Category Archives: Gânduri

Gânduri de weekend

Prea multă imaginaţie strică
Am avut de plătit o mulţime de facturi la utilităţi, pentru care am ales robotul de la o bancă. Totodată mi-am propus şi să alimentez contul curent, operaţie pentru care am recurs pentru prima oară tot la robot. Ameţit de atâta „robotică”, în mână cu cele câteva chitanţe, m-am trezit la un moment dat că unul din clienţii băncii îmi atrage atenţia că am scăpat pe jos cardul bancar. Mulţumind, m-am grăbit să-l ridic de la piciorul robotului, am pus totul în gentuţa pe care o aveam la mine şi am plecat. Acasă am constatat că îmi lipsesc trei dintre chitanţe. Le-am căutat de mai multe ori în compartimentele genţii, prin buzunare şi în cele două portofele. Nu erau nicăieri. Ca de obicei, am fost foarte supărat de propria mea neîndemânare şi grabă. A fost cât pe-aci să mă întorc la bancă pentru a încerca să recuperez chitanţele pierdute. Revedeam cu ochii minţii cardul pe care îl ridicasem de pe jos şi totodată eram sigur că văd cele trei chitanţe împrăştiate şi ele la piciorul robotului. Nu puteam să pricep cum de ridicasem de pe jos cardul şi lăsasem chitanţele să zacă pe pardoseală. Puteam să jur că le văzusem împrăştiate pe jos în jurul cardului.
Câteva zile mai târziu am găsit toate cele trei chitanţe printre filele cărţii pe care o citeam. Luasem cartea cu mine, pentru a valorifica din timpul pierdut, în momentele prielnice, de pildă când aveam să călătoresc cu autobuzul, şi o pusesem într-unul din compartimentele genţii, cu cotorul în jos.

Respect sau supușenie?
În sălile în care îl vedeam la televizor pe „ţarul” Putin intrând, toţi cei prezenţi se ridicau prompt în picioare, vorba aia, toţi ca unul. Şi mă gândeam: câtă supușenie! Moştenire de pe vremea stalinismului sau a brejnevismului.
Deunăzi i-am văzut sărind în picioare pe toţi cei din sala în care a intrat Donald Trump.

Profesia de securist

Între colegii de serviciu ne permiteam să vorbim multe. În „stilul” aluziv, practic orice. În pofida suspiciunii că atunci când trei români se adunau, unul din ei era fără niciun dubiu turnător la securitate. Aluziile împotriva regimului nu erau însă niciodată sută la sută serioase. Totul era… să zic pe jumătate în glumă? Nu, jumătate ar fi poate prea mult: toate erau pe sfert, sau, uneori, să zicem, a zecea parte, în glumă. Oricum, gluma se străvedea la fiece aluzie de acest gen, adică politică, să-i spunem.

Aşa se face că odată, într-o discuţie cu un coleg de serviciu, mi-am permis unele observaţii răutăcioase despre securişti şi despre pretinsa lor profesie. Replica sa a fost, în dulcele stil aluziv-colegial al vremii: Ce ai cu securiştii? Tu nu vrei să-ţi faci meseria bine? La fel şi ei.

Aşadar, acţiunea securistului de a mă priva de dreptul de a mă exprima liber şi de a mă deplasa liber, sau de a protesta împotriva abuzurilor regimului, se încadrează, bine mersi, în limitele unei profesii ca oricare alta? Prin ce se deosebeşte această „profesie” de… să zicem, aceea de hoţ? Sau, ţinând seama de caracterul adesea violent al „îndeletnicirii” securistului, cred că n-ar fi foarte deplasat să mă gândesc mai degrabă la jaf, decât la simplă hoţie. Căci privarea de care aminteam mai sus, nu hoţie/jaf se cheamă că este?

Ce spune DEX despre cuvântul profesie? „PROFÉSIE, profesii, s. f. 1. Ocupație, îndeletnicire cu caracter permanent, pe care o exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare; complex de cunoștințe teoretice și de deprinderi practice care definesc pregătirea cuiva; meserie (…).”

Păi nu avea îndeletnicirea securistului „caracter permanent”? Avea, fără îndoială. Nu o exercita „în baza unei calificări corespunzătoare”? Presupun că da. Printre altele, fiindcă îmi amintesc de existenţa unei şcoli de securitate: la Băneasa. Şi cine ştie câte altele n-or fi fost. Cât despre „deprinderile practice” la care se referă definiţia în continuare, acestea se încadrează perfect în „calificarea” la care face referire prima parte: ameninţări, şantaj, hărţuire, la nevoie pumni, abjecţie şi, în caz extrem, un… marian clită. Nu sunt toate acestea „deprinderi practice”?… Prin urmare, fostul meu coleg de serviciu se pare că avea dreptate: nimic nu contrazice încadrarea îndeletniciri(lor) securistului în categoria profesie

Doar că la fel de bine se potriveşte cu definiţia şi „profesiunea” de hoţ. Sau de tâlhar/jefuitor. Ambele au un „caracter permanent”. Că doar n-o să-mi spună nimeni că, odată pornit pe calea hoţiei şi/sau a jafului, un individ poate fi vreodată întors din drum. „Calificare corespunzătoare”, respectiv „deprinderi practice”, chiar şi „cunoştinţe teoretice”? Oho, şi încă cum — slavă Domnului! Acestea sunt însăşi baza „meseriei”! Cartelurile de crimă organizată, o ştie toată lumea, pot ajunge la un asemenea grad de organizare, disciplină şi ingeniozitate, inclusiv logistică, încât să stârnească invidia celor mai performanţi profesionişti în domeniile „civile”.

Să fi omis oare lingviştii dimensiunea morală a definiţiei profesiei? Există o asemenea dimensiune? Stau să mă întreb: profesia de gâde era morală? (Sau mă rog, mai este încă, având în vedere că n-a dispărut din unele ţări islamice; şi, la drept vorbind, nici din toate statele SUA.) Sigur, plăcută nu e meseria de gâde (deşi, mai ştii!), dar poate că pe gâde îl absolvă de orice implicare morală binecunoscutul dicton Nu braţul care ucide, ci mintea care comandă… Cu toate că… Vedeţi, e destul de complicat: în cazul ucigaşului plătit — care este, s-o recunoaştem, o meserie bine definită — şi ce bănoasă! e drept, cu ceva riscuri —, legea nu îl absolvă de vinovăţie, oricât ar fi de simplu executant… Aşa că mă văd nevoit să vin cu un amendament: braţul care ucide este moral şi absolvit de vinovăţie doar atunci când o face în numele şi în beneficiul statului, în conformitate cu legile, nu la comanda unei persoane/grupări private. Cu menţiunea că dacă vorbim de asasinat şi absolvim de culpă morală — şi cu atât mai mult legală — persoana care îl comite, cu atât mai abitir o putem face, ba chiar avem datoria s-o facem, în cazul hoţiei/jafului comis în numele şi sub oblăduirea statului. Nimeni nu face distincţie între statul democratic şi statul comunist… Mă rog a făcut-o Băsescu, declarând ilegitim şi criminal statul comunist. Dar cine l-a luat în serios?

Concluzia e una singură: da, dom’le, fostul meu coleg de serviciu (între timp a şi murit, Dumnezeu să-l odihnească!) avea dreptate! Profesia mea de cercetător ştiinţific de pe vremuri nu era cu nimic diferită — generic vorbind — de profesia de securist! Cu nimic mai brează!

De ce a acceptat comunismul de stat o competiţie „pe terenul adversarului”?

Interogaţii ale unui „clevetitor naiv”. O schiţă

La începutul anilor ’80 semnele de decrepitudine a sistemului „socialist” deveniseră deja cât se poate de clare. De fapt, multe din ele fuseseră vizibile şi înainte, dar nimeni nu ştia în ce măsură era sistemul capabil să se redreseze după repetatele eşecuri care avuseseră loc anterior. Sau poate că agresivitatea Uniunii Sovietice înainte de instalarea la putere a lui Gorbaciov fusese luată drept un semn al vitalităţii. Cine ştie…

Pare totuşi straniu ca noua rânduială, comunistă, care se declara, atunci, la apogeu, cea mai bună dintre toate şi din tot ce poate fi imaginat, să nu fi încercat o cale proprie de se impune în lume. Aducându-i pe toţi oamenii, nu contează prin ce mijloace, la un punct zero al stării sociale, ar fi fost poate de aşteptat să se considere că există un teren propice pentru a se încerca să se pună în practică la nivel de stat ceea ce înainte nu trecuse de faza de teorie (v. industrialismul lui Saint-Simon, falangele lui Fourier, egalitatea şi meritocraţia cultivate de socialismul utopic, amendate ulterior de socialismul „ştiinţific”). Ar fi fost poate de aşteptat să existe măcar unele tentative de a se implementa (am zice astăzi) celebrul slogan a Revoluţiei Franceze, „libertate, egalitate, fraternitate”, de a se cultiva principiile onestităţii şi solidarităţii sociale în detrimentul mult blamatei morale burgheze, de a se muta miza competiţiei, proprie speciei umane (dar şi celorlalte specii, doar că având o miză diferită), de pe terenul acumulării de avuţie — şi implicit putere — pe cel al autoperfecţionării dezinteresate şi al meritocraţiei. Nu că asemenea tentative ar fi avut vreo şansă să fie încununate de succes. Dar ar fi demonstrat, poate, generaţiei prezente şi celor viitoare că exista dorinţa reală de a se întemeia ceva fundamental nou.

Nu s-a întâmplat aşa. Exceptând cele câteva măsuri caricaturale de la începuturi — întrecerea socialistă, panoul de onoare şi altele la fel de ridicole — comunismul de stat a preferat să încerce să imite capitalismul în limitele unui sistem prin definiţie ostil iniţiativei personale şi oricărei inovări. Comunismul de stat a recurs la câteva măsuri de cârpeală în anii ’60 şi ’70 — mă refer aici îndeosebi la România —, despre care e greu de spus în ce măsură au plecat de la conştientizarea slăbiciunilor noului sistem, sau nu au fost decât acţiuni premeditate de cosmetizare, menite să facă sistemul să treacă drept un partener credibil în ochii Occidentului, de care depindea tot mai mult şi tot mai vizibil pentru a putea supravieţui: „cointeresarea materială”, „mandatarii”, „părţile sociale” „comitetele oamenilor muncii” — vă mai amintiţi? Şi altele asemenea.

A circulat un banc prin anii ’60–’70: Cică o delegaţie de agricultori est-europeni (hai să zicem, români) e trimisă în SUA, ţara cu cea mai performantă agricultură din lume. Conducătorul delegaţiei se arată interesat de tot ce vede, ba de o combină, ba de un tractor, ba de o maşină de balotat, şi la fiecare întreabă: Pentru asta cam de câţi bani credeţi că ar fi nevoie pentru a o fabrica? Gazda americană îi răspunde: Păi, cam un miliard de dolari. Vă interesează?… A, nu! Doar aşa, ştiţi, vrem să ne facem o idee cât ne-ar costa să construim socialismul la noi în ţară. Dar asta?… Asta, cam două miliarde. Vă interesează?… A, nu! Doar aşa, ca să ne facem o idee. Cum v-am spus, noi vrem să construim socialismul. Dar asta?… Asta, cam trei miliarde. Dar vă fac o propunere, zice americanul. Nu vreţi mai bine să ne daţi nouă 100 de miliarde şi vă construim noi socialismul?

Încercările de cârpire au eşuat, iar impresia generală, tot mai pregnantă, a fost cea a unui socialism rarefiat, cel puţin ideologic; iar spectrul destrămării finale s-a conturat de la an la an tot mai vizibil. Deşi conştient de faptul că din punct de vedere economic capitalismul este imbatabil, comunismul de stat nu a făcut nimic pentru a deschide un nou teren de competiţie, în propria ogradă, cu propriile sale arme — dacă existau. Comunismul ar fi putut încerca să devină o nouă „religie” a relaţiilor interumane, să cultive generozitatea, toleranţa, întrajutorarea, simţul civic, compasiunea pentru persoanele cu dizabilităţi şi în general cu dificultăţi, respectul pentru vârsta a treia şi în general (cel puţin) toate valorile social-democraţiei. Ba şi încă ceva pe deasupra, nu?

Dacă nu a făcut-o, ce concluzie putem trage? Admiţând că liderii şi teoreticienii/formatorii statului comunist au fost (sau au devenit, în timp) conştienţi de faptul că valorile de care aminteam mai sus — cele spirituale — sunt ignorate de popor, sau că eventual ar putea fi împărtăşite, dar numai ca adjuvant al valorilor materiale tradiţionale, trebuie oare să tragem concluzia că respectivii lideri (împreună cu tot aparatul care i-a deservit şi susţinut) au jucat cartea abjectă a ipocriziei, sacrificând milioane de oameni timp de decenii?

Unii spun despre socialismul de stat că a fost un experiment eşuat. Personal, nu văd ce s-a experimentat. Doar faptul că întreaga avuţie a statului a fost naţionalizată, trecută în proprietatea statului? Dar statul, se ştie, a fost — este — un proprietar de departe mult mai incompetent decât întreprinzătorul privat. Dar şi mult mai ipocrit şi mai inflexibil, respingând de-a lungul întregii sale existenţe orice idee de parteneriat cu angajatul său.

În rest… cum spuneam la început, nu sunt decât interogaţii ale unui „clevetitor naiv”.

L.N. Tolstoi şi „sugestia în masă”

Poate că nu este un lucru foarte cunoscut, dar Tolstoi a fost un vehement contestatar al lui Shakespeare. Nu în sensul că i-ar fi contestat paternitatea operelor, cum s-a întâmplat cu alţi contestatari, ci că a contestat pur şi simplu arta faimosului dramaturg. Tosltoi are şi argumente în acest sens, pe care le prezintă într-un eseu scris la sfârşitul vieţii: „Despre Shakespeare şi despre dramă” (1909). (V. şi traducerea în engleză.) Argumentele, axate prioritar pe „Regele Lear”, dramă pe care a ales-o tocmai pentru că întruneşte, se pare, cele mai multe adeziuni ale criticilor, ţin de neverosimilul comportamentului personajelor, de un limbaj nefiresc de sofisticat şi lipsit de orice specific al personajului etc. Cum nu mi-am propus să detaliez atitudinea critică a lui Tolstoi faţă de Shakespeare, adăugând eventual şi numele altor contestatari celebri, precum Voltaire sau Bernard Shaw (deşi subscriu în mare parte la argumentaţia sa), reţin doar consideraţiile prozatorului rus despre mecanismele hipertrofierii percepţiei unor evenimente şi fenomene de-a lungul istoriei omenirii.

„(…)[A]m întâlnit la fanii lui Shakespeare exact aceeaşi atitudine pe care am întâlnit-o şi care se întâlneşte de obicei la adepţii oricăror dogme, adoptată nu din raţiune ci din credinţă. (…) Explicaţia acestei faime uluitoare nu este decât una: faima este rezultatul uneia din acele sugestii în masă care s-au exercitat dintotdeauna şi se exercită asupra oamenilor. Asemenea sugestii au existat mereu şi există în cele mai diferite domenii ale vieţii. Ca exemple frapante de asemenea sugestie, considerabile ca importanţă şi ca amploare, putem cita cruciadele din Evul Mediu (…), ca şi frecventele cazuri de sugestie, şocante prin absurditatea lor, precum credinţa în vrăjitoare, în utilitatea torturii pentru aflarea adevărului, căutarea elixirului vieţii, a pietrei filozofale, sau pasiunea pentru lalele, evaluate la câteva mii de guldeni bulbul, care a cuprins Olanda.”

Tolstoi acordă o atenţie specială „fabricării” unor evenimente de amploare de către presă; ceea ce, evident, se aplică cu atât mai mult astăzi, în epoca „celei de-a patra puteri în stat” şi a goanei după „rating”.

„Dezvoltându-se presa, s-a ajuns ca de îndată ce un fenomen oarecare, urmare a unor circumstanţe întâmplătoare, capătă o importanţă cât de puţin marcantă faţă de altele, organele de presă să consemneze neîntârziat această importanţă.

Îndată ce presa a semnalat importanţa fenomenului, publicul îi acordă şi mai multă atenţie. Atenţia publicului motivează presa să studieze fenomenul încă şi mai atent, şi mai amănunţit. Interesul publicului creşte, iar organele de presă, intrând în concurenţă între ele, reacţionează la cerinţelor publicului.

Publicul se interesează şi mai mult; presa acordă fenomenului şi mai multă importanţă. Aşadar, importanţa evenimentului, crescând tot mai mult, precum bulgărele de zăpadă, capătă o evaluare total neconcordantă cu însemnătatea sa, iar această exagerare, dusă adesea până la demenţă, se menţine atâta vreme cât concepţia despre lume a liderilor de presă şi a publicului rămâne neschimbată. Există nenumărate exemple de asemenea discrepanţe între evaluare şi fond, care astăzi, ca urmare a interacţiunii presei cu publicul, apar în cazul celor mai neînsemnate fenomene. Un exemplu frapant de astfel de interacţiune între public şi presă este recenta afacere Dreyfus, care a tulburat întreaga lume. A apărut suspiciunea că un căpitan din Statul Major francez se face vinovat de trădare. Dat fiind însă că respectivul căpitan era evreu, sau din cauza unor dezacorduri interne între părţi din societatea franceză, acestui eveniment presa i-a acordat un interes oarecum excepţional, deşi altor evenimente asemănătoare, care apar în mod repetat, nu li se acordă nicio atenţie nu doar în lume, dar nici în rândurile militarilor francezi. Publicul s-a arătat interesat. Organele de presă, la concurenţă între ele, au început să prezinte, să examineze, să discute evenimentul, publicul a început să se intereseze şi mai mult, presa a reacţionat la cerinţele publicului şi bulgărele de zăpadă a început să crească şi a tot crescut sub ochii noştri, încât n-a mai rămas familie în care să nu apară dispute despre l’affaire. (…) Străini, pe care nu i-ar fi interesat nicicum chestiunea dacă ofiţerul francez a trădat sau n-a trădat, oameni care, mai mult, nu ştiau nimic despre mersul evenimentelor, s-au trezit împărţiţi, unii pentru, alţii contra lui Dreyfus, şi cum se întâlneau, se şi porneau să discute şi să se certe, unii afirmându-i cu convingere vinovăţia, alţii negându-i-o cu aceeaşi convingere.”

Nu m-aş grăbi să aplic „teoria” lui Tolstoi la nenumăratele fenomene contemporane care, prin amploarea şi prin absurditatea lor, au ajuns să frizeze demenţa. Mă limitez doar la o anumită operă de „artă”, în jurul căreia guvernul, ajutat de unele cercuri „elitiste”, a declanşat o adevărată isterie naţională, asimilând respectiva operă cu marile evenimente ale istoriei românilor şi încercând să-i culpabilizeze pe români pentru absenţa simţului istoriei.

Să fim serioşi. Dacă ceva nu a lipsit românilor de-a lungul istoriei a fost tocmai un anume simţ al măsurii. O anumită… cuminţenie a pământului!

Dictatura magistraţilor?

DIICOT suspectează nereguli (şi) la privatizarea Rompetrol S.A. Aştept cu interes suspectarea neregulilor legate de privatizarea Petrom. (Şi ale altor firme de stat.) M-aş mira să nu se ivească în scurtă vreme. Iar în aşteptare, nu pot să nu remarc cu satisfacţie cum lupta anti-corupţie în România devine pe zi ce trece nu sport naţional, cum zic penalii, ci motiv de mândrie naţională. Printre altele, DNA-ul este pe cale să devină obiectiv turistic. Dacă nu cumva a şi devenit.
Traian Băsescu avertizează asupra pericolului ca procurorii DNA — şi probabil ai DIICOT, nu ştiu dacă şi cei de la Parchetul General —, în „complicitate” cu serviciile, să derapeze spre „dictatura magistraţilor”, spre încălcarea drepturilor omului, iar puterea serviciilor să devină prea mare.
„Prea mare” mi se pare un termen destul de vag. Personal, mi-aş asuma riscul de care vorbeam, tot aşa cum în Statele Unite, după 9/11, guvernanţii şi-au asumat riscul ca americanii să ajungă o naţiune de delatori de dragul siguranţei acestora. Şi au făcut-o cu succes. Fără ca americanii, din câte mi s-a părut, să se nărăvească la delaţiune.
Revenind la procurorii din România, în fond este vorba doar de un spectacol, care pe unii îi deranjează, altora le dă satisfacţie: spectacolul suspecţilor încătuşaţi. Cât despre capetele de politicieni agăţate la brâul procurorilor (sau al judecătorilor), nu mi-aş face prea multe griji. „Băsist” fiind, am stricat prietenii cu oameni care vedeau în implicarea lui Traian Băsescu în jocurile politice pericolul unei dictaturi prezidenţiale. Am argumentat la vremea respectivă prin aceea că în cadrul Uniunii Europene şi în al NATO nu mi se pare de conceput una ca asta. La fel şi acum, riscând să fiu nevoit să renunţ la eticheta de „băsist”, mizez pe magistraţi şi pe colaborarea unor servicii (cam) puternice. În interiorul Uniunii Europene şi al NATO nu văd posibil nici acest gen de dictatură. Descotorosirea de ruşinea naţională a corupţiei la nivel mai mult sau mai puţin înalt merită riscul.
Racordarea României la politica europeană de recunoaştere a drepturilor omului în România s-a produs în paralel cu marea corupţie, cele două nestânjenindu-se reciproc. Abia când justiţia, urmând îndemnurile prezidenţiale, şi-a luat rolul în serios, lucrurile s-au urnit. Să o suspectăm acum să s-a urnit… prea bine?

Tiparele familiarului (sau teoria cărucioarelor de piaţă)

Straniu, cât suntem de cantonaţi în tiparele familiarului şi cât de greu ieşim din ele! (Sau, fiindcă n-am „mandat” să generalizez, să spun mai degrabă: Cât sunt eu de cantonat în tiparele familiarului!)

Suntem destui, pensionari îndeosebi, care ne folosim de cărucioare de piaţă pentru a ne face cumpărăturile în cartier. Există doar câteva modele de cărucioare, unele diferind doar prin culoarea sacului. Dar câte culori pot exista pentru cărucioare? Nepunând la socoteală cărucioarele cu sac cadrilat, n-ar fi mai mult de trei-patru culori disponibile. Aşa că, inevitabil, cărucioarele perfect identice nu sunt deloc o raritate: două roţi, un cadru metalic, un sac cu clapetă, un şnur cu bumb sub clapetă, cu care sacul se strânge la gură, şi un buzunar cu fermoar în spate. Când îl iei la cumpărături, de obicei, îl laşi la intrarea în supermarket. Înainte, obişnuiam să-l rog pe paznicul magazinului să-şi mai arunce o privire până ce ies cu cumpărăturile. De o vreme însă, văzând că nu se-ntâmplă nimic, las pur şi simplu căruciorul la intrare, atent doar să nu se nimerească unul identic alături.

Căruciorul meu e negru. (Şi mai am încă unul la casa de vacanţă, identic, doar că albastru.) Într-una din zile, astă-toamnă, întorcându-mă acasă cu cumpărăturile şi desfăcând sacul la gură, observ că bumbul nu-i rotund cum parcă mi-l aminteam, ci pătrăţos. Nici vorbă să mă impacientez. (Reconstitui aici gândurile mele de atunci.) Îmi zic: cine ştie, pesemne că n-am fost atent; poate că dintre cele două cărucioare, unul avea într-adevăr bumb pătrăţos, dar n-am reţinut eu care din ele. Ei, un detaliu nesemnificativ până la urmă. Observ apoi că nu numai sacul ci şi clapeta are un buzunar cu fermoar, pe partea interioară. Ei, asta-i chiar o noutate! Şi mă gândesc: uite cât de neatent am fost până acum — nici măcar n-am observat buzunarul interior de la clapetă. Dar poate că niciodată până astăzi n-am dat clapeta peste cap, ceea ce mi-ar explica neatenţia. În buzunar însă, uite că-s nişte hârtii! Ce să fie oare? Le scot, le răsfoiesc, printre ele dau de unul sau două ordine de plată de la o bancă, pe un nume de care n-am auzit. Îmi zic: hai să nu intrăm în amănunte! cine ştie ce obligaţii are nevastă-mea, de care eu n-am aflat încă, sau despre care a omis să-mi dea de ştire. Să fiu domn şi să trec cu vederea! Dar iată că în acelaşi buzunar interior găsesc o pereche de ochelari. Leit ai neveste-mi! Nu-i de mirare: nevastă-mea pleacă deseori de acasă uitând să-şi ia ochelarii. Au însă un toc nou, care nu-mi e tocmai familiar. O tot văzusem în ultimele săptămâni cu un toc căruia i se rupsese arcul, capacul nu se mai închidea şi urma să-şi cumpere un toc nou dar încă nu găsise ceva să-i fie pe plac. Uite că până la urmă a găsit, îmi zic, şi a uitat să-mi dea de ştire. Ce-i drept, tocul nou nu pare tocmai nou. Dar poate că l-a căpătat de la vreo colegă sau prietenă. Apoi, în fundul sacului dau peste un teanc de pungi de plastic vechi. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată! La noi în casă totul e ordonat, pungile de plastic îşi au locul lor bine stabilit. Dar, cine ştie, îmi zic, poate că ultima dată când a ieşit la cumpărături cu căruciorul, grăbită fiind, le-a lăsat acolo… Nimic, niciun detaliu ciudat nu mă ducea cu gândul la adevărata explicaţie a nepotrivirilor: căruciorul, deşi negru, era unul străin!… Abia când am deschis fermoarul de la buzunarul din spate şi n-am găsit acolo sprayul cumpărat de la farmacie înainte de cumpărături, mi s-a aprins becul: Încurcasem cărucioarele la ieşirea de la supermarket!

Cum am rezolvat încurcătura — căci am rezolvat-o rapid — e deja o altă poveste. Dar câte răstălmăciri mintea mea le-a putut încadra cu prostească încăpăţânare în limitele „normalului”, ale familiarului, a fost pentru mine o adevărată descoperire. Iată cum se explică, mi-am zis, orbirea mea şi — aici îmi iau „mandat” să generalizez — a multor altora atunci când o situaţie nouă, bună sau rea, se iveşte, şi toate angrenajele familiarului se pun neîntârziat în mişcare pentru a o anihila, mistifica sau încadra în tiparele cunoscute. Tiparele familiarul cel atât de prietenos, cel atât de benefic, care ne apără, precum un sistem imunitar, de intruziunea noului (care, fie vorba între noi, parcă aş zice că este — totuşi — de cele mai multe ori agresiv), tot ele se dovedesc uneori nocive, îndepărtându-ne de soluţiile, de ideile care ne avantajează.

Europa a luat-o razna

Am revăzut recent un film danez din 2006: Drømmen (în variantă englezească: We Shall OvercomeVom învinge). După cum spune Wikipedia, este vorba în film despre „cruciada un băieţel împotriva unui director cu comportament dictatorial dintr-o şcoală de tip vechi”, în Danemarca sfârşitului anilor ’60. Într-o scenă dinspre final, directorul îl bate pe micul erou cu atâta încrâncenare în faţa colegilor săi de clasă, încât cade el însuşi victimă propriei sale uri: suferă un infarct şi moare în scurtă vreme la spital. A doua zi, elevii sunt convocaţi în sala de festivităţi a şcolii şi, aducându-li-se la cunoştinţă moartea directorului, izbucnesc în urale şi ţopăie de bucurie!…
We Shall Overcome
Am urmărit scena cu revoltă şi cu dezgust (filmul cică se bazează pe o întâmplare reală). Oricât de odios ar fi fost comportamentul directorului, să te bucuri gălăgios, cu chiote şi strigăte, de moartea unui om, mi se pare de-a dreptul monstruos. Şi totuşi — incredibil — filmul a obţinut 16 distincţii în 2006 şi în anul următor.

Obama staff watching Osama death
Spre comparare, vă invit să vedem cum s-a comportat staff-ul lui Barack Obama, politicieni şi cadre ale armatei cu experienţă, atunci când, în 2011, au asistat în direct la uciderea lui Osama bin Laden în Pakistan. Şeful al–Qaeda avea pe conştiinţă mii de asasinate, mai ales cetăţeni americani, şi totuşi preşedintele SUA urmăreşte scena fără pic de bucurie pe chip; în timp ce Hillary Clinton, în aceeaşi încăpere, priveşte de-a dreptul îngrozită, cu mâna la gură.

Hillary Clinton Bin Laden Death
Mă întreb către ce se îndreaptă copiii din ţările scandinave, unde (cel puţin în Norvegia) „responsabilitatea pentru copii e o prerogativă ce aparţine statului, nu părinţilor”. Mă întreb totodată dacă este întâmplător faptul că un Anders Breivik, cu cele 69 de victime ale sale, pe care le-a împuşcat ca la o partidă de vânătoare, s-a ivit taman în Norvegia. Şi mă întreb în sfârşit cât de competenţi sunt asistenţii sociali şi cât de bine sunt întocmite legile în Norvegia, dacă un asemenea monstru uman a fost lăsat, copil fiind, în grija mamei sale divorţate, apoi recăsătorite. În timp ce, potrivit lui Marianne Skånland („An incomplete list of reasons given by the child protection services (CPS) of the Nordic countries for depriving children of their parents”), un copil poate fi luat de la părinţii săi pentru motive de-a dreptul idioate, precum: „Tatăl este prea activ, iar mama prea pasivă”; sau: „Hainele curăţate nu sunt aşezate în şifonier în «ordine cazonă»…

Să ne mirăm oare de „performanţa” lui Breivik, dacă în acel spaţiu (mă refer la spaţiul scandinav) moartea este întâmpinată cu jubilaţie resentimentară, iar deposedările copiilor de familiile lor naturale nu impresionează prea mult nici măcar atunci când statisticile arată că „copiii adoptivi norvegieni îşi iau viaţa de opt ori mai frecvent decât ceilalţi”?

Triunghiul, pătratul, pentagonul conjugal. Homoharemul. Familii cu emoticoane

Am auzit că în Marea Britanie, pentru evitarea discriminării, s-a luat decizia ca „tata” şi „mama” să fie înlocuiţi cu „părinte 1” şi „părinte 2”. Mă gândesc că asta se potriveşte mănuşă la „familiile” unisexuate care au început să se răspândească în Lumea modernă.

Care-i mama şi care-i tata? Ei bine, gata, nu mai există mama şi tata. Părinte 1 şi părinte 2 au rezolvat problema. Şi dacă tot a început numărătoarea, de ce ne-am opri la doi? Putem continua: trei, patru, cinci şi aşa mai departe. Şi, chiar aşa, pentru care motiv ne-am opri la doi? Există, clar, în literatură (şi în filme) date despre bărbaţi cu sufletul sfâşiat între două iubiri: soţia şi amanta. Poate chiar două amante — e dreptul fiecăruia. Întrebat, bărbatul de obicei răspunde (atunci când n-o mai poate ascunde): le iubesc pe amândouă (sau poate pe toate trei) deopotrivă, ce să fac! mi-e sufletul sfâşiat între ele… La fel şi cu femeile — multe îi iubesc sincer pe soţ şi pe amant, în mod egal. Fiecare îi dă câte ceva ce celălalt n-are: bani, sex, demnitate şi câte şi mai câte. Nu văd de ce n-ar exista şi bărbaţi cu sufletul sfâşiat de dragoste pentru doi, trei bărbaţi. Şi aşa mai departe.

Celebrul triunghi conjugal, nu-i aşa? Dar de ce n-ar fi şi pătrat conjugal? Sau pentagon conjugal? De ce nu? Cu copiii puşi la comun. Inclusiv figuri geometrice unisexuate. Cu copii adoptaţi. Dacă vor mai avea de unde să-i ia.

Aşa că minoritatea celor cu sufletul sfâşiat de dragoste pentru mai multe partenere/mai mulţi parteneri există indubitabil. Or, se ştie foarte bine, fiecare minoritate are dreptul la existenţă plenară. Drept garantat. Numărătoarea rezolvă cu brio şi această problemă.

Ca să nu mai vorbim de haremuri. Există toate premisele ca haremurile să ajungă în scurtă vreme un lucru obişnuit în Europa. Dacă tot am înlocuit — la nivelul organismelor Uniunii Europene — „Sărbători fericite!” sau „Crăciun fericit!” cu „Felicitări de sezon!”, trebuie să dăm noilor locuitori ai Europei satisfacţia totală de a se simţi ca acasă: cu haremuri cu tot. Şi cu toate drepturile de a alcătui noi şi noi minorităţi. Vorba lui Toma Caragiu: „Fetelor, dragele mele soţii, ştiţi cât de mult v-am iubit, cum am căutat să vă fac fericite… Dar în viaţa fiecărui bărbat vine un moment greu, când trebuie, cânt ţi-este imposibil să mai continue aşa, cum să vă explic, ei bine, m-am îndrăgostit de alt harem!” Sau: „Băieţi, dragii mei…”, iar restul ca mai sus. Homoharem.

Concluzia este de netăgăduit: numărătoarea e un lucru bun. Totuşi, numărătoarea conţine în ea însăşi o discriminare: unu trece înaintea lui doi, doi înaintea lui trei şi aşa mai departe. E limpede că doi, trei etc. se vor simţi discriminaţi față de unu. Şi atunci ce să facem? Am putea înlocui numerele cu liberele alfabetului? Nu. Fiindcă şi literele se înşiruie într-o anumită ordine: a trece înaintea lui b, b înaintea lui c. Şi aşa mai departe. Aşa că mă gândesc că poate am putea folosi emoticoanele. Care n-au nicio ordine. E drept că atunci când te exprimi verbal e mai greu de pronunţat: faţă veselă, faţă tristă, faţă încruntată. Dar oricum e mai onest decât cu numerotarea.

Ce a fost „normal” în totalitarism?

Un film de pe vremuri se dă la televiziunea publică: „Liceenii”. (Aflu de pe Internet că datează din 1986 şi că a fost regizat de Nicolae Corjos.) Wikipedia zice că-i un film „de dragoste”. O fi. L-am urmărit preţ de câteva minute, ca să-mi dau seama — de fapt, să-mi reamintesc — cam cum se tratau asemenea teme pe vremea totalitarismului. Petreceri, veselie, liceene cu fustă reglementară, o palmă şi jumătate mai jos de genunchi, Cristina Deleanu în rol de directoare a liceului, de care îmi amintesc cu o strângere de inimă cu cât patos declama „omagiu conducătorului iubit”, responsabilităţi şcolăreşti şi responsabilităţi profesorale, tot tacâmul… L-am urmărit până la o secvenţă în care un personaj cocoţat pe o scenă zice: „În numele organizaţiei de tineret din uzina noastră, vă mulţumim stimaţi tovarăşi…” Impresia mea este că nu-i un „film de dragoste” ci un film „de propagandă”. (Să nu uităm că toţi angajaţii Televiziunii Române, repet, toţi, erau consideraţi în vechiul regim activişti de partid. Cine a uitat asta înseamnă nu că are memoria scurtă ci că o are „selectivă”.) Presupun că sunt mulţi actori — dacă nu toţi — care apreciază filmul „Liceenii”, în care au jucat, pentru că, nu-i aşa? indiferent de regim, au jucat bine — şi-au făcut datoria faţă de artă şi faţă de valorile universale ale tinereţii. Presupun că cineva are a se mândri post factum pentru că, de pildă, sintagma „organizaţia de tineret” (şi altele asemenea), este rostită ciuntit, omiţând cuvântul fatidic: comunist. Cu explicaţia: Am evitat şi eu cât am putut rigorile regimului! Sau — ar fi chiar culmea! — m-am opus rigorilor regimului!

Mulţi vor spune: se putea face artă autentică sub regimul comunist. Aş fi dispus să recunosc, cum spuneam mai sus, cu o strângere de inimă. Da, piese din antichitate, piese din Renaştere… Da, se mai strecurau. Dar, de fapt, nu, nu se putea face artă autentică sub regimul comunist. De ce? Pentru că regimul comunist a fost unul criminal şi pentru că chiar şi ceea ce părea autentic avea drept scop să dea o aparenţă de normalitate. Şi prin asta cauţiona regimul: libertate „sub acoperire”. Iar dacă totuşi s-a făcut ceva bun — nu sunt primul care o observă — s-a făcut nu fiindcă regimul a permis, necum să îl fi sprijinit, ci în pofida regimului. Sunt sătul de Gogu-Răduleşti cu suflet bun în plin regim criminal.

Unii ar spune că Hitler a făcut autostrăzi bune, că a rezolvat problema şomajului, a inflaţiei şi altele asemenea. Ar observa, probabil, că îl aprecia pe Richard Wagner şi că îi frecventa operele, pe care le găsea numai bune pentru regimul nazist. Că prin preţuirea pe care i-a arătat-o, Hitler nu l-a maculat pe Richard Wagner. Nu, desigur, nu l-a maculat. Dar mie tot mi se pare că este indecent şi imoral să afirmi că Hitler a făcut şi lucruri bune. Chiar dacă le-a făcut! După cum mi se pare indecent şi imoral să afirmi că Ceauşescu — sau regimul comunist — a făcut şi lucruri bune. Nu mai vorbesc de cei ce consideră că a făcut mai ales lucruri bune!

Leni Riefenstahl, fotografa care a imortalizat „realizările” regimului nazism şi übermensch-ul arian, n-a fost, după părerea mea, o criminală ci o visătoare de pe altă lume, una imaginată de mintea ei. Dar uitaţi-vă la nemernicii care îl aplaudau pe Ceauşescu, în picioare, în Sala Palatului, la congrese. Uitaţi-vă la mutrele lor posomorâte strigând „Ura!” Lumea lor nu era imaginată de minţile lor. Ştiau exact pe ce lume trăiesc. Ştiau exact ce aplaudă. Şi totuşi aplaudau, cu mutrele lor posomorâte, cenuşii. Nu, alături de ei este de neconceput să fi existat ceva normal sub comunism.

Nu vă onorează, doamnă Nora Iuga

Textul de mai jos, apărut acum câţiva ani în Observator cultural, nu vă onorează, doamnă Nora Iuga.

„Sire, Poate că dacă nu-i vedeam faţa schimonosită de ură, gestul mîrlănesc al mîinii care arăta cu degetul şi ochii asimetrici de om «însemnat», dacă nu-i auzeam hohotul de rîs batjocoritor, semănînd cu gîlgîitul spurcat al apelor reziduale curgînd dintr-o ţeavă de canalizare, nu m-aş fi trezit…” ş.a.m.d.

E-adevărat, pentru Observator cultural s-a potrivit mănuşă. Şi încă şi mai bine ar fi mers la Antena 3. Apropo, nu v-au invitat încă la Antena 3, doamnă Nora Iuga?

Dumneavoastră sunteţi o mare scriitoare, doamnă Iuga… Păcat! Un atac atât de grobian, la persoană — „ochi asimetrici”, „hohot de rîs batjocoritor, semănînd cu gîlgîitul spurcat al apelor reziduale curgînd dintr-o ţeavă de canalizare”!…

Dumneavoastră vi-l puteţi închipui pe un Thomas Mann sau pe un Hermann Hesse dedându-se la asemenea mojicii împotriva oricărui personaj detestat de vreunul din ei?

Delectându-mă cu proza dumneavoastră, nu credeam să ajung vreodată să vă văd atât de orbită de ură. Tocmai îmi propusesem să aflu amănunte despre dumneavoastră pe Internet, după ce remarcasem că vă bucuraţi de mult mai puţină atenţie decât meritaţi din partea găştilor literare din ţară. Şi când colo, peste ce dau!…

În definitiv, ce a spus Traian Băsescu despre regele Mihai? Din câte în amintesc, doar atât: că, în locul lui, n-ar fi abdicat, lăsând ţara pe mâna comuniştilor. Fără injurii, fără sarcasm, fără vreun atac la persoană. Fără să vreţi, aţi alimentat cu greutatea numelui dumneavoastră jocul murdar al clicii securistului Voiculescu şi al „parlamentarilor ruşinii” din primăvara–vara lui 2012. Iar dacă aţi făcut-o voit, cu atât mai ruşinos.

Încă o dată: mare păcat! Dragostea dumneavoastră pentru familia regală nu vă scuză.

Completare (31.12.2015). Iată, de altfel, şi părerea fostului rege Carol al II-lea despre abdicarea fiului său Mihai.
Carol II despre abdicarea lui Mihai

%d blogeri au apreciat asta: