Category Archives: Eterul toxic

Sistemul medical din România arată strălucitor la Digi24

Pintea-„Circe” de la Sănătate faţă-n faţă cu Prelipceanu. Nou mesaj către Redacția Știri de la Digi24

Din nou a făcut realizatorul dumneavoastră Cosmin Prelipceanu, azi 29 ianuarie, ora 20, o emisiune întru glorificarea PSD-ului. Având invitată o ministră a sănătăţii animată toată de elan umanist, cu ochii umezi de entuziasm şi de grija pentru OM a PSD-ului, Prelipceanu a contribuit din plin, timp de 45 de minute, înghiţind tot ce i s-a debitat, la zugrăvirea unui sistem medical românesc dacă nu de-a dreptul performant, atunci cel puţin plin de bune intenţii, doldora de investiţii, cu personal plin de abnegaţie, vorba aia, să-şi dea şi haina de pe ei, pentru îngrijirea bolnavului, neprecupeţind niciun efort ş.a.m.d. — ciorba de pe vremuri, reîncălzită. Nepregătit cu replici adecvate, nefăcând uz de statisticile devastatoare care dau măsura mizeriei reale a sistemului, realizatorul dumneavoastră s-a mărginit să pună în discuţie cazul nefericit — şi minor — al unei mici paciente căreia chirurgul i-a uitat în abdomen o faşă la o operaţie banală de acum un am. Mă şi mir că doamna ministră nu i-a dat replica cu o pensetă pe care chirurgii au uitat-o în corpul unui pacient la o operaţie în… Germania (sau în Statele unite), acum nu ştiu câţi ani! Şi a rămas mut de admiraţie când ministra s-a lăudat cu un „compartiment” de… 2 (două) paturi pentru mari arşi la Spitalul Judeţean de la Braşov.

Reclame

Prezenţe arogante la Digi24–Ştiri, lăsate fără replică

Mesaj către redacţia Ştiri a Digi24

L-am văzut pe ministrul pesedist al culturii, agresiv şi arogant, ștergând pe jos cu Cosmin Prelipceanu la emisiunea de ştiri a acestuia de azi, 14 ianuarie, ora 20. Nu-i nevoie, desigur, să vă amintesc detaliile — a scris despre ele, cu promptitudine, HotNews.

I-aş sugera lui Cosmin Prelipceanu o replică la răspunsul dat de ministru la întrebarea „Ce a căutat la Ateneu, infractorul Adrian Severin, condamnat pentru luare de mită?” C.P. ar fi putut, de pildă, să-i replice, lejer, neobrăzatului ministru, că prezenţa lui Severin la Ateneu a fost percepută de toată Europa — şi de mass-media din lumea întreagă — drept consubstanţială cu prezenţa pe străzile oraşelor din România a infractorilor agresivi proaspăt eliberaţi în urma legii pesediste a recursului compensatoriu. Că România este percepută ca una dintre cele mai corupte ţări din UE — atât de coruptă încât, iată, până şi la ceremoniile organizate de Guvern sunt invitaţi infractori”. E doar un exemplu. La fel şi cu prezenţa la Ateneu, la loc vizibil, a odraslei Vioricăi Vasilica Dăncilă.

Dar Cosmin Prelipceanu este de regulă inert, de regulă luat pe nepregătite de invitaţii săi din partea puterii. Poate vă gândiţi la un realizator mai isteţ, mai ager în replici. Şi în ultimă instanţă mai prezent. Telespectatorii dumneavoastră ar putea rămâne, în urma unor asemenea emisiuni, cu impresia că mai tot ce face puterea PSD–ALDE–UDMR este bun.

Ferească Dumnezeu să vină la putere… HotNews!

Am vrut să postez un comentariu la un articol al lui Gabriel Liiceanu, „Ţara noastră în termeni de destin”, publicat de HotNews pe data de 30 decembrie anul trecut. Comentariul — interzis de HotNews — era negativ şi ironic la adresa autorului şi a textului său. Din mai multe motive. În primul rând pentru că detest tonul general plângăcios al acestui moralist acru şi plin de ifose care este Gabriel Liiceanu în peisajul publicisticii româneşti actuale. Consider că tonul său — la fel ca şi morga sa de formator de opinie infailibil — sunt de natură, ambele, să facă deservicii ideii de solidaritate şi rezistenţei reale la asaltul actualei majorităţi parlamentare împotriva democraţiei, a justiţiei şi în general a statului de drept. Să ne amintim doar de articolul mai vechi publicat de G.L. acum doi-trei ani, tot pe HotNews, intitulat: „Fie-vă milă de noi, domnule Ponta”. Mila lui Ponta? Opoziţia din România numai de mila „domnului” Ponta nu avea nevoie în acel moment, ci, la fel ca şi acum, de energie, de acţiune, de combativitate şi de încredere în sine. În al doilea rând, m-a nemulţumit selectivitatea interesată cu care G.L. citează nume de persoane pentru a-şi ilustra afirmaţiile, alimentând astfel impresia de elitism. O elită pe sprânceană. Această impresie am mai întâlnit-o şi la numeroşi alţi comentatori. Spre exemplificare am să reamintesc modul cum editura Humanitas (al cărei patron este G.L.) prezenta acum ceva timp condiţiile de eligibilitate pentru manuscrisele propuse editurii spre publicare — citez din memorie: „Manuscrisele vor fi prezentate în formă tipărită… Desigur, dacă vă numiţi H.R. Patapievici sau M. Cărtărescu, puteţi prezenta manuscrisele şi în format electronic.” Un asemenea mod arogant şi dispreţuitor de adresare — şi de privilegiere deşănţată a unor pretinse vârfuri —, dezvăluind totodată o carenţă profundă de situare în democraţie, cred că nu aş greşi prea mult dacă aş afirma că este caz unic în lume.

În articolul recent din HotNews, G.L. „stabileşte” din nou o elită pentru uzul propriu. Cei pentru care merită să rămâi în România — consideră autorul — sunt în bună parte câţiva dintre cei pe care el îi simpatizează şi/sau se află în anturajul său, sau care publică la editura sa. Alături editorii de la… HotNews! Dintr-o mână de oameni pe care G.L. îi citează, nu mai puţin de trei sunt din echipa HotNews, inclusiv „discretul” — îl numeşte G.L. — Lucian Popescu, responsabilul cu departamentul Contributors al HotNews. Mi s-a părut de-a dreptul dizgraţios ca ditamai liderul de opinie G.L. să se dedea acestui gen de linguşeală de doi bani: să-i perie pe cei de la HotNews, unde G.L. găseşte, în permanenţă şi orice ar scrie, uşă deschisă. Şi unde bodygardul său intelectual, respectivul „discret” pe care îl citează, membru al „elitei” ad-hoc marca G.L., veghează ca moralistul să nu fie atins — cum încercam să spun în comentariu — nici măcar cu o floare, tăind cu zel comentariile ce îi sunt oricât de puţin potrivnice.

Un editor care se respectă, într-o democraţie autentică, publică toate comentariile. Desigur, cu excepţia celor care, într-un stat de drept, nu ţin seamă de limitele legale de exercitare a dreptului la liberă exprimare — v. articolul 30 din Constituţia României: „[l]ibertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. De asemenea, „[s]unt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”. La care putem adăuga, în deplină înţelegere, condiţia suplimentară ca un text prezentat să satisfacă anumite exigenţe stilistice; ca şi condiţia de încadrare, să zicem, în politica editorială a publicaţiei (cum ar fi spre exemplu delimitarea de mentalitatea acaparatoare a actualei majorităţi PSD–ALDE); deşi restricţiile în această privinţă sunt mai greu de definit.

Or, HotNews ce face? Respinge cu aroganţă cam tot ce contravine părerilor editorilor; sau li se pare lor că nu este corect din punct de vedere politic. (Poate de aici şi afinitatea cu mohorâtul filozof — mă refer la aroganţă.)

Am mai încercat să comentez în contradictoriu atitudinea lui G.L. în amintitul articol de pe HotNews referitor la Ponta. Am fost şi atunci cenzurat. Am relatat incidentul, la vremea respectivă, pe acest blog. În acelaşi articol am prezentat şi un alt caz de cenzurare pe HotNews, când am încercat să iau atitudine în privinţa modului grobian în care un alt comentator (altminteri anonim) pretindea că ia apărarea comunităţii LGBT.

Se poate spune deci că HotNews, da, e-adevărat, este o publicaţie care informează în general corect, are o poziţie de sprijinire a statului de drept, a luptei anti-corupţie, o poziţie pro-europeană ş.a.m.d., într-un cuvânt că este de partea bună a lucrurilor. Dar… cei ce în decembrie ’89 aveau o vârstă cât de cât matură trebuie că îşi amintesc cum în vechiul regim, adevărul nu era negociabil ci constituia prerogativa fostului Partid Comunist. Dacă HotNews îi calcă pe urme împiedicând dezbaterea, disputa între idei şi opinii, arogându-şi paternitatea adevărului ultim, nu prea văd cum ar putea pretinde că se deosebeşte fundamental de mentalitatea vechiului partid–stat de dinainte de Revoluţie. La fel ca şi PCR pe vremuri, HotNews ştie ce e bun pentru popor şi ce nu, ce e bine ca publicul să afle şi ce nu.

De-aia spun: ferească Dumnezeu ca HotNews să devină partid politic şi să ajungă la putere în România.

La Gaudeamus, printre infractori

Jurnalistul Mălin Bot: interviu cu Adrian Năstase şi cu Sorin Roşca-Stănescu

„Domnule Adrian Năstase, dumneavoastră sunteţi dublu infractor şi cu toate acestea rămâneţi în viaţa publică. (…) Pentru dumneavoastră de ce nu este o ruşine, de ce nu vă retrageţi? Sunteţi un infractor şi creatorul Mafiei cu care se luptă acum Direcţia Naţională Anticorupţie. De ce nu vă retrageţi?”

„Domnule Roşca-Stănescu, vă văd în fiecare seară la televiziunile infractorilor, la televiziunea infractorului Dan Voiculescu, la televiziunea multiplului inculpat Sebastian Ghiţă, făcând propagandă Mafiei. Şi vreau să vă întreb (…) e normal ca un infractor să fie toată ziua la televiziunea altui infractor şi să vorbească despre justiţie? (…) Prezenţa dumneavoastră ar fi normală numai dacă pe burtieră s-ar scrie: Sorin Roşca-Stănescu, infractor.”

Unii comentatori sunt de părere că într-o ţară democratică, cum este România, oricine are dreptul la exprimare, indiferent dacă este sau nu condamnat penal. O opinie cel puţin discutabilă, dacă ne amintim că în România Camera Deputaţilor este condusă de un infractor. O opinie discutabilă, dacă ne amintim că una din reprezentantele de frunte ale partidului aflat la guvernare, Ecaterina Andronescu, este de părere că „voinţa poporului” este mai presus de justiţie, că poporul hotărăşte în locul justiţiei. O opinie încă o dată discutabilă, dacă de amintim că PSD a fost într-adevăr ales de popor cu aproape cinzeci la sută din voturi în ciuda zecilor de condamnări penale ale membrilor săi, în ciuda atitudinii arogante, nu de puţine ori discreţionare a liderilor săi; că acum câţiva ani Dan Voiculescu, fost securist dovedit, a fost ales senator în circumscripţia sa, cu 70 la sută din voturi; că un individ a fost ales primar în timp ce se afla la puşcărie; şi în general dacă avem în vedere că electoratul tolerează hoţia cu condiţia ca cei aleşi să „facă ceva pentru popor”; că aleşii guvernează cu precădere spre propriul lor beneficiu.

Avem deci un electorat cu serioase carenţe de cultură politică. Cu ce credit se prezintă infractorii cu ştaif în faţa publicului — la televiziune şi în alte medii — şi se pronunţă în chestiuni de atitudine civică şi de justiţie? Şi cu ce consecinţe asupra educaţiei politice a electoratului. Bun, de acord, legea nu le interzice. Dar nu are nimeni datoria să explice cât de indecente şi mai ales nocive sunt apariţiile publice ale infractorilor?

Şi o menţiune specială pentru jurnalistul Mălin Bon. Este pentru prima oară când văd că se pot spune cele mai dure păreri faţă în faţă cu cei vizaţi, fără pic de încrâncenare dâmboviţeană.

Hai la lupta cea mare…

Comentariu pe marginea unui articol din Vatra: Vladimir Borţun – „Mărirea şi decăderea noului reformism de stânga”

Văzând titlul articolului, am tresărit neliniştit: cum, nu cumva autorul atacă Stânga? Să fie oare posibil aşa ceva? M-am liniştit însă: autorul deplânge doar acea Stângă care pe vremea lui Gheorghiu–Dej ar fi fost taxată de deviaţionism de dreapta. Şi înfierată. Ei, aşa mai merge. Că Stânga nu mai e de-ajuns de stânga în ziua de azi, că e prea social-democrată, cu asta, da, sunt perfect de acord. Social-democraţia e chiar mai periculoasă şi mai înşelătoare decât conservatorismul şi liberalismul. Stalin însuşi o considera astfel.

Sunt de acord şi cu ideea că politicile de austeritate instituite în unele ţări europene sunt un semn al eşecului UE. Păi austeritatea actuală nici nu e autentică. Ia să ne amintim de austeritatea comunistă din România anilor ’80. Aia da, austeritate!

Am reţinut ideea: „Alternativa la internaţionalismul capitalului nu e naţionalismul, ci internaţionalismul claselor lucrătoare şi al forţelor de stânga.” Excelent spus! Şi mult mai elegant decât învechitul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”

„Clasa capitalistă (…) trebuie (…) deposedată de puterea sa economică şi politică.” Evident: naţionalizarea! Asta e soluţia. Unica soluţie. Că s-a încercat în România şi în toate ţările din estul Europei? Ei, şi? Nu s-a încercat destul. Au fost comise erori. Aşa că tot ce a fost rămâne perfect actual: „Vremurile pe care le trăim fac socialismul să fie nu doar un ţel dezirabil pe termen lung, ci o necesitate tot mai urgentă.” Bineînţeles! Deja am aşteptat prea mult!… Cum să procedăm? Autorul o spune pe şleau citându-l pe Marx. Care înţeleg că spunea că a aştepta din partea statului permisiunea de a trece la schimbări radicale este „cretinism parlamentar”. Pe bună dreptate îl citează autorul pe Marx. Ceea ce nu înţeleg la autor este acea sfială de a recurge la vechile sintagme: adică de ce „clasa lucrătoare”, şi nu aşa cum eram obişnuiţi de pe vremuri, „clasa muncitoare”? Spune-o, tovarăşe, clar si răspicat. N-ai niciun motiv de jenă. CLASA MUNCITOARE!

La idei atât de strălucite, m-am învinovăţit singur că nu auzisem de autor. Aşa că l-am căutat. Şi l-am găsit. Unde, dacă nu pe Criticatac? Foarte frumos!

Iată titlul unui articol de acelaşi autor: „De ce avem nevoie de o stângă anti-UE”. Mai încape vorbă! Avem o nevoie imperioasă. UE trebuie să dispară. O doreşte şi Putin. Şi Statul Islamic. „Nu există capitalişti buni şi capitalişti răi, ci capitalişti care sunt forţaţi să facă concesii şi capitalişti care exploatează mai abitir pentru că mişcarea muncitorească şi stânga politică nu sunt suficient de puternice.” Voila! Astăzi nici nu mai îndrăznesc autorii să grăiască atât de perfect bărbătesc. Astăzi se fandosesc vorbind ba de întreprinzători… cu mai mult sau mai puţin succes… Ba de afaceri. Bagă capul în nisipul deşertului capitalist când vine vorba de exploatare. Nu există afaceri. Afacere = Exploatare. Aşa că îl fericesc pe autor: oamenii nu trebuie să uite de exploatarea omului de către om. De capitalişti. De mişcarea muncitorească. Ce vremuri erau când le întâlneam la tot pasul, în Scânteia, în Scânteia tineretului, în România liberă!…

Trebuiau demascaţi cu hotărâre cei ce manipulează opinia publică. „Marea contra-reformă neoliberală (…) nu este decât procesul istoric de demantelare a concesiilor făcute după Al Doilea Război Mondial.” Aşa este, fără îndoială. Autorii din ziua de azi mint fără ruşine vorbind de sfera de influenţă a URSS, de Komintern, de revoluţia mondială, aşa cum o visa marele Lenin. Nu-i adevărat! De fapt, n-au fost decât nişte concesii ale capitalului după Al Doilea Război, aşa cum le vede autorul din Vatra.

Iată adevăruri pe care puţini îndrăznesc să le rostească astăzi: „Apărută în contextul decăderii puterilor vest-europene ca puteri coloniale, UE a devenit noua faţă a colonialismului vest-european.” Şi: se „ignoră caracterul de clasă al BCE şi al UE în genere.” „Europa nu va putea fi niciodată cu adevărat unită în capitalism, căci unitatea întruchipată de UE se opreşte acolo unde se opresc interesele comune ale diverselor elite capitaliste naţionale şi transnaţionale.” Nu s-a urmărit decât „retragerea statului din economie şi slăbirea puterii relative a clasei lucrătoare” şi „subordonarea economiilor periferice din sudul şi estul Europei intereselor capitalului din nord-vest. Subordonarea e de mult evidentă în cazul periferiei estice din care facem şi noi parte, de la privatizările pe care am fost forţaţi să le facem pentru a intra în UE la profiturile pe care corporaţiile occidentale le fac aici fără să plătească un leu în taxe, pentru că legislaţia europeană le permite asta.” Păi sigur că da: privatizările! Iată răspunsul la mizeria pe care o trăim cu toţii. Şi nu ştiam de ce. Nu foştii ştabi comunişti, nu fosta Securitate, cu şacalii ei reciclaţi în oameni de afaceri. Nu Voiculescu, nu Vântu, nu Popoviciu, nu Pescariu, nu Truică, sub oblăduirea lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu. Nu Dragnea, nu Tăriceanu, aşa cum credeam cu toţii, ca nişte ignoranţi ce suntem. Nu. UE e de vină pentru toate. „În capitalism, democraţia e respectată doar atât timp cât e compatibilă cu interesele structurale ale capitalului.” Zic unii cârcotaşi că „produsul intern brut pe cap de locuitor ar fi crescut de patru ori în România în perioada 1998-2015 (respectiv cu 303%)” Că, cică, am fi „pe locul al optulea în topul evoluţiei PIB per capita în lume” (Capital, 21.10.2016] Aiurea! Propagandă!

Nu facem ceea ce ar trebui să facem. „Primul pas ar fi recuperarea suveranităţii”. Adică ieşirea din UE, nu? „Ceea ce nu ţine de naţionalism ci (…) de cea mai elementară noţiune de democraţie, adică dreptul unui popor de a-şi alege în mod democratic un guvern pe baza unui program pe care apoi acel guvern să-l şi poată implementa.” Adică PSD, Dragnea, Grindeanu, Tudose. Ş.a.m.d.

Ce urmează? Un „control asupra capitalului”. Control strict! Şi: „naţionalizarea marilor întreprinderi şi a serviciilor publice; planificarea economiei în serviciul oamenilor [Comitetul de Stat al Planificării], al nevoilor reale ale economiei şi ale comunităţilor; înfiinţarea de comitete democratice [ale oamenilor muncii] de planificare în fiecare sector al economiei, cu accent pe cele cu un potenţial deosebit, ca agricultura şi turismul; instaurarea controlului democratic al lucrătorilor în fiecare sector şi la fiecare nivel al economiei; mobilizarea claselor lucrătoare şi ale mişcărilor de stânga (…) şi pentru lansarea unei lupte comune împotriva UE şi în vederea unui front internaţional socialist.” Adică Internaţionala. Dar mult n-o să le mai meargă. Deja încrederea românilor în UE a scăzut cu 6 puncte procentuale, ajungând sub media europeană. Tot înainte, tovarăşi!

Şi bibliografia? Russia Today? Sputnik?…

Era păcat ca o publicaţie electronică remarcabilă ca Criticatac să nu aibă o versiune tipărită. Mă bucur că i-o oferă revista Vatra.

…Internaţionala prin noi s-o făurim!

L.N. Tolstoi şi „sugestia în masă”

Poate că nu este un lucru foarte cunoscut, dar Tolstoi a fost un vehement contestatar al lui Shakespeare. Nu în sensul că i-ar fi contestat paternitatea operelor, cum s-a întâmplat cu alţi contestatari, ci că a contestat pur şi simplu arta faimosului dramaturg. Tosltoi are şi argumente în acest sens, pe care le prezintă într-un eseu scris la sfârşitul vieţii: „Despre Shakespeare şi despre dramă” (1909). (V. şi traducerea în engleză.) Argumentele, axate prioritar pe „Regele Lear”, dramă pe care a ales-o tocmai pentru că întruneşte, se pare, cele mai multe adeziuni ale criticilor, ţin de neverosimilul comportamentului personajelor, de un limbaj nefiresc de sofisticat şi lipsit de orice specific al personajului etc. Cum nu mi-am propus să detaliez atitudinea critică a lui Tolstoi faţă de Shakespeare, adăugând eventual şi numele altor contestatari celebri, precum Voltaire sau Bernard Shaw (deşi subscriu în mare parte la argumentaţia sa), reţin doar consideraţiile prozatorului rus despre mecanismele hipertrofierii percepţiei unor evenimente şi fenomene de-a lungul istoriei omenirii.

„(…)[A]m întâlnit la fanii lui Shakespeare exact aceeaşi atitudine pe care am întâlnit-o şi care se întâlneşte de obicei la adepţii oricăror dogme, adoptată nu din raţiune ci din credinţă. (…) Explicaţia acestei faime uluitoare nu este decât una: faima este rezultatul uneia din acele sugestii în masă care s-au exercitat dintotdeauna şi se exercită asupra oamenilor. Asemenea sugestii au existat mereu şi există în cele mai diferite domenii ale vieţii. Ca exemple frapante de asemenea sugestie, considerabile ca importanţă şi ca amploare, putem cita cruciadele din Evul Mediu (…), ca şi frecventele cazuri de sugestie, şocante prin absurditatea lor, precum credinţa în vrăjitoare, în utilitatea torturii pentru aflarea adevărului, căutarea elixirului vieţii, a pietrei filozofale, sau pasiunea pentru lalele, evaluate la câteva mii de guldeni bulbul, care a cuprins Olanda.”

Tolstoi acordă o atenţie specială „fabricării” unor evenimente de amploare de către presă; ceea ce, evident, se aplică cu atât mai mult astăzi, în epoca „celei de-a patra puteri în stat” şi a goanei după „rating”.

„Dezvoltându-se presa, s-a ajuns ca de îndată ce un fenomen oarecare, urmare a unor circumstanţe întâmplătoare, capătă o importanţă cât de puţin marcantă faţă de altele, organele de presă să consemneze neîntârziat această importanţă.

Îndată ce presa a semnalat importanţa fenomenului, publicul îi acordă şi mai multă atenţie. Atenţia publicului motivează presa să studieze fenomenul încă şi mai atent, şi mai amănunţit. Interesul publicului creşte, iar organele de presă, intrând în concurenţă între ele, reacţionează la cerinţelor publicului.

Publicul se interesează şi mai mult; presa acordă fenomenului şi mai multă importanţă. Aşadar, importanţa evenimentului, crescând tot mai mult, precum bulgărele de zăpadă, capătă o evaluare total neconcordantă cu însemnătatea sa, iar această exagerare, dusă adesea până la demenţă, se menţine atâta vreme cât concepţia despre lume a liderilor de presă şi a publicului rămâne neschimbată. Există nenumărate exemple de asemenea discrepanţe între evaluare şi fond, care astăzi, ca urmare a interacţiunii presei cu publicul, apar în cazul celor mai neînsemnate fenomene. Un exemplu frapant de astfel de interacţiune între public şi presă este recenta afacere Dreyfus, care a tulburat întreaga lume. A apărut suspiciunea că un căpitan din Statul Major francez se face vinovat de trădare. Dat fiind însă că respectivul căpitan era evreu, sau din cauza unor dezacorduri interne între părţi din societatea franceză, acestui eveniment presa i-a acordat un interes oarecum excepţional, deşi altor evenimente asemănătoare, care apar în mod repetat, nu li se acordă nicio atenţie nu doar în lume, dar nici în rândurile militarilor francezi. Publicul s-a arătat interesat. Organele de presă, la concurenţă între ele, au început să prezinte, să examineze, să discute evenimentul, publicul a început să se intereseze şi mai mult, presa a reacţionat la cerinţele publicului şi bulgărele de zăpadă a început să crească şi a tot crescut sub ochii noştri, încât n-a mai rămas familie în care să nu apară dispute despre l’affaire. (…) Străini, pe care nu i-ar fi interesat nicicum chestiunea dacă ofiţerul francez a trădat sau n-a trădat, oameni care, mai mult, nu ştiau nimic despre mersul evenimentelor, s-au trezit împărţiţi, unii pentru, alţii contra lui Dreyfus, şi cum se întâlneau, se şi porneau să discute şi să se certe, unii afirmându-i cu convingere vinovăţia, alţii negându-i-o cu aceeaşi convingere.”

Nu m-aş grăbi să aplic „teoria” lui Tolstoi la nenumăratele fenomene contemporane care, prin amploarea şi prin absurditatea lor, au ajuns să frizeze demenţa. Mă limitez doar la o anumită operă de „artă”, în jurul căreia guvernul, ajutat de unele cercuri „elitiste”, a declanşat o adevărată isterie naţională, asimilând respectiva operă cu marile evenimente ale istoriei românilor şi încercând să-i culpabilizeze pe români pentru absenţa simţului istoriei.

Să fim serioşi. Dacă ceva nu a lipsit românilor de-a lungul istoriei a fost tocmai un anume simţ al măsurii. O anumită… cuminţenie a pământului!

Gay, da — ateu… Doamne fereşte!

Acum ceva timp, HotNews susţinea pe SmartWoman o campanie deşănţată nu atât în apărarea gay-lor cât mai ales împotriva celor care erau de altă părere decât cea „oficială” HotNews. Cum s-ar spune, era categoric împotriva discriminării pe bază de orientare sexuală.
HotNews_Ateu declarat
Astăzi HotNews schimbă calimera, publicând un articol cu titlul: „Cine este Horia Nasra, noul preşedinte PSD Cluj anunţat de Liviu Dragnea: ateu declarat, pe jumătate sirian (…)”. Altfel spus, gay da, ateu (declarat!) în politică, Doamne Fereşte! După cum tot câh este şi un politician (pe jumătate) sirian.

Dacă HotNews, campioana „deschiderii” în presa românească, nu se jenează să se afişeze cu asemenea păreri, vă puteţi închipui ce şanse ar avea un Barack Obama sau un Sadiq Khan, proaspătul instalat primar al Londrei, să fie aleşi în România.

Ce a fost „normal” în totalitarism?

Un film de pe vremuri se dă la televiziunea publică: „Liceenii”. (Aflu de pe Internet că datează din 1986 şi că a fost regizat de Nicolae Corjos.) Wikipedia zice că-i un film „de dragoste”. O fi. L-am urmărit preţ de câteva minute, ca să-mi dau seama — de fapt, să-mi reamintesc — cam cum se tratau asemenea teme pe vremea totalitarismului. Petreceri, veselie, liceene cu fustă reglementară, o palmă şi jumătate mai jos de genunchi, Cristina Deleanu în rol de directoare a liceului, de care îmi amintesc cu o strângere de inimă cu cât patos declama „omagiu conducătorului iubit”, responsabilităţi şcolăreşti şi responsabilităţi profesorale, tot tacâmul… L-am urmărit până la o secvenţă în care un personaj cocoţat pe o scenă zice: „În numele organizaţiei de tineret din uzina noastră, vă mulţumim stimaţi tovarăşi…” Impresia mea este că nu-i un „film de dragoste” ci un film „de propagandă”. (Să nu uităm că toţi angajaţii Televiziunii Române, repet, toţi, erau consideraţi în vechiul regim activişti de partid. Cine a uitat asta înseamnă nu că are memoria scurtă ci că o are „selectivă”.) Presupun că sunt mulţi actori — dacă nu toţi — care apreciază filmul „Liceenii”, în care au jucat, pentru că, nu-i aşa? indiferent de regim, au jucat bine — şi-au făcut datoria faţă de artă şi faţă de valorile universale ale tinereţii. Presupun că cineva are a se mândri post factum pentru că, de pildă, sintagma „organizaţia de tineret” (şi altele asemenea), este rostită ciuntit, omiţând cuvântul fatidic: comunist. Cu explicaţia: Am evitat şi eu cât am putut rigorile regimului! Sau — ar fi chiar culmea! — m-am opus rigorilor regimului!

Mulţi vor spune: se putea face artă autentică sub regimul comunist. Aş fi dispus să recunosc, cum spuneam mai sus, cu o strângere de inimă. Da, piese din antichitate, piese din Renaştere… Da, se mai strecurau. Dar, de fapt, nu, nu se putea face artă autentică sub regimul comunist. De ce? Pentru că regimul comunist a fost unul criminal şi pentru că chiar şi ceea ce părea autentic avea drept scop să dea o aparenţă de normalitate. Şi prin asta cauţiona regimul: libertate „sub acoperire”. Iar dacă totuşi s-a făcut ceva bun — nu sunt primul care o observă — s-a făcut nu fiindcă regimul a permis, necum să îl fi sprijinit, ci în pofida regimului. Sunt sătul de Gogu-Răduleşti cu suflet bun în plin regim criminal.

Unii ar spune că Hitler a făcut autostrăzi bune, că a rezolvat problema şomajului, a inflaţiei şi altele asemenea. Ar observa, probabil, că îl aprecia pe Richard Wagner şi că îi frecventa operele, pe care le găsea numai bune pentru regimul nazist. Că prin preţuirea pe care i-a arătat-o, Hitler nu l-a maculat pe Richard Wagner. Nu, desigur, nu l-a maculat. Dar mie tot mi se pare că este indecent şi imoral să afirmi că Hitler a făcut şi lucruri bune. Chiar dacă le-a făcut! După cum mi se pare indecent şi imoral să afirmi că Ceauşescu — sau regimul comunist — a făcut şi lucruri bune. Nu mai vorbesc de cei ce consideră că a făcut mai ales lucruri bune!

Leni Riefenstahl, fotografa care a imortalizat „realizările” regimului nazism şi übermensch-ul arian, n-a fost, după părerea mea, o criminală ci o visătoare de pe altă lume, una imaginată de mintea ei. Dar uitaţi-vă la nemernicii care îl aplaudau pe Ceauşescu, în picioare, în Sala Palatului, la congrese. Uitaţi-vă la mutrele lor posomorâte strigând „Ura!” Lumea lor nu era imaginată de minţile lor. Ştiau exact pe ce lume trăiesc. Ştiau exact ce aplaudă. Şi totuşi aplaudau, cu mutrele lor posomorâte, cenuşii. Nu, alături de ei este de neconceput să fi existat ceva normal sub comunism.

HotNews şi neo-cenzura

Pe la începutul lunii aprilie, un blogger, „mutsunake” (închipuiţi-vă!), a fost indignat (indignată?) de o afirmaţie a Mihaelei Rădulescu, denigratoare la adresa gay-ilor. I-a dat o replică caustică pe un blog mai aparte („Scrisoare deschisă Mihaelei Rădulescu”), replică care a fost preluată de HotNews, pe SmartWoman. Iată un extras:

„Nu e treaba părinților ce e în chiloții copiilor. Și dacă va fi gay și va avea parte de talibani care îi spun că e «anormal», care îi cer să se «abțină», să se ascundă, să trăiască rușinea discriminării, știți, doamnă, ce-am să fac? Am să-l iau în brațe, am să-l sărut și-am să-l învăț cum să-i bage în pizda mă-sii, doamnă. Și-apoi am să fac același lucru și cu partenerul lui. Pentru că lumea MEA, în care vreau să trăiesc cu ai mei, doamnă, n-are loc de fundamentalism. De ură. De bigotism. De discriminare. De stăpâni și sclavi.”

La această luare de atitudine, am vrut să fac un comentariu, cel de mai jos:

„Dacă aş fi homosexual, dorindu-mi să înving aversiunea heterosexualilor din jur, spre nu mai fi nevoit să-mi ascund înclinaţia sexuală, ci, dimpotrivă, să mi-o afirm răspicat, ba chiar cu oarece mândrie, cum văd că se poartă; şi de ar fi ca pentru asta să mă apere un individ ca dv. [mă refeream la «mutsunake»], spurcat la gură şi de o agresivitate stridentă, sunt sigur că aş prefera să mă ascund în continuare. Sunteţi, în ura dv. împotriva „talibanilor” intoleranţi, atât de plin de sarcasm şi de ură, încât, ca un ne-psihiatru ce sunt [fiindcă «mutsunake» afirma că e psihiatru!], mă întreb: oare ce poate să ascundă această ură? Sunteţi cumva antisemit (având în vedere că Mihaela Rădulescu e, dacă nu mă înşel, evreică [sau în orice caz convertită la iudaism, adaug acum])? Că văd că, de înverşunat ce sunteţi, aţi uitat să vă divulgaţi până şi identitatea. E atât de ruşinoasă identitatea asta a dv.? Singur nu sunteţi Sorin Oprescu? Vă mărturisesc că îmi sugeraţi atât de pregnant «stilul» primarului general, că parcă îi aud şi vocea — cu «doamnă» în sus, «doamnă» în jos; dar nu oricum ci, aşa, şmechereşte, cum ar veni… Şi apropo, mă amuză să văd că şi comentariile sunt toate, cu o excepţie sau două, anonime. Numai oameni plini de curaj pe-aici! Ce ţi-e şi cu responsabilitatea asta a opiniilor! Cu totul altceva decât libertatea de opinie!”

Comentariul a fost cenzurat de HotNews. Nu e prima dată când o face. Acum ceva timp, un alt comentariu mi-a fost cenzurat. Era dat la adresa guru-ului Gabriel Liiceanu şi se referea la articolul acestuia „Fie-vă milă de noi, domnule Ponta!” Comentariul a fost următorul:

„N-am găsit în articol decât o lamentaţie fără sfârşit, ridicolă şi inutilă, ca însuşi titlul. La fel de inutilă ca şi — la vremea lui — «Apelul către lichele». O înşiruire de platitudini, nimic nou, nici măcar o rememorare organizată a abuzurilor şi ilegalităţilor comise de nulitatea agresivă Ponta, cum ar fi seria de acte abuzive din vara lui 2012, a căror enumerare seacă, vrednică de un manual despre cum se subminează puterea, te cutremură mai mult decât orice comentariu. Domnului Liiceanu i-a fost vădit lene să revadă încă o dată documentele pentru a produce un text tăios, succint şi la obiect. Altfel, n-ar mai fi lălăit-o cu acea sistematizare facilă a non-personajului Ponta pe tipuri de non-calităţi, ca şi cum toate acelea n-ar fi fost cunoscute şi arhicunoscute. Să nu uităm că pe HotNews nu se uită privitorii Antenei 3 şi nici ai lui «Ghiţă» TV. Cât despre nulitatea agresivă Ponta, pariem că la prima sa apariţie publică va spune: «Dacă mi se dă atâta atenţie, tre’ să recunoaşteţi că persoana mea contează. Unora le e frică de mine, asta e! Din fericire, cei ce mă apreciază sunt cei care contează»?… Punem pariu?

Gabriel Liiceanu nu le oferă celor peste un sfert de milion de cititori niciun motiv să lupte pentru a bara ascensiunea lui Ponta, ci le oferă doar cu atât mai multe motive de resemnare şi de inacţiune, cu cât Ponta este înfăţişat preponderent ca o fiinţa fără consistenţă, aproape o vedenie.

Iar îndemnul dinspre final mi se pare de-a dreptul stupid: «Nu sunteţi tentat, o clipă, să intraţi în legendă, ca prinţul Hal, pe poarta unei miraculoase convertiri? Să vă trimiteţi socrul şi pe ceilalţi dascăli ai depravării, care v-au stat alături în toţi aceşti ani, „la zece mile” de locuinţa dvs?»… Altfel spus, nulităţii agresive, non-personalităţii (şi non-persoanei!) Ponta i se atribuie un virtual fond bun şi — să vezi şi să nu crezi! — i se cere un act de generozitate! Incredibil! E ca şi cum i-ai cere unui automat să se înduioşeze.”

HotNews nu a binevoit să publice comentariul.

Foarte bine, văd că „conducerea” de la HotNews are opinii foarte ferme. Dar dacă înţelege să calce pe urmele fostului partid-stat, care avea întotdeauna dreptate şi nu admitea părere contrară „rezoluţiei” sale, prefer să am propriile mele păreri (nepublicate de Contributors sau SmartWoman) decât să mă aliniez invariabil celor agreate de „conducerea de portal și de sait” HotNews. Care păreri — vezi cele expuse nu o dată de un Dan Tăpălagă —, fie vorba între noi, sunt deseori izvodite de viscere, nu de ceea ce lui D.T. se pare că îi cam lipseşte. V. „blatul” dintre Băsescu şi Ponta. Şi câte şi mai câte.

HotNews are un public numeros, promptitudine în informarea cititorilor, un bun design al portalului, mulţi ziarişti şi mulţi colaboratori de bună calitate, foarte mulţi vizitatori — pe scurt, destule atuuri. Dar dacă opinia lor e singura care contează, prefer să rămân de aci înainte pe blogurile mele, cu vizitatorii mei atâția câți sunt, în loc să mă afişez cu opinii pe placul exclusivistului portal.

Scuipături: boierii minţii vs. eugenbarbişti

Eugenbarbiştii securişti ai lui Carmen Muşat scuipă în revista lor, Observator cultural. Dau o replică la „Apelul către lichele” al lui Liiceanu. Liiceanu apreciază — în contributors.ro —, că eugenbarbiştii scuipă în sus. Apreciere greşită. Nu, scuipă ţintit. Spre „băsiştii” boieri ai minţii. Ţintit şi cu ură. Boierii minţii le pretind eugenbarbiştilor o operă pentru a avea dreptul să scuipe. O operă de anvergura celei a boierilor minţii — Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Cornea (așa, pentru lărgirea elitei) şi (văd că și) Ioana Pârvulescu. Ei, nu! nici chiar aşa! Eugenbarbiştii securişti nu se pot ridica chiar atât de sus! Ei revendică dreptul să scuipe oricum. Şi nici boierii minţii nu scuipă în sus. Ci tot ţintit. Şi tot cu ură.

Se întâmplă cam la fel ca în disputele politice, în cele literare, în mai toate felurile de dispute din România frunzei verzi. Chiar şi în disputele private. Nimeni nu scuipă în sus, ci drept la ţintă. Problema cea mare e nu cumva să lipsească replica finală. Contează cine scuipă ultimul.

De aceea nu se mai opresc.

Elena Udrea, Alina Bica şi Tăpălagă (ardelean de cap)

Iată ce scrie Dan Tăpălagă pe HotNews:Udrea_Tapalaga_2

„În primul rând, un procuror şef nu are cum să-şi exercite cu imparţialitate funcţia având relaţii atât de apropiate cu politicieni, de la putere sau din opoziţie. (…) Elena Udrea a înfundat-o şi mai rău pe Alina Bica confirmând că sunt prietene bune de vreo cinci ani şi că nu era nevoie să se deranjeze serviciile până la Paris pentru că ele merg la film şi la teatru împreună. Nu înţeleg de ce nu s-a autosesizat CSM până la această oră şi de ce Alina Bica mai ocupa funcţia de procuror şef DIICOT. Culmea tupeului, Bica anunţă că a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii pentru a-i apăra reputaţia.”

Lui Dan Tăpălagă, acestui puritan al jurnalisticii româneşti, ardelean de cap, care o „vânează” de ani de zile pe Elena Udrea (vezi, printre altele, aici), probabil că i-ar suna bine un dialog la telefon între cele două ca mai jos: „Alo, Alina?” „Da. Cine-i la telefon?” „Sunt eu, Elena! Nu vrei să mergem împreună la cumpărături?” „Care Elena?” „Elena Udrea! Prietena ta!” „Îmi pare rău, nu cunosc nicio Udrea şi n-am nicio prietenă.” „Ei cum, Alina dragă, poate ai uitat! Sunt eu, prietena ta!” „Vă rog foarte mult! Eu sunt şefa DIICOT şi, dacă nu mă lăsaţi în pace, sesizez CSM-ul!”

Dacă până acum nu aveam o simpatie deosebită pentru Elena Udrea, acum, după aceste mizerii lansate de stânga bolşevică şi îmbrăţişate de presa puritană de dreapta din România, am. Aproape că îmi pare rău că sunt dator să votez într-un anumit fel pentru ca stânga mafiotă să nu vină la putere. Altfel, aş vota-o pe Elena Udrea.

Jurnalistul Robert Turcescu, pe calea mântuirii

Puţin peste o lună a trecut de la ziua „mărturisirii”, şi iată-l pe jurnalistul Robert Turcescu reapărând pe ecran, ieri seară, la o emisiune la Naşul.Tv. Avându-l interlocutor pe Radu Moraru, o gazdă vădit jenată de ipostaza în continuare ciudată a fostului său coleg de breaslă, Turcescu s-a lansat în noi mărturisiri, de fapt cam aceleaşi, toate axate pe ideea de izbăvire, de despovărare (mereu acelaşi rucsac din spinare, plin cu pietre, de care a reuşit să se descotorosească, cu ajutorul lui Dumnezeu), de bucuria purificării, de înţelegere creştinească a semenilor (care poate l-au acceptat aşa cum a devenit, sau poate l-au blamat, totuna e). Fără a repune nicio clipă în discuţie propria sa „deconspirare” de acum o lună a calităţii de ofiţer acoperit, Turcescu a făcut o translaţie directă către o nouă vinovăţie, aceea de a fi realizat — împreună cu alţi jurnalişti, de altfel — emisiuni tv gălăgioase, vulgare, în care comentatorii vorbesc unul peste altul, câte patru-cinci odată, se ceartă, se înjură, îi creează telespectatorului o stare de stres şi cultivă ura. Foarte frumos din partea lui, dar nu a putut fi sesizată nicio legătură între ofiţerul deconspirat de acum o lună şi noul său respect pentru telespectatori, altminteri perfect îndreptăţit.

Într-un final apoteotic al egalităţii între toţi oamenii, Turcescu a ţinut să afirme că jurnaliştii nu sunt nicidecum oameni deosebiţi, aşa cum se cred mulţi dintre ei, şi că, iată, omul care l-a ajutat să parcheze maşina, acolo, în preajma studioului, face de bună seamă o muncă la fel de importantă ca oricare alta, poate chiar mai importantă decât profesiunea de jurnalist… Radu Moraru afişa o jenă tot mai vădită… Pentru doi-trei lei — continua Turcescu să peroreze cu nedezminţit avânt —, „omul de la parcare” câştigă cinstit o „o bucată de pâine”, şi are toată îndreptăţirea să respingă încercarea poliţistului de a-l alunga de la îndeletnicirea sa, sugerându-i să caute un loc de muncă pe un şantier. Căci unde să mai caute, s-a întrebat cu maximă empatie fostul jurnalist, când toate şantiere sunt închise?

Îl suspectam de mult pe Turcescu de histrionism, cu uşoare alunecări spre cabotinism, dar l-am regăsit aseară în plin egocentrism, uşor deviat spre narcisism, aşa cum de altfel îi şede bine unuia care a luat-o pe calea pocăinţei. Turcescu a negat orice acuzaţie de „pasă mistică” ce i s-a adus. Şi bine a făcut, fiindcă ceea ce i se întâmplă acum nu-i o simplă „pasă” ci o cădere totală în misticism, mă tem că definitivă. Am mai fost martor al unor asemenea „reconfigurări” ale unora din cunoscuţii mei, şi niciunul nu şi-a mai revenit vreodată.

Elita filozofică îl imploră pe Ponta

Gabriel Liiceanu a publicat pe Contributors.ro articolul „Fie-vă milă de noi, domnule Ponta!”. Însuşi titlul articolului mi s-a părut de la început neavenit şi ridicol. Cum să faci un asemenea apel să-i fie milă unei nulităţii agresive, pe nume Ponta? Titlul echivalează cu un elogiu. Elogiu adus nulităţii! Şi mi-am zis: aşa ceva e de necitit. Am aflat însă mai apoi, de la Dan Tăpălagă, pe HotNews, că, citindu-i articolul, nu s-a putut abţine să nu-i transmită neîntârziat, în fapt de noapte, admiraţia sa neţărmurită autorului Liiceanu. Iar când am văzut că are şi peste două sute de mii de vizualizări, mi-am zis: Dumnezeule, nu numai că trebuie, dar am datoria să-l citesc şi eu!… Şi, într-adevăr, numărul de vizualizări a trecut între timp de un sfert de milion, iar numărul de comentarii a sărit de 400… Unde s-a mai întâlnit aşa ceva! Ploaie de mulţumiri peste ploaie de exclamaţii: Magistral! Fantastic! Felicitări! Genial! Minunat!…

Genial? Îmi pare rău s-o spun, n-am găsit în articol decât o lamentaţie fără sfârşit, o lamentaţie flască, ridicolă şi inutilă ca însuşi titlul. La fel de inutilă ca şi „Apelul către lichele” (la drept vorbind, un prim spot publicitar pentru un început de carieră postdecembristă). O înşiruire de platitudini, nimic nou, nici măcar o rememorare a abuzurilor şi ilegalităţilor comise de nulitatea agresivă Ponta, cum ar fi seria de acte abuzive din vara lui 2012, a căror enumerare seacă, vrednică de un manual de subminat puterea, te cutremură mai mult decât orice comentariu; sau afirmaţia cum că „După ce vom prelua controlul politic asupra DNA-ului…” vom face şi vom drege. Se tratează în schimb pe larg ascendenţa Năstase-Iliescu, cu care toată lumea e fără doar şi poate la curent şi care nu mai avea nevoie de nicio explicaţie şi de nicio reinterpretare. Domnului Liiceanu i-a fost vădit lene să revadă încă o dată documentele pentru a produce un text tăios, succint şi la obiect. Altfel, n-ar mai fi lălăit-o cu acea sistematizare facilă a non-personajului Ponta pe tipuri de non-calităţi, ca şi cum toate acelea n-ar fi fost cunoscute şi arhicunoscute. Să nu uităm că pe HotNews nu se uită privitorii Antenei 3 şi nici ai lui „Ghiţă” TV. Cât despre nulitatea agresivă Ponta, pariem că la prima sa apariţie publică va spune: „Dacă mi se dă atâta atenţie, tre’ să recunoaşteţi că persoana mea contează. Unora le e frică de mine, asta e! Din fericire, cei ce mă apreciază sunt cei care contează”?… Punem pariu?

Gabriel Liiceanu, acest încruntat şi acru sacerdot laic al Moralei literare româneşti, nu le oferă celor peste un sfert de milion de cititori niciun motiv să lupte pentru a bara ascensiunea lui Ponta, ci le oferă doar cu atât mai multe motive de resemnare şi de inacţiune, cu cât Ponta este înfăţişat preponderent ca o fiinţa fără consistenţă, aproape o vedenie.

Iar îndemnul dinspre final mi se pare de-a dreptul stupid: „Nu sunteţi tentat, o clipă, să intraţi în legendă, ca prințul Hal, pe poarta unei miraculoase convertiri? Să vă trimiteţi socrul şi pe ceilalţi dascăli ai depravării, care v-au stat alături în toţi aceşti ani, «la zece mile» de locuinţa dvs?”… Altfel spus, nulităţii agresive, non-personalităţii (şi non-persoanei!) Ponta i se atribuie un virtual fond bun şi — să vezi şi să nu crezi! — i se cere nici mai mult, nici mai puţin decât un act de generozitate! Incredibil! E ca şi cum i-ai cere unui automat să se înduioşeze.

Contestând legitimitatea folosirii de către Ponta şi ai lui a sloganului „Mândri că suntem români”, Liiceanu îi contrapune o „listă scurtă” a marilor personalităţi pentru care chiar ne putem mândri că suntem români. Lista începe cu Cuza şi sfârşeşte cu… Cărtărescu! Sigur, transpare „generozitatea” autorului, care numai şi numai din modestie îl aşează pe cel din urmă pe locul ce, nu-i aşa?, i s-ar cuveni negreşit filozofului!

Şi totuşi, nimeni nu poate contesta atracţia uriaşă suscitată de articol. Asta oare cum se explică? Părerea mea este că şi urâtul, şi hidosul atrag, exercită o seducţie malefică. Îmi amintesc cum aşteptam dialogurile televizate dintre Liiceanu şi Pleşu, pe teme diverse, deşi ştiam prea bine că cel mai probabil era să nu rămân cu nimic de pe urma lor, sau, şi mai rău, să mă enerveze abundenţa de platitudini care se debitau pe ecran într-o atmosferă de lâncezeală cenuşie, cu accente patetice căznite din partea autorului „Apelului către lichele”. Ceea ce se şi întâmpla, aproape fără excepţie… La fel, ori de câte ori trec pe dinaintea „Casei Poporului”, privirile aproape că nu mi se dezlipesc de hidoasa construcţie, care sfidează toate legile proporţiilor şi ale armoniei, toate însemnele tradiţiei, frizând kitschul. Aşa se pare că stau lucrurile: construcţiile excesive, diforme — arhitectonice sau literare — uneori atrag; cu condiţia să aibă o anume amploare, o anume extensie în timp sau în spaţiu, să violenteze anumite simţuri tenebroase ale privitorului, respectiv ale cititorului.

Cineva ar putea spune: acest individ, adică eu, prea e pornit împotriva filozofului Liiceanu; nu se poate să nu aibă ceva personal împotriva lui. Ei bine, da. Am şi o motivaţie personală. Dar nu mi se pare corect să mă a abţin, masochist, de la a-mi spune părerea numai pentru a nu fi suspectat de lipsă de obiectivitate. Iar ce am eu personal de reproşat filozofului şi directorului de editură Liiceanu o voi spune aici, pentru prima oară public.

La începutul anilor ’90 mi s-a propus de către editura Humanitas să traduc din limba rusă un volum de Memorii de Andrei Saharov. Accentuez: mi s-a propus, nu am venit eu cu propunerea. Un an de zile am muncit pe rupte, renunţând la orice după-amiază liberă, la orice weekend, împreună cu un co-traducător, la traducerea masivului volumul de 700 de pagini. După ce totul a fost gata, întreprinzătorul Liiceanu, acţionarul majoritar al editurii Humanitas, s-a gândit ce s-a gândit şi a ajuns la concluzia (tardivă) că volumul de memorii al lui Andrei Saharov cel mai probabil nu se va bucura de succes pe piaţa românească a cărţii. Cu atât mai mult cu cât ruşii, inclusiv marele disident care fusese Andrei Saharov, nu se bucură la noi de destulă simpatie. Drept care a dispus un… „neînceperea tipăririi cărţii”. Şi a dat-o disponibilă: oricare din celelalte edituri, dacă doreşte, o poate prelua. Noroc că s-a arătat interesată editura Litera. Noroc e doar un fel de a spune. Falimentara la acel moment editură Litera, condusă de doamna Viorica Oancea, sora matematicianului disident Mihai Botez, a preluat volumul, l-a tipărit şi l-a scos pe piaţă — între noi fie zis, cu destul succes în final. Numai că, intrând în faliment, n-a mai avut bani să-şi plătească şi traducătorii.

Era atunci, în 1992, un moment când spiritul civic se înfiripa din nimic, când se puneau primele cărămizi la edificiul democraţiei şi al drepturilor omului. Memoriile lui Andrei Saharov erau mai mult decât binevenite. Întreprinzătorul Liiceanu le-a pus însă în balanţă cu… profitul editurii. Şi profitul a atârnat mai greu.

Uitaţi-vă la intervenţiile lui Gabriel Liiceanu pe Contributors.ro. Niciodată nu coboară la nivelul comentatorilor, aşa cum face bunăoară Vladimir Tismăneanu. Scrie, trimite şi rămâne departe, sus, în tagma selectă şi desigur restrânsă a „boierilor minţii”, vorba lui Sorin Adam Matei. Îmi aduc aminte cum erau sfătuiţi colaboratorii editurii Humanitas să-şi prezinte eventualele propuneri de cărţi: obligatoriu în formă tipărită, dacă îmi aduc bine aminte. „În schimb, dacă sunteţi Patapievici sau Cărtărescu”, se spunea în continuare în invitaţia de pe situl editurii, „ei bine, atunci le puteţi prezenta şi în formă electronică”! Indicaţia probabil că a dispărut între timp de pe situl editurii. Elitismul însă continuă nesmintit. De fapt, domnul Liiceanu nu doreşte decât să se audă vorbind. Finalitatea intervenţiilor sale nu pare să conteze prea mult. Comparaţi cu textele simple, pragmatice, succinte, de maximă coerenţă şi mai ales convingătoare ale lui Andrei Cornea. E o plăcere să le citeşti. Pe când pe Contributors.ro, precum spunea un comentator: vorbe, vorbe. Şi, aş adăuga eu, un spot publicitar de mare întindere şi de mare succes, avându-l în prim-plan pe filozoful Gabriel Liiceanu.

B1 TV, nu deveniţi Antena B1!

Am fost şi sunt în continuare un telespectator fidel al vostru chiar de când aţi început să emiteţi. Şi mulţi din cunoscuţii mei au devenit şi sunt şi astăzi fidelii voştri. Apariţia voastră pe scena media a coincis cu momentul când Realitatea TV a lui Vântu, pe care o urmăream la acea vreme, a luat-o pe arătură. Televiziunea publică, atunci ca şi acum, era, mai mult sau mai puţin, pe faţă sau mascat, aservită Puterii. Ani de zile aţi fost singurul post de televiziune din România la care m-am uitat cu plăcere, simţindu-mă seară de seară, împreună cu voi, ca într-o familie.

Nici acum nu am mare lucru să vă reproşez. Decât că aţi făcut o fixaţie cu Klaus Iohannis. V-aţi propus să faceţi tot posibilul ca Iohannis să nu iasă preşedinte al României. Şi asta, de ce? Pentru că vreţi cu tot dinadinsul să-l serviţi pe Traian Băsescu, promovându-i pupila. Nu susţin că Elena Udrea nu merită consideraţie. Dar de ce în detrimentul lui Klaus Iohannis? Mi se pare absolut regretabil, uneori de-a dreptul jenant, că vreţi să-l compromiteţi pe singurul candidat care e în stare să-l bată pe Ponta în turul al doilea, încercând să dovediţi că mitingul de duminică al Alianţei Creştin Liberale, din Piaţa Victoriei, a fost organizat cu oameni plătiţi şi că discursul lui Iohannis a fost plat şi neconvingător. (În realitate, a fost, după părerea mea, pentru prima oară când Iohannis a dovedit că este nu numai omul faptelor ci şi omul discursului — al unui discurs logic, solid şi convingător.) Mi se pare la fel de regretabil şi de jenant că încercaţi să-l puneţi pe Iohannis pe picior de egalitate cu Antonescu, accentuând faptul că acesta din urmă începe să producă o polarizare semnificativă în interiorul Partidului Naţional Liberal. Nu este aşa, şi voi ştiţi bine că nu este. Ştiţi bine că Antonescu rămâne o formă fără fond, un personaj nu numai lipsit de forţă şi de caracter, ci şi individul iresponsabil care în 2012, alături de celălalt iresponsabil, pe nume Ponta, nu a ezitat să arunce ţara în haos. Dar acum, fiindcă pare un instrument bun de subminat autoritatea lui Iohannis, îl folosiţi. Păcat. Mare păcat!

Dreapta se află şi aşa departe de unitatea care i-ar fi adus fără doar şi poate victoria în alegerile prezidenţiale. Fac un apel la voi. După zece ani de mandat, în care Traian Băsescu, cu toată natura sa conflictuală şi, să zicem, generatoare de conflicte, a făcut enorm pentru ţară, acum, la sfârşit de mandat devine pe zi ce trece tot mai vizibil că este pe cale să scape de mână frâiele raţiunii. Pentru a o promova pe Elena Udrea şi Partidul Mişcarea Populară, Băsescu pare dispus să lovească în orice îi stă în cale. Sau i se pare că îi stă în cale. Se vede treaba că puterea nu numai sminteşte, ci şi uzează, sleieşte raţiunea, întunecă minţile. Da, Băsescu are motive să-l critice pe Iohannis pentru cele întâmplate în vara lui 2012. Dar ar trebui să nu uite că Iohannis n-a fost cel care a uneltit, ci doar cela care s-a lăsat instrumentat. Şi, cum preşedintele însuşi a observat nu o dată, politica e arta compromisului, nu-i aşa? Altul mai bun — şi cu mai multe şanse — nu avem la momentul actual. Mai mult decât atât, Klaus Iohannis nu-i rău. Haideţi să încercăm România lucrului bine făcut. Nemţeşte.

Politica pe care o duce Traian Băsescu în momentul de faţă, cu sprijinul vostru, al celor de la B1 TV, va avea, dacă nu i se pune capăt neîntârziat, un singur rezultat: Ponta preşedinte. Treziţi-vă, cât încă nu-i prea târziu!

Propunere pentru Antena 3: o galerie de momâi şi-o măciucă

Ar fi mult mai simplu decât porcăiala de fiecare zi, mai puţin obositor decât o „plimbare” la ora 5: cu averea lui Felix rămasă după confiscare (sper s-ajungă), comandaţi o galerie de momâi. Ei, nu chiar à la Madame Toussaud, ar fi prea costisitor. Nişte momâi mai simple, de-ajuns să se distingă trăsăturile. Ştiu că vă irită foarte mulţi, dar, pentru economie, aţi putea să vă limitaţi la cei mai ai dracu’. Comandaţi-i cu trăsăturile îngroşate, aşa ca să-i recunoască oricare telespectator al Antenei 3 (cu posibilităţi mai limitate, ca să zic aşa). Comandaţi-i aşa cum îi făceau pe vremuri, în anii ’50, pe alde călăul Tito, cu satârul însângerat şi cu săculeţu’ cu dolari, pe alde Konrad Adenauer, cu trăsături mongoloide, slugă la Unchiu’ Sam, pe alde Eisenhower în chip de general dezmăţat, trăgând cu pistolu’ în porumbelu’ păcii — aveţi modele destule. Comandaţi-i pe: Băsescu pe primul loc, evident (cu trăsături mongoloide, ca să fie clar că toate mizeriile pe care le face se explică prin originea lui calmucă), apoi pe Laura Codruţa Kövesi, Daniel Morar, mai nou şi Camelia Bogdan, nu uitaţi de Horia Roman Patapievici şi de Pleşu (care „minte ca un porc!”), apoi colonelu’ Turcescu şi aghiotanţii lui, Emil Boc — ce mai! Îi ştiţi voi mai bine.

Andronescu antena 3_2

Aşezaţi momâile pe-un rând în studio, aşa, la vedere, într-o parte, puneţi la dispoziţie şi-o măciucă, şi îndemnaţi-i pe toţi ciuvicii care se perindă prin studioul vostru să le altoiască cu sete. Încurajaţi şi scuipatul şi să vedeţi ce-o să vă mai răcoriţi. Şi odată cu voi o să se răcorească şi telespectatorii voştri (cu posibilităţi limitate, ca să zic aşa). Menajaţi persoanele venite din partea Puterii în studio, alte Ecaterina Andronescu, Andronescu antena 3Mădălin Voicu, Ghişe sau Firea; sau spiritu’ lu’ Ponta Victor; şi cine-o mai fi. Vreau să spun că nu-i neapărat ca toţi ăştia să scuipe şi să dea cu măciuca, în rând cu ceilalţi ciuvici. Nu de alta, dar ar da rău pe la cancelariile europene. Simpla lor prezenţă în studio e o măciucă şi-un scuipat.

%d blogeri au apreciat asta: