă a dat din joacă un ghiont colegului său. Tache a alunecat în genunchi. Are acum genunchiul deplasat. Tache va sta o lună cu piciorul în ghips.”
„Maria ia o lamă nouă.
— Maria, aruncă lama!
— Nu, Ileana, e lama mea!
Acum Maria are o rană mare.”
„Joi, Jenică jefui jardiniera Janei.”

Ministerul Învăţământului trebuia să distribuie abecedarul la început de an şcolar. Ministerul nu a distribuit manualul. Acum copiii învaţă. Copiii învaţă tâmpeniile de mai sus. Sunt Horia, Gheorghiţă, Maria şi Jenică fericiţi?

Orice alt comentariu e de prisos pentru a caracteriza competenţele din sistemul de învăţământ românesc. De la clasa întâi până la „superior”.

Apropo de „superior”. Care e definiţia cârdăşiei? Cârdăşia este un lobby încununat de succes. Apropo de „studenţii” fără bacalaureat de la fabricile de diplome. Şi fiindcă veni vorba de lobby/cârdăşie: nu pricep de ce pe la toate emisiunile tv, invitaţii din platou se simt cu toţii obligaţi să o disculpe pe Ecaterina Andronescu: „Nu mă refer la dumneavoastră. Dumneavoastră sunteţi o doamnă.”… O doamnă? Să fim serioşi! O doamnă care spunea, pe veşnicul ei ton acru-bosumflato-isteric, mai anul trecut, despre loazele picate la bacalaureat: Trebuie să li se dea şi lor o şansă! (Lor? Sau „cadrelor didactice” de la fabricile de diplome universitare?)… O doamnă care tremură din toate încheieturile când e pusă în situaţia de a se pronunţa despre plagiatul loazei din fruntea guvernului?

Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, 1969: aplauze pentru profesorul Stoica Teodorescu

Acum aproape 40 de ani, în 1969, am avut plăcerea să particip la semicentenarul Liceului — în prezent Colegiul Naţional — „Nicolae Grigorescu” din Câmpina. Festivitatea a avut loc în eleganta sală a Casei de Cultură care astăzi poartă numele lui Geo Bogza şi căreia intelectualii Câmpinei îi spuneau pe atunci — şi poate îi mai spun şi astăzi — cu vădit patriotism local, Teatru. Şi asta, pe bună dreptate având în vedere arhitectura specifică unui teatru „clasic” a clădirii, atât în exterior cât şi în interior.

Trec peste prezenţa reconfortant de numeroasă a invitaţilor (şi a „neinvitaţilor”, printre care m-am numărat) la acea festivitate, care au umplut în final sala, până la ultimul scaun, şi peste atmosfera absolut destinsă şi cordială din foaiere, din momentele premergătoare spectacolului. Căci spectacol a fost, în sensul deplin (şi romantic) al cuvântului, lipsit de orice politizare, proprie regimului, care trecea atunci printr-o perioadă de relaxare — un spectacol cu elevi din clasele mari, poate numai din clasa a XII-a, nu mai ţin minte, pus în scenă de Traian Marinescu, acel intelectual rafinat, profesor de latină dedicat şi — probabil caz unic în istoria breslei dascălilor —, în orele libere, antrenor de box de incontestabilă performanţă, la fel de dedicat ca şi profesiunii de bază.

Dar tot spectacol a fost — fără voie — şi partea formală a festivităţii: discursurile fostelor şi actualelor cadre didactice şi/sau persoane „oficiale”. Am avut bucuria ca la masa prezidiului să ne fie prezentat şi profesorul Stoica Teodorescu. Auzisem de el, întâmplător, când, în timp ce eram elev al „Şcolii Elementare de Băieţi nr. 1”, prin clasa a şasea sau a şaptea, îmi căzuse în mână o monografie a oraşului Câmpina, scrisă de Stoica Teodorescu. Până atunci autorul fusese pentru mine un simplu nume, pe care îl reţinusem doar fiindcă fusesem entuziasmat de acea monografie. O citisem cu sufletul la gură. Mai mult, o conspectasem. Păstrez şi astăzi un carneţel, între timp ferfeniţit, cu pagini îngălbenite aşternute cu un scris pe care abia îl mai recunosc ca fiind al meu, conţinând extrase (comentate!) din acea minunată carte. Şi deodată, iată-l, în carne şi oase, aşezat la masa prezidiului — un bătrânel mărunţel şi uscăţiv, oarecum detaşat de însufleţirea festivităţii dar cu o privire vie şi severă străbătând lentilele ochelarilor. Aflam că rămăsese la ora aceea singurul în viaţă dintre profesorii ce predaseră în primul an de existenţă a Colegiului, 1919, pe atunci, la începuturi, doar gimnaziu.

Nu mai ţin minte cine a fost primul la cuvânt — presupun că una din notabilităţile locale ale regimului. Am reţinut în schimb lamentabila cuvântare a directoarei liceului (al cărei nume nu contează), instalată în post după ce absolvisem liceul şi pe care deci n-o cunoşteam. Cuvântul ei — o laudă stupidă şi mai ales inutilă (având în vedere relaxarea temporară de care aminteam) la adresa regimului — este consemnat, în linii mari, în pliantul festivităţii, distribuit participanţilor cu ocazia acelei aniversări. Ceea ce nu se regăseşte în pliant este relatarea de către directoare a episodului instalării Gimnaziului, devenit ulterior liceu, în casa boierească a prinţului Dimitrie Barbu Ştirbey de pe strada I.C. Brătianu. Versiunea directoarei a sunat cam aşa: „O delegaţie de locuitori ai oraşului Câmpina, printre care şi profesorul Stoica Teodorescu aici de faţă, s-a deplasat la castelul prinţului Ştirbey de pe Voila şi l-a obligat să cedeze în folosul noului gimnaziu reşedinţa sa din oraş.” Ultimul care a luat cuvântul a fost însuşi profesorul Stoica Teodorescu, care a spus, în rezumat, cam aşa: „Prinţul Barbu Ştirbey ne-a primit în castelul său de pe Voila şi, cu multă amabilitate, ne-a cedat dreptul de folosinţă a casei sale de pe strada I.C. Brătianu.”

Nu voi uita niciodată cum o furtună de aplauze a acoperit ultimele cuvinte ale bătrânului profesor: o palmă usturătoare peste obrazul regimului totalitar şi al slujitorilor săi conjuncturali, animaţi de un penibil şi inutil exces de zel.

N-a fost propriu-zis un gest de protest, nici pe departe. Dar mie unul mi-a umplut sufletul de bucurie că, iată, politica de îndoctrinare a regimului se dovedea a fi neputincioasă în faţa rezervei de vitalitate a românilor. O rezervă, aş zice, de normalitate.

%d blogeri au apreciat asta: