Category Archives: Electorale

Noul guvern de stânga, cu stângul

Nu ştiu ce se poate spune despre programul de guvernare al noului guvern PSD–ALDE, înţesat de promisiuni electorale pe care specialiştii le consideră în cea mai mare parte fanteziste. Probabil că asta şi sunt. Viitorul apropiat o va arăta.

Ceea ce se vede însă cu ochiul liber şi se simte din plin este excesul de autoritate cu care partidul câştigător porneşte la guvernare. Liderul PSD Liviu Dragnea l-a acuzat deja de nenumărate ori pe preşedintele Iohannis că, respingând prima propunere de premier, a încălcat Constituţia şi că a nesocotit voinţa poporului, exprimată în alegerile de la 11 decembrie, şi l-a ameninţat ba cu demararea procedurii de suspendare din funcţie, ba cu manifestaţii de stradă. De parcă poporul ar fi votat PSD numai şi numai la pachet cu acea doamnă „în negru” de la Constanţa, cu nume imposibil de pronunţat, care s-a făcut remarcată, printre altele, printr-o bună „convieţuire” cu oligarhii de Constanţa.grindeanu-dragnea-tariceanu-30-xii-16

În realitate Iohannis n-a încălcat în niciun fel Constituţia ci pur şi simplu a făcut uz de prerogativa sa constituţională de a desemna (în cunoştinţă de cauză) primul-ministru în urma consultării tuturor partidelor parlamentare. Dragnea ştie foarte bine că nu a existat niciun fel de încălcare a Constituţiei din partea preşedintelui. Ştie, şi totuşi vociferează şi ameninţă. Detestabil este faptul că îi desconsideră astfel pe propriii săi alegători — şi odată cu ei, pe noi toţi — dezinformându-i şi arătându-le pe faţă că nu-i socoteşte altceva decât o masă de manevră, incapabilă să înţeleagă „subtilităţile” — şi rigorile — legii. De fapt, nervozitatea lui Dragnea nu se datorează nerăbdării de a-şi începe guvernarea: vezi pretinsele pierderi anunţate în conferinţa de presă din 30 decembrie, pe care urmează să le sufere cetăţenii prin amânarea instalării — din vina preşedintelui! — a noului guvern, pus în situaţia, vezi Doamne, de a amâna aplicarea măsurilor de creştere a veniturilor şi de reducere a taxelor, pe care le conţine programul de guvernare al PSD. Nervozitatea lui Dragnea este însă mimată. Căci ceea ce urmăreşte de fapt liderul PSD este să creeze impresia de autoritate absolută, inclusiv — sau mai ales — asupra noului prim-ministru desemnat. Care se prefigurează a fi o marionetă. (Rămâne de văzut doar dacă nu se va dovedi a fi la fel de „marionetă” ca şi Ceauşescu, desemnat în fruntea PCR de către greii partidului la moartea lui Gheorghiu–Dej, tocmai din raţiuni de presupusă docilitate!)

Liviu Dragnea nu ezită să inducă în electorat — pe care, încă o dată îl tratează de oligofren — ideea de subordonare a legii faţă de „voinţa poporului”; care, iată, a ales în fruntea ţării partidul pe care el îl conduce, în pofida condamnării sale penale, „nedrepte, printr-o lege profund anticonstituţională”, privându-l în mod arbitrar de ceea ce i se cuvine prin vot, adică funcţia de premier. Aici Dragnea mizează pe acelaşi electorat „oligofren”, prefăcându-se a nu pricepe că votul popular nu-i conferă automat mandatul de prim-ministru; care mandat i se cuvine, poate, doar prin cutumele interne de partid; care sunt însă departe de a fi recunoscute şi acceptate ca atare de electorat… Deşi, mai ştii!

Una peste alta, atmosfera post-electorală, prin strădaniile liderului PSD, am impresia că se apropie încet-încet de atmosfera de după alegerile comuniste din 1946. (Bate-n lemn!)

Cu cât însă autoritatea lui Dragnea tot creşte şi creşte, cu atât s-ar putea să aibă mai mult de decontat într-o bună zi. Rămâne de văzut.

Cât despre „prestaţia” post festum a liderului ALDE, care vorbeşte de programul de guvernare pe care l-am elaborat împreună, de votul pe care electoratul ni l-a dat etc. etc., aceasta îmi aminteşte de bancul cu elefantul şi şoricelul care treceau împreună un pod, iar şoricelul se întoarce încântat spre elefant şi îi spune plin de mândrie: Ce tropăim!

PMP Câmpina şi taxarea apei pluviale

Candidatul PMP la Primăria Câmpina, Ioan Adrian Piţigoi, promite că va face demersurile necesare pentru a exclude taxarea apei pluviale

I-am pus candidatului PMP la Primăria Câmpina, dl Ioan Adrian Piţigoi următoarea întrebare.

Pitigoi PMP Campina„Aş fi curios să aflu dacă aveți în vedere menținerea actualului sistem de servicii de alimentare cu apă și canalizare prin HIDRO PRAHOVA sau înlocuirea acestuia cu un sistem propriu, gestionat de Consiliul Local. Mă interesează de asemenea dacă taxarea apei pluviale căzute pe terenurile private vi se pare normală sau abuzivă.”

Răspunsul a fost următorul.

„Buna seara! Intrucat sunt sanse reale ca investitia prin Hidroprahova sa-si urmeze cursul firesc, prin procedura de fazare, consider ca momentan este inoportun sa renuntam la aceasta asociere intrucat investitia din fonduri europene este foarte mare si extrem de benefica comunitatii! Referitor la taxarea apei pluviale va informez ca voi derula imediat, in prima luna de mandat demersurile necesare in vederea excluderii acesteia din factura lunara, asa cum s-a intamplat deja in multe localitati. Multumesc!”

Actualizare din 24 mai 2016

La aceeaşi întrebare
USL N-A BINEVOIT SĂ RĂSPUNDĂ!
Nici PSD, nici PNL.

Ba chiar cu ceva timp înainte, primarul liberal, Horia Laurenţiu Tiseanu, mă trimitea la cine credeţi? Chiar la cei pe care îi reclamam. „Pentru problema ridicată de dumneavoastră privind taxa pe apa de ploaie pe care o încasează SC HIDRO PRAHOVA SA, vă rugăm să vă adresaţi aceste societăţi pentru clarificări.” Ca şi cum n-ar fi ştiut că cei ce decid dacă taxa pe apa de ploaie trebuie plătită de clienţi sau nu sunt exact Consiliul Local şi primarul Tiseanu.

Cu cine votează electoratul de dreapta la alegerile locale din iunie?

Acum că CCR s-a pronunţat şi vom avea alegeri locale într-un singur tur de scrutin, a venit timpul ca dreapta din România să facă unicul gest care ar mai putea duce la evitarea disipării voturilor electoratului de dreapta: să treacă peste politica de partid şi să ajungă la o înţelegere, recomandând electoratului Dreptei să voteze cu acel candidat care întruneşte cele mai multe intenţii de vot.

Parcă văd însă că va începe „marea argumentare”, în genul „Eu am avut un scor foarte mic înainte de alegerile din anul cutare şi totuşi am ieşit învingător!” Sau: „Important este ca Stânga să ştie că are în mine un adversar redutabil!” Sau: „Lucrurile se vor clarifica într-o primă etapă, iar la alegerile următoare Dreapta va fi mai unită ca oricând!” Sau: „Adevărata Dreaptă sunt eu, ceilalţi doar mimează Dreapta!” Şi câte şi mai câte. Parcă văd că asta se va întâmpla şi ne vom procopsi cu Firea.

Fiţuici murdare în cutiile de scrisori din Câmpina

Aşa înţelege USL-ul să-şi desfăşoare campania electorală pentru alegerile locale din Câmpina: împrăştiind în cutiile de scrisori ale locuitorilor Câmpinei fiţuici nesemnate, în care primarul Horia Tiseanu este acuzat că ar fi luat mită de la două firme cu care Primăria oraşului a avut — se subînţelege —relaţii contractuale. Fiţuica murdară poartă şi sigla PDL-ului pentru inducerea în eroare a credulilor, după preceptul Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne până la urmă.

Nu m-aş mira ca autorii să se trezească în faţa unui electorat mai luminat la minte decât îl bănuieşte. Care între timp a învăţat orice acuzaţie mai trebuie şi dovedită.

Personal, i-am adus mai multe critici primarului Tiseanu pe acest blog. Dar acum, după asemenea măgării îndreptate împotriva sa, regret că n-am domiciliul stabil în Câmpina pentru a-l vota fără nicio reţinere.

Decizia Curții Constituționale a României privind comasarea alegerilor. Întrebări ale unui neexpert în drept (constituţional)

După cum se ştie, prin Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali (am reprodus titlul complet), Curtea Constituţională a României (CCR) s-a pronunţat împotriva comasării alegerilor locale cu cele parlamentare, pe care a dorit-o Puterea.

Spicuiesc mai jos din motivaţiile Curţii.

Nu banii fac legalitatea ci mulţimea lor (parafrază la zicala — adaptată — „Nu banii aduc fericirea ci mulţimea lor”)
Cu toate că

„[i]mportanţa şi necesitatea măsurilor de reducere a cheltuielilor bugetare într-un context de criză economică — incontestabile de altfel — nu se pot constitui (…) în argumente care să susţină, în orice condiţii, restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau ale unor libertăţi sau care să susţină măsuri de natură a afecta principii fundamentale ale statului de drept”,

totuşi CCR a cerut Guvernului, înainte de a se pronunţa,

„o estimare a impactului financiar asupra bugetului general consolidat în ipoteza organizării la date diferite a alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi pentru cele Parlamentare, precum şi costurile organizării celor două categorii de alegeri la aceeaşi dată. S-a solicitat, totodată — spune în continuare CCR —, comunicarea cheltuielilor efective pe care le-ar presupune cele două categorii de alegeri, precum şi costurile colaterale pe care le-ar putea genera desfăşurarea a două rânduri de campanii electorale.”

Guvernul a trimis estimările cerute — aflăm tot din textul motivaţiei CCR: cca. 348,5 milioane lei în cazul alegerilor separate, respectiv cca. 191,7 milioane lei în cazul alegerilor comasate, rezultând o economie estimată de cca. 156,8 milioane lei.

În zadar însă:

„Aceste date nu au adus elemente concludente, în raport de expunerea de motive a legii — sună verdictul CCR —, care să justifice organizarea alegerilor parlamentare şi locale la aceeaşi dată.”

Să înţelegem deci că o sumă economisită mai mare ar fi putut determina CCR să emită o decizie favorabilă comasării? Căci, în caz contrar, la ce bun să-i mai fi cerut Guvernului o fundamentare economică?

Daţi-i omului (candidatului) şansa să-şi încerce norocul şi la Parlamentare dacă n-a ieşit primar!
Ca principiu, CCR respinge proiectul de lege al coaliţiei de la putere (şi) pentru că nu i se dă unui candidat respins la alegerile locale posibilitatea să candideze la o funcţie de parlamentar. Şi invers.

„[L]egea criticată [de USL] prevede că în cazul organizării şi desfăşurării alegerilor pentru Parlament la aceeaşi dată cu alegerile pentru autorităţile administraţiei publice locale, o persoană nu poate candida în acelaşi timp pentru funcţia de primar şi pentru un mandat de deputat sau de senator şi nici pentru funcţia de preşedinte al consiliului judeţean şi pentru un mandat de deputat sau de senator.”

Altfel spus, dacă e să-i acordăm omului toate şansele (pe care, nu-i aşa, le merită), ar trebui separate nu numai alegerile locale de cele parlamentare, ci şi alegerile pentru primărie de cele pentru consiliul judeţean. Pentru că, evident, o persoană nu poate candida — chiar şi în condiţiile separării — la cea de-a doua demnitate dacă a ratat-o pe prima.

Analogia nu funcţionează… totdeauna
Coaliţia aflată la putere şi-a motivat propunerea de prelungire a mandatului aleşilor locali (din iunie până în noiembrie) bazându-se, printre altele, pe anumite precedente, şi anume — citez din argumentaţia Puterii aşa cum este reprodusă în Decizia 51/2012: „organizarea şi desfăşurarea concomitentă a mai multor scrutine nu reprezintă o premieră, oferindu-se ca exemple în acest sens faptul că, până în anul 2004, alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat şi alegerile pentru Preşedintele României au avut loc la aceeaşi dată, prin utilizarea unei infrastructuri electorale comune, sau faptul că au existat situaţii în care s-a organizat, în acelaşi timp, referendum şi alegeri (…). Se mai invocă un singur precedent în aceeaşi materie, respectiv o situaţie în care mandatul aleşilor locali a fost prelungit, autorităţile locale alese în februarie 1992 încetându-şi mandatul în iunie 1996.”

CCR desfiinţează această motivaţie prin argumentul că alegerile locale la care face referire proiectul de lege a comasării au avut loc sub imperiul unei alte legi, în prezent abrogată; ca şi prin argumentul că legea propusă ar acţiona retroactiv:

„(…) Curtea constată că, de principiu, prelungirea mandatului în curs a reprezentantului unei autorităţi publice este implicit prohibită de dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Constituţie, care, referindu-se la dispoziţiile art. 83 din Legea fundamentală, respectiv la noua durată a mandatului Preşedintelui României introdusă urmare revizuirii Constituţiei, stabileşte că acestea «se aplică începând cu următorul mandat prezidenţial».”

Nota Bene: CCR aplică în cazul de faţă principiul analogiei (de la preşedinte la orice „reprezentant al unei autorităţi publice”), deşi anterior declarase ritos că:

„la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor şi principiilor constituţionale nu este admisă metoda analogiei”.

CCR dă „indicaţii preţioase”
Iată ce găsim în textul Deciziei 51/2012:

„Aşa cum Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, (…), actuala reglementare a sistemului electoral românesc prezintă o serie de imperfecţiuni, acolo arătate, şi, ca atare, se impune o reconsiderare (subl. mea) a acesteia din perspectiva alegerilor parlamentare din anul 2012, care să asigure, sub toate aspectele, organizarea şi desfăşurarea unor alegeri democratice în România. În această privinţă, Curtea reţine că trebuie (subl. mea), în primul rând, să se pornească de la realităţile economice, politice şi sociale ale ţării, de la rolul partidelor politice în procesul electoral, de la necesitatea raţionalizării Parlamentului şi, în final, să fie reglementat un tip de scrutin corespunzător concluziilor desprinse şi care să aibă corespondent în tipurile de scrutin care se regăsesc în majoritatea statelor europene. Curtea constată că este necesară o reexaminare de ansamblu a Legii nr. 35/2008 (subl. mea), (…)”

Asta, deşi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale se prevede foarte clar, la art. 2, că

„Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

E adevărat că indicaţiile pe care şi le permite CCR în cazul de faţă nu reprezintă modificări efective şi nu vizează propuneri de modificare în proiectul de lege supus verdictului de constituţionalitate ci dă sfaturi, altminteri de ordin general (inclusiv de ordin macroeconomic!), privind alte legi, ba chiar şi legi încă neelaborate. Asta da, separare a puterilor!

În plus, dacă examinăm lista atribuţiilor CCR cuprinse în Legea nr. 47/1992, art. 11, mă întreb unde regăsim atribuţiile de (competentă) consiliere pe care CCR şi le arogă.

Nu mai amintesc de neîncrederea în alegătorul român, care n-ar şti — din perspectiva CCR — să discearnă între buletinele de vot şi s-ar încurca în propriile sale intenţii de vot dacă ar fi pus în situaţia unor alegeri comasate. Mă întreb în conformitate cu care lege a fost emisă această apreciere.

Partidul Social Democrat, moştenitor legal al funcţiei de preşedinte al Senatului?

Geoană, indezirabilul

Somaţia lui Victor Ponta, preşedintele PSD, adresată recent lui Mircea Geoană, fost preşedinte al PSD, să-şi prezinte demisia din funcţia de preşedinte al Senatului României pentru păcatul de a fi făcut o vizită de câteva zile în SUA fără încuviinţarea partidului (citeşte: a lui Ponta), a redeschis seria dubiilor legate de consistenţa unei bune părţi din prevederile Regulamentului în vigoare al Senatului. Respectiva somaţie — o chestiune internă de partid — a fost Ziua vecheînsoţită de pretenţia ca noul preşedinte al Senatului să fie „ales” (sau desemnat?) tot dintre senatorii pesedişti. Ceea ce nu mai este o chestiune internă de partid, întrucât priveşte întregul Senat. Şi întreaga naţiune română. De unde se poate trage concluzia că, sfidând orice prevedere din Regulament şi, până la urmă, orice logică, PSD invocă un fel de drept de moştenire la şefia Senatului. Dar cu o aşa-zisă justificare: respectarea opţiunilor electorale de la ultimele alegeri parlamentare. Ba chiar senatorul PSD Dan Şova a avut tupeul să propună o „rocadă”: Mircea Geoană şi Titus Corlăţeanu să schimbe între ei funcţiile de preşedinte al Senatului, respectiv preşedinte al Comisiei de politică externă din Senat. Iar ceilalţi membri ai Senatului să fie, ce? Simpli spectatori? Totodată, PSD scoate din joben prevederea din Regulament că singurul îndrituit să propună (şi să obţină) funcţia de preşedinte al Senatului, după prezumtiva demisie a lui Geoană, este grupul parlamentar al PSD în calitatea acestuia de „furnizor” al actualului preşedinte. În acelaşi timp, liderul PSD, Victor Ponta, nu se grăbeşte să facă uz de „prerogativa” PSD de „moştenitor” al şefiei Senatului, ci, urmare a unor reţineri secrete, îl presează pe fostul său şef, Mircea Geoană, să-şi prezinte demisia. O fi ştiind el ceva în legătură cu posibilităţile sale regulamentare de manevră.

Alegere şi revocare: o procedură confuză

Iată ce prevede Regulamentul Senatului în privinţa alegerii şi a revocării preşedintelui Senatului:

Art.23.— (1) După constituirea legală a Senatului se aleg preşedintele Senatului şi ceilalţi membri ai Biroului permanent.

(2) Biroul permanent al Senatului se compune din: preşedintele Senatului, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori. Preşedintele Senatului este şi preşedintele Biroului permanent.

(3) Apartenenţa politică a membrilor Biroului permanent, în care se include şi preşedintele Senatului, trebuie să reflecte configuraţia politică a Senatului rezultată din alegeri, cu observarea principiului consacrat de art.16 alin.(3) teza a doua din Constituţia României, republicată.

(4) Senatorul care a fost ales independent se poate autopropune.

Art. 24. — (1) Preşedintele Senatului este ales, prin vot secret, cu buletine de vot pe care sunt înscrise, în ordinea descrescătoare a mărimii grupului parlamentar, numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de liderii grupurilor parlamentare. Fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere.

(2) Este declarat ales preşedinte al Senatului candidatul care a întrunit, la primul tur de scrutin, votul majorităţii senatorilor prezenţi.

(3) Dacă niciun candidat nu a întrunit numărul de voturi necesar, se organizează un al doilea tur de scrutin, la care participă primii 2 candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi sau, după caz, toţi candidaţii care s-au clasat pe primul loc, la egalitate de voturi ori primul clasat şi toţi candidaţii care s-au clasat pe locul al doilea, cu un număr egal de voturi. Este declarat ales preşedinte al Senatului candidatul care a obţinut votul majorităţii senatorilor prezenţi.

Art.25.- (1) Preşedintele este ales pe durata mandatului Senatului. (…)

(…)

Art. 30. — (1) Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusă la cererea a minimum o treime din numărul total al senatorilor, în cel puţin una din următoarele împrejurări:

a) încalcă prevederile Constituţiei;

b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului sau ale Regulamentului şedinţelor comune.

(2) Revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusă şi de jumătate plus unu din numărul total al senatorilor. (…)

(4) Propunerea de revocare se depune la Biroul permanent care analizează, în prima sa şedinţă, îndeplinirea condiţiilor de la alin. (1) sau (2) şi decide, prin vot, introducerea acesteia în proiectul de ordine de zi a următoarei şedinţe de plen.

(…)

Art. 32. — (1) Propunerea de revocare se prezintă în plenul Senatului. Dacă propunerea de revocare este aprobată prin votul secret al majorităţii senatorilor, funcţia de preşedinte devine vacantă şi, imediat, se organizează alegeri, în conformitate cu prevederile art. 24.

(…)

Art.33.- (1) Revocarea oricăruia dintre ceilalţi membri ai Biroului permanent poate fi solicitată de grupul parlamentar care l-a propus.

Membrii Biroului permanent: alegere prin vot sau negociere?

Regulamentul îi cere Senatului (art. 23 alin. 3) ca „apartenenţa politică a membrilor Biroului permanent, în care se include şi preşedintele Senatului, (…) să reflecte configuraţia politică a Senatului rezultată din alegeri”. Pe altă parte însă, acelaşi articol, la alin. 1, prevede că membrii Biroului sunt aleşi. Ceea ce transpune prevederea constituţională de la art. 64 alin. 2, teza 1: „Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent.” Întrebarea este: cum şi-l alege? Pe lângă faptul că, spre deosebire de procedura de alegere a preşedintelui Senatului, care abundă în amănunte (art. 24 din Regulament), procedura de alegere a Biroului permanent este total eliptică, trebuie să mai remarcăm că însuşi termenul de „a alege”, dacă e să luăm în considerare definiţia din DEX, nu implică neapărat votul. Dacă însă admitem că prevederea de la art. 23 alin. 1 din Regulament (ca şi cea corespunzătoare din Constituţie) se referă la alegerea prin vot, avem o problemă. De ce? Pentru că Senatul trebuie nu numai să aleagă prin vot ci şi să respecte dispoziţia din Regulament care se referă la „reflectarea configuraţiei politice a Senatului rezultată din alegeri” (art. 23 alin. 3, care transpune prevederea constituţională de la art. 64 alin. 5). Ce fel de vot avem deci? Evident, unul imperativ. Neîndoios, din punct de vedere moral, precizarea de mai sus ar fi perfect îndreptăţită: fiecare grup parlamentar să facă bine să-şi voteze propriii candidaţi! Cu alte cuvinte, să nu trădeze. Aşadar, dacă alineatul 3 vizează respectarea moralităţii, este întru totul binevenit. Dar dacă nu acesta este scopul dispoziţiei, atunci Regulamentul încalcă libertatea de exprimare garantată de Constituţie. Şi e de mirare că Curtea Constituţională, în marea ei înţelepciune, vădită în Decizia nr. 601 din 2005 privind constituţionalitatea unor dispoziţii din Regulamentul Senatului, a omis să se aplece asupra acestui aspect. Dacă însă alegerea Biroului Permanent nu implică votul, atunci totul este OK: alegerea se poate face, de pildă, prin negociere.

Ce configuraţie reflectă preşedintele Senatului?

Regulamentul precizează de asemenea (în acelaşi alineat 3 din art. 23) că Biroul permanent îl include şi pe preşedintele Senatului. Care este raţiunea acestei precizări? Greu de explicat! Pe de o parte, este limpede că Biroul permanent îl include şi pe preşedintele Senatului: o spune foarte clar art. 23, alin 2. Îl include, numai că — atenţie! — în acest moment, al alegerii Biroului permanent, el încă nu este cunoscut[i]. Cum s-ar zice, îl include în mod implicit. Fiindcă procedura de alegere a preşedintelui Senatului vine abia în articolul următor, 24. Pe de altă parte, preşedintele Senatului, fiind o persoană unică, nu poate reflecta nicio configuraţie politică, în speţă a Senatului (care pare a fi obiectul acestui alineat)[ii]. De unde concluzia: precizarea „în care se include şi preşedintele Senatului” este perfect inutilă; de nu cumva este de natură să creeze confuzie.

În schimb, procedura de alegere a preşedintelui Senatului este stabilită amănunţit în art. 24. Reţinem, ca fiind esenţial, că preşedintele este ales prin vot secret. Să observăm că, în absenţa unor aranjamente politice, preşedintele Senatului nu are cum să nu fie ales dintre membrii grupului parlamentar majoritar. Fireşte, putem admite că între două sau mai multe formaţiuni politice intervine o înţelegere pre- sau post-electorală; ceva în genul: noi vă susţinem să se aleagă preşedintele Senatului din grupul vostru, voi ne susţineţi să se aleagă preşedintele Camerei Deputaţilor din grupul nostru. În absenţa unei asemenea învoieli însă, este absurd să considerăm că preşedinte al Senatului va fi ales un candidat altul decât din grupul majoritar.

Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului…

Procedura de revocare este stabilită în art. 30–32 din Regulamentul Senatului (v. mai sus). Dintre acestea, art. 30 şi 32 — primele două alineate din fiecare — au fost declarate neconstituţionale prin Decizia 601 din 2005, amintită mai sus. Ce spun primele două alineate din art. 30? Să reamintim: „Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusă la cererea a minimum o treime din numărul total al senatorilor, în cel puţin una din următoarele împrejurări: a) încalcă prevederile Constituţiei; b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului sau ale Regulamentului şedinţelor comune.” (alin. 1) Şi: „revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusă şi de jumătate plus unu din numărul total al senatorilor.” (alin. 2) Cu alte cuvinte, fără a fi prezentată vreo motivaţie! Straniu, nu?

…Şi pretinsa neconstituţionalitate a revocării

Ei bine, Curtea Constituţională constată că (v. Decizia 601 din 2005, menţionată mai sus):

1. Art. 30 alin. (1) din Regulamentul Senatului contravine art. 24 şi art. 64 alin. (5) din Constituţia României, întrucât încalcă dreptul la apărare şi instituie posibilitatea ca în locul preşedintelui Senatului, ales la propunerea unui grup parlamentar şi revocat cu titlu de sancţiune juridică, să fie ales un nou preşedinte al Senatului din alt grup parlamentar decât cel care l-a propus, prin încălcarea principiului configuraţiei politice;

2. Art. 30 alin. (2) din Regulamentul Senatului contravine art. 64 alin. (5) din Constituţia României deoarece, cu ignorarea principiului configuraţiei politice, instituie revocarea preşedintelui Senatului prin retragerea sprijinului politic, la cererea altui sau altor grupuri parlamentare decât grupul parlamentar care a propus alegerea lui.

3. Art. 32 alin. (1) din Regulamentul Senatului este contrar art. 64 alin. (5) din Constituţie, deoarece omite să facă trimitere la dispoziţiile art. 23 alin. (3) din Regulament, în virtutea cărora apartenenţa politică a membrilor Biroului permanent, în care se include şi preşedintele Senatului, trebuie să reflecte configuraţia politică rezultată din alegeri.

Iată şi prevederile din Constituţie la care se referă Curtea Constituţională:

Art. 24

(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Art. 64 alin. 5

Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.

Adică cum „dreptul la apărare este garantat”? Sancţiunea aplicată preşedintelui Senatului pentru „încălcarea prevederilor Constituţiei” sau pentru „încălcarea gravă sau în mod repetat a prevederilor Regulamentului Senatului sau ale Regulamentului şedinţelor comune” sunt sancţiuni judiciare[iii]? Asta ar mai lipsi, ca preşedintele Senatului să-şi angajeze un avocat şi să se apere împotriva unei treimi sau a unei jumătăţi (plus unu) din Senat! Caz în care ar urma, ce? Ca şi treimea sau jumătatea Senatului (plus unu) să recurgă la serviciile unor avocaţi? Şi să compară cu toţii în faţa cărui complet de judecători?

Cât despre configuraţia politică a Senatului, iată ce spune judecătorul Kozsokar Gabor, în Opinia sa separată, despre majoritatea parlamentară: „Majoritatea parlamentară sau majoritatea politică în cadrul uneia ori alteia dintre Camerele Parlamentului nu este o categorie ce poate fi definită în termeni general valabili şi, cu atât mai mult, nu este dată pentru întreaga durată a unei legislaturi. Existenţa unei majorităţi nu se poate reţine concret doar din natura voturilor exprimate în legătură cu reglementarea ori rezolvarea unor probleme. Practic, majoritatea este, în general, conjuncturală. Voinţa unei asemenea majorităţi se manifestă şi prin susţinerea ori revocarea susţinerii unor parlamentari aleşi în organele de lucru ale Camerelor Parlamentului.”

În lipsa unei precizări explicite, nu este oare clar că procedura de alegere a unui nou preşedinte al Senatului după revocarea din funcţie a celui ales anterior nu poate fi diferită de procedura stabilită prin art. 24? Şi atunci cum ar putea ca rezultatul votului să reflecte altceva decât voinţa majorităţii?

Indiferent însă de critici şi de interpretări, Curtea Constituţională s-a pronunţat şi decizia ei trebuie respectată. Aşa se face că, articolele 30 şi 32 din Regulamentul Senatului fiind invalidate, PSD (sau oricare altă formaţiune politică) nu mai are în prezent nicio posibilitate de a-l revoca pe preşedintele Senatului. Asta, deoarece Curtea Constituţională, conform Legii nr. 47 din 1992 (republicată în 2010) privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. (art. 2 alin. 3) Aşa se explică de ce şeful PSD recurge la presiuni asupra indezirabilului Geoană: retragerea sprijinului politic nu are efecte juridice.


[i] Dacă e să admitem interpretarea din Opinia separată a judecătorului Kozsokar Gabor la Decizia nr. 601 din 2005 a C.C., atunci „Biroul permanent se alcătuieşte în două faze: întâi se alege preşedintele Camerei, iar apoi ceilalţi membri ai Biroului permanent”.

[ii] „În funcţia de preşedinte fiind aleasă o singură persoană, aceasta nu are cum să reflecte configuraţia politică a Camerei respective.” (din aceeaşi Opinie separată)

[iii] „Considerăm, de asemenea, că textele regulamentare privind revocarea preşedintelui Senatului, constatate ca fiind neconstituţionale, nu încalcă dreptul fundamental la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie, care, după cum este cunoscut, se referă la sfera activităţii judiciare, iar nu a celei parlamentare, politice.” (Extras din Opinia separată a judecătorului Constantin Doldur la Decizia nr. 601 din 2005 a C.C.)

Uniunea Social Liberală (PC-PNL-PSD): La penalty

No comment

(Imagini HotNews)

Fraudarea alegerilor prezidenţiale: PSD vine cu dovezi „probabiliste”

În toamnă, după cum se ştie, pesedistul Dan Nica a fost demis din funcţia de ministru al administraţiei şi internelor mai ales pentru „informaţia” sa făcută publică, conform căreia se pregăteşte o mare fraudă electorală la alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie–6 decembrie. Dovada? Toate autocarele din România sunt de pe-acum închiriate pentru acea perioadă, şi anume pentru „turism electoral”!
La vremea aceea nimeni n-a putut proba închirierea autocarelor, deci intenţia de fraudă.
Iată însă că, mai nou, tânărul şi ambiţiosul senator Dan Şova, PSD, încălcând consemnul dat de mămica sa (de dreapta, după cum susţine chiar domnia sa), dna avocat Ana Diculescu Şova, face în direct, la o emisiune a postului B1TV, următoarea socoteală: dacă au fost şase sute şi ceva de mii de votanţi la secţiile speciale (este cifra vehiculată de Şova), iar capacitatea unui autocar este de 40 de locuri, înseamnă că pentru transportarea respectivilor votanţi de la o secţie de votare la alta, în „turism electoral”, ar fi nevoie de 18.000 de autocare! Aşa stând lucrurile, afirmaţia publică a colegului său Dan Nica se susţine: s-a practicat „turismul electoral”! Cu alte cuvinte, toţi votanţii de la secţiile speciale, în logica senatorului Şova, au venit la vot cu autocarul! (Şi, bineînţeles, au votat cu Traian Băsescu!)… De unde se vede că dovedirea fraudării alegerilor nu-i o chestiune de administrare de probe ci una de plauzibilitate. Altfel spus, un lucru posibil este şi real.
Mai mult decât atât, cei şase sute şi ceva de mii de votanţi de la secţiile speciale echivalează cu populaţia a 38 de oraşe de mărime medie din România. Este informaţia dată de tânărul şi ambiţiosul senator Şova. Cu alte cuvinte, un oraş de mărime medie din România numără circa 17.000 de locuitori. (În treacăt fie zis, conform acestei magnifice logici, un oraş de 30–40 de mii de locuitori ar fi, probabil, un mare oraş în România. Un city!)… Iar 38 de oraşe (medii), care, de bună seamă, au votat tot cu Traian Băsescu, este un număr uriaş, de natură să alarmeze, indicând fraudă electorală.
O altă concluzie este că dacă Şova este susţinătorul pledoariei PSD în faţa Curţii Constituţionale, cu o asemenea calitate a pledoariei, cei ce îl susţin pe Traian Băsescu pot să fie liniştiţi.
De altfel, PSD se bazează în mare măsură, în cererea sa de repetare a alegerilor prezidenţiale, pe logica probabilităţii reale. Dacă la secţia specială de votare de la Gara de Nord din Bucureşti au votat, să zicem, A cetăţeni într-un interval de timp T, iar la Paris în acelaşi interval T au votat 2A cetăţeni, rezultă că la „viteza de votare” la Paris este neplauzibilă, donc alegerile au fost fraudate.
Dacă Dan Nica prezintă la toate televiziunile unde e invitat un proces-verbal de numărare a voturilor semnat în alb de către toate partidele participante la procesul de votare, însuşi faptul că acel proces-verbal ar fi putut să fie folosit, rezultă că a şi fost folosit. Şi anume, în beneficiul lui Traian Băsescu. Evident. Apropo, de cine ar fi urmat să fie folosit?
Şi, în sfârşit, fostul ministru de interne Dan Nica descoperă (oripilat, nu?) că în sectorul 3 din Bucureşti figurează „zeci–sute” de persoane la aceeaşi adresă, şi că există numeroase astfel de adrese dubioase în sector. Primarul sectorului 3, Liviu Negoiţă, îi explică fostului ministru de interne că acele persoane au înscrise pe cărţile de identitate adrese fictive încă din mandatul fostul primar pesedist şi că în legătură cu această faptă au fost sesizate organele de urmărire penală. Inutil. Fostul ministru Nica se face că nu pricepe — sau, ştiu şi eu, la cât îl duce mintea, poată că realmente nu pricepe — şi trage concluzia: înseamnă că au fost fraudate alegerile! Cum? Nu-i treaba lui Nica să explice. Adrese fictive, multe persoane, deci fraudă!
La asemenea argumente, aşteptăm cu interes decizia Curţii Constituţionale.

Telefoane electorale otrăvite

O cunoştinţă din Bucureşti primeşte un telefon acasă. Este ajunul primului tur de scrutin al prezidenţialelor. O voce tânără şi plăcută, de bărbat (care, în plus, dă şi un nume), întreabă politicos dacă interlocutorul este dispus să-i acorde câteva minute din timpul său pentru un sondaj de opinie în legătură cu alegerile prezidenţiale. Primind acceptul, vocea tânără şi politicoasă pune câteva întrebări de ordin general, după care, în final vin întrebările cheie: Ştiaţi că fratele preşedintelui Traian Băsescu s-a ocupat de trafic de arme, vândute inclusiv teroriştilor? Interlocutorul răspunde: Da, am auzit. Ştiaţi că preşedintelui Traian Băsescu îi cam place să bea? Interlocutorul răspunde: Da, ştiu. Vocea de la telefon continuă: În aceste condiţii îi veţi mai acorda votul dumneavoastră preşedintelui Traian Băsescu?
(În treacăt fie spus, interlocutorul răspunde: Da.)

Electoratul român

Privim în jur şi ce vedem? O mare de nesimţire şi de mizerie, revărsată pe străzi, în pieţe, pe şosele, în locurile de picnic, în instituţiile publice, în spitale şi la dispensare — nu e loc să nu fie atins de indolenţă, de mizerie şi de mârlănie. Nu-i de mirare că mulţi au simţit îndemnul să părăsească pentru totdeauna această ţară care, după cum spune o snoavă, e foarte frumoasă, păcat doar că-i locuită.
Iar despre electoratul român se spune că-i needucat, imatur, impulsiv şi dominat de un sentimentalism de proastă calitate.

Şi totuşi…

La alegerile prezidenţiale din anul 2000 s-a ajuns în situaţia aberantă ca electoratul român să aibă de ales, în turul al doilea, între Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor. Tusea şi junghiul. Am auzit oameni care au spus (şi mă număr printre aceştia) că înainte cu o săptămână li s-ar fi uscat mâna dacă ar fi fost în situaţia să voteze cu Iliescu. Şi totuşi în turul al doilea au făcut-o: s-au dus cu mic cu mare la urne, şi-au învins greaţa şi au votat pentru comunistul Ion Iliescu. Numai pentru a împiedica o nulitate agresivă şi primitivă să se instaleze în fruntea ţării. Drept e că acelaşi electorat trimisese, luând totul à la légère, în bună tradiţie balcanică, aceeaşi nulitate în turul al doilea. În România s-a întâmplat: spiritul de responsabilitate a învins în ceasul al unsprezecelea. În Austria lui Jörg Haider, nu.

În ajunul Referendumului din acest an, privind reducerea numărului parlamentarilor şi înlocuirea parlamentului bicameral cu unul unicameral, câteva organizaţii neguvernamentale au atras atenţia opiniei publice asupra pericolului ca simultaneitatea referendumului cu primul tur de scrutin al prezidenţialelor să-l avantajeze pe organizatorul referendumului, preşedintele în exerciţiu. Mai mult decât atât, respectivele organizaţii s-au adresat Curţii de Apel Bucureşti. Unde, în treacăt fie spus, nu au obţinut câştig de cauză.
Dar iată că electoratul român se prezintă la urne, ba chiar — ceea ce puţini se aşteptau să se întâmple — într-un număr suficient pentru ca referendumul să fie validat, şi optează în proporţie covârşitoare pentru parlament unicameral şi un număr mai mic de parlamentari, fără a-i da preşedintelui în exerciţiu mai multe voturi decât ar fi făcut-o în absenţa referendumului. Dovedind astfel, ce? Că organizaţiile neguvernamentale — Pro Democraţia şi Agenţia de Monitorizare a Presei — s-au înşelat. Nu spun mai mult. Poate cu altă ocazie.
Acelaşi electorat dovedeşte un remarcabil discernământ atunci când se pronunţă într-o proporţie covârşitoare, de circa 89%, în favoarea reducerii numărului parlamentarilor, dar manifestă unele rezerve faţă de trecerea la un parlament unicameral, în proporţie de doar 77%, dovedind astfel că meditează asupra posibilităţii ca parlamentul bicameral să aibă un ce în plus fată de cel unicameral.

Cât despre alegerile prezidenţiale, acum după primul tur de scrutin, se poate vedea cu uşurinţă cum electoratul român i-a plesnit peste bot — sper că decisiv — pe Becali, Oprescu şi chiar pe tribunul de la Butimanu. Deşi acelaşi electorat i-a acordat lui Oprescu, cu ceva timp în urmă, învestitura de primar al Capitalei şi i-a trimit în Parlamentul european, spre ruşinea României, pe Tudor şi pe Becali.

Dar… ăsta este electoratul român. Cu bune şi cu rele.
Şi poate că nu-i totuşi chiar aşa o mare pacoste că ţara numită România e locuită. Om trăi şi om vedea.