Category Archives: Europa

Post-nazism, post-comunism. Similitudini

Multă lume se întreabă cum este posibil ca la aproape trei decenii de la căderea (oficială) a comunismului în Europa de Est, în speţă în România, la manetele puterii să se afle, în bună parte, în continuare, dacă nu structuri, atunci să zicem măcar clanuri (de inspiraţie mafiotă) provenind din nomenclatura vechiului stat centralizat comunist. Eventual, descendenţi. Se deplânge prezenţa — presupusă/dedusă — în instituţiile cheie, mai ales economice, a unor „încrengături” din structurile fostei Securităţi. Se deplânge de asemenea ignorarea celebrului punct 8 al Declaraţiei de la Timişoara, din 1990, care, dacă ar fi fost aplicat, le-ar fi interzis foştilor nomenclaturişti ai Partidului Comunist şi foştilor securişti să ocupe timp de zece ani funcţii publice. În sfârşit, se deplânge inexistenţa în România a unui proces „autentic” al comunismului, similar procesului de la Nürnberg al nazismului. Toate acestea împiedică, se consideră, societatea românească să se purifice după dictatura comuniştilor şi să se angajeze ferm pe drumul european al unei democratizări reale.

Să fie oare o consolare pentru noi faptul că nu suntem singurii din Europa care s-au confruntat cu probleme de acest gen?

În anii ’60 a rulat pe ecranele din România un fel de muzical (vest-)german, în care un cor nevăzut, asemenea corurilor antice, punctează din când în când momentele principale ale acţiunii. Unul din personaje era un fost nazist, convertit după război într-un prosper om de afaceri. (Unde oare am mai auzit povestea asta?) Agresiv, mereu în conflict cu noile autorităţi, reuşea de fiecare dată să se ridice cumva deasupra. Până într-o zi când, ieşind dintr-o încăpere după o altercaţie, se îndreaptă furios spre lift ignorând strigătele de avertizare ale unor muncitori care tocmai lucrau la revizia acestuia; şi, deschizând intempestiv uşa, se prăbuşeşte în gol. Iar corul trage concluzia: Din păcate nu avem câte un gol al liftului pentru fiecare fost nazist!… Sigur, nu a fost decât un film artistic. Dar…

Claus von Stauffenberg, atentatorul la viaţa lui Hitler, executat în iulie 1944, încă mai era „trădător de ţară”, la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în ochii unora dintre colegii de şcoală şi dintre profesorii copiilor lui. În timp ce la noi, în România, după aproape trei decenii, Ion Mihai Pacepa continuă să fie pentru mulţi un trădător de ţară; iar alţii îl elogiază pe fostul şef al Securităţii Iulian Vlad, recent decedat.

Să ne mai mirăm de ce situaţia în România este cum este?

Dacă ar fi să comparăm post-comunismul cu post-nazismul, ar trebui să remarcăm că sunt multe elemente care despart cele două epoci/spaţii. Post-nazismul a beneficiat de subvenţiile consistente acordate de Statele Unite pentru refacerea economiei germane (împreună cu a altor state) distruse de război, în cadrul faimosului Plan Marshall. Astfel că prosperitatea generală care a însoţit reinstaurarea democraţiei, a preîntâmpinat în bună măsură neîncrederea în binefacerile acesteia şi apariţia nostalgiei naziste. Apoi, nazismul, din punct de vedere economic, nu a fost atât de catastrofal precum comunismul, lăsând, în ciuda imenselor distrugeri provocate de război, o infrastructură susceptibilă de a se reface rapid. Nu în ultimul rând, nazismul a venit să disloce temporar (pentru nu mai mult de 12 ani!) o mentalitate consolidată timp de secole, a seriozităţii, a onestităţii, a disciplinei şi a lucrului bine făcut.

Şi totuşi…

Rudolf Diels a fost primul şef al Gestapoului lui Hitler. După război a făcut parte din Guvernul Saxoniei Inferioare, apoi a lucrat la Ministerul de Interne din acelaşi land. S-a pensionat în 1953, probabil cu o pensie consistentă (dar poate nu specială!), şi murit în 1957, într-un accident de vânătoare.

Iată ce scrie Jonathan Freedland în The Guardian, într-un articol din 2008, intitulat „Răzbunare”: „Au fost zeci, dacă nu chiar sute, de mii [de oameni vinovaţi pentru regimul nazist, în Germania], și toţi au scăpat de judecată exceptând o mică parte. Iată o statistică stupefiantă. După război, oficialii aliaţilor au identificat 13,2 milioane de oameni numai în Germania de Vest ca fiind susceptibili de a fi arestaţi pe loc, fiind considerați parte a aparatului nazist. Mai puțin de 3,5 milioane din ei au fost luaţi în vizor și, dintre aceştia, 2,5 milioane nu au fost trimişi în judecată. Rămân deci circa un milion de oameni — majoritatea nefiind sancționați decât cu amendă sau cu confiscarea bunurilor jefuite, cu o restricție temporară de angajare sau cu o scurtă interdicție de a ocupa funcții publice. În 1949, la patru ani după război, doar 300 de naziști se aflau în închisoare. Dintr-o listă iniţială de 13 milioane, doar 300 au avut de pătimit ceva mai serios.

De ce n-au fost pedepsiți mai mulți dintre cei vinovați? «Pentru că ar fi fost o treabă interminabilă», spune David Cesarani, profesor de cercetare la Royal Holloway, Universitatea din Londra (…). El citează tentativa britanicilor de a-i condamna pe cei responsabili de crimele de la Belsen [unul din lagărele naziste]. Procesul a durat nouă luni și i-a epuizat pe britanici. «A fost vorba de un singur lagăr, dar fuseseră 70 de lagăre, cu sute de oameni fiecare. Ca să nu mai vorbim de membrii Gestapo-ului și de cei de la Einsatzgruppen [unităţi mobile de intervenţie].» A-i urmări pe toţi cei responsabili de măcelărirea evreilor ar fi însemnat judecarea a mii și mii de oameni — și s-ar fi încheiat cu întemniţarea aproape a întregii populații adulte masculine din Germania. (…)

Lumea voia să meargă mai departe; îndeosebi, americanii erau grăbiţi să includă Germania de Vest într-o nouă alianță împotriva blocului sovietic.”

Nu cumva şi după căderea comunismului „lumea” a vrut să meargă mai departe? Nu ştiu. Doar mă întreb.

Reclame

CM de fotbal: Franţa infantilizată

După câştigarea titlului mondial la fotbal vedem cu toţii o dezlănţuire de bucurie pe străzile Parisului. Apropo, ceea ce rămâne în urma „insurgenţilor bucuriei” arată mai rău decât ce a rămas în urma mitingului lui Dragnea, din iunie. Căci pe lângă mizeria de la Paris, comparabilă cu cea de la Bucureşti, au fost vandalizate/ jefuite magazine. Ceea ce în Bucureşti nu s-a întâmplat. Dacă stai să te gândeşti, nici nu-i de mirare.

Spectacolul mi s-a părut de-a dreptul grotesc, un carnaval de coşmar. Dacă Franţa „luminilor” a ajuns Franţa fumurilor roşu-alb-albastre, care învăluie mulţimile şi prin care nu se mai văd feţele (nici culorile), mă întreb dacă valorile lumii globalizate de mâine nu se vor restrânge la jubilaţia titlurilor câştigate la diverse comptetiții mondiale, aşa cum se vede astăzi, din păcate, la Paris.

Uniunea Europeană, cu 27 de viteze

Europa a luat-o razna

Am revăzut recent un film danez din 2006: Drømmen (în variantă englezească: We Shall OvercomeVom învinge). După cum spune Wikipedia, este vorba în film despre „cruciada un băieţel împotriva unui director cu comportament dictatorial dintr-o şcoală de tip vechi”, în Danemarca sfârşitului anilor ’60. Într-o scenă dinspre final, directorul îl bate pe micul erou cu atâta încrâncenare în faţa colegilor săi de clasă, încât cade el însuşi victimă propriei sale uri: suferă un infarct şi moare în scurtă vreme la spital. A doua zi, elevii sunt convocaţi în sala de festivităţi a şcolii şi, aducându-li-se la cunoştinţă moartea directorului, izbucnesc în urale şi ţopăie de bucurie!…
We Shall Overcome
Am urmărit scena cu revoltă şi cu dezgust (filmul cică se bazează pe o întâmplare reală). Oricât de odios ar fi fost comportamentul directorului, să te bucuri gălăgios, cu chiote şi strigăte, de moartea unui om, mi se pare de-a dreptul monstruos. Şi totuşi — incredibil — filmul a obţinut 16 distincţii în 2006 şi în anul următor.

Obama staff watching Osama death
Spre comparare, vă invit să vedem cum s-a comportat staff-ul lui Barack Obama, politicieni şi cadre ale armatei cu experienţă, atunci când, în 2011, au asistat în direct la uciderea lui Osama bin Laden în Pakistan. Şeful al–Qaeda avea pe conştiinţă mii de asasinate, mai ales cetăţeni americani, şi totuşi preşedintele SUA urmăreşte scena fără pic de bucurie pe chip; în timp ce Hillary Clinton, în aceeaşi încăpere, priveşte de-a dreptul îngrozită, cu mâna la gură.

Hillary Clinton Bin Laden Death
Mă întreb către ce se îndreaptă copiii din ţările scandinave, unde (cel puţin în Norvegia) „responsabilitatea pentru copii e o prerogativă ce aparţine statului, nu părinţilor”. Mă întreb totodată dacă este întâmplător faptul că un Anders Breivik, cu cele 69 de victime ale sale, pe care le-a împuşcat ca la o partidă de vânătoare, s-a ivit taman în Norvegia. Şi mă întreb în sfârşit cât de competenţi sunt asistenţii sociali şi cât de bine sunt întocmite legile în Norvegia, dacă un asemenea monstru uman a fost lăsat, copil fiind, în grija mamei sale divorţate, apoi recăsătorite. În timp ce, potrivit lui Marianne Skånland („An incomplete list of reasons given by the child protection services (CPS) of the Nordic countries for depriving children of their parents”), un copil poate fi luat de la părinţii săi pentru motive de-a dreptul idioate, precum: „Tatăl este prea activ, iar mama prea pasivă”; sau: „Hainele curăţate nu sunt aşezate în şifonier în «ordine cazonă»…

Să ne mirăm oare de „performanţa” lui Breivik, dacă în acel spaţiu (mă refer la spaţiul scandinav) moartea este întâmpinată cu jubilaţie resentimentară, iar deposedările copiilor de familiile lor naturale nu impresionează prea mult nici măcar atunci când statisticile arată că „copiii adoptivi norvegieni îşi iau viaţa de opt ori mai frecvent decât ceilalţi”?

Triunghiul, pătratul, pentagonul conjugal. Homoharemul. Familii cu emoticoane

Am auzit că în Marea Britanie, pentru evitarea discriminării, s-a luat decizia ca „tata” şi „mama” să fie înlocuiţi cu „părinte 1” şi „părinte 2”. Mă gândesc că asta se potriveşte mănuşă la „familiile” unisexuate care au început să se răspândească în Lumea modernă.

Care-i mama şi care-i tata? Ei bine, gata, nu mai există mama şi tata. Părinte 1 şi părinte 2 au rezolvat problema. Şi dacă tot a început numărătoarea, de ce ne-am opri la doi? Putem continua: trei, patru, cinci şi aşa mai departe. Şi, chiar aşa, pentru care motiv ne-am opri la doi? Există, clar, în literatură (şi în filme) date despre bărbaţi cu sufletul sfâşiat între două iubiri: soţia şi amanta. Poate chiar două amante — e dreptul fiecăruia. Întrebat, bărbatul de obicei răspunde (atunci când n-o mai poate ascunde): le iubesc pe amândouă (sau poate pe toate trei) deopotrivă, ce să fac! mi-e sufletul sfâşiat între ele… La fel şi cu femeile — multe îi iubesc sincer pe soţ şi pe amant, în mod egal. Fiecare îi dă câte ceva ce celălalt n-are: bani, sex, demnitate şi câte şi mai câte. Nu văd de ce n-ar exista şi bărbaţi cu sufletul sfâşiat de dragoste pentru doi, trei bărbaţi. Şi aşa mai departe.

Celebrul triunghi conjugal, nu-i aşa? Dar de ce n-ar fi şi pătrat conjugal? Sau pentagon conjugal? De ce nu? Cu copiii puşi la comun. Inclusiv figuri geometrice unisexuate. Cu copii adoptaţi. Dacă vor mai avea de unde să-i ia.

Aşa că minoritatea celor cu sufletul sfâşiat de dragoste pentru mai multe partenere/mai mulţi parteneri există indubitabil. Or, se ştie foarte bine, fiecare minoritate are dreptul la existenţă plenară. Drept garantat. Numărătoarea rezolvă cu brio şi această problemă.

Ca să nu mai vorbim de haremuri. Există toate premisele ca haremurile să ajungă în scurtă vreme un lucru obişnuit în Europa. Dacă tot am înlocuit — la nivelul organismelor Uniunii Europene — „Sărbători fericite!” sau „Crăciun fericit!” cu „Felicitări de sezon!”, trebuie să dăm noilor locuitori ai Europei satisfacţia totală de a se simţi ca acasă: cu haremuri cu tot. Şi cu toate drepturile de a alcătui noi şi noi minorităţi. Vorba lui Toma Caragiu: „Fetelor, dragele mele soţii, ştiţi cât de mult v-am iubit, cum am căutat să vă fac fericite… Dar în viaţa fiecărui bărbat vine un moment greu, când trebuie, cânt ţi-este imposibil să mai continue aşa, cum să vă explic, ei bine, m-am îndrăgostit de alt harem!” Sau: „Băieţi, dragii mei…”, iar restul ca mai sus. Homoharem.

Concluzia este de netăgăduit: numărătoarea e un lucru bun. Totuşi, numărătoarea conţine în ea însăşi o discriminare: unu trece înaintea lui doi, doi înaintea lui trei şi aşa mai departe. E limpede că doi, trei etc. se vor simţi discriminaţi față de unu. Şi atunci ce să facem? Am putea înlocui numerele cu liberele alfabetului? Nu. Fiindcă şi literele se înşiruie într-o anumită ordine: a trece înaintea lui b, b înaintea lui c. Şi aşa mai departe. Aşa că mă gândesc că poate am putea folosi emoticoanele. Care n-au nicio ordine. E drept că atunci când te exprimi verbal e mai greu de pronunţat: faţă veselă, faţă tristă, faţă încruntată. Dar oricum e mai onest decât cu numerotarea.

Euro şi mândria de a fi european

Uniunea Europeană a creat faimosul euro evitând cu stricteţe să afişeze pe oricare bancnotă efigia vreunei personalităţi care să alimenteze mândria unei naţiuni şi frustrarea alteia, nereprezentate. Dincolo de reticenţele naţionaliste resuscitate de recenta criză economică (vezi cazul Germania vs. Grecia — dar şi invers), este limpede că înainte chiar de a întreba — în vremuri normale —, odată cu Kissinger, cui să telefonezi când vrei să vorbeşti cu Europa, se ridică întrebarea: care sunt personalităţile cu care orice cetăţean al Uniunii Europene ar fi dispus să se mândrească fără să-i pese că aparţin unei naţiuni diferite de a sa? Atâta vreme cât nu se găseşte măcar o singură astfel de personalitate, care să înlocuiască pe moneda europeană elementele impersonale de arhitectură vag clasicistă sau vag modernistă, mă tem că nu vom putea vorbi de o Europă unită. Şi, cum mândria de a fi european este un sentiment care nu cred să nască în viitorul previzibil, Statele Unite ale Europei mai au de aşteptat… secole..

%d blogeri au apreciat asta: