Category Archives: Geopolitici

Post-nazism, post-comunism. Similitudini

Multă lume se întreabă cum este posibil ca la aproape trei decenii de la căderea (oficială) a comunismului în Europa de Est, în speţă în România, la manetele puterii să se afle, în bună parte, în continuare, dacă nu structuri, atunci să zicem măcar clanuri (de inspiraţie mafiotă) provenind din nomenclatura vechiului stat centralizat comunist. Eventual, descendenţi. Se deplânge prezenţa — presupusă/dedusă — în instituţiile cheie, mai ales economice, a unor „încrengături” din structurile fostei Securităţi. Se deplânge de asemenea ignorarea celebrului punct 8 al Declaraţiei de la Timişoara, din 1990, care, dacă ar fi fost aplicat, le-ar fi interzis foştilor nomenclaturişti ai Partidului Comunist şi foştilor securişti să ocupe timp de zece ani funcţii publice. În sfârşit, se deplânge inexistenţa în România a unui proces „autentic” al comunismului, similar procesului de la Nürnberg al nazismului. Toate acestea împiedică, se consideră, societatea românească să se purifice după dictatura comuniştilor şi să se angajeze ferm pe drumul european al unei democratizări reale.

Să fie oare o consolare pentru noi faptul că nu suntem singurii din Europa care s-au confruntat cu probleme de acest gen?

În anii ’60 a rulat pe ecranele din România un fel de muzical (vest-)german, în care un cor nevăzut, asemenea corurilor antice, punctează din când în când momentele principale ale acţiunii. Unul din personaje era un fost nazist, convertit după război într-un prosper om de afaceri. (Unde oare am mai auzit povestea asta?) Agresiv, mereu în conflict cu noile autorităţi, reuşea de fiecare dată să se ridice cumva deasupra. Până într-o zi când, ieşind dintr-o încăpere după o altercaţie, se îndreaptă furios spre lift ignorând strigătele de avertizare ale unor muncitori care tocmai lucrau la revizia acestuia; şi, deschizând intempestiv uşa, se prăbuşeşte în gol. Iar corul trage concluzia: Din păcate nu avem câte un gol al liftului pentru fiecare fost nazist!… Sigur, nu a fost decât un film artistic. Dar…

Claus von Stauffenberg, atentatorul la viaţa lui Hitler, executat în iulie 1944, încă mai era „trădător de ţară”, la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în ochii unora dintre colegii de şcoală şi dintre profesorii copiilor lui. În timp ce la noi, în România, după aproape trei decenii, Ion Mihai Pacepa continuă să fie pentru mulţi un trădător de ţară; iar alţii îl elogiază pe fostul şef al Securităţii Iulian Vlad, recent decedat.

Să ne mai mirăm de ce situaţia în România este cum este?

Dacă ar fi să comparăm post-comunismul cu post-nazismul, ar trebui să remarcăm că sunt multe elemente care despart cele două epoci/spaţii. Post-nazismul a beneficiat de subvenţiile consistente acordate de Statele Unite pentru refacerea economiei germane (împreună cu a altor state) distruse de război, în cadrul faimosului Plan Marshall. Astfel că prosperitatea generală care a însoţit reinstaurarea democraţiei, a preîntâmpinat în bună măsură neîncrederea în binefacerile acesteia şi apariţia nostalgiei naziste. Apoi, nazismul, din punct de vedere economic, nu a fost atât de catastrofal precum comunismul, lăsând, în ciuda imenselor distrugeri provocate de război, o infrastructură susceptibilă de a se reface rapid. Nu în ultimul rând, nazismul a venit să disloce temporar (pentru nu mai mult de 12 ani!) o mentalitate consolidată timp de secole, a seriozităţii, a onestităţii, a disciplinei şi a lucrului bine făcut.

Şi totuşi…

Rudolf Diels a fost primul şef al Gestapoului lui Hitler. După război a făcut parte din Guvernul Saxoniei Inferioare, apoi a lucrat la Ministerul de Interne din acelaşi land. S-a pensionat în 1953, probabil cu o pensie consistentă (dar poate nu specială!), şi murit în 1957, într-un accident de vânătoare.

Iată ce scrie Jonathan Freedland în The Guardian, într-un articol din 2008, intitulat „Răzbunare”: „Au fost zeci, dacă nu chiar sute, de mii [de oameni vinovaţi pentru regimul nazist, în Germania], și toţi au scăpat de judecată exceptând o mică parte. Iată o statistică stupefiantă. După război, oficialii aliaţilor au identificat 13,2 milioane de oameni numai în Germania de Vest ca fiind susceptibili de a fi arestaţi pe loc, fiind considerați parte a aparatului nazist. Mai puțin de 3,5 milioane din ei au fost luaţi în vizor și, dintre aceştia, 2,5 milioane nu au fost trimişi în judecată. Rămân deci circa un milion de oameni — majoritatea nefiind sancționați decât cu amendă sau cu confiscarea bunurilor jefuite, cu o restricție temporară de angajare sau cu o scurtă interdicție de a ocupa funcții publice. În 1949, la patru ani după război, doar 300 de naziști se aflau în închisoare. Dintr-o listă iniţială de 13 milioane, doar 300 au avut de pătimit ceva mai serios.

De ce n-au fost pedepsiți mai mulți dintre cei vinovați? «Pentru că ar fi fost o treabă interminabilă», spune David Cesarani, profesor de cercetare la Royal Holloway, Universitatea din Londra (…). El citează tentativa britanicilor de a-i condamna pe cei responsabili de crimele de la Belsen [unul din lagărele naziste]. Procesul a durat nouă luni și i-a epuizat pe britanici. «A fost vorba de un singur lagăr, dar fuseseră 70 de lagăre, cu sute de oameni fiecare. Ca să nu mai vorbim de membrii Gestapo-ului și de cei de la Einsatzgruppen [unităţi mobile de intervenţie].» A-i urmări pe toţi cei responsabili de măcelărirea evreilor ar fi însemnat judecarea a mii și mii de oameni — și s-ar fi încheiat cu întemniţarea aproape a întregii populații adulte masculine din Germania. (…)

Lumea voia să meargă mai departe; îndeosebi, americanii erau grăbiţi să includă Germania de Vest într-o nouă alianță împotriva blocului sovietic.”

Nu cumva şi după căderea comunismului „lumea” a vrut să meargă mai departe? Nu ştiu. Doar mă întreb.

Reclame

Biciul american şi „îmblânzirea mondială”

Trump ameninţă cu invazia Coreea de Nord şi, ce să vezi, la scurt timp Kim Jong-un face o „vizită istorică” în Coreea de Sud, anunţând în acelaşi timp că e dispus să renunţe la experimentele nucleare. Iar mai recent eliberează trei prizonieri americani, într-un gest de „bunăvoinţă”!… Acum câteva decenii, Ronald Reagan, un alt republican, se menţine ferm pe poziţie în decizia de a duce la bun sfârşit „Războiul stelelor”. Şi, ce să vezi, în mandatul său apare Gorbaciov care reformează sistemul sovietic atât de tare încât îl pune la pământ. Pură întâmplare!
Acum Trump retrage Statele Unite din Acordul cu Iranul. Ceea ce înseamnă că îşi retrage încrederea în promisiunea iraniană de a abandona programul nuclear, şi reimpune sancţiuni economice. E rău? E bine? (Statele europene se pare că plâng mai degrabă după banii investiţi în Iran decât după armonia mondială!) Rămâne de văzut.
Da, e adevărat, o fi Trump bădăran şi antipatic… Dar înaintea lui, sub „blândul” şi manieratul Obama, lui Putin a început să i se suie la cap. Aşa că nu se ştie niciodată…

Scheciuri de măscărici tragici

Îi zice Kim Jong–un lui Donald: Băi, boşorog de yankeu ce eşti, vezi că am şi pus mâna pe butonul nuclear… Donald îi zice lui Kim Jong–un: Băi, piticanie comunistă, vezi că butonul meu nuclear e mult mai barosan şi mai puternic ca al tău! Şi ce te iei de mine că-s bătrân? Ce, eu am zis de tine că eşti umflat?…
Lui Putin îi zice: Păzea, rusnacule, că rachetele mele au şi pornit către Siria!… Putin îi răspunde lui Donald: Bă, imperialistule, dacă daţi cu rachete în Siria, vi le doborâm pe toate, ce mama dracului vă-nchipuiţi voi!

Asta îmi aminteşte de două figuri celebre de pe vremuri. Era, mai întâi, un boxer american, campion al lumii, Cassius Clay, alias Muhammad Ali, zis şi „Guralivul”, care înainte de meciuri obişnuia să dea câte un mic show pe ring la adresa adversarului său, spre deliciul întregii arene. Zicea: Băi, gorilă pocită şi băşicată, vezi că o să-ţi stâlcesc mutra aia bleagă a ta, de o să zică mă-ta că cine-i ăsta, că nu l-am făcut eu!… Şi mai era, ceva mai către vremurile noastre, un general rus, tot un fel de muhammad ali, dar nu de ring ci de cazarmă, care zicea, apropo de unirea Basarabiei cu România: Băi, românilor, băgaţi-vă minţile-n cap, că-n două’ş’patru de ore sînt cu Armata mea Roşie la voi la Bucureşti! Aţi băgat la cap?…

S-au dus guralivii de pe vremuri… Dar în locul lor au răsărit alţii. Donald şi Volodea — şi alţii ca ei. Care or fi ei măscărici, dar sunt măscărici tragici. Din păcate, împroşcându-se cu scuipat între ei, de fapt pe noi toţi ne împroaşcă!… Fiindcă frâiele raţiunii au slăbit peste tot în lume. Dacă a fost vreodată altfel.

%d blogeri au apreciat asta: