Category Archives: Gânduri

Amintirea lui „tovarăşe”

Câţiva ani buni trecuseră de când se instalase comunismul, deja riscai să faci ani grei de puşcărie pentru un banc politic spus într-un cerc de colegi de serviciu, şi Doamnei de la şcoala primară noi încă îi mai spuneam „Doamna”. Când fiica mea a făcut şcoala primară, în anii ’70, deja devenise „Tovarăşa”. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în liceu şi la universitate: dom’ profesor a rămas „Dom’ profesor”, iar doamna profesoară a rămas „Doamna profesoară” pentru multă vreme, dacă nu chiar până la sfârşit. (Era de obicei „dom’”, şi nu „domnul”, căci varianta prescurtată, colocvială, a cuvântului avea darul să atenueze gravitatea acceptări vocabularului „burghez”!)

În rest însă… Mă rog, sunt gata să-i dau crezare fostului preşedinte Băsescu că lui, pe vremea când era comandant de navă în marina comercială, subalternii nu îndrăzneau să i se adreseze altfel decât cu „domnule comandant”. Hai să admitem că a fost o excepţie.

Câteva alte ciudăţenii legate de indezirabilul apelativ de pe vremea „regimului burghezo-moşieresc” s-au mai petrecut în spaţiul public. Îmi amintesc de Sanda Ţăranu, ştiristă la Televiziunea Română, care, ameţită de aşa-zisa deschidere ceauşistă de la sfârşitul anilor ’60, i s-a adresat o dată în direct cantautorului Cornel Fugaru cu „domnule Fugaru”; fapt de la care i s-ar fi tras — de n-or fi fost şi alte pricini — marginalizarea la TVR. A mai fost apoi Iosif Sava, celebrul realizator al „Seratelor muzicale”, care, timp de ani de zile, s-a încăpăţânat să evite penibilul „tovarăşe”, înlocuindu-l cu mai diluatul „stimate”. „Stimate Ioan Grigorescu”, i se adresa Iosif Sava nu mai puţin celebrului realizator TV al serialului „Spectacolul lumii” (şi mai târziu „participant” — din studio — la Revoluţie); la care, într-o seară, interlocutorului său, într-o izbucnire de entuziasm, i-a ieşit porumbelul pe gură: „Domnule Sava!”; corectat însă în secunda următoare cu „Tovarăşe Sava!”… Mda.

De regulă, era de neconceput să ţi se accepte folosirea apelativului „domnule” în relaţiile instituţionale, în administraţie, în miliţie sau în armată. Ba chiar la un moment dat a devenit obligatoriu. Prin lege!

În tramvai, în autobuz, în ticsitele mijloace de transport în comun(ism), lucrurile stăteau cam aşa: dacă se întâmpla ca o persoană în vârstă să cedeze locul unei persoane şi mai în vârstă (căci asemenea gesturi erau foarte puţin probabile — după educaţia de care aveau parte la şcoală şi peste tot — din partea tinerilor), atunci invitaţia putea fi uneori însoţită de un afabil „Poftiţi, doamnă/domnule!”. Pe când după o călcătură pe picior, să zicem, urma un iritat: „Uite-te pe unde calci, tovarăşe!” De unde se vede că „tovarăşe” era un fel de substitut pentru „boule!”.

Am luat parte, prin forţa împrejurărilor, la vreo două din acele şedinţe de excomunicare din UTM [Uniunea Tineretului Muncitor, pentru cine nu ştie] a unor colegi pentru că familiile lor făcuseră cerere de emigrare în Israel. Nu erau daţi afară din serviciu, dar nici nu mai puteau face parte din organizaţie! Şi atunci, cei din prezidiu se adresau celor întruniţi în şedinţă ad-hoc, îndemnându-i să voteze pentru excluderea… domnului Cutare — căci dacă părăsea de bunăvoie un stat socialist — nu-i aşa? — nu mai putea fi tovarăş cu noi, cei ce construiam socialismul!

Ca scriitor, îmi era imposibil să mă împac cu ideea că un personaj de-al meu s-ar fi putut adresa vreodată cu „tovarăşe” vreunui alt personaj aflat, să zicem, pe o treaptă de ierarhie superioară. Drept care m-am ferit ca de dracu’ să scriu texte „ancorate în realitate”, cum cereau imperios editorii din epocă. De altfel, mi s-a spus până la urmă pe şleau — a făcut-o cenzorul comunist Şerban Velescu, de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, într-o zi, după o tentativă de-a mea de a obţine undă verde de la Stăpânire pentru publicarea romanului Domnul Marius şi Doamna cea Mică: „Cum vă închipuiţi dumneavoastră că vi se va publica o carte în care personajele îşi spun de o sută de ori domnule-doamnă!”

Una peste alta, de-ar fi fost doar obligaţia legală de a te adresa cu „tovarăşe”! Dar apelativul socialist/comunist mă tem că reuşise să altereze mentalitatea de comunicare în „societatea socialistă multilateral-dezvoltată”. Devenise mai mult decât auto-cenzură. Era un fel de pervertire a comunicării dintre oameni; un soi de acceptare mohorâtă a ideii că la egalitarismul siluit ce se instaurase, un limbaj pe măsură era de neevitat. Nu că domnule/doamnă ar fi fost înlăturate complet din vocabular, ele păstrându-se în cea mai mare parte a conversaţiilor informale, în cercuri restrânse, de amici etc. Dar o vagă stânjeneală se instala şi persista insidios în mulţi dintre noi, cei de-atunci, când cineva, în public, încurcând apelativele, se expunea, folosind „domnule”, riscului ca un potentat al regimului aflat de faţă sau informat asupra faptului să intervină aplicând prompt şi drastic corecţia verbală cuvenită: La noi, stimabile (!), se vorbeşte cu „tovarăşe”!

Când, la câteva zile după schimbarea de regim, din decembrie ’89, m-am adresat colegilor de serviciu în sala de şedinţe cu „Doamnelor şi domnilor”, s-a stârnit o rumoare zgomotoasă — amuzament, consternare şi satisfacţie, toate laolaltă. Şi atât de adânc s-a insinuat făţărnicia comunistă în cei din generaţia mea, încât chiar şi astăzi, la treizeci de ani distanţă, mi se năzăreşte uneori, la auzul apelativelor — deja de mult timp redevenite fireşti — de „domnule” şi „doamnă”, că aud ecouri din acea rumoare de început.

Nimicul: gânduri la bătrâneţe

Am auzit o părere în legătură cu existenţa Universului — cum că cel mai straniu lucru ar fi că există ceva în loc de nimic. Dar avem oare o reprezentare a nimicului? Un fizician mărturisea recent că a încercat să-şi reprezinte nimicul, şi chiar, la un moment dat, i s-a părut că a reuşit. Dar stai! şi-a luat el mai apoi seama: Eu reuşeam, cred, să-mi reprezint un spaţiu gol. Atât. Dar spaţiul însuşi, gol sau nu, însemna că totuşi ceva există: spaţiul. Cum ar fi să-ţi imaginezi un spaţiu nu gol ci inexistent? Lăsând la o parte că înainte de orice altceva trebuie să admitem existenţa conştiinţei înseşi care încearcă să-şi reprezinte spaţiul inexistent — deci nimicul. Dar chiar şi făcând abstracţie de conştiinţă (capacitatea de abstractizare a omului aproape că n-are limite!), deci chiar şi admiţând, prin absurd, existenţa unei conştiinţe când nimic altceva nu există, tot e imposibil ca acea conştiinţă să-şi imagineze un spaţiu inexistent. După cum nu putem avea o reprezentare a infinitului temporal şi spaţial.

De ce să mergem însă cu gândul atât de departe, la infinit, când însăşi existenţa realităţii proxime este, practic, de neimaginat în absenţa unei capacităţi de percepere? Nu vorbim aici de solipsism. Vorbim de percepţie şi de reprezentare. Tot ce există astăzi va fi existat, de bună seamă, şi înainte de apariţia vieţii. Dar lumina, culorile, formele, zgomotele Universului — cum să ni le imaginăm în absenţa unor organe de percepţie? E ca şi cum ne-am imagina o fiinţă dotată cu inteligenţă dar lipsită de văz, de auz, se simţul tactil, de orice alt simţ, de orice capacitate de comunicare, dar care, prin absurd, ar fi în situaţia de a da seama de existenţa unei realităţi materiale înconjurătoare. De acest absurd pur şi simplu nu putem trece.

Viaţa însăşi este jalonată de două evenimente, pe care, dacă e să aprofundăm lucrurile, nu le putem plasa într-un context raţional. Cele două evenimente fac parte din viaţa noastră dar mai degrabă nu fac. De ce? Pentru că eul nu este preexistent naşterii pentru a putea fi conştienţi de propria noastră apariţie pe lume. Deci eul nu există încă. În timp ce la moarte, eul nu mai există; cel puţin nu până la „desăvârşirea” actului dispariţiei, pentru a putea vorbi de un eveniment „complet” al vieţii noastre. Altfel spus, cum să fie un eveniment parte din viaţa mea, dacă eu încă nu exist, sau nu mai exist? Însăşi expresia „nu exist încă” este absurdă; nu mai puţin decât expresia „nu mai exist”. (Asta, lăsând la o parte, desigur, fanteziile ridicole privind intervenţia divină, existenţa după moarte ş.a.m.d.)

Dar, abstracţie făcând de evenimentele extreme de la cele două capete ale unei vieţi, existenţa însăşi, pe toată durata ei, clipă de clipă, este marcată de veşnica confruntare cu paradoxul nimicului/inexistenţei; şi anume prin cele trei timpuri ale existenţei — trecut, prezent şi viitor. Nu vorbim aici de înţelesul în sens mai larg, preponderent material, al celor trei timpuri; de trecutul care întruchipează tradiţia, istoria, palmaresul, să zicem; de prezentul care cuprinde în sfera sa zbaterea cotidiană, statuarea ţintelor de atins, trăirile; sau de viitorul pe care trebuie să-l construim în permanenţă şi să i ne dedicăm — împlinire, carieră şi aşa mai departe. În sens strict însă, cele trei timpuri sunt abstracţiuni. Era să zic „simple”; dar nu, nu sunt simple. În fiecare moment, în sens strict, trecutul este deja dispărut pentru totdeauna (a nu se confunda amintirea trecutului sau semnele materiale lăsate de el cu trecutul însuşi); prezentul este… panta rhei, deci nu există; iar viitorul încă nu s-a înfiripat — deci nici el nu există. Aş zice că, într-un fel, este clasicul antagonism între continuu şi discret: viaţa văzută ca o curgere, ca un continuum, pe de o parte; iar pe de alta nu momentele ci, să zicem, părţile ei identificabile, intervalele din care este ea alcătuită — singurele cărora le putem percepe/atribui o identitate. De altfel, nici în matematică nu putem defini continuitatea altfel decât tot cu ajutorul unor intervale, al vecinătăţilor, care sunt de fapt intervale dacă e să ne raportăm, de dragul simplificării, la cazul unidimensional al problemei continuităţii.

Puncte, momente, aceste nimicuri care, alăturate, însumate, ne plasează, nu ştim cum, nu ştim prin ce minune, în faţa întregului, a totului, a continuităţii. E bine, cred, să ştim să recunoaştem neputinţa noastră fundamentală şi să ne împăcăm cu ea. Şi să ne bucurăm, măcar, că am ajuns, cei de vârsta mea sau pe-aproape, să nu ne mai interzică nimeni luxul de a fi, uneori, trişti.

Simona Halep pe stadion: un alt popor român

În postarea mea anterioară de pe Blog secund, m-am înşelat, slavă Domnului!

Nu, ceea ce am văzut sâmbătă 9 iunie în Piaţa Victoriei din Bucureşti n-a fost poporul român. Doar o parte din el. Din păcate, există şi aşa ceva: jegul pesedist. Am auzit un ziarist comentând ieri la un post de televiziune cum că PSD este singurul partid care le-a făcut acelor oameni o ofertă, că opoziţia nu le-a făcut niciuna, că i-a tratat cu dispreţ şi cu aroganţă. Drept care ei, cei pe care i-am văzut sâmbătă, n-au avut altă alegere decât să se lase târâţi în piaţă pentru a susţine PSD împotriva voinţei lor. Nu ştiu ce altă ofertă putea să le fi făcut PSD decât pomana asistenţei sociale. Nu ştiu dacă şi ce fel de voinţă au acei oameni. Din fericire, nu sunt politician şi nu am constrângerile politicienilor de a mă abţine să spun ce cred.

Am văzut-o pe Simona Halep, o tânără absolut fermecătoare în modestia ei şi în bunul ei simţ nativ. I-am văzut pe bucureştenii din tribune, veniţi în deplină libertate să-şi ovaţioneze campioana. Am văzut mii de copii cărora părinţii au găsit ocazia să le ofere un model autentic de urmat. Nu ceea ce le oferă tabloul zilnic al politichiei româneşti: cum poţi să te umpli de bani fără să-ţi baţi capul cu şcoala. Cum poţi să minţi şi să furi fără a fi pedepsit. Sau cum îţi poţi umple timpul butonând smartphone-ul de dimineaţă până seară, în iluzia „socializării”. Am văzut pe Arena Naţională din Bucureşti contactul direct dintre public şi campion, aşa cum îmi aduc aminte de el încă din copilăria mea îndepărtată, animat de bucuria că totuşi ceea ce este esenţial s-a păstrat în oameni. M-am bucurat de cei doi cântăreţi de care aproape că uitasem, Monica Anghel şi Marcel Pavel, care prin arta şi prin talentul lor au creat aura romantică a evenimentului.

Am fost martor la huiduirea ţoapei psesediste care a încercat să capitalizeze în favoarea ei ceva din gloria cu care campioana s-a întors de la Roland Garros. Am apreciat zâmbetul reţinut al Simonei în timp ce primea „onorurile” din mâna paţachinei, care, asaltată de huiduieli, nu ştia cum să mai scurteze momentul pentru a dispărea mai repede de pe podium. Şi dusă a fost.

Cum spuneam, slavă Domnului că ceea ce am văzut sâmbătă în Piaţa Victoriei nu era poporul român!

PS. Nu, eu nu cred că publicul venit pe Arena Naţională a fost unul care n-a dorit altceva decât să o vadă pe Simona Halep, așa cum au considerat unii, şi că de aceea a huiduit-o pe ţoapa pesedistă. Eu cred că e vorba de un public dornic să se implice în viaţa cetăţii, un public responsabil, deci exact opus adunăturii care s-a lăsat târâtă cu două zile înainte în Piaţa Victoriei. Nu o ţoapă apartinică n-a dorit publicul de pe Arena Naţională să vadă, ci o ţoapă pesedistă.

Emoţie. Facebook

Într-o zi mi-a trecut prin cap: ce-ar fi să-i caut prin toată lumea pe cei născuţi în aceeaşi zi cu mine? Nu se poate să nu descopăr că avem ceva în comun! (Apoi am auzit că le-ar fi venit şi altora ideea asta. Sau cel puţin unuia. Nu ştiu ce a/au descoperit. Oricum, ar fi fost o îndeletnicire de milionar.)

Cred că am fost un naiv până mai acum câţiva ani. Într-o zi m-am întâlnit într-o librărie cu un „mare scriitor”. I-am spus: Ştiţi că suntem născuţi în aceeaşi zi? M-a privit încruntat, nici urmă de emoţie. Mai degrabă s-ar zice că s-a simţit jignit. Apoi, din vorbă în vorbă, eu punând întrebări, „marele scriitor” răspunzând, l-am întrebat dacă respectă vreun program zilnic de scris. — Am auzit că alţii ar avea, am adăugat în chip de explicaţie. De data asta întrebarea i-a părut fără doar şi poate jignitoare. Mi-a răspuns iritat: — Dacă dumneavoastră vă închipuiţi că pentru mine are vreo importanţă!… Adică ce-aţi dori, să am un program, când scriu, când stau la masă, când intru la toaletă!

Aşa că de-aia zic: am fost un naiv până acum câţiva ani. Asta se întâmpla pe vremea când încă nu se inventase Facebook-ul. Drept care nu ştiu ce-i mai bine. Sau mai puţin rău.

Gânduri: dimineaţă de primăvară

Contemplu pe fereastră un colţ de curte: verdele viguros al pinilor şi arhitectura lor statuară şi, dincolo de ei, ploaia încremenită, fragedă şi înaltă a mâţişorilor de mesteacăn, cu verdele lor crud. Totul având drept fundal cerul de un albastru gingaş, cu scame de nori, albe şi lungi, care s-ar putea să anunţe o schimbare a vremii. (Dacă nu, cu atât mai bine.) Îmi trece prin minte că mi-ar plăcea să văd un tablou cu acelaşi „subiect”. Exact cu acelaşi. Dacă ar fi s-o fac eu însumi, aş folosi tuşe groase pentru pin şi aş realiza mâţişorii c-un vârf de cuţit, nu? (Habar n-am să pictez, dar am auzit că aşa procedează unii!)… Şi mă întreb de ce aş prefera tabloul priveliştii pe care o am faţa ochilor. Poate pentru că sensibilitatea pictorului ar da priveliştii o valoare suplimentară, pe care, percepând-o, ar fi pentru mine un motiv în plus de bucurie: pe lângă frumuseţea intrinsecă a formelor şi a culorilor, ar mai fi şi comuniunea întru sensibilitate cu o altă fiinţă. (Nu vrem să fim singuri pe lume, nu? Toată viaţa căutăm parteneriatul şi… persistenţa!) Dar dacă — mă gândesc în continuare — tabloul n-ar fi cel original ci o copie? Ei, atunci n-aş rămâne decât cu frumuseţea în sine şi aş fi privat de comuniune. De unde, mă gândesc, valoarea mai scăzută a copiilor; chiar şi a celor perfecte. Da, dar asta numai în cazul când aş şti că e vorba de o copie. Şi dacă n-aş şti?… Nu degeaba s-au scris cărţi întregi pe această temă. Vezi: „Falsificatorii artei şi arta falsificatorilor”. Nu-i oare pur snobism să ţii morţiş să ai în casă originalul şi nu copia? Snobism, dacă n-ar fi o chestiune de valoare materială…
Ei, doar gânduri într-o dimineaţă de primăvară…

Privind harta Bucureştiului. Spirit Românesc. Haos. Ficţiune

Spiritul românesc există?
Se întreabă mulţi — şi s-au tot întrebat de-a lungul timpului — prin ce se caracterizează spiritul românesc. Dacă există aşa ceva. Lui Blaga i s-a părut că spiritul românesc a fost — este — modelat de alternanţa deal–vale — aşa, un fel de sinusoidă a reliefului, prelungită la infinit: „Spaţiul Mioritic”! Şi tot Blaga — fiindcă se pare că i-a cam plăcut să filozofeze — a văzut veşnicia născându-se în lumea satului. Şi anume a satului românesc. Altfel spus, spiritul românesc ar fi un fel de cucernicie de expresie ortodoxă, cu bătaie lungă, ornată cu tradiţii şi obiceiuri. Aici deschid o paranteză: dacă mă gândesc la mizerabila guvernare pesedistă, înclin să cred, dacă nu chiar în veşnicie, măcar într-o foarte rebelă inerţie a satului românesc întru complicitate şi delăsare. Altminteri însă, eu nu cred că alternanţa deal–vale — această naivitate înduioşătoare a lui Blaga — a modelat spiritul românesc. Şi cu atât mai puţin cucernicia veşnică. Nu ştiu ce anume l-a modelat, dar văd rezultatul.

Anti-urbanism marcă românească
Vă invit să priviţi o felie de hartă dintr-o zonă centrală a Bucureştiului. Aşa ceva nu cred că veţi mai putea vedea la un oraş european. Dezordinea, haosul, lista oricărei idei de sistematizare se văd cu ochiul liber. Ţipă. Se vede clar că nu a existat niciun spirit organizator, care să aibă o minimă şansă de sistematizare a zonei. Sau dacă s-o fi iţit la un moment dat, cine ştie, va fi fost negreşit anihilat cu grăbire. De ce? Pentru că, fără doar şi poate, la vremea când oraşul începuse să prindă contur, nimănui nu îi era recunoscută vreo calitate în plus faţă de ceilalţi, şi cu atât mai puţin în materie de organizare. În decursul timpului, pe când străzile erau doar vagi, niciun „apropitar” nu va fi acceptat să-şi alinieze casa la cea a vecinului. Alţii vor fi trebuit să şi-o alinieze după el, nu altminteri. Căci dacă ar fi cedat, acceptându-l pe vecin drept reper, fie el şi urbanistic, ar fi însemnat să-i recunoască vecinului întâietatea şi în alte privinţe. Ceea ce în ochii românului este de neconceput. Fiecare a dorit ca toată lumea să-i vadă şi să-i admire casa, cât mai arătoasă şi cât mai în faţă, atunci când moda va fi fost „să rupi gura târgului” cu casa pe care o etalezi. Sau cât mai în fundul curţii atunci când va fi devenit de bonton să-ţi etalezi bogăţia mai discret, în răcoarea grădinii proprii…

Dar chiar şi presupunând că, în lipsa unei autorităţi urbanistice, cetăţenii vor fi putut ajunge, teoretic, la o înţelegere în privinţa unei minime sistematizări/alinieri a clădirilor lor la nivel de zonă (am zice azi), şi astfel, pas cu pas, să ajungă la o geometrie cât de cât ordonată a locului — ei bine, o astfel de înţelegere ar fi avut neajunsul major de a necesita timp şi ceva efort intelectual; başca la fel de neplăcute posibile dispute; ceea ce, iarăşi, va fi apărut de neacceptat; întrucât necesitatea de a „rupe gura târgului” era prea presantă.

Nu ştiu dacă în acele vremuri de început edilii dădeau încuviinţare pentru construcţii, şi pentru cum anume să fie şi să arate construcţiile, dar această modă occidentală a aprobărilor va fi început negreşit la un moment dat. Căci, nu-i aşa? sunt mulţi ani deja de când românul şi-a îndreptat privirile spre Occident şi l-a luat drept model. Şi atunci când va fi început (va fi fost implementată!) rânduiala aprobărilor, nu-i greu de închipuit cum se vor fi precipitat „apropitarii” pe lângă edili, cu cerinţe, cu pretenţii şi, desigur, cu şpăgi. Şi nu-i greu de imaginat cum se vor fi succedat la guvernare partidele şi cum cel sosit la putere va fi şters dintr-un condei — la fel ca în vremurile de astăzi — ceea ce făcuse predecesorul. Iar rezultatul se vede pe hartă.

Nu mai vorbesc de aspectul caselor. Am citit acum ceva timp că în Polonia spre exemplu, pentru a primi aprobarea de a-ţi construi o casă individuală e musai să-ţi alegi un proiect din cele 14 aprobate de municipalitate. În România, exceptând casele construite de dezvoltatorii imobiliari, care nu îşi permit să cheltuiască bani pe prea multe proiecte, n-aş exagera prea mult dacă aş spune că nu găseşti două case individuale la fel. Se poate obţine aprobare pentru aproape orice. Bineînţeles, prin metodele „tradiţionale”.

Trotuare şi carosabil
Vă rog să priviţi imaginile de mai jos, înfăţişând o stradă din Atena şi, dedesubt, de o stradă din Bucureşti, ambele de pe Google Maps şi din acelaşi an. Strada din Atena nu este deloc mai largă. Despre greci n-am auzit să aibă vreun renume în materie de ordine şi de respectare a regulilor, mă rog, urbane în particular. Şi totuşi maşinile lor staţionate pe străzi văd că nu încalecă trotuarele, nici măcar bordurile, cu neruşinarea cu care le încalecă cele bucureştene. Şi nu este vorba doar de indisciplina dâmboviţeană; din păcate situaţia nu este mult diferită nici în regiunile din România care trec drept mai civilizate… Nu, românului nu-i pasă că îl obligă pe pieton să se strecoare printre maşina lui parcată pe trotuar şi zidul casei sau gard — asta în cel mai bun caz —, sau că îl obligă să coboare pe carosabil, inclusiv atunci când împinge un cărucior cu un copil mic. Iar guvernului şi poliţiei nu le pasă dacă românul respectă sau nu legea. Să fie oare ăsta spiritul românesc? Mă întreb doar, nu dau cu parul.

Iarmarocul uşilor
Am locuit o vreme într-un bloc unde pe un acelaşi palier dădeau uşile a nu mai puţin de şase apartamente. După schimbarea de regim, când a mai crescut un pic nivelul de trai, a apărut moda uşilor metalice. Ei bine, au fost paliere unde, dintre cele şase uşi metalice nou montate, nu erau două la fel. Românului nu-i pasă că acea diversitate de iarmaroc a uşilor, acea lipsă de simetrie şi de armonie între modele şi culori, violentează simţul estetic. El vrea să fie altfel. Şi dacă vecinul nu-l imită, cu atât mai rău pentru vecin. Şi uite-aşa, nimeni nu imită pe nimeni — toţi suntem originali.

Ficţiunea românească este o ficţiune
Aş mai avea, în prelungirea celor de mai sus, câteva cuvinte de spus despre proza românească. Îmi era cunoscută faima de demolator a criticului literar Eugen Negrici, dar nu citisem nimic scris de el. Drept care, mânat de curiozitate, am comandat prin Libris „Iluziile literaturii române”… Ce să spun?… Sincer să fiu, aveam alte aşteptări de la „demolator”. N-am aflat din ea răspuns la întrebarea care mă frământă de ceva vreme, de multă vreme, şi care ştiu sigur că îi frământă pe destui alţii: de ce nu avem nicio capodoperă românească de ficţiune, care să fie cunoscută şi recunoscută peste hotare? De ce nu avem un Ismail Kadare, sau un Milan Kundera, sau un Orhan Pamuk, sau măcar un Imre Kertész?…

Are această întrebare vreo legătură cu dezordinea urbanistică? Sau cu iarmarocul uşilor metalice de pe acelaşi palier? Sau cu maşinile parcate pe trotuare?

În volumul amintit, Eugen Negrici se arată foarte preocupat de… mitogeneza la români; de realismul socialist şi eventual de perpetuarea nocivă a acestuia dincolo de limita temporală până care se admite îndeobşte că acesta a făcut ravagii; se arată preocupat de puţinătatea literaturii medievale româneşti şi de gonflarea acesteia în istoriografia literară; acordă spaţiu unor personalităţi literare şi politice (aproape exclusiv defuncte) în care s-a investit, poate, mai mult decât meritau; comentează copios unele curente şi aşa-zise curente atestate în literatura română; şi câte şi mai câte…

În ce mă priveşte, soarta realismului socialist din literatură română mă lasă perfect rece. Faptul că unele curente literare îşi justifică numele, sau ni şi-l justifică, mă lasă de asemenea rece. La fel şi statura maximizată a unor personalităţi literare româneşti. Şi aşa mai departe. Întrebarea, la care E.N. nu răspunde, rămâne. Bine măcar că îi recunoaşte existenţa: „Literatura ficţională a fost mereu adevărata noastră problemă, punctul vulnerabil, slăbiciunea naţională.” Foarte bine, dar de ce?

Priviţi zona centrală a Bucureştiului şi veţi afla răspunsul… Fiecare loc din acea zonă poate fi asociat cu poezia; poezia sublimului, sau, mă rog, a mizeriei — a „florilor de mucigai”. Poezia este rodul impulsului. Şi poate de aceea poezia românească în ansamblul ei poate fi considerată acceptabilă; nu de puţine ori chiar reuşită. Proza în schimb, necesită organizare, respectarea unor reguli, efort, perseverenţă. Şi fantezie. Fantezia nu înseamnă haos. Proza presupune de asemenea o autoritate formatoare (generic vorbind), autentică, exigentă. Şi onestă. Nu a existat o asemenea autoritate în literatura românească. Nimeni nu i-a încurajat pe români să dobândească şi să cultive acele calităţi care îl caracterizează pe creatorul performant de ficţiune… Doar patimi, invidie şi găşti — asta îţi oferă peisajul literar românesc.

„Demolatorul” Negrici, spre deosebire de un Lucian Boia, care, în domeniul lui, este un demolator autentic — şi binevenit —, se dovedeşte a fi un fals demolator. Demolează ceea ce este deja moloz. Dojeneşte părinteşte şi/sau mângâie pe chelie „formatori de opinie” contrafăcuţi şi aroganţi, prefăcându-se că nu le observă nocivitatea. Şi în general se preface că nu vede punctele cu adevărat slabe ale ficţiunii româneşti. Şi ale literaturii româneşti în general.

Pe marginea filmului lui Liviu Tofan despre Braşov ’87

O întâmplare incredibilă, de care nu ştiam. Câţiva tineri „deportaţi” braşoveni, la scurtă vreme după evenimentul de la Braşov, se duc după lucru la un local. Chelneriţa află de prezenţa lor în local, îl anunţă pe şeful orchestrei, care le dedică o melodie. Nu înainte de a-i saluta personal, la microfon. Clienţii din local aplaudă: nu melodia, ci grupul de braşoveni!

Cineva din afara „Lagărului” m-ar apostrofa, stupefiat: Şi ce-i cu asta? Păi nu era firesc să-i salute şi să-i aplaude?… Evident că nu! Gestul şefului orchestrei şi aplauzele celor de faţă echivalau cu contestarea regimului! Căci regimul prin asta se distingea: prin ridicarea anormalului la rang de cotidian. Orice gest de normalitate era luat drept subversiv. La propriu.

Cum să mai dau de urma voastră, după treizeci de ani, brav şef de orchestră dintr-un local uitat de lume şi bravi clienţi ai localului uitat de lume, care, fără pretenţii de disidenţă, în anonimat, aţi încercat pentru o clipă să readuceţi normalitatea în viaţa cotidiană? Cum să dau de voi, ca să vă aplaud la rândul meu, măcar acum, când aplauzele sunt — totuşi — permise?

Bun român: un brand aproape mistic

Să observăm mai întâi că, la fel ca şi în alte împrejurări, contează mult ordinea cuvintelor. Adică una e să fii un român bun, şi cu totul alta un bun român. Ce înseamnă a fi un român bun? Păi, un român bun nu-i nimic alta decât un român generos, un român bun la suflet; mă rog, la fel ca şi un turc bun sau un englez bun. Un român bun înseamnă, pe scurt, un om bun şi nimic mai mult. În această ordine a cuvintelor, referirea la etnie este secundară.

Om de omenie
Un bun român însă este o expresie cu o semnificaţie cu totul aparte. Un bun român nu este pur şi simplu generos. Este mult mai mult decât atât. Un bun român este un om de omenie. Ceea ce duce cu gândul mult dincolo de raţiune. Expresia „om de omenie” îl va aduce pe cărturarul român (pe cel bun român, fireşte), în încercarea — nu de a o explica, căci acest lucru nu-i cu putinţă, ci de a o împărtăşi, de a o transmite — ei bine, îl va aduce în pragul misticii etnice. Numai un actor dăruit cu har, în lumina reflectoarelor, la rampă, transpus, ar putea să-ţi transmită ce-i de transmis aici. Parcă îl şi văd pe actorul Dan Puric… Apropo, dacă o persoană poate servi de axiomă în construirea unui concept filozofic, în cazul de faţă a celui de bun român, actorul Dan Puric este acea persoană. Cum spuneam, parcă îl văd pe Dan Puric pe scenă, în faţa unei săli atinse de extaz, predicând buna românitate, cu tot repertoriul cunoscut, gen „veşnicia s-a născut la sat”; sau: „noi, aici, la Porţile Orientului, am ţinut piept”… şi tot tacâmul.

A nu se confunda deci omenia cu banala generozitate. Ce spune DEX despre „a omeni”? Spune aşa: „a primi pe cineva în mod ospitalier; a ospăta, a cinsti (s.m.)”. Să fim bine înţeleşi: „a ospăta” nu înseamnă nici a te deda la excese, nici a sta de o parte, distant. Cât despre „a cinsti”, ne aflăm din nou în plină confuzie. Căci „a cinsti”, pe lângă „a respecta, a onora, a preţui pe cineva sau ceva; a da cuiva cinstea cuvenită” (tot din DEX), mai înseamnă şi „a face cuiva un dar, un cadou; a da cuiva un bacşiş (s.m.)”. Vă daţi seama? Pentru a desemna cinstirea eroilor neamului folosim acelaşi cuvânt cu care desemnăm ciubucul pe care îl dăm cărăuşului de mobilă sau instalatorului hrăpăreţ! Dar, mă rog, trecem peste asta. Reţinem doar că un bun român e musai să fie om de omenie. Ruşine să le fie celor care nu sunt!

Românul neaoş
Înainte de orice însă, un bun român e musai să fie un român neaoş. Sau măcar naturalizat român. Sau descendent al unor naturalizaţi români în urmă cu o generaţie sau cu mai multe. În privinţa asta, trebuie să remarcăm că exigenţele nu sunt egale pentru toate etniile. Nu că li s-ar pretinde pe şleau, dar este de preferat ca un grec să fie ceva mai naturalizat decât un francez sau un italian, să zicem (nu mai vorbim de american: vezi Axa…). Sau dacă nu neapărat mai naturalizat, oricum să-şi vadă lungul nasului. Căci dacă va încălca măcar unul din atributele bunului românism (scuze pentru folosirea conceptului înainte de a isprăvi completa lui definire!), degrabă i se va scoate pe nas impuritatea originii etnice: Aha, uite că nu se dezminte! Neam de grec!… Sau: Neam de ungur!…

Este preşedintele Klaus Iohannis un bun român? Având în vedere că a făcut câte ceva pentru ţară, că nu este nici ungur, nici grec (ca Tăriceanu), şi având în vedere că se bucură de aprecierea lui Rareş Bogdan, de la „Jocuri de Putere”, m-aş încumeta să afirm că da, Klaus Iohannis, deşi german de origine, poate fi considerat un bun român. Dar cu dispensă şi doar pe o perioadă de probă. Să sperăm că n-o să ne facă de ruşine!

Credinţa strămoşească
Un bun român nu poate să fie decât credincios. Şi anume unul ortodox. Un catolic sau un protestant are puţine şanse să fie sau să ajungă un bun român. Un ateu, niciuna.

Să ne înţelegem, să cârteşti împotriva clerului, mai treacă-meargă. În anumite împrejurări chiar dă bine. Să critici Catedrala Mântuirii Neamului, şi nu atât Catedrala în sine, cât mai ales uriaşele sume vărsate pentru construirea ei din bugetul statului, nu ştiu dacă dă bine, dar nu întotdeauna dă rău — depinde de fluxul opiniilor. Unii s-au legat de absurditatea expresiei „mântuirea neamului”, argumentând că mântuirea este o chestiune individuală. Cei care au procedat aşa e discutabil dacă sunt buni români. Eu m-aş opri însă la cuvântul „mântuire” şi aş observa că, după acelaşi DEX, „a (se) mântui” înseamnă, în sensul său religios, „a (se) curăţa de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva”. (Mă fac că nu observ că are la origine un cuvânt maghiar — menteni! Asta, după nişte lingvişti care cu siguranţă nu au fost/nu sunt buni români! — înclin să cred.) Nu vi se pare dubios că acelaşi „a mântui” generează — schimbându-şi doar terminaţia — două cuvinte total opuse: „mântuire” şi „mântuială” — mă rog, în locuţiunea „de mântuială”? Dar… cine ştie, poate că cele două sensuri nu sunt chiar atât de opuse pe cât par!

Oricum, ceea ce trebuie să reţinem este că credinţa în Dumnezeu, şi anume cea ortodoxă, altfel spus, credinţa strămoşească, este condiţia sine qua non a calităţii de bun român. Ruşine să le fie celor de altă credinţă, sau de nicio credinţă! Anticrist! Bolşevic! Ruşine! Huo!

Ioan–Aurel Pop: gigea! — Lucian Boia: câh!
Un bun român nu contestă niciodată istoria neamului. Pe cea „clasică”, la ea mă refer. Care, să fim bine înţeleşi, e milenară. Sunt câteva repere în istorie pe care trebuie jurat cu latul săbiei pe umăr. Românii sunt urmaşii dacilor şi ai romanilor (deşi preferinţele de ultimă oră înclină spre daci — şi numai ei); retragerea aureliană a fost doar a administraţiei — poporul a rămas neclintit pe loc şi a dat naştere limbii române — aici, şi nu în altă parte!; pentru perioada de dinainte de descălecatul Moldovei şi al Ţării Româneşti nu avem documente, dar avem mărturiile lui Anonimus, notarul regelui Béla al III-lea; Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin au fost români get-beget, aşa, ca să crape ungurii de ciudă; Mihai Viteazul nu a fost un condotier dornic de cuceriri ci a vrut cu adevărat — şi a şi reuşit, e drept pentru scurtă vreme — să unifice ţările române sub stindardul românismului; Transilvania nu a fost niciodată a ungurilor, exceptând o scurtă perioadă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici atunci…; în 1918, la Alba Iulia s-a exprimat voinţa poporului, nu a unei elite; ş.a.m.d. Cine crede altfel nu poate fi un bun român. Simpatia bunului român se îndreaptă spre istoricul Ioan–Aurel Pop de la Cluj (–Napoca, pentru aceia dintre bunii români care… cinstesc memoria lui Ceauşescu; şi fără Napoca, pentru aceia care nu i-o cinstesc; ambele categorii putându-se considera buni români… dacă îndeplinesc celelalte criterii). Şi, ca să închei fraza — care mi-a ieşit prea lungă; scuze! —, îl detestă pe istoricul iconoclast Lucian Boia. Ruşine!

Cântul popular românesc
Despre concetăţenii săi, bunului român i se îngăduie în general păreri diverse. Se admite uneori a se afirma chiar şi că românii sunt hoţi, indolenţi, pasivi şi superficiali (mă rog, plus alte câteva asemenea însuşiri negative). Dar numai într-un mod strict generic, adică fără individualizări; şi cu condiţia ca celor care se exprimă astfel să li se citească pe faţă că nu o spun cu răutate ci, preferabil, cu durere şi cu amărăciune. Sau cu optimism, de ce nu! În niciun caz nu li se va tolera străinilor, şi cu atât mai puţin minoritarilor etnici (dar nu numai), să-şi facă de cap cu asemenea afirmaţii. În schimb, un bun român, ca să-şi merite brandul, trebuie să susţină cu tărie că românul este blând, tolerant şi ospitalier. A! şi să refuze cu fermitate să fie puse în discuţie cazurile concrete în care se manifestă/s-au manifestat minunatele însuşiri mai sus citate.

Nu chiar un vot de blam li se cuvine celor care se îndoiesc de frumuseţea portului popular românesc; dar de o bilă neagră nu vor scăpa; ceea ce înseamnă că vor rămâne sub observaţie. Însă cei care refuză să vadă frumuseţea cântecului popular românesc în integralitatea sa — repet: în integralitatea sa! — vor fi decăzuţi din calitatea de buni români. Cântecul popular trebuie să cucerească spaţii, inclusiv nocturne, să răsune în toată splendoarea sa, peste case şi peste străzi, să exprime bucuria de a trăi şi de a chefui şi ruşine să le fie celor care, în loc să se bucure de viaţă, pretind că vor sau că au dreptul să doarmă. Dormire-ar somnul de veci! Ruşine!

* * *
Ei, se pare că am ajuns la capăt cu definirea conceptului de bun român… A! dar ia staţi! Am uitat de Securitate! Taman acum că a cră… hm! că a plecat dintre noi capul Securităţii, e un moment bun să mai adăugăm că bunului român „nu i se pune” dacă rămâne cu o oarecare simpatie pentru Securitate. În fond, Securitatea 1) nu a fost chiar aşa de rea cum se spune, şi 2) ne-a apărat de multe rele, s-o recunoaştem, noi toţi, buni şi mai puţin buni români. Dacă nu era Iulian Vlad, este posibil ca România să fi fost sfârtecată de duşmani. Care sunt peste tot în jur, mai puţin în Marea Neag… Nu, nici acolo! Mai nou, de când cu Crimeea confiscată, vai! nici de ea nu mai putem fi siguri că ne este prietenă.

Sunetele şi luminile Universului

Un gând abisal, la ceas de îndoială

Acum mulţi ani, dacă formai un anumit număr de telefon (într-o vreme când în România impulsurile încă nu se taxau!), aveai ocazia să asculţi o secvenţă de note muzicale, captată din nemărginirea Universului. De fapt nu sunetele ca atare erau interceptate de uriaşele radio-telescoape ale oamenilor, ci secvenţa reprezenta modulaţia în bandă audio a unei radiaţii venite din spaţiu — nu îmi amintesc care anume, probabil X. Fusese iniţiativa unui for ştiinţific internaţional să pună la dispoziţia publicului larg „melodia” cosmică, în ideea că, atâta vreme cât nimeni din comunitatea oamenilor de ştiinţă nu fusese capabil să descifreze „mesajul” acelei secvenţe, adică să avanseze o ipoteză despre ce proces fizic ar putea sta în spatele „partiturii”, poate că reuşea cineva din lumea largă; ştiut fiind că nu de puţine ori profanul, neîncorsetat în scheme ale gândirii ştiinţifice, se întâmplă să aibă sclipirea de geniu care să aducă dezlegarea aşteptată.

Mă îndoiesc că s-a găsit acel profan de geniu. Dar secvenţa de sunete ale Universului, pe care o puteai asculta la telefon oricât de mult timp doreai, reluată iarăşi şi iarăşi, era tulburătoare. Sunete izvorâte din profunzimi insondabile, forţă şi muzicalitate a vibraţiei cosmice, cadenţă măsurată a succesiunii de note care dezvăluia un Univers în prefacere, sigur parcă de misterul său impenetrabil, sigur de armonia sa perfectă, mai presus de puterea de înţelegere a oamenilor…

Îmi amintesc că ori de câte ori mă simţeam încordat şi descurajat — şi aveai, în regimul trecut, motive nenumărate să te simţi încordat şi descurajat — formam numărul ştiut de telefon şi minute în şir stăteam cu receptorul lipit de ureche şi ascultam „muzica sferelor”. Simţeam cum grijile mărunte se topesc, cel puţin pentru moment, în imensitatea Spaţiului magnific şi indiferent… Mă rog, poate că era o iluzie. Dar oare nu iluziile sunt — de atâtea ori — cele care contează?

Mă gândeam deunăzi: ce-ar fi Universul fără urechile care să-i audă sunetele şi fără ochii care să-i vadă luminile?… Uriaşele prefaceri ale materiei — vibraţii, apariţii, extincţii, zguduiri, absorbţii şi anihilări —, ce-ar fi toate acestea fără conştiinţa care să le perceapă? Raţiunea îi spune liber-cugetătorului ce sunt că nimic nu s-ar schimba dacă n-ar exista percepţia. Dar, cum ne este imposibil să concepem cu adevărat lumea — dincolo de raţional — fără existenţa noastră, la fel şi sunetele şi luminile Spaţiului în care trăim îmi par de neconceput fără conştiinţa care să simtă existenţa — acea existenţă obiectivă mult evocată. Nici măcar cu un vis confuz şi dezlânat, nici măcar cu borborismele intestinale ale unei fiinţe autiste, n-aş putea compara prefacerile, procesele fizice din miezul Universului, cele care îi oferă trăitorului interesat o imagine despre spectacolul de sunet şi lumină la care asistă, în absenţa acestuia. Fiindcă orice asociere aş încerca, nu pot face abstracţie de spectator.

De unde se vede — sau, ca să mă feresc de generalizare, de unde văd — cât este raţiunea de dependentă de percepţie. Şi în ultimă instanţă cât este de limitată.

Gânduri de weekend

Prea multă imaginaţie strică
Am avut de plătit o mulţime de facturi la utilităţi, pentru care am ales robotul de la o bancă. Totodată mi-am propus şi să alimentez contul curent, operaţie pentru care am recurs pentru prima oară tot la robot. Ameţit de atâta „robotică”, în mână cu cele câteva chitanţe, m-am trezit la un moment dat că unul din clienţii băncii îmi atrage atenţia că am scăpat pe jos cardul bancar. Mulţumind, m-am grăbit să-l ridic de la piciorul robotului, am pus totul în gentuţa pe care o aveam la mine şi am plecat. Acasă am constatat că îmi lipsesc trei dintre chitanţe. Le-am căutat de mai multe ori în compartimentele genţii, prin buzunare şi în cele două portofele. Nu erau nicăieri. Ca de obicei, am fost foarte supărat de propria mea neîndemânare şi grabă. A fost cât pe-aci să mă întorc la bancă pentru a încerca să recuperez chitanţele pierdute. Revedeam cu ochii minţii cardul pe care îl ridicasem de pe jos şi totodată eram sigur că văd cele trei chitanţe împrăştiate şi ele la piciorul robotului. Nu puteam să pricep cum de ridicasem de pe jos cardul şi lăsasem chitanţele să zacă pe pardoseală. Puteam să jur că le văzusem împrăştiate pe jos în jurul cardului.
Câteva zile mai târziu am găsit toate cele trei chitanţe printre filele cărţii pe care o citeam. Luasem cartea cu mine, pentru a valorifica din timpul pierdut, în momentele prielnice, de pildă când aveam să călătoresc cu autobuzul, şi o pusesem într-unul din compartimentele genţii, cu cotorul în jos.

Respect sau supușenie?
În sălile în care îl vedeam la televizor pe „ţarul” Putin intrând, toţi cei prezenţi se ridicau prompt în picioare, vorba aia, toţi ca unul. Şi mă gândeam: câtă supușenie! Moştenire de pe vremea stalinismului sau a brejnevismului.
Deunăzi i-am văzut sărind în picioare pe toţi cei din sala în care a intrat Donald Trump.

Taina naşterii Domnului

Încă la 1 Decembrie începe totul…
Ecranele televizoarelor prind să dea pe din afară de reclame…
Coca-cola îşi scoate din imensul garaj imensul furgon plin de luminiţe pe din afară, tuturor încep să le sticlească ochii de aşteptare, mulţi se topesc de plăcerea de-a bea coca-cola, Pepsi contraatacă în forţă — care pe care —, vin la rând toate mărcile de bere, toate mărcile de vin, Coana Popeasca şi cu Arşinel îşi aşează pe cap tichiuţele roşii tivite cu cârlionţi de vată albă şi îşi pun (o dată în plus) talentele în slujba reţelei Catena, Jacobs Kronung, amânându-şi până după Sărbători reclamele cu iz adulterin, îşi scoate din ulciorul fermecat alint-aromele, are cine să le împrăştie spre cer pentru a-l abate din drum pe Moş Crăciun care îşi mână pe cerul nopţii (sfinte) renii marca Laponia, Leroy Merlin îşi scoate pe tarabă brazii pe care după Crăciun poţi — dacă vrei — să-i aduci înapoi şi să primeşti în schimb un voucher (dacă nu vrei, îi arunci), industria ciocolatei înfloreşte văzând cu ochii luând forma milioanelor de iepuraşi, moş-crăciunei, renuţi şi alte animăluţe mistice, cârnaţii de porc se înşiruie pe sute de kilometri, cu zorzoanele de rigoare, mai ceva ca milioanele de curcani americani de Thanksgiving, farmaciile se grăbesc să vină în ajutorul celor îmbuibaţi de Sărbători, cu pastile de uşurat ficatul şi bila, mafia pădurilor face zâmbre, poliţia economică conlucrează tradiţional cu radarul pădurilor şi cu ANAF-ul întru pedepsirea scârbavnicilor profitori…
Dar cine nu-i profitor?

Şi uite-aşa ne reculegem pătrunzându-ne de „Taina” naşterii Domnului. Papa Francisc simte că ceva nu-i în regulă şi face un apel pentru revenirea la spiritualitate, BOR, nărăvită în ciubucuri şi mişmaşuri cu Puterea, care la rândul ei e nărăvită în mişmaşuri cu baronii locali şi deci cu profiturile de tot felul, nu simte, ca de obicei, nimic. Şi deci nu face niciun apel. Decât doar să nu punem prim-ministru un/o musulman/ă ci un român ortodox care să aibă numele de botez Vasile, iar numele de familie să înceapă cu D şi să se termine cu încu.

Profesia de securist

Între colegii de serviciu ne permiteam să vorbim multe. În „stilul” aluziv, practic orice. În pofida suspiciunii că atunci când trei români se adunau, unul din ei era fără niciun dubiu turnător la securitate. Aluziile împotriva regimului nu erau însă niciodată sută la sută serioase. Totul era… să zic pe jumătate în glumă? Nu, jumătate ar fi poate prea mult: toate erau pe sfert, sau, uneori, să zicem, a zecea parte, în glumă. Oricum, gluma se străvedea la fiece aluzie de acest gen, adică politică, să-i spunem.

Aşa se face că odată, într-o discuţie cu un coleg de serviciu, mi-am permis unele observaţii răutăcioase despre securişti şi despre pretinsa lor profesie. Replica sa a fost, în dulcele stil aluziv-colegial al vremii: Ce ai cu securiştii? Tu nu vrei să-ţi faci meseria bine? La fel şi ei.

Aşadar, acţiunea securistului de a mă priva de dreptul de a mă exprima liber şi de a mă deplasa liber, sau de a protesta împotriva abuzurilor regimului, se încadrează, bine mersi, în limitele unei profesii ca oricare alta? Prin ce se deosebeşte această „profesie” de… să zicem, aceea de hoţ? Sau, ţinând seama de caracterul adesea violent al „îndeletnicirii” securistului, cred că n-ar fi foarte deplasat să mă gândesc mai degrabă la jaf, decât la simplă hoţie. Căci privarea de care aminteam mai sus, nu hoţie/jaf se cheamă că este?

Ce spune DEX despre cuvântul profesie? „PROFÉSIE, profesii, s. f. 1. Ocupație, îndeletnicire cu caracter permanent, pe care o exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare; complex de cunoștințe teoretice și de deprinderi practice care definesc pregătirea cuiva; meserie (…).”

Păi nu avea îndeletnicirea securistului „caracter permanent”? Avea, fără îndoială. Nu o exercita „în baza unei calificări corespunzătoare”? Presupun că da. Printre altele, fiindcă îmi amintesc de existenţa unei şcoli de securitate: la Băneasa. Şi cine ştie câte altele n-or fi fost. Cât despre „deprinderile practice” la care se referă definiţia în continuare, acestea se încadrează perfect în „calificarea” la care face referire prima parte: ameninţări, şantaj, hărţuire, la nevoie pumni, abjecţie şi, în caz extrem, un… marian clită. Nu sunt toate acestea „deprinderi practice”?… Prin urmare, fostul meu coleg de serviciu se pare că avea dreptate: nimic nu contrazice încadrarea îndeletniciri(lor) securistului în categoria profesie

Doar că la fel de bine se potriveşte cu definiţia şi „profesiunea” de hoţ. Sau de tâlhar/jefuitor. Ambele au un „caracter permanent”. Că doar n-o să-mi spună nimeni că, odată pornit pe calea hoţiei şi/sau a jafului, un individ poate fi vreodată întors din drum. „Calificare corespunzătoare”, respectiv „deprinderi practice”, chiar şi „cunoştinţe teoretice”? Oho, şi încă cum — slavă Domnului! Acestea sunt însăşi baza „meseriei”! Cartelurile de crimă organizată, o ştie toată lumea, pot ajunge la un asemenea grad de organizare, disciplină şi ingeniozitate, inclusiv logistică, încât să stârnească invidia celor mai performanţi profesionişti în domeniile „civile”.

Să fi omis oare lingviştii dimensiunea morală a definiţiei profesiei? Există o asemenea dimensiune? Stau să mă întreb: profesia de gâde era morală? (Sau mă rog, mai este încă, având în vedere că n-a dispărut din unele ţări islamice; şi, la drept vorbind, nici din toate statele SUA.) Sigur, plăcută nu e meseria de gâde (deşi, mai ştii!), dar poate că pe gâde îl absolvă de orice implicare morală binecunoscutul dicton Nu braţul care ucide, ci mintea care comandă… Cu toate că… Vedeţi, e destul de complicat: în cazul ucigaşului plătit — care este, s-o recunoaştem, o meserie bine definită — şi ce bănoasă! e drept, cu ceva riscuri —, legea nu îl absolvă de vinovăţie, oricât ar fi de simplu executant… Aşa că mă văd nevoit să vin cu un amendament: braţul care ucide este moral şi absolvit de vinovăţie doar atunci când o face în numele şi în beneficiul statului, în conformitate cu legile, nu la comanda unei persoane/grupări private. Cu menţiunea că dacă vorbim de asasinat şi absolvim de culpă morală — şi cu atât mai mult legală — persoana care îl comite, cu atât mai abitir o putem face, ba chiar avem datoria s-o facem, în cazul hoţiei/jafului comis în numele şi sub oblăduirea statului. Nimeni nu face distincţie între statul democratic şi statul comunist… Mă rog a făcut-o Băsescu, declarând ilegitim şi criminal statul comunist. Dar cine l-a luat în serios?

Concluzia e una singură: da, dom’le, fostul meu coleg de serviciu (între timp a şi murit, Dumnezeu să-l odihnească!) avea dreptate! Profesia mea de cercetător ştiinţific de pe vremuri nu era cu nimic diferită — generic vorbind — de profesia de securist! Cu nimic mai brează!

De ce a acceptat comunismul de stat o competiţie „pe terenul adversarului”?

Interogaţii ale unui „clevetitor naiv”. O schiţă

La începutul anilor ’80 semnele de decrepitudine a sistemului „socialist” deveniseră deja cât se poate de clare. De fapt, multe din ele fuseseră vizibile şi înainte, dar nimeni nu ştia în ce măsură era sistemul capabil să se redreseze după repetatele eşecuri care avuseseră loc anterior. Sau poate că agresivitatea Uniunii Sovietice înainte de instalarea la putere a lui Gorbaciov fusese luată drept un semn al vitalităţii. Cine ştie…

Pare totuşi straniu ca noua rânduială, comunistă, care se declara, atunci, la apogeu, cea mai bună dintre toate şi din tot ce poate fi imaginat, să nu fi încercat o cale proprie de se impune în lume. Aducându-i pe toţi oamenii, nu contează prin ce mijloace, la un punct zero al stării sociale, ar fi fost poate de aşteptat să se considere că există un teren propice pentru a se încerca să se pună în practică la nivel de stat ceea ce înainte nu trecuse de faza de teorie (v. industrialismul lui Saint-Simon, falangele lui Fourier, egalitatea şi meritocraţia cultivate de socialismul utopic, amendate ulterior de socialismul „ştiinţific”). Ar fi fost poate de aşteptat să existe măcar unele tentative de a se implementa (am zice astăzi) celebrul slogan a Revoluţiei Franceze, „libertate, egalitate, fraternitate”, de a se cultiva principiile onestităţii şi solidarităţii sociale în detrimentul mult blamatei morale burgheze, de a se muta miza competiţiei, proprie speciei umane (dar şi celorlalte specii, doar că având o miză diferită), de pe terenul acumulării de avuţie — şi implicit putere — pe cel al autoperfecţionării dezinteresate şi al meritocraţiei. Nu că asemenea tentative ar fi avut vreo şansă să fie încununate de succes. Dar ar fi demonstrat, poate, generaţiei prezente şi celor viitoare că exista dorinţa reală de a se întemeia ceva fundamental nou.

Nu s-a întâmplat aşa. Exceptând cele câteva măsuri caricaturale de la începuturi — întrecerea socialistă, panoul de onoare şi altele la fel de ridicole — comunismul de stat a preferat să încerce să imite capitalismul în limitele unui sistem prin definiţie ostil iniţiativei personale şi oricărei inovări. Comunismul de stat a recurs la câteva măsuri de cârpeală în anii ’60 şi ’70 — mă refer aici îndeosebi la România —, despre care e greu de spus în ce măsură au plecat de la conştientizarea slăbiciunilor noului sistem, sau nu au fost decât acţiuni premeditate de cosmetizare, menite să facă sistemul să treacă drept un partener credibil în ochii Occidentului, de care depindea tot mai mult şi tot mai vizibil pentru a putea supravieţui: „cointeresarea materială”, „mandatarii”, „părţile sociale” „comitetele oamenilor muncii” — vă mai amintiţi? Şi altele asemenea.

A circulat un banc prin anii ’60–’70: Cică o delegaţie de agricultori est-europeni (hai să zicem, români) e trimisă în SUA, ţara cu cea mai performantă agricultură din lume. Conducătorul delegaţiei se arată interesat de tot ce vede, ba de o combină, ba de un tractor, ba de o maşină de balotat, şi la fiecare întreabă: Pentru asta cam de câţi bani credeţi că ar fi nevoie pentru a o fabrica? Gazda americană îi răspunde: Păi, cam un miliard de dolari. Vă interesează?… A, nu! Doar aşa, ştiţi, vrem să ne facem o idee cât ne-ar costa să construim socialismul la noi în ţară. Dar asta?… Asta, cam două miliarde. Vă interesează?… A, nu! Doar aşa, ca să ne facem o idee. Cum v-am spus, noi vrem să construim socialismul. Dar asta?… Asta, cam trei miliarde. Dar vă fac o propunere, zice americanul. Nu vreţi mai bine să ne daţi nouă 100 de miliarde şi vă construim noi socialismul?

Încercările de cârpire au eşuat, iar impresia generală, tot mai pregnantă, a fost cea a unui socialism rarefiat, cel puţin ideologic; iar spectrul destrămării finale s-a conturat de la an la an tot mai vizibil. Deşi conştient de faptul că din punct de vedere economic capitalismul este imbatabil, comunismul de stat nu a făcut nimic pentru a deschide un nou teren de competiţie, în propria ogradă, cu propriile sale arme — dacă existau. Comunismul ar fi putut încerca să devină o nouă „religie” a relaţiilor interumane, să cultive generozitatea, toleranţa, întrajutorarea, simţul civic, compasiunea pentru persoanele cu dizabilităţi şi în general cu dificultăţi, respectul pentru vârsta a treia şi în general (cel puţin) toate valorile social-democraţiei. Ba şi încă ceva pe deasupra, nu?

Dacă nu a făcut-o, ce concluzie putem trage? Admiţând că liderii şi teoreticienii/formatorii statului comunist au fost (sau au devenit, în timp) conştienţi de faptul că valorile de care aminteam mai sus — cele spirituale — sunt ignorate de popor, sau că eventual ar putea fi împărtăşite, dar numai ca adjuvant al valorilor materiale tradiţionale, trebuie oare să tragem concluzia că respectivii lideri (împreună cu tot aparatul care i-a deservit şi susţinut) au jucat cartea abjectă a ipocriziei, sacrificând milioane de oameni timp de decenii?

Unii spun despre socialismul de stat că a fost un experiment eşuat. Personal, nu văd ce s-a experimentat. Doar faptul că întreaga avuţie a statului a fost naţionalizată, trecută în proprietatea statului? Dar statul, se ştie, a fost — este — un proprietar de departe mult mai incompetent decât întreprinzătorul privat. Dar şi mult mai ipocrit şi mai inflexibil, respingând de-a lungul întregii sale existenţe orice idee de parteneriat cu angajatul său.

În rest… cum spuneam la început, nu sunt decât interogaţii ale unui „clevetitor naiv”.

L.N. Tolstoi şi „sugestia în masă”

Poate că nu este un lucru foarte cunoscut, dar Tolstoi a fost un vehement contestatar al lui Shakespeare. Nu în sensul că i-ar fi contestat paternitatea operelor, cum s-a întâmplat cu alţi contestatari, ci că a contestat pur şi simplu arta faimosului dramaturg. Tosltoi are şi argumente în acest sens, pe care le prezintă într-un eseu scris la sfârşitul vieţii: „Despre Shakespeare şi despre dramă” (1909). (V. şi traducerea în engleză.) Argumentele, axate prioritar pe „Regele Lear”, dramă pe care a ales-o tocmai pentru că întruneşte, se pare, cele mai multe adeziuni ale criticilor, ţin de neverosimilul comportamentului personajelor, de un limbaj nefiresc de sofisticat şi lipsit de orice specific al personajului etc. Cum nu mi-am propus să detaliez atitudinea critică a lui Tolstoi faţă de Shakespeare, adăugând eventual şi numele altor contestatari celebri, precum Voltaire sau Bernard Shaw (deşi subscriu în mare parte la argumentaţia sa), reţin doar consideraţiile prozatorului rus despre mecanismele hipertrofierii percepţiei unor evenimente şi fenomene de-a lungul istoriei omenirii.

„(…)[A]m întâlnit la fanii lui Shakespeare exact aceeaşi atitudine pe care am întâlnit-o şi care se întâlneşte de obicei la adepţii oricăror dogme, adoptată nu din raţiune ci din credinţă. (…) Explicaţia acestei faime uluitoare nu este decât una: faima este rezultatul uneia din acele sugestii în masă care s-au exercitat dintotdeauna şi se exercită asupra oamenilor. Asemenea sugestii au existat mereu şi există în cele mai diferite domenii ale vieţii. Ca exemple frapante de asemenea sugestie, considerabile ca importanţă şi ca amploare, putem cita cruciadele din Evul Mediu (…), ca şi frecventele cazuri de sugestie, şocante prin absurditatea lor, precum credinţa în vrăjitoare, în utilitatea torturii pentru aflarea adevărului, căutarea elixirului vieţii, a pietrei filozofale, sau pasiunea pentru lalele, evaluate la câteva mii de guldeni bulbul, care a cuprins Olanda.”

Tolstoi acordă o atenţie specială „fabricării” unor evenimente de amploare de către presă; ceea ce, evident, se aplică cu atât mai mult astăzi, în epoca „celei de-a patra puteri în stat” şi a goanei după „rating”.

„Dezvoltându-se presa, s-a ajuns ca de îndată ce un fenomen oarecare, urmare a unor circumstanţe întâmplătoare, capătă o importanţă cât de puţin marcantă faţă de altele, organele de presă să consemneze neîntârziat această importanţă.

Îndată ce presa a semnalat importanţa fenomenului, publicul îi acordă şi mai multă atenţie. Atenţia publicului motivează presa să studieze fenomenul încă şi mai atent, şi mai amănunţit. Interesul publicului creşte, iar organele de presă, intrând în concurenţă între ele, reacţionează la cerinţelor publicului.

Publicul se interesează şi mai mult; presa acordă fenomenului şi mai multă importanţă. Aşadar, importanţa evenimentului, crescând tot mai mult, precum bulgărele de zăpadă, capătă o evaluare total neconcordantă cu însemnătatea sa, iar această exagerare, dusă adesea până la demenţă, se menţine atâta vreme cât concepţia despre lume a liderilor de presă şi a publicului rămâne neschimbată. Există nenumărate exemple de asemenea discrepanţe între evaluare şi fond, care astăzi, ca urmare a interacţiunii presei cu publicul, apar în cazul celor mai neînsemnate fenomene. Un exemplu frapant de astfel de interacţiune între public şi presă este recenta afacere Dreyfus, care a tulburat întreaga lume. A apărut suspiciunea că un căpitan din Statul Major francez se face vinovat de trădare. Dat fiind însă că respectivul căpitan era evreu, sau din cauza unor dezacorduri interne între părţi din societatea franceză, acestui eveniment presa i-a acordat un interes oarecum excepţional, deşi altor evenimente asemănătoare, care apar în mod repetat, nu li se acordă nicio atenţie nu doar în lume, dar nici în rândurile militarilor francezi. Publicul s-a arătat interesat. Organele de presă, la concurenţă între ele, au început să prezinte, să examineze, să discute evenimentul, publicul a început să se intereseze şi mai mult, presa a reacţionat la cerinţele publicului şi bulgărele de zăpadă a început să crească şi a tot crescut sub ochii noştri, încât n-a mai rămas familie în care să nu apară dispute despre l’affaire. (…) Străini, pe care nu i-ar fi interesat nicicum chestiunea dacă ofiţerul francez a trădat sau n-a trădat, oameni care, mai mult, nu ştiau nimic despre mersul evenimentelor, s-au trezit împărţiţi, unii pentru, alţii contra lui Dreyfus, şi cum se întâlneau, se şi porneau să discute şi să se certe, unii afirmându-i cu convingere vinovăţia, alţii negându-i-o cu aceeaşi convingere.”

Nu m-aş grăbi să aplic „teoria” lui Tolstoi la nenumăratele fenomene contemporane care, prin amploarea şi prin absurditatea lor, au ajuns să frizeze demenţa. Mă limitez doar la o anumită operă de „artă”, în jurul căreia guvernul, ajutat de unele cercuri „elitiste”, a declanşat o adevărată isterie naţională, asimilând respectiva operă cu marile evenimente ale istoriei românilor şi încercând să-i culpabilizeze pe români pentru absenţa simţului istoriei.

Să fim serioşi. Dacă ceva nu a lipsit românilor de-a lungul istoriei a fost tocmai un anume simţ al măsurii. O anumită… cuminţenie a pământului!

Dictatura magistraţilor?

DIICOT suspectează nereguli (şi) la privatizarea Rompetrol S.A. Aştept cu interes suspectarea neregulilor legate de privatizarea Petrom. (Şi ale altor firme de stat.) M-aş mira să nu se ivească în scurtă vreme. Iar în aşteptare, nu pot să nu remarc cu satisfacţie cum lupta anti-corupţie în România devine pe zi ce trece nu sport naţional, cum zic penalii, ci motiv de mândrie naţională. Printre altele, DNA-ul este pe cale să devină obiectiv turistic. Dacă nu cumva a şi devenit.
Traian Băsescu avertizează asupra pericolului ca procurorii DNA — şi probabil ai DIICOT, nu ştiu dacă şi cei de la Parchetul General —, în „complicitate” cu serviciile, să derapeze spre „dictatura magistraţilor”, spre încălcarea drepturilor omului, iar puterea serviciilor să devină prea mare.
„Prea mare” mi se pare un termen destul de vag. Personal, mi-aş asuma riscul de care vorbeam, tot aşa cum în Statele Unite, după 9/11, guvernanţii şi-au asumat riscul ca americanii să ajungă o naţiune de delatori de dragul siguranţei acestora. Şi au făcut-o cu succes. Fără ca americanii, din câte mi s-a părut, să se nărăvească la delaţiune.
Revenind la procurorii din România, în fond este vorba doar de un spectacol, care pe unii îi deranjează, altora le dă satisfacţie: spectacolul suspecţilor încătuşaţi. Cât despre capetele de politicieni agăţate la brâul procurorilor (sau al judecătorilor), nu mi-aş face prea multe griji. „Băsist” fiind, am stricat prietenii cu oameni care vedeau în implicarea lui Traian Băsescu în jocurile politice pericolul unei dictaturi prezidenţiale. Am argumentat la vremea respectivă prin aceea că în cadrul Uniunii Europene şi în al NATO nu mi se pare de conceput una ca asta. La fel şi acum, riscând să fiu nevoit să renunţ la eticheta de „băsist”, mizez pe magistraţi şi pe colaborarea unor servicii (cam) puternice. În interiorul Uniunii Europene şi al NATO nu văd posibil nici acest gen de dictatură. Descotorosirea de ruşinea naţională a corupţiei la nivel mai mult sau mai puţin înalt merită riscul.
Racordarea României la politica europeană de recunoaştere a drepturilor omului în România s-a produs în paralel cu marea corupţie, cele două nestânjenindu-se reciproc. Abia când justiţia, urmând îndemnurile prezidenţiale, şi-a luat rolul în serios, lucrurile s-au urnit. Să o suspectăm acum să s-a urnit… prea bine?