Category Archives: Gânduri negre

Cică se ieftinesc gazele de la 1 iulie!

Asta îmi aduce aminte de „ieftinirile” din anii comunismului. Pe la sfârşitul anilor ’50 (ai secolului trecut) s-a ieftinit şampania — îmi amintesc şi acuma — de la 35 la 18 lei sticla de trei sferturi; vinul spumos s-a ieftinit şi el la 15 lei sticla, nu-mi amintesc scăzând de la cât… Apoi şampania s-a menţinut ieftină pe toată durata regimului. Pe la sfârşitul anilor ’80 ieşise un banc. Cică românii ar fi cel mai destrăbălat popor din lume. De ce? Fiindcă umblă fără chiloţi şi beau şampanie… Umblau fără chiloţi fiindcă nu se găseau, şi beau şampanie fiindcă încă se mai găsea chiar şi după ce rafturile magazinelor se goliseră, de nu mai găseai decât creveţi vietnamezi şi oţet. (Scobitori îmi amintesc că am găsit o dată la Negreşti–Oaş, într-un circuit ONT al Patriei.)

Reclame

Naţionala mică a României în semifinalele Euro 2019…

…Cică eveniment istoric!

Naţionala mică a României se va bate cu Germania într-una din semifinalele Campionatului European 2019. Toată lumea e de acord: Calificare istorică! Mare bucurie mare! Mesaje de la Oana Zăvoranu! „Artizani” purtaţi pe braţe. Chiote. Surle şi trâmbiţe!…

Am văzut aşa ceva şi în 1986, la Cupa Campionilor Europeni, când Steaua a cucerit marele trofeu. Tot un eveniment istoric a fost şi-atunci. Motiv şi astăzi să ne mândrim că suntem români. Nu? Când ţara întreagă stătea la coadă la pâine, când magazinele mai aveau doar un pic până să se golească de tot, când străzile rămâneau pustii şi timpul încremenea de cel puţin două ori pe zi, câte o oră, în Capitala României, atât cât îi trebuia celui mai iubit fiul al poporului să ajungă de acasă la „serviciu” şi înapoi, iar băieţii cu ochi albaştri (în faza de rezidenţiat!) se înşirau pe străzile din centru, din zece în zece metri, când începuse cartelarea alimentelor — când se întâmplau toate astea, Steaua Bucureşti câştiga Cupa Campionilor Europeni. Cum s-ar zice, circ! Circ fără pâine. Atunci.

Azi avem pâine, şi avem şi circ. În Parlament. Un circ mohorât. Era nevoie de un circ vesel. În bună continuitate. Indivizi care în regimul comunist au fost printre puţinii oameni de afaceri din acele vremuri — Gigi Becali, care s-a ocupat de oi, sau verii săi Ioan, care s-a ocupat de bişniţă cu bilete de cinema, şi Victor, care nu ştiu cu ce s-a ocupat, alături de un George Copos şi de mulţi alţii — cu toţii aveau să devină oameni de fotbal, proprietari de echipă (Steaua, da, chiar ea! — sau Rapid), oameni de mare influenţă în fotbal, milionari de „Forbes 100” sau chiar de „top 1”! Trecuți, destui dintre ei, prin pușcărie.

În bună continuitate, cum spuneam. Nu că ar fi neapărat vreo legătură între figurile mai sus citate şi naţionala mică, U21. Deşi n-a trecut neobservat faptul că „România U21 a fost acaparată de interlopi”.

În bună continuitate, avem astăzi, spre a închide cercul circului, odată cu „marele eveniment fotbalistic”, aldista spălătoreasă (de conştiinţă) ajunsă chiar în ajun avocat al poporului (în timp ce colega ei măcelăreasă încă mai caută un job), avem un Cod Administrativ adoptat prin ordonanţă de urgenţă, care dă frâu liber hoţiei şi mai face un pas spre preşedinţia decorativă mult visată de şerbaiordalicea, avem o Curte Constituţională aservită pesedeului şi o Secţie Specială anti-anticorupţie. Şi câte şi mai câte.

O victorie a Naţionalei mici a României? Vorba lui Bulă din bancul cu sora rămasă borţoasă: Numai asta ne mai lipsea! Ca s-avem şi circul vesel de care duceam lipsă.

Nimicul: gânduri la bătrâneţe

Am auzit o părere în legătură cu existenţa Universului — cum că cel mai straniu lucru ar fi că există ceva în loc de nimic. Dar avem oare o reprezentare a nimicului? Un fizician mărturisea recent că a încercat să-şi reprezinte nimicul, şi chiar, la un moment dat, i s-a părut că a reuşit. Dar stai! şi-a luat el mai apoi seama: Eu reuşeam, cred, să-mi reprezint un spaţiu gol. Atât. Dar spaţiul însuşi, gol sau nu, însemna că totuşi ceva există: spaţiul. Cum ar fi să-ţi imaginezi un spaţiu nu gol ci inexistent? Lăsând la o parte că înainte de orice altceva trebuie să admitem existenţa conştiinţei înseşi care încearcă să-şi reprezinte spaţiul inexistent — deci nimicul. Dar chiar şi făcând abstracţie de conştiinţă (capacitatea de abstractizare a omului aproape că n-are limite!), deci chiar şi admiţând, prin absurd, existenţa unei conştiinţe când nimic altceva nu există, tot e imposibil ca acea conştiinţă să-şi imagineze un spaţiu inexistent. După cum nu putem avea o reprezentare a infinitului temporal şi spaţial.

De ce să mergem însă cu gândul atât de departe, la infinit, când însăşi existenţa realităţii proxime este, practic, de neimaginat în absenţa unei capacităţi de percepere? Nu vorbim aici de solipsism. Vorbim de percepţie şi de reprezentare. Tot ce există astăzi va fi existat, de bună seamă, şi înainte de apariţia vieţii. Dar lumina, culorile, formele, zgomotele Universului — cum să ni le imaginăm în absenţa unor organe de percepţie? E ca şi cum ne-am imagina o fiinţă dotată cu inteligenţă dar lipsită de văz, de auz, se simţul tactil, de orice alt simţ, de orice capacitate de comunicare, dar care, prin absurd, ar fi în situaţia de a da seama de existenţa unei realităţi materiale înconjurătoare. De acest absurd pur şi simplu nu putem trece.

Viaţa însăşi este jalonată de două evenimente, pe care, dacă e să aprofundăm lucrurile, nu le putem plasa într-un context raţional. Cele două evenimente fac parte din viaţa noastră dar mai degrabă nu fac. De ce? Pentru că eul nu este preexistent naşterii pentru a putea fi conştienţi de propria noastră apariţie pe lume. Deci eul nu există încă. În timp ce la moarte, eul nu mai există; cel puţin nu până la „desăvârşirea” actului dispariţiei, pentru a putea vorbi de un eveniment „complet” al vieţii noastre. Altfel spus, cum să fie un eveniment parte din viaţa mea, dacă eu încă nu exist, sau nu mai exist? Însăşi expresia „nu exist încă” este absurdă; nu mai puţin decât expresia „nu mai exist”. (Asta, lăsând la o parte, desigur, fanteziile ridicole privind intervenţia divină, existenţa după moarte ş.a.m.d.)

Dar, abstracţie făcând de evenimentele extreme de la cele două capete ale unei vieţi, existenţa însăşi, pe toată durata ei, clipă de clipă, este marcată de veşnica confruntare cu paradoxul nimicului/inexistenţei; şi anume prin cele trei timpuri ale existenţei — trecut, prezent şi viitor. Nu vorbim aici de înţelesul în sens mai larg, preponderent material, al celor trei timpuri; de trecutul care întruchipează tradiţia, istoria, palmaresul, să zicem; de prezentul care cuprinde în sfera sa zbaterea cotidiană, statuarea ţintelor de atins, trăirile; sau de viitorul pe care trebuie să-l construim în permanenţă şi să i ne dedicăm — împlinire, carieră şi aşa mai departe. În sens strict însă, cele trei timpuri sunt abstracţiuni. Era să zic „simple”; dar nu, nu sunt simple. În fiecare moment, în sens strict, trecutul este deja dispărut pentru totdeauna (a nu se confunda amintirea trecutului sau semnele materiale lăsate de el cu trecutul însuşi); prezentul este… panta rhei, deci nu există; iar viitorul încă nu s-a înfiripat — deci nici el nu există. Aş zice că, într-un fel, este clasicul antagonism între continuu şi discret: viaţa văzută ca o curgere, ca un continuum, pe de o parte; iar pe de alta nu momentele ci, să zicem, părţile ei identificabile, intervalele din care este ea alcătuită — singurele cărora le putem percepe/atribui o identitate. De altfel, nici în matematică nu putem defini continuitatea altfel decât tot cu ajutorul unor intervale, al vecinătăţilor, care sunt de fapt intervale dacă e să ne raportăm, de dragul simplificării, la cazul unidimensional al problemei continuităţii.

Puncte, momente, aceste nimicuri care, alăturate, însumate, ne plasează, nu ştim cum, nu ştim prin ce minune, în faţa întregului, a totului, a continuităţii. E bine, cred, să ştim să recunoaştem neputinţa noastră fundamentală şi să ne împăcăm cu ea. Şi să ne bucurăm, măcar, că am ajuns, cei de vârsta mea sau pe-aproape, să nu ne mai interzică nimeni luxul de a fi, uneori, trişti.

M-am săturat!

Era un banc pe vremea lui Ceauşescu. Cică: bag televizorul în priză, Ceauşescu! Bag radioul în priză, Ceauşescu! Mi-e frică să mai bag în priză şi fierul de călcat!

Aşa am ajuns astăzi. Mi-e frică să mai bag şi fierul de călcat în priză, de teamă că iarăşi o să-l văd şi o să-l aud pe Dragnea.

M-am săturat!
M-am săturat de Dragnea, acest Mare Nimeni Național, m-am săturat de mutrele lui, de încruntările lui, de şmecheriile lui, de zâmbetele lui schimonosite şi prefăcute, de obsesiile lui, de protocoalele lui, de jandarmii lui, de ameninţările lui, de ordonanţele lui de urgenţă de care cică n-are nevoie. M-am săturat de Teldrumurile lui, de Belina lui, de Teoleormanul lui. M-am săturat de Dăncila lui, de Carmen Dan-a lui, de Vâlcovul lui cu cimitire cu tot şi cu tablourile din pereţi, de PSD-ul lui, de puciştii lui din PSD, care vor amnistia şi graţierea, m-am săturat!

M-am săturat de Ştefănescu-ul lui, de Mitraliera lui, de Şerban-ul lui, de Nicolicea lui, de Iordachea lui, de Tăriceanul lui şi de Weber-a lui şi de Nicolaia lui, m-am săturat de toţi!

Şi fiindcă nu sunt politician şi pot s-o spun:
M-am săturat de „talpa ţării” care l-a adus la guvernare, m-am săturat de pensionarii lui care stau la taclale pe la colţuri, câte e ziua de lungă, şi îşi omoară timpul luându-i apărarea, refuzând să semneze Iniţiativa „Fără penali”! M-am săturat de nostalgia lor ceauşistă!

M-am săturat de România lui tembelă! M-am săturat de propria mea neputinţă. M-am săturat de tembelismul nostru al tuturor.

M-am săturat!

P.S. Dați-mi și mie de știre când îl arestează.

Românii, un popor violent şi inapt pentru democraţie

Indice al democraţiei
Întâmplarea a făcut să-mi cadă ochii pe o clasificare a ţărilor lumii după un aşa-numit „indice al democraţiei”. România ocupă un modest lor 65 din 167 de ţări şi anume în categoria ţărilor cu „democraţie imperfectă” (Flawed democracy); în care, spre consolarea noastră, ne aflăm într-o companie onorabilă, alături de Statele Unite, Italia sau Franţa. Totuşi, ţări precum Filipine, Ghana, Columbia, Sri Lanka, până şi Republica Dominicană, se află înaintea noastră în acel clasament; ca să nu mai vorbim de veşnica rivală a României întru „disputarea” ultimului loc în Uniunea Europeană, Bulgaria, care ne devansează cu mai bine de 10 locuri. Mi-am zis: aşa ceva e imposibil, trebuie că e vorba de un indice de două parale, care nu reflectă realitatea. Şi într-adevăr, indicele se obţine sintetizând opiniile unor cercetători, analişti, universitari din domeniu, sub coordonarea grupului The Economist Intelligence Unit din Marea Britanie. Deci nu e vorba de parametri măsurabili, care să garanteze obiectivitatea evaluatorului. (Poate că cei de la The Economist au ceva cu noi! Nu? Doar suntem dintotdeauna persecutaţi de toată lumea, evident din invidie!) Totuşi, impresiile sunt şi ele importante. Uneori chiar foarte importante. Cei 60 de indicatori folosiţi pentru calcularea indicelui de democraţie sunt grupaţi în 5 categorii, dintre care una se referă la „Cultura politică” a ţării. Ei bine, la această categorie România a primit nota 4,38; în timp ce la „Participarea politică” nota României este 5,00; a se compara cu India, spre exemplu, care a obţinut 7,22. Asta spune ceva, nu?

Vineri 10 august, sfârşitul iluziilor
Ce s-a întâmplat vineri 10 august 2018, la protestul din Piaţa Victoriei al românilor din diaspora,după aproape 29 de ani de „democraţie”, pune capăt, din punctul meu de vedere, oricăror iluzii: Românii sunt un popor violent, incapabil să-şi asume rigorile democraţiei. Ce Dragnea! Ce PSD! Jandarmii, oameni „din popor”, nu s-au format sub bagheta lui Dragnea, nici la şcoala PSD-ului. Brutele care au răspândit cu sălbăticie, cu o ură viscerală, bastoane de cauciuc în dreapta şi în stânga, au lansat jeturi de gaze iritante drept în ochii protestatarilor, au folosit tunul cu apă, au lovit cu picioarele şi cu pumnii, au înjurat ca la uşa cortului, toţi aceia sunt, folosind o locuţiune dragă naţionaliştilor şi dacopaţilor, expresie a „fibrei naţiunii”! Sau, mai nou, a „ADN-ului naţiunii”! Da, se poate presupune că Dragnea, pentru a-şi apăra pielea — a lui şi a celor din clica sa —, a ordonat: Intraţi în ei! Bateţi! Rupeţi!… Dar la un popor „blând şi tolerant”, cum ne ne place să ne autocaracterizăm, aşa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple.
Unii vor zice poate: Da, dar asemenea violenţe au fost văzute şi la case mai mari, în Statele Unite, şi în Franţa. Da, e adevărat. Şi poate tocmai de aceea, ţările care au dat lumii Charta Democraţiei acum mai bine de două secole se află astăzi în categoria „Democraţii imperfecte”. Să nu ne amăgim însă: situaţia de astăzi a acelor ţări este conjuncturală, în timp ce situaţia României pare a fi endemică.

Trecutul spune multe
Să nu uităm, România a fost singura ţară din estul Europei care a plătit cu morţi (şi nu doar câţiva ci peste o mie) şi cu sânge despărţirea de regimul comunist. Să nu uităm nici mineriadele puse la cale de regimul Iliescu pentru a devia cursul democratizării în România spre varianta „perestroika”, soldate şi ele cu răniţi, cu morţi şi cu arestaţi abuziv, dar şi cu o imagine catastrofală a României în lume, de ţară necivilizată şi neguvernabilă. Minerii au fost la rândul lor „oameni din popor”; la fel şi bucureştenii care i-au întâmpinat cu urale şi cu aplauze.
Exemplele continuă în trecutul ceva mai îndepărtat. România este ţara în care, sub regimul comunist, a avut loc aşa-numitul „Fenomen” Piteşti, unic în ţările din „Lagărul” comunist, unde deţinuţii au fost supuşi unui regim de degradare atât de sălbatic, încât până şi sovieticii s-au îngrozit şi, din câte se spune, au silit autorităţile lui Gheorghiu-Dej să-i pună capăt şi să-i pedepsească pe cei vinovaţi.
Tot românii, sub regimul Antonescu de astă dată, au comis „Masacrul de la Odessa”, în toamna anului 1941, când zeci de mii de evrei au fost omorâţi fără judecată, cu o cruzime bestială, din motive de epurare etnică şi ca represalii la un atentat al bolşevicilor în sediului comandamentului armatei române. Să mai adăugăm deportările evreilor şi ale ţiganilor în Transnistria, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când atrocităţile comise în pripă de soldaţii români i-au nemulţumit pe aliaţii germani, care i-au îndemnat pe români nu să fie mai omenoşi ci să ucidă şi să incinereze mai „profesionist”.

Concluzii?
Zilele trecute…
Deputatul PSD zis „Mitralieră”, la „bază” medic chirurg, către protestatari: „Câți ați fost 20.000, 40.000, 50.000? Nu ne provocați ca venim 1 milion și vă călcăm în picioare.”
Cristian Bîrdac, consilier în Guvernul PSD al României: „Nu mai plângeţi şi rostogoliţi imbecilităţi pe reţele. Trebuiau mitraliaţi, nu stropiţi cu apă !!!”
Gabriel Zamfir, directorul Filarmonicii din Craiova, fost preot: „Un mare respect pentru acei jandarmi şi măcar un glonţ în cap acelor asa-zise «mame» care au ieşit cu copiii în braţe la proteste deşi se ştia ca nu e un protest paşnic.”

Nu-i aşa că avem toate motivele să fim optimiști?

Nu neimplicare ci ticăloşie

Campania „Fără penali în funcţii publice” a fost piatra de încercare a onestităţii celor care ani de zile au pretins că opţiunile lor electorale se îndreaptă spre PSD pentru că „toţi sunt la fel”; sau pentru că: „eu nu fac politică”. Deşi sprijinită de un partid politic, Uniunea Salvaţi România, iniţiativa cetăţenească nu a avut, propriu-zis, nimic politic. Ce ar putea fi politic în dezideratul ca persoanelor condamnate penal să le fie interzis prin lege să ocupe funcţii publice, aşa cum se întâmplă acum? În realitate, aşa-zişilor neimplicaţi politic PSD-ul le vine mănuşă. Şi nu doar prin pomenile care se înmulţesc pe măsură ce se apropie noile campanii electorale, pentru preşedinţie şi pentru Parlamentul European, ci şi prin izul comunist pe care PSD-ul în degajă în ansamblul său, iz la care nările „neimplicaţilor” freamătă lacome precum nările calului la aroma fânului. Recenta campanie civică a stârnit nu doar respingerea de către „neimplicaţi” ci şi o anume agresivitate psihanalizabilă, o contrareacţie dosnică şi pestilenţială, care sugerează un singur lucru: că niciun dialog nu mai este posibil şi că timpul le va rezolva pe toate. Dacă le va rezolva.

Catedrala mântuirii neamului

Faceţi catedrala mântuirii neamului pentru o jumătate de mileniu… Nu vă gândiţi că oamenii se luminează la minte încetul cu încetul şi că or să se-ntrebe peste două sute de ani, dacă nu şi mai curând: Ce cretini au trăit în secolul 21, de şi-au închipuit că pietrele docile şi arcadele trufaşe pot înlocui spiritul oamenilor şi bunătatea?

Iar turiştii or să se perinde pe dinaintea celor două construcţii faraonice, aşezate una lângă alta, şi n-o să le vină să creadă că fost ridicate de două minți distincte — una „prea-nefericită” şi una „prea fericită”. Or să zică: Nu se poate! Trebuie să fi fost aceeaşi minte tulburată! Şi la fel de despotică, de vreme ce oamenii cu scaun la cap din acele timpuri n-au putut să li se împotrivească. Sau te pomenești că n-a fost nimeni cu scaun la cap în nefericitul secol 21!

CM de fotbal: Franţa infantilizată

După câştigarea titlului mondial la fotbal vedem cu toţii o dezlănţuire de bucurie pe străzile Parisului. Apropo, ceea ce rămâne în urma „insurgenţilor bucuriei” arată mai rău decât ce a rămas în urma mitingului lui Dragnea, din iunie. Căci pe lângă mizeria de la Paris, comparabilă cu cea de la Bucureşti, au fost vandalizate/ jefuite magazine. Ceea ce în Bucureşti nu s-a întâmplat. Dacă stai să te gândeşti, nici nu-i de mirare.

Spectacolul mi s-a părut de-a dreptul grotesc, un carnaval de coşmar. Dacă Franţa „luminilor” a ajuns Franţa fumurilor roşu-alb-albastre, care învăluie mulţimile şi prin care nu se mai văd feţele (nici culorile), mă întreb dacă valorile lumii globalizate de mâine nu se vor restrânge la jubilaţia titlurilor câştigate la diverse comptetiții mondiale, aşa cum se vede astăzi, din păcate, la Paris.

Da, denigrez România de coşmar

Nicolici. Şerbani-Nicolae-Sex-anal. Iordachi-Altă-întrebare. Tăriceni-Stat-paralel. Dragne-Poliţia-politică-contra-Puterii. Dan-Voiculeşti-Suspendăm-Pasul-unu-Pasul-doi-Votat-senator-70-la-sută-locuitori-sector-4-Capitală. Codrini-Tudorele-fă-ceva-Fiindcă-putem. Bogdani-Chirieaci. Sorini-Roşca-Stăneşti. Ciutaci. Gâzi-Antena-3. Bacalbaşe. Dariuşi-Vâlcovi-Tablouri-în-pereţi-Vin-javrele-Apă-ieftină. Radu-Mazări-Madagascar. Nicuşori-Constantineşti. Truici. Pescarii. Florici. Ponte-MTO. Norici-Nicolai-cu-mâini-în-şold. Pui-Popovici. Sebastieni-Ghiţi-Belgrad. Cozme şi Cosme. Măgureni-securişti. Ilieşti-Revoluţie-Mineriade. Ecaterine-Androneşti-Bacalaureat-secund. Bice-Costa-Rice. Zgone-Izgone. Kelemeni-buni-la-toate. Petre-Romani-Walter-Romani. Adriani-Năstaşi-Sinucigaşi. Tudorei-Slugărei-Făcut-ceva-Denigrat-România. Nichite-Amante-supravegheate. Funari-Tricolori. Şove-Mari-proiecte-Miruri-în-creştet. Tri-Becali. Firi-Pandei. Crini-Antoneşti. Geoane. Vosganieni. Lucani. Lii-Olguţe. Severini. Mitre. Sorin-Opreşti. Dan-Diaconeşti-Nu-ştiţi-ce-pierdeţi. Cătălini-Voici. Mischii. Gabriel-Opre. Şi-câţi-şi-mai-câţi. Votaţi-de-electoratul-din-România. (Scuze pentru ne-ordine-alfabetică/ ne-ordine-cronologică. Dar în coşmar vin de a valma. Şi tot vin. Şi tot vin.)

Români, am o veste bună pentru voi!

Români bigoţi care leşinaţi pe capete la pelerinaje puse în scenă de Biserica Ortodoxă Română, care uneori vă zdreliţi genunchii târându-vă pe pământ, vă aplecaţi să pupaţi velinţe jegoase, şi de cele mai multe ori vă bateţi pentru o porţie de sarmale sau pentru un cârnat cu muştar!

Români săraci cu duhul care cădeţi în prostraţie în faţa hoţului Becali pentru că se-ndură să le dea când şi când Bisericii Ortodoxe şi câtorva năpăstuiţi 0,001% din milioanele lui furate!

Români iresponsabili din sectorul 4 al Capitalei, care la alegerile parlamentare din 2012 l-aţi votat cu 70% din voturile voastre pe infractorul securist Dan Voiculescu!

Români sastisiţi de politică din Bucureşti care tocmai aţi instalat prin votul vostru în Capitala României democratice o echipă întreagă de primari, în cap cu o fostă protejată de la televiziunea puşcăriaşului Voiculescu, de la un partid condus de infractorul Dragnea!

Români ameţiţi care tocmai aţi votat în posturi de primari indivizi care a trebuit să fie scoşi din arest pentru a depune jurământul şi a se întoarce apoi în arest, în aşteptarea proceselor!

Români amnezici şi nărăviţi la chiul şi la învârteli, care vă perpeliţi de dorul lui Ceauşescu!

Români îndobitociţi de ură, de minciună şi de plictis, care nu vă dezlipiţi ochii de pe Antena 3!

Acum puteţi să fiţi liniştiţi: nu mai sunteţi singuri pe Pământ! Aveţi de partea voastră zeci de milioane de americani care îl susţin pe Donald Trump.

Emigrez în… Transilvania

Victoria lui Huntington

Turul I al alegerilor prezidenţiale s-a încheiat, rezultatul opţiunilor electorale este cel cunoscut. Roşu vs. albastru-verde [v. fig. din dreapta — de pe HotNews]. Samuel Huntington îşi poate Alegeri prezidentiale tur Idormi satisfăcut somnul de veci: în România viziunea lui a învins. Linia de separaţie între stânga şi dreapta în România anului 2014 urmează cu stricteţe linia sa de demarcaţie între civilizaţia occidentală catolică-protestantă şi civilizaţia estică a ortodoxismului şi a islamului [v. fig. din stânga — din „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, ed. Litera, 2012, p. 225].
Linia lui Huntington
Harta lui Huntington a mai fost pusă în circulaţie în România, la alegerile prezidenţiale din 1996 de către oamenii lui Iliescu. Pe vremea aceea harta a vrut să grăiască astfel: români, luaţi aminte! Votul vostru masiv şi compact urmează linia lui Huntington, deosebind net Transilvania, de dreapta, de Vechiul Regat, de stânga. Ceea ce ar putea să însemne primul pas spre divizarea efectivă a României! Îmi amintesc că punerea în circulaţie a respectivei hărţi i-a fost reproşată de către Emil Constantinescu lui Ion Iliescu la confruntarea finală dintre cei doi, în faţa întregii naţiuni. Într-un gest oarecum retractil, atipic pentru tupeistul Iliescu, vădind nesiguranţa, acesta s-a limitat să-i răspundă contracandidatului său la acuzaţia că prin acea hartă îi asmute pe români unii împotriva altora: „[Linia lui Huntington] ar putea fi o explicaţie [pentru prăpastia dintre opţiunile electorale ale celor două regiuni].”

Iată însă că au trecut de atunci aproape două decenii, şi Linia lui Huntington iese din nou la iveală, ca scrisă cu cerneală simpatică, încălzită la temperatura… alegerilor. Aici nu mai poate fi vorba de strategii electorale, de discursuri ale prezidenţiabililor, de pomeni electorale, de orientări geo-strategice, nu, nimic din toate acestea. E vorba pur şi simplu de cultură (politică, dar nu numai) şi de educaţie. Transilvania este, iată, albastru-verde, în timp ce Vechiul Regat e roşu. De-a binelea. Două mici excepţii nu schimbă configuraţia: judeţele Hunedoara şi Caraş-Severin; a căror roşeaţă are o explicaţie: scurgerea roşului „pe vale în sus”, respectiv pe Jiu şi pe Cerna!… O mică reconfigurare ar rezulta probabil dacă am însuma „dreptele” divizate prin „disidenţa” doamnelor Udrea şi Macovei; dar care ţin, până la urmă tot de… balcanism. Dreapta „unită” (vorba vine!) îl bate pe Ponta în Bucureşti, că, de! e Capitala. Îl bate de asemenea, confortabil, în Constanţa: 43,9% la 37,3%, că e influenţa… Mării Negre! Şi se apropie (abia) la un procent sau două în Prahova. Ceea ce nu modifică tabloul.

Turul II se anunţă sumbru. Unde se vor duce voturile celor doamne disidente e clar. Sper. Unde se vor duce voturile „liberalului roşu”, mie unul nu mi-e deloc clar. Unii spun că votanţii lui Tăriceanu ar reprezenta USL-ul. Dar eu întreb: care USL? Există USL? A existat vreodată, sau a fost doar o stafie? A fost vreodată altceva decât o agregare a curentelor anti-băsiste? Şi dacă acum Băsescu a ieşit din joc, ce mai înseamnă USL-ul?

Asta e. Îmi pare rău, dar n-am încotro: emigrez în Transilvania!

Actualizare 20 nov. 2014. Harta Huntington persistă , în linii mari, și după scrutinul final.

Huntington_tur 2

Elita filozofică îl imploră pe Ponta

Gabriel Liiceanu a publicat pe Contributors.ro articolul „Fie-vă milă de noi, domnule Ponta!”. Însuşi titlul articolului mi s-a părut de la început neavenit şi ridicol. Cum să faci un asemenea apel să-i fie milă unei nulităţii agresive, pe nume Ponta? Titlul echivalează cu un elogiu. Elogiu adus nulităţii! Şi mi-am zis: aşa ceva e de necitit. Am aflat însă mai apoi, de la Dan Tăpălagă, pe HotNews, că, citindu-i articolul, nu s-a putut abţine să nu-i transmită neîntârziat, în fapt de noapte, admiraţia sa neţărmurită autorului Liiceanu. Iar când am văzut că are şi peste două sute de mii de vizualizări, mi-am zis: Dumnezeule, nu numai că trebuie, dar am datoria să-l citesc şi eu!… Şi, într-adevăr, numărul de vizualizări a trecut între timp de un sfert de milion, iar numărul de comentarii a sărit de 400… Unde s-a mai întâlnit aşa ceva! Ploaie de mulţumiri peste ploaie de exclamaţii: Magistral! Fantastic! Felicitări! Genial! Minunat!…

Genial? Îmi pare rău s-o spun, n-am găsit în articol decât o lamentaţie fără sfârşit, o lamentaţie flască, ridicolă şi inutilă ca însuşi titlul. La fel de inutilă ca şi „Apelul către lichele” (la drept vorbind, un prim spot publicitar pentru un început de carieră postdecembristă). O înşiruire de platitudini, nimic nou, nici măcar o rememorare a abuzurilor şi ilegalităţilor comise de nulitatea agresivă Ponta, cum ar fi seria de acte abuzive din vara lui 2012, a căror enumerare seacă, vrednică de un manual de subminat puterea, te cutremură mai mult decât orice comentariu; sau afirmaţia cum că „După ce vom prelua controlul politic asupra DNA-ului…” vom face şi vom drege. Se tratează în schimb pe larg ascendenţa Năstase-Iliescu, cu care toată lumea e fără doar şi poate la curent şi care nu mai avea nevoie de nicio explicaţie şi de nicio reinterpretare. Domnului Liiceanu i-a fost vădit lene să revadă încă o dată documentele pentru a produce un text tăios, succint şi la obiect. Altfel, n-ar mai fi lălăit-o cu acea sistematizare facilă a non-personajului Ponta pe tipuri de non-calităţi, ca şi cum toate acelea n-ar fi fost cunoscute şi arhicunoscute. Să nu uităm că pe HotNews nu se uită privitorii Antenei 3 şi nici ai lui „Ghiţă” TV. Cât despre nulitatea agresivă Ponta, pariem că la prima sa apariţie publică va spune: „Dacă mi se dă atâta atenţie, tre’ să recunoaşteţi că persoana mea contează. Unora le e frică de mine, asta e! Din fericire, cei ce mă apreciază sunt cei care contează”?… Punem pariu?

Gabriel Liiceanu, acest încruntat şi acru sacerdot laic al Moralei literare româneşti, nu le oferă celor peste un sfert de milion de cititori niciun motiv să lupte pentru a bara ascensiunea lui Ponta, ci le oferă doar cu atât mai multe motive de resemnare şi de inacţiune, cu cât Ponta este înfăţişat preponderent ca o fiinţa fără consistenţă, aproape o vedenie.

Iar îndemnul dinspre final mi se pare de-a dreptul stupid: „Nu sunteţi tentat, o clipă, să intraţi în legendă, ca prințul Hal, pe poarta unei miraculoase convertiri? Să vă trimiteţi socrul şi pe ceilalţi dascăli ai depravării, care v-au stat alături în toţi aceşti ani, «la zece mile» de locuinţa dvs?”… Altfel spus, nulităţii agresive, non-personalităţii (şi non-persoanei!) Ponta i se atribuie un virtual fond bun şi — să vezi şi să nu crezi! — i se cere nici mai mult, nici mai puţin decât un act de generozitate! Incredibil! E ca şi cum i-ai cere unui automat să se înduioşeze.

Contestând legitimitatea folosirii de către Ponta şi ai lui a sloganului „Mândri că suntem români”, Liiceanu îi contrapune o „listă scurtă” a marilor personalităţi pentru care chiar ne putem mândri că suntem români. Lista începe cu Cuza şi sfârşeşte cu… Cărtărescu! Sigur, transpare „generozitatea” autorului, care numai şi numai din modestie îl aşează pe cel din urmă pe locul ce, nu-i aşa?, i s-ar cuveni negreşit filozofului!

Şi totuşi, nimeni nu poate contesta atracţia uriaşă suscitată de articol. Asta oare cum se explică? Părerea mea este că şi urâtul, şi hidosul atrag, exercită o seducţie malefică. Îmi amintesc cum aşteptam dialogurile televizate dintre Liiceanu şi Pleşu, pe teme diverse, deşi ştiam prea bine că cel mai probabil era să nu rămân cu nimic de pe urma lor, sau, şi mai rău, să mă enerveze abundenţa de platitudini care se debitau pe ecran într-o atmosferă de lâncezeală cenuşie, cu accente patetice căznite din partea autorului „Apelului către lichele”. Ceea ce se şi întâmpla, aproape fără excepţie… La fel, ori de câte ori trec pe dinaintea „Casei Poporului”, privirile aproape că nu mi se dezlipesc de hidoasa construcţie, care sfidează toate legile proporţiilor şi ale armoniei, toate însemnele tradiţiei, frizând kitschul. Aşa se pare că stau lucrurile: construcţiile excesive, diforme — arhitectonice sau literare — uneori atrag; cu condiţia să aibă o anume amploare, o anume extensie în timp sau în spaţiu, să violenteze anumite simţuri tenebroase ale privitorului, respectiv ale cititorului.

Cineva ar putea spune: acest individ, adică eu, prea e pornit împotriva filozofului Liiceanu; nu se poate să nu aibă ceva personal împotriva lui. Ei bine, da. Am şi o motivaţie personală. Dar nu mi se pare corect să mă a abţin, masochist, de la a-mi spune părerea numai pentru a nu fi suspectat de lipsă de obiectivitate. Iar ce am eu personal de reproşat filozofului şi directorului de editură Liiceanu o voi spune aici, pentru prima oară public.

La începutul anilor ’90 mi s-a propus de către editura Humanitas să traduc din limba rusă un volum de Memorii de Andrei Saharov. Accentuez: mi s-a propus, nu am venit eu cu propunerea. Un an de zile am muncit pe rupte, renunţând la orice după-amiază liberă, la orice weekend, împreună cu un co-traducător, la traducerea masivului volumul de 700 de pagini. După ce totul a fost gata, întreprinzătorul Liiceanu, acţionarul majoritar al editurii Humanitas, s-a gândit ce s-a gândit şi a ajuns la concluzia (tardivă) că volumul de memorii al lui Andrei Saharov cel mai probabil nu se va bucura de succes pe piaţa românească a cărţii. Cu atât mai mult cu cât ruşii, inclusiv marele disident care fusese Andrei Saharov, nu se bucură la noi de destulă simpatie. Drept care a dispus un… „neînceperea tipăririi cărţii”. Şi a dat-o disponibilă: oricare din celelalte edituri, dacă doreşte, o poate prelua. Noroc că s-a arătat interesată editura Litera. Noroc e doar un fel de a spune. Falimentara la acel moment editură Litera, condusă de doamna Viorica Oancea, sora matematicianului disident Mihai Botez, a preluat volumul, l-a tipărit şi l-a scos pe piaţă — între noi fie zis, cu destul succes în final. Numai că, intrând în faliment, n-a mai avut bani să-şi plătească şi traducătorii.

Era atunci, în 1992, un moment când spiritul civic se înfiripa din nimic, când se puneau primele cărămizi la edificiul democraţiei şi al drepturilor omului. Memoriile lui Andrei Saharov erau mai mult decât binevenite. Întreprinzătorul Liiceanu le-a pus însă în balanţă cu… profitul editurii. Şi profitul a atârnat mai greu.

Uitaţi-vă la intervenţiile lui Gabriel Liiceanu pe Contributors.ro. Niciodată nu coboară la nivelul comentatorilor, aşa cum face bunăoară Vladimir Tismăneanu. Scrie, trimite şi rămâne departe, sus, în tagma selectă şi desigur restrânsă a „boierilor minţii”, vorba lui Sorin Adam Matei. Îmi aduc aminte cum erau sfătuiţi colaboratorii editurii Humanitas să-şi prezinte eventualele propuneri de cărţi: obligatoriu în formă tipărită, dacă îmi aduc bine aminte. „În schimb, dacă sunteţi Patapievici sau Cărtărescu”, se spunea în continuare în invitaţia de pe situl editurii, „ei bine, atunci le puteţi prezenta şi în formă electronică”! Indicaţia probabil că a dispărut între timp de pe situl editurii. Elitismul însă continuă nesmintit. De fapt, domnul Liiceanu nu doreşte decât să se audă vorbind. Finalitatea intervenţiilor sale nu pare să conteze prea mult. Comparaţi cu textele simple, pragmatice, succinte, de maximă coerenţă şi mai ales convingătoare ale lui Andrei Cornea. E o plăcere să le citeşti. Pe când pe Contributors.ro, precum spunea un comentator: vorbe, vorbe. Şi, aş adăuga eu, un spot publicitar de mare întindere şi de mare succes, avându-l în prim-plan pe filozoful Gabriel Liiceanu.

Favoruri sexuale la Primăria Capitalei

Vreo două sau trei doamne de la Primăria Capitalei se plâng, acum după instalarea noului primar Sorin Oprescu, că nişte directori, sub mandatul lui Adriean Videanu, le-ar fi cerut favoruri pentru diverse avantaje. Nu mai reţin dacă şi pentru avansare în funcţie, dar cu certitudine — asta am reţinut — pentru deplasări în străinătate. Este vorba şi de favoruri sexuale. Întrebările, pentru mine, sunt două: 1) Dacă respectivele doamne le-au şi acordat directorilor în cauză favorurile sexuale de care acum se plâng, beneficiind de avantajele râvnite. Şi: 2) De ce nu s-au plâns înainte de instalarea noului primar?… Ar mai fi şi o a treia întrebare: Dacă nu cumva anunţul făcut de Sorin Oprescu este o pură invenţie, o lovitură de imagine, dat fiind că până la ora actuală, din câte ştiu eu, respectivele doamne încă n-au ieşit la rampă. Vom trăi şi vom vedea.
Dacă favorurile sexuale n-au fost acordate, reclamantele (deocamdată „sub acoperire”) n-ar avea motive să se ruşineze. Se poate presupune — totuşi — că virtutea este încă apreciată în societatea românească, oricât ar fi ea de decăzută moral. Dar poate că doamnele sunt atât de nurlii încât se tem că n-ar fi crezute? Orice este posibil.
Dacă însă favorurile sexuale au fost acordate, indiferent de natura avantajelor obţinute, asta mă duce cu gândul la vechiul regim, când favorurile sexuale erau în mod cert cerute şi acordate, dar, am motive să presupun, nu reprezentau un fenomen. Cel puţin în comparaţie cu favorurile ideologice, care erau la ordinea zilei: cerute de regim şi acordate în proporţie de… cât să zic? 95%? Aşadar, un fenomen.
Să fim bine înţeleşi, după încheierea terorii staliniste, nimănui, în România, nu i-a mai fost periclitată viaţa sau libertatea (şi, în bună măsură, nici măcar slujba, cu excepţia, desigur, a slujbelor „speciale”) pentru a refuz de a face pact cu diavolul. Nu mă refer aici la angajamentele de colaborare cu Securitatea, smulse anumitor persoane vulnerabile: foşti deţinuţi politici, foşti legionari, foşti membri ai partidelor din interbelic, homosexuali… şi cam atât. În rest, tot ce riscau, sub vechiul regim, indivizii care refuzau să colaboreze cu regimul, adică să se înscrie în partid, să cânte osanale regimului/dictatorului, să se înjosească acceptând munci nedemne de statutul lor social, precum trierea cartofilor, măturatul străzilor etc. etc., era să fie promovaţi mai greu sau mai rar (nici nu spun deloc!), să li se mărească salariul mai puţin şi mai rar decât celorlalţi (nu spun nici aici deloc!), să plece în străinătate rar sau deloc.
Aşa că între (fostele) favoruri ideologice şi (actualele) favoruri sexuale eu unul nu văd nicio deosebire. În cazul când au fost acordate

%d blogeri au apreciat asta: