Category Archives: Eterul toxic

L.N. Tolstoi şi „sugestia în masă”

Poate că nu este un lucru foarte cunoscut, dar Tolstoi a fost un vehement contestatar al lui Shakespeare. Nu în sensul că i-ar fi contestat paternitatea operelor, cum s-a întâmplat cu alţi contestatari, ci că a contestat pur şi simplu arta faimosului dramaturg. Tosltoi are şi argumente în acest sens, pe care le prezintă într-un eseu scris la sfârşitul vieţii: „Despre Shakespeare şi despre dramă” (1909). (V. şi traducerea în engleză.) Argumentele, axate prioritar pe „Regele Lear”, dramă pe care a ales-o tocmai pentru că întruneşte, se pare, cele mai multe adeziuni ale criticilor, ţin de neverosimilul comportamentului personajelor, de un limbaj nefiresc de sofisticat şi lipsit de orice specific al personajului etc. Cum nu mi-am propus să detaliez atitudinea critică a lui Tolstoi faţă de Shakespeare, adăugând eventual şi numele altor contestatari celebri, precum Voltaire sau Bernard Shaw (deşi subscriu în mare parte la argumentaţia sa), reţin doar consideraţiile prozatorului rus despre mecanismele hipertrofierii percepţiei unor evenimente şi fenomene de-a lungul istoriei omenirii.

„(…)[A]m întâlnit la fanii lui Shakespeare exact aceeaşi atitudine pe care am întâlnit-o şi care se întâlneşte de obicei la adepţii oricăror dogme, adoptată nu din raţiune ci din credinţă. (…) Explicaţia acestei faime uluitoare nu este decât una: faima este rezultatul uneia din acele sugestii în masă care s-au exercitat dintotdeauna şi se exercită asupra oamenilor. Asemenea sugestii au existat mereu şi există în cele mai diferite domenii ale vieţii. Ca exemple frapante de asemenea sugestie, considerabile ca importanţă şi ca amploare, putem cita cruciadele din Evul Mediu (…), ca şi frecventele cazuri de sugestie, şocante prin absurditatea lor, precum credinţa în vrăjitoare, în utilitatea torturii pentru aflarea adevărului, căutarea elixirului vieţii, a pietrei filozofale, sau pasiunea pentru lalele, evaluate la câteva mii de guldeni bulbul, care a cuprins Olanda.”

Tolstoi acordă o atenţie specială „fabricării” unor evenimente de amploare de către presă; ceea ce, evident, se aplică cu atât mai mult astăzi, în epoca „celei de-a patra puteri în stat” şi a goanei după „rating”.

„Dezvoltându-se presa, s-a ajuns ca de îndată ce un fenomen oarecare, urmare a unor circumstanţe întâmplătoare, capătă o importanţă cât de puţin marcantă faţă de altele, organele de presă să consemneze neîntârziat această importanţă.

Îndată ce presa a semnalat importanţa fenomenului, publicul îi acordă şi mai multă atenţie. Atenţia publicului motivează presa să studieze fenomenul încă şi mai atent, şi mai amănunţit. Interesul publicului creşte, iar organele de presă, intrând în concurenţă între ele, reacţionează la cerinţelor publicului.

Publicul se interesează şi mai mult; presa acordă fenomenului şi mai multă importanţă. Aşadar, importanţa evenimentului, crescând tot mai mult, precum bulgărele de zăpadă, capătă o evaluare total neconcordantă cu însemnătatea sa, iar această exagerare, dusă adesea până la demenţă, se menţine atâta vreme cât concepţia despre lume a liderilor de presă şi a publicului rămâne neschimbată. Există nenumărate exemple de asemenea discrepanţe între evaluare şi fond, care astăzi, ca urmare a interacţiunii presei cu publicul, apar în cazul celor mai neînsemnate fenomene. Un exemplu frapant de astfel de interacţiune între public şi presă este recenta afacere Dreyfus, care a tulburat întreaga lume. A apărut suspiciunea că un căpitan din Statul Major francez se face vinovat de trădare. Dat fiind însă că respectivul căpitan era evreu, sau din cauza unor dezacorduri interne între părţi din societatea franceză, acestui eveniment presa i-a acordat un interes oarecum excepţional, deşi altor evenimente asemănătoare, care apar în mod repetat, nu li se acordă nicio atenţie nu doar în lume, dar nici în rândurile militarilor francezi. Publicul s-a arătat interesat. Organele de presă, la concurenţă între ele, au început să prezinte, să examineze, să discute evenimentul, publicul a început să se intereseze şi mai mult, presa a reacţionat la cerinţele publicului şi bulgărele de zăpadă a început să crească şi a tot crescut sub ochii noştri, încât n-a mai rămas familie în care să nu apară dispute despre l’affaire. (…) Străini, pe care nu i-ar fi interesat nicicum chestiunea dacă ofiţerul francez a trădat sau n-a trădat, oameni care, mai mult, nu ştiau nimic despre mersul evenimentelor, s-au trezit împărţiţi, unii pentru, alţii contra lui Dreyfus, şi cum se întâlneau, se şi porneau să discute şi să se certe, unii afirmându-i cu convingere vinovăţia, alţii negându-i-o cu aceeaşi convingere.”

Nu m-aş grăbi să aplic „teoria” lui Tolstoi la nenumăratele fenomene contemporane care, prin amploarea şi prin absurditatea lor, au ajuns să frizeze demenţa. Mă limitez doar la o anumită operă de „artă”, în jurul căreia guvernul, ajutat de unele cercuri „elitiste”, a declanşat o adevărată isterie naţională, asimilând respectiva operă cu marile evenimente ale istoriei românilor şi încercând să-i culpabilizeze pe români pentru absenţa simţului istoriei.

Să fim serioşi. Dacă ceva nu a lipsit românilor de-a lungul istoriei a fost tocmai un anume simţ al măsurii. O anumită… cuminţenie a pământului!

Ce a fost „normal” în totalitarism?

Un film de pe vremuri se dă la televiziunea publică: „Liceenii”. (Aflu de pe Internet că datează din 1986 şi că a fost regizat de Nicolae Corjos.) Wikipedia zice că-i un film „de dragoste”. O fi. L-am urmărit preţ de câteva minute, ca să-mi dau seama — de fapt, să-mi reamintesc — cam cum se tratau asemenea teme pe vremea totalitarismului. Petreceri, veselie, liceene cu fustă reglementară, o palmă şi jumătate mai jos de genunchi, Cristina Deleanu în rol de directoare a liceului, de care îmi amintesc cu o strângere de inimă cu cât patos declama „omagiu conducătorului iubit”, responsabilităţi şcolăreşti şi responsabilităţi profesorale, tot tacâmul… L-am urmărit până la o secvenţă în care un personaj cocoţat pe o scenă zice: „În numele organizaţiei de tineret din uzina noastră, vă mulţumim stimaţi tovarăşi…” Impresia mea este că nu-i un „film de dragoste” ci un film „de propagandă”. (Să nu uităm că toţi angajaţii Televiziunii Române, repet, toţi, erau consideraţi în vechiul regim activişti de partid. Cine a uitat asta înseamnă nu că are memoria scurtă ci că o are „selectivă”.) Presupun că sunt mulţi actori — dacă nu toţi — care apreciază filmul „Liceenii”, în care au jucat, pentru că, nu-i aşa? indiferent de regim, au jucat bine — şi-au făcut datoria faţă de artă şi faţă de valorile universale ale tinereţii. Presupun că cineva are a se mândri post factum pentru că, de pildă, sintagma „organizaţia de tineret” (şi altele asemenea), este rostită ciuntit, omiţând cuvântul fatidic: comunist. Cu explicaţia: Am evitat şi eu cât am putut rigorile regimului! Sau — ar fi chiar culmea! — m-am opus rigorilor regimului!

Mulţi vor spune: se putea face artă autentică sub regimul comunist. Aş fi dispus să recunosc, cum spuneam mai sus, cu o strângere de inimă. Da, piese din antichitate, piese din Renaştere… Da, se mai strecurau. Dar, de fapt, nu, nu se putea face artă autentică sub regimul comunist. De ce? Pentru că regimul comunist a fost unul criminal şi pentru că chiar şi ceea ce părea autentic avea drept scop să dea o aparenţă de normalitate. Şi prin asta cauţiona regimul: libertate „sub acoperire”. Iar dacă totuşi s-a făcut ceva bun — nu sunt primul care o observă — s-a făcut nu fiindcă regimul a permis, necum să îl fi sprijinit, ci în pofida regimului. Sunt sătul de Gogu-Răduleşti cu suflet bun în plin regim criminal.

Unii ar spune că Hitler a făcut autostrăzi bune, că a rezolvat problema şomajului, a inflaţiei şi altele asemenea. Ar observa, probabil, că îl aprecia pe Richard Wagner şi că îi frecventa operele, pe care le găsea numai bune pentru regimul nazist. Că prin preţuirea pe care i-a arătat-o, Hitler nu l-a maculat pe Richard Wagner. Nu, desigur, nu l-a maculat. Dar mie tot mi se pare că este indecent şi imoral să afirmi că Hitler a făcut şi lucruri bune. Chiar dacă le-a făcut! După cum mi se pare indecent şi imoral să afirmi că Ceauşescu — sau regimul comunist — a făcut şi lucruri bune. Nu mai vorbesc de cei ce consideră că a făcut mai ales lucruri bune!

Leni Riefenstahl, fotografa care a imortalizat „realizările” regimului nazism şi übermensch-ul arian, n-a fost, după părerea mea, o criminală ci o visătoare de pe altă lume, una imaginată de mintea ei. Dar uitaţi-vă la nemernicii care îl aplaudau pe Ceauşescu, în picioare, în Sala Palatului, la congrese. Uitaţi-vă la mutrele lor posomorâte strigând „Ura!” Lumea lor nu era imaginată de minţile lor. Ştiau exact pe ce lume trăiesc. Ştiau exact ce aplaudă. Şi totuşi aplaudau, cu mutrele lor posomorâte, cenuşii. Nu, alături de ei este de neconceput să fi existat ceva normal sub comunism.

HotNews şi neo-cenzura

Pe la începutul lunii aprilie, un blogger, „mutsunake” (închipuiţi-vă!), a fost indignat (indignată?) de o afirmaţie a Mihaelei Rădulescu, denigratoare la adresa gay-ilor. I-a dat o replică caustică pe un blog mai aparte („Scrisoare deschisă Mihaelei Rădulescu”), replică care a fost preluată de HotNews, pe SmartWoman. Iată un extras:

„Nu e treaba părinților ce e în chiloții copiilor. Și dacă va fi gay și va avea parte de talibani care îi spun că e «anormal», care îi cer să se «abțină», să se ascundă, să trăiască rușinea discriminării, știți, doamnă, ce-am să fac? Am să-l iau în brațe, am să-l sărut și-am să-l învăț cum să-i bage în pizda mă-sii, doamnă. Și-apoi am să fac același lucru și cu partenerul lui. Pentru că lumea MEA, în care vreau să trăiesc cu ai mei, doamnă, n-are loc de fundamentalism. De ură. De bigotism. De discriminare. De stăpâni și sclavi.”

La această luare de atitudine, am vrut să fac un comentariu, cel de mai jos:

„Dacă aş fi homosexual, dorindu-mi să înving aversiunea heterosexualilor din jur, spre nu mai fi nevoit să-mi ascund înclinaţia sexuală, ci, dimpotrivă, să mi-o afirm răspicat, ba chiar cu oarece mândrie, cum văd că se poartă; şi de ar fi ca pentru asta să mă apere un individ ca dv. [mă refeream la «mutsunake»], spurcat la gură şi de o agresivitate stridentă, sunt sigur că aş prefera să mă ascund în continuare. Sunteţi, în ura dv. împotriva „talibanilor” intoleranţi, atât de plin de sarcasm şi de ură, încât, ca un ne-psihiatru ce sunt [fiindcă «mutsunake» afirma că e psihiatru!], mă întreb: oare ce poate să ascundă această ură? Sunteţi cumva antisemit (având în vedere că Mihaela Rădulescu e, dacă nu mă înşel, evreică [sau în orice caz convertită la iudaism, adaug acum])? Că văd că, de înverşunat ce sunteţi, aţi uitat să vă divulgaţi până şi identitatea. E atât de ruşinoasă identitatea asta a dv.? Singur nu sunteţi Sorin Oprescu? Vă mărturisesc că îmi sugeraţi atât de pregnant «stilul» primarului general, că parcă îi aud şi vocea — cu «doamnă» în sus, «doamnă» în jos; dar nu oricum ci, aşa, şmechereşte, cum ar veni… Şi apropo, mă amuză să văd că şi comentariile sunt toate, cu o excepţie sau două, anonime. Numai oameni plini de curaj pe-aici! Ce ţi-e şi cu responsabilitatea asta a opiniilor! Cu totul altceva decât libertatea de opinie!”

Comentariul a fost cenzurat de HotNews. Nu e prima dată când o face. Acum ceva timp, un alt comentariu mi-a fost cenzurat. Era dat la adresa guru-ului Gabriel Liiceanu şi se referea la articolul acestuia „Fie-vă milă de noi, domnule Ponta!” Comentariul a fost următorul:

„N-am găsit în articol decât o lamentaţie fără sfârşit, ridicolă şi inutilă, ca însuşi titlul. La fel de inutilă ca şi — la vremea lui — «Apelul către lichele». O înşiruire de platitudini, nimic nou, nici măcar o rememorare organizată a abuzurilor şi ilegalităţilor comise de nulitatea agresivă Ponta, cum ar fi seria de acte abuzive din vara lui 2012, a căror enumerare seacă, vrednică de un manual despre cum se subminează puterea, te cutremură mai mult decât orice comentariu. Domnului Liiceanu i-a fost vădit lene să revadă încă o dată documentele pentru a produce un text tăios, succint şi la obiect. Altfel, n-ar mai fi lălăit-o cu acea sistematizare facilă a non-personajului Ponta pe tipuri de non-calităţi, ca şi cum toate acelea n-ar fi fost cunoscute şi arhicunoscute. Să nu uităm că pe HotNews nu se uită privitorii Antenei 3 şi nici ai lui «Ghiţă» TV. Cât despre nulitatea agresivă Ponta, pariem că la prima sa apariţie publică va spune: «Dacă mi se dă atâta atenţie, tre’ să recunoaşteţi că persoana mea contează. Unora le e frică de mine, asta e! Din fericire, cei ce mă apreciază sunt cei care contează»?… Punem pariu?

Gabriel Liiceanu nu le oferă celor peste un sfert de milion de cititori niciun motiv să lupte pentru a bara ascensiunea lui Ponta, ci le oferă doar cu atât mai multe motive de resemnare şi de inacţiune, cu cât Ponta este înfăţişat preponderent ca o fiinţa fără consistenţă, aproape o vedenie.

Iar îndemnul dinspre final mi se pare de-a dreptul stupid: «Nu sunteţi tentat, o clipă, să intraţi în legendă, ca prinţul Hal, pe poarta unei miraculoase convertiri? Să vă trimiteţi socrul şi pe ceilalţi dascăli ai depravării, care v-au stat alături în toţi aceşti ani, „la zece mile” de locuinţa dvs?»… Altfel spus, nulităţii agresive, non-personalităţii (şi non-persoanei!) Ponta i se atribuie un virtual fond bun şi — să vezi şi să nu crezi! — i se cere un act de generozitate! Incredibil! E ca şi cum i-ai cere unui automat să se înduioşeze.”

HotNews nu a binevoit să publice comentariul.

Foarte bine, văd că „conducerea” de la HotNews are opinii foarte ferme. Dar dacă înţelege să calce pe urmele fostului partid-stat, care avea întotdeauna dreptate şi nu admitea părere contrară „rezoluţiei” sale, prefer să am propriile mele păreri (nepublicate de Contributors sau SmartWoman) decât să mă aliniez invariabil celor agreate de „conducerea de portal și de sait” HotNews. Care păreri — vezi cele expuse nu o dată de un Dan Tăpălagă —, fie vorba între noi, sunt deseori izvodite de viscere, nu de ceea ce lui D.T. se pare că îi cam lipseşte. V. „blatul” dintre Băsescu şi Ponta. Şi câte şi mai câte.

HotNews are un public numeros, promptitudine în informarea cititorilor, un bun design al portalului, mulţi ziarişti şi mulţi colaboratori de bună calitate, foarte mulţi vizitatori — pe scurt, destule atuuri. Dar dacă opinia lor e singura care contează, prefer să rămân de aci înainte pe blogurile mele, cu vizitatorii mei atâția câți sunt, în loc să mă afişez cu opinii pe placul exclusivistului portal.

Elena Udrea, Alina Bica şi Tăpălagă (ardelean de cap)

Iată ce scrie Dan Tăpălagă pe HotNews:Udrea_Tapalaga_2

„În primul rând, un procuror şef nu are cum să-şi exercite cu imparţialitate funcţia având relaţii atât de apropiate cu politicieni, de la putere sau din opoziţie. (…) Elena Udrea a înfundat-o şi mai rău pe Alina Bica confirmând că sunt prietene bune de vreo cinci ani şi că nu era nevoie să se deranjeze serviciile până la Paris pentru că ele merg la film şi la teatru împreună. Nu înţeleg de ce nu s-a autosesizat CSM până la această oră şi de ce Alina Bica mai ocupa funcţia de procuror şef DIICOT. Culmea tupeului, Bica anunţă că a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii pentru a-i apăra reputaţia.”

Lui Dan Tăpălagă, acestui puritan al jurnalisticii româneşti, ardelean de cap, care o „vânează” de ani de zile pe Elena Udrea (vezi, printre altele, aici), probabil că i-ar suna bine un dialog la telefon între cele două ca mai jos: „Alo, Alina?” „Da. Cine-i la telefon?” „Sunt eu, Elena! Nu vrei să mergem împreună la cumpărături?” „Care Elena?” „Elena Udrea! Prietena ta!” „Îmi pare rău, nu cunosc nicio Udrea şi n-am nicio prietenă.” „Ei cum, Alina dragă, poate ai uitat! Sunt eu, prietena ta!” „Vă rog foarte mult! Eu sunt şefa DIICOT şi, dacă nu mă lăsaţi în pace, sesizez CSM-ul!”

Dacă până acum nu aveam o simpatie deosebită pentru Elena Udrea, acum, după aceste mizerii lansate de stânga bolşevică şi îmbrăţişate de presa puritană de dreapta din România, am. Aproape că îmi pare rău că sunt dator să votez într-un anumit fel pentru ca stânga mafiotă să nu vină la putere. Altfel, aş vota-o pe Elena Udrea.

Jurnalistul Robert Turcescu, pe calea mântuirii

Puţin peste o lună a trecut de la ziua „mărturisirii”, şi iată-l pe jurnalistul Robert Turcescu reapărând pe ecran, ieri seară, la o emisiune la Naşul.Tv. Avându-l interlocutor pe Radu Moraru, o gazdă vădit jenată de ipostaza în continuare ciudată a fostului său coleg de breaslă, Turcescu s-a lansat în noi mărturisiri, de fapt cam aceleaşi, toate axate pe ideea de izbăvire, de despovărare (mereu acelaşi rucsac din spinare, plin cu pietre, de care a reuşit să se descotorosească, cu ajutorul lui Dumnezeu), de bucuria purificării, de înţelegere creştinească a semenilor (care poate l-au acceptat aşa cum a devenit, sau poate l-au blamat, totuna e). Fără a repune nicio clipă în discuţie propria sa „deconspirare” de acum o lună a calităţii de ofiţer acoperit, Turcescu a făcut o translaţie directă către o nouă vinovăţie, aceea de a fi realizat — împreună cu alţi jurnalişti, de altfel — emisiuni tv gălăgioase, vulgare, în care comentatorii vorbesc unul peste altul, câte patru-cinci odată, se ceartă, se înjură, îi creează telespectatorului o stare de stres şi cultivă ura. Foarte frumos din partea lui, dar nu a putut fi sesizată nicio legătură între ofiţerul deconspirat de acum o lună şi noul său respect pentru telespectatori, altminteri perfect îndreptăţit.

Într-un final apoteotic al egalităţii între toţi oamenii, Turcescu a ţinut să afirme că jurnaliştii nu sunt nicidecum oameni deosebiţi, aşa cum se cred mulţi dintre ei, şi că, iată, omul care l-a ajutat să parcheze maşina, acolo, în preajma studioului, face de bună seamă o muncă la fel de importantă ca oricare alta, poate chiar mai importantă decât profesiunea de jurnalist… Radu Moraru afişa o jenă tot mai vădită… Pentru doi-trei lei — continua Turcescu să peroreze cu nedezminţit avânt —, „omul de la parcare” câştigă cinstit o „o bucată de pâine”, şi are toată îndreptăţirea să respingă încercarea poliţistului de a-l alunga de la îndeletnicirea sa, sugerându-i să caute un loc de muncă pe un şantier. Căci unde să mai caute, s-a întrebat cu maximă empatie fostul jurnalist, când toate şantiere sunt închise?

Îl suspectam de mult pe Turcescu de histrionism, cu uşoare alunecări spre cabotinism, dar l-am regăsit aseară în plin egocentrism, uşor deviat spre narcisism, aşa cum de altfel îi şede bine unuia care a luat-o pe calea pocăinţei. Turcescu a negat orice acuzaţie de „pasă mistică” ce i s-a adus. Şi bine a făcut, fiindcă ceea ce i se întâmplă acum nu-i o simplă „pasă” ci o cădere totală în misticism, mă tem că definitivă. Am mai fost martor al unor asemenea „reconfigurări” ale unora din cunoscuţii mei, şi niciunul nu şi-a mai revenit vreodată.

B1 TV, nu deveniţi Antena B1!

Am fost şi sunt în continuare un telespectator fidel al vostru chiar de când aţi început să emiteţi. Şi mulţi din cunoscuţii mei au devenit şi sunt şi astăzi fidelii voştri. Apariţia voastră pe scena media a coincis cu momentul când Realitatea TV a lui Vântu, pe care o urmăream la acea vreme, a luat-o pe arătură. Televiziunea publică, atunci ca şi acum, era, mai mult sau mai puţin, pe faţă sau mascat, aservită Puterii. Ani de zile aţi fost singurul post de televiziune din România la care m-am uitat cu plăcere, simţindu-mă seară de seară, împreună cu voi, ca într-o familie.

Nici acum nu am mare lucru să vă reproşez. Decât că aţi făcut o fixaţie cu Klaus Iohannis. V-aţi propus să faceţi tot posibilul ca Iohannis să nu iasă preşedinte al României. Şi asta, de ce? Pentru că vreţi cu tot dinadinsul să-l serviţi pe Traian Băsescu, promovându-i pupila. Nu susţin că Elena Udrea nu merită consideraţie. Dar de ce în detrimentul lui Klaus Iohannis? Mi se pare absolut regretabil, uneori de-a dreptul jenant, că vreţi să-l compromiteţi pe singurul candidat care e în stare să-l bată pe Ponta în turul al doilea, încercând să dovediţi că mitingul de duminică al Alianţei Creştin Liberale, din Piaţa Victoriei, a fost organizat cu oameni plătiţi şi că discursul lui Iohannis a fost plat şi neconvingător. (În realitate, a fost, după părerea mea, pentru prima oară când Iohannis a dovedit că este nu numai omul faptelor ci şi omul discursului — al unui discurs logic, solid şi convingător.) Mi se pare la fel de regretabil şi de jenant că încercaţi să-l puneţi pe Iohannis pe picior de egalitate cu Antonescu, accentuând faptul că acesta din urmă începe să producă o polarizare semnificativă în interiorul Partidului Naţional Liberal. Nu este aşa, şi voi ştiţi bine că nu este. Ştiţi bine că Antonescu rămâne o formă fără fond, un personaj nu numai lipsit de forţă şi de caracter, ci şi individul iresponsabil care în 2012, alături de celălalt iresponsabil, pe nume Ponta, nu a ezitat să arunce ţara în haos. Dar acum, fiindcă pare un instrument bun de subminat autoritatea lui Iohannis, îl folosiţi. Păcat. Mare păcat!

Dreapta se află şi aşa departe de unitatea care i-ar fi adus fără doar şi poate victoria în alegerile prezidenţiale. Fac un apel la voi. După zece ani de mandat, în care Traian Băsescu, cu toată natura sa conflictuală şi, să zicem, generatoare de conflicte, a făcut enorm pentru ţară, acum, la sfârşit de mandat devine pe zi ce trece tot mai vizibil că este pe cale să scape de mână frâiele raţiunii. Pentru a o promova pe Elena Udrea şi Partidul Mişcarea Populară, Băsescu pare dispus să lovească în orice îi stă în cale. Sau i se pare că îi stă în cale. Se vede treaba că puterea nu numai sminteşte, ci şi uzează, sleieşte raţiunea, întunecă minţile. Da, Băsescu are motive să-l critice pe Iohannis pentru cele întâmplate în vara lui 2012. Dar ar trebui să nu uite că Iohannis n-a fost cel care a uneltit, ci doar cela care s-a lăsat instrumentat. Şi, cum preşedintele însuşi a observat nu o dată, politica e arta compromisului, nu-i aşa? Altul mai bun — şi cu mai multe şanse — nu avem la momentul actual. Mai mult decât atât, Klaus Iohannis nu-i rău. Haideţi să încercăm România lucrului bine făcut. Nemţeşte.

Politica pe care o duce Traian Băsescu în momentul de faţă, cu sprijinul vostru, al celor de la B1 TV, va avea, dacă nu i se pune capăt neîntârziat, un singur rezultat: Ponta preşedinte. Treziţi-vă, cât încă nu-i prea târziu!

Propunere pentru Antena 3: o galerie de momâi şi-o măciucă

Ar fi mult mai simplu decât porcăiala de fiecare zi, mai puţin obositor decât o „plimbare” la ora 5: cu averea lui Felix rămasă după confiscare (sper s-ajungă), comandaţi o galerie de momâi. Ei, nu chiar à la Madame Toussaud, ar fi prea costisitor. Nişte momâi mai simple, de-ajuns să se distingă trăsăturile. Ştiu că vă irită foarte mulţi, dar, pentru economie, aţi putea să vă limitaţi la cei mai ai dracu’. Comandaţi-i cu trăsăturile îngroşate, aşa ca să-i recunoască oricare telespectator al Antenei 3 (cu posibilităţi mai limitate, ca să zic aşa). Comandaţi-i aşa cum îi făceau pe vremuri, în anii ’50, pe alde călăul Tito, cu satârul însângerat şi cu săculeţu’ cu dolari, pe alde Konrad Adenauer, cu trăsături mongoloide, slugă la Unchiu’ Sam, pe alde Eisenhower în chip de general dezmăţat, trăgând cu pistolu’ în porumbelu’ păcii — aveţi modele destule. Comandaţi-i pe: Băsescu pe primul loc, evident (cu trăsături mongoloide, ca să fie clar că toate mizeriile pe care le face se explică prin originea lui calmucă), apoi pe Laura Codruţa Kövesi, Daniel Morar, mai nou şi Camelia Bogdan, nu uitaţi de Horia Roman Patapievici şi de Pleşu (care „minte ca un porc!”), apoi colonelu’ Turcescu şi aghiotanţii lui, Emil Boc — ce mai! Îi ştiţi voi mai bine.

Andronescu antena 3_2

Aşezaţi momâile pe-un rând în studio, aşa, la vedere, într-o parte, puneţi la dispoziţie şi-o măciucă, şi îndemnaţi-i pe toţi ciuvicii care se perindă prin studioul vostru să le altoiască cu sete. Încurajaţi şi scuipatul şi să vedeţi ce-o să vă mai răcoriţi. Şi odată cu voi o să se răcorească şi telespectatorii voştri (cu posibilităţi limitate, ca să zic aşa). Menajaţi persoanele venite din partea Puterii în studio, alte Ecaterina Andronescu, Andronescu antena 3Mădălin Voicu, Ghişe sau Firea; sau spiritu’ lu’ Ponta Victor; şi cine-o mai fi. Vreau să spun că nu-i neapărat ca toţi ăştia să scuipe şi să dea cu măciuca, în rând cu ceilalţi ciuvici. Nu de alta, dar ar da rău pe la cancelariile europene. Simpla lor prezenţă în studio e o măciucă şi-un scuipat.

Schimbarea la faţă a TVR: încet dar sigur

Era imposibil să nu se întâmple. Aşteptam să văd ivindu-se noul look al Televiziunii Române încă de la preluarea puterii de către puciştii USL. Schimbările recente din culise, respectiv la nivelul conducerii, plus ale tuturor acelor şefi şi şefuleţi de la diverse niveluri, au început să-şi facă efectele. Ieri n-a fost difuzată declaraţia preşedintelui (de drept) Traian Băsescu, azi n-au fost transmise declaraţiile de la sediul PDL, mâine vom vedea ce mai urmează. Toate, lucruri care cu siguranţă nu s-ar fi întâmplat sub vechea putere. Probabil că încă n-au început schimbările brutale, în genul celor la cel mai înalt nivel. Deocamdată pare să se fi activat „iniţiativa personală” a realizatorilor, un fel de autocenzură ca pe vremuri, spre satisfacţia (dezinteresată!) a noilor stăpâni.

Iată-l bunăoară pe realizatorul Adi Bucur. A fost primul pe care l-am remarcat dând semne că vrea să se facă plăcut noilor veniţi. Nu cine ştie ce. Doar atât cât să se vadă că îşi dă silinţa. Adică situat într-o echilibristică pe muchie de cuţit, fără „a o rupe definitiv cu trecutul”. Că, cine ştie, te pomeneşti că cei vechi n-au plecat de tot!
Iată-l titrând la o „ediţie specială” de joi, 19 iulie, cu Radu Călin Cristea şi cu jurnalistul Liviu Avram: „Şeful S.T.S. nu a respectat procedurile.” Cine o afirmă? Mister. Probabil, Adi Bucur însuşi. În schimb, despre raportul MCV, văzut favorabil, titrează fără echivoc: „ÎCCJ: Raportul MCV este obiectiv.” Aici lucrurile sunt clare: Adi Bucur nu poate fi acuzat că se pronunţă de capul lui. ÎCCJ o face.

Dar moderatorul RTV îşi permite şi păreri personale, destul de groase, evident cel puţin dubitative la adresa vechii puteri. Spune Adi Bucur: „Se vorbeşte de reintroducerea vizelor pentru cetăţenii români [după ultimele evoluţii politice din ţară]. E prea mult! E apocalipsa!”… Moderatorul îi face procurorului general Laura Codruţa Kövesi un portret învăluit în ambiguităţi prezumtiv plăcute lui Ponta, Duşa sau Şova: „Doamna Kövesi forţează mâna destinului.” [Privitor la intenţia de a-i prelungi mandatul procurorului-şef al DNA] Şi continuă pe un ton cântat, insinuant, însoţindu-şi vorba de gesturi rotunjite, echivoce: „Doamna Kövesi, adusă la 33 de ani, fără rezultate deosebite, căci ce rezultate poţi să ai 33 de ani?… Tatăl său… Prietenia cu Blaga…”

Bravo, Adi Bucur, ţine-o tot aşa. Un viitor strălucit te aşteaptă. De ce să faci matale ca Liviu Avram, care pleacă de la redacţia Cotidianului atunci când o conducere dubioasă se instalează? Mai bine după zicala: Pleacă ai noştri, vin ai noştri.

Nu le-a plăcut matematica

Pe vremea mea se spunea că îmbrăţişează profesiunea de medic cei cărora nu le place matematica. Cred că observaţia era perfect valabilă în foarte multe din cazuri, având în vedere că ajungeau medici nenumăraţi tineri care nu aveau nicio vocaţie pentru medicină. În treacăt fie spus, aceeaşi observaţie cred că rămâne valabilă şi astăzi, cu deosebirea că, pe lângă aversiunea faţă de matematică, un viitor student medicinist trebuie „să facă dovada” că îi plac foarte tare banii. Vocaţia?… O vorbă de alţii inventată.

Cred că în zilele noastre foarte mulţi tineri — şi mai puţin tineri — s-au făcut ziarişti doar pentru că, la rândul lor, nu le-a plăcut matematica. Am văzut ziarişti care, comentând deciziile Guvernului de a reduce veniturile pensionarilor cu 15% au făcut afirmaţii de genul următor: Păi sigur, vor să reducă pensiile cu 15 la sută! Da’ nu se gândesc că dacă sunt doi pensionari în familie, reducerea pentru bugetul familiei este de 30 la sută!
Şi spunând asta, se uită drept la cameră, fără să clipească.

Nulitatea miliardară Becali, cutremurul din Italia şi Realitatea TV

Cutremurul din Italia a avut loc luni 6 aprilie, ora 4:30, ora României. În tot cursul zilei de luni, postul de televiziune Realitatea TV (altele n-am urmărit) a transmis din zori până noaptea târziu, până la îndobitocire, „cazul” Becali: cum Becali a fost generos cu hoţii care i-au furat maşina, cum bodyguarzii lui Becali i-au urmărit pe hoţi cu maşinile şi i-au adus în faţa „instanţei Becali”, cum acasă la Becali au venit mascaţii să-l ridice, cum Becali a ieşit pe verandă în papuci, cum Becali a fost dus la Poliţie, cum avocaţii lui Becali şi-au apărat, cu abnegaţie, clientul ş.a.m.d. Cutremurul devastator din regiunea Abruzzo a fost prezentat, pasager, la rubrica „şi altele”.

Şi toate acestea se petrec, unde? Într-o ţară care a cunoscut dezastrul provocat de cutremurul de la 4 martie ’77, care ştie ce înseamnă durerea şi distrugerea, pierderea celor dragi, care a beneficiat de solidaritatea internaţională, într-o ţară cu seismicitate ridicată, care, judecând după periodicitate, se poate aştepta oricând la un nou cutremur devastator. O ştie prea bine şi postul de televiziune Realitatea TV, deşi majoritatea redactorilor şi a reporterilor săi n-au apucat cutremurul cel mare din ’77. Abia marţi 7 aprilie, ştirea cu cutremurul din Italia a avut întâietate faţă de ştirea cu nulitatea miliardară Becali. Ca succesiune în timp, nu şi ca amploare a subiectului.

Se pretinde că subiectul Becali este important pentru societatea românească datorită implicaţiilor sale în demersurile de restabilire a autorităţii statului. (Şi totodată, adaug eu, pentru cele — vizibile de la distanţă — vizând şubrezirea autorităţii preşedintelui Băsescu.) Şi probabil de aceea prima întrebare din jurnalul de dimineaţă adresată reporterului aflat la „faţa locului”, adică la Poliţie, este: „Cum se simte Becali în arest? Cum îşi petrece Becali timpul liber?”

E o ruşine!

%d blogeri au apreciat asta: