Category Archives: Intoxicări

Referendumul pentru familia tradiţională, 2018

● Prezenţa la vot: 20,41%. Referendumul a căzut.
● Suceava, cu cei 30,67% care au ieşit la vot urmează să fie de aci încolo singurul judeţ cu familii tradiţionale.
● Au votat şi 14.000 de puşcăriaşi. Violatorii au votat pentru familia tradiţională.
● La fel ca Dragnea a făcut şi Ceauşescu în 1989: a organizat ceva — respectiv mitingul — care i-a fost începutul sfârşitului.
● Pesta porcină africană a votat împotriva familiei tradiţionale. La fel a votat și afacerea cu porci, în mod bizar neafectată de pesta porcină africană, a lui Dragnea-junior.
Finis coronat opus: Condamnarea lui Dragnea în instanţă urmează. Chiar dacă s-a amânat cu o lună.
Finis coronat opus, valabil şi pentru PMP-ul lui Băsescu, susţinătorul familiei tradiţionale. Eşecul referendumului încununează căderea fostului preşedinte în decrepitudine politică, cădere începută mai de mult, cu susţinerea neruşinată a infractoarei Udrea.
● CURS, cu „prognoza” lui de 34% prezenţă la vot, urmează să-şi ceară insolvenţa.
● BOR s-a făcut încă o dată de rahat. Nimic de mirare.
● Ludovic Orban zice că referendumul, prin absenteismul electoratului, reprezintă o palmă pe obrazul coaliţiei de guvernământ. Uită însă că e o palmă şi pe obrazul lui, care nu a absentat de la vot.
● Alţi PNL-işti au vociferat împotriva liderului lor. Nu e chiar o noutate memoria scurtă a acestora, care acum doi ani au semnat un protocol electoral cu Coaliţia pentru familie, de sprijinire a familiei tradiţionale.
● Un lideraş PSD-ist a ieşit cu capul gol şi a spus că patru milioane de români au votat pentru PSD.
● „Rudele” din familia europeană social-democrată se miră că social-democraţii români adoptă poziţii conservatoare, naţionalist-tradiţionaliste. Hei, europeni! De ce vă miraţi? Unde vedeţi voi social-democraţi în România? Păi ăştia de la noi nu-s decât urmaşii lui Ceauşescu, încă nu v-aţi prins?
● S-au aruncat în vânt 40 de milioane de euro. Până la urmă pentru ce s-a votat? Nu ştiu, maică.

Reclame

Catedrala mântuirii neamului

Faceţi catedrala mântuirii neamului pentru o jumătate de mileniu… Nu vă gândiţi că oamenii se luminează la minte încetul cu încetul şi că or să se-ntrebe peste două sute de ani, dacă nu şi mai curând: Ce cretini au trăit în secolul 21, de şi-au închipuit că pietrele docile şi arcadele trufaşe pot înlocui spiritul oamenilor şi bunătatea?

Iar turiştii or să se perinde pe dinaintea celor două construcţii faraonice, aşezate una lângă alta, şi n-o să le vină să creadă că fost ridicate de două minți distincte — una „prea-nefericită” şi una „prea fericită”. Or să zică: Nu se poate! Trebuie să fi fost aceeaşi minte tulburată! Şi la fel de despotică, de vreme ce oamenii cu scaun la cap din acele timpuri n-au putut să li se împotrivească. Sau te pomenești că n-a fost nimeni cu scaun la cap în nefericitul secol 21!

„Salvaţi Bucureştiul”! Care Bucureşti salvăm?

Probabil că Liviu Negoiţă, fost primar al sectorului 3 al Capitalei, a încălcat legea autorizând construirea unui imobil prea înalt pe calea Dudeşti; te pomeneşti că hala Matache Măcelaru, demolată de Sorin Oprescu, a fost un monument istoric de mare valoare (!); probabil că buildingul Cathedral Plaza a fost de asemenea ilegal construit şi merită câteva zeci de milioane de lei pentru demolare conform deciziilor instanţelor judecătoreşti; ş.a.m.d. În paranteză fie spus, îmi pun totuşi întrebarea de ce toate acele construcţii sunt/au fost ilegale. Nu cumva normele urbanistice sunt prea restrictive? Sau poate chiar aberante?

Despre Cathedral Plaza şi despre iritarea pe care a stârnit-o în rândul ierarhilor arhidiecezei romano-catolice am mai scris. Mă dezgustă tupeul şi ipocrizia episcopului Ioan Robu (scuzaţi, Înalt Preasfinţitul!) care contestă cu furie clădirea din vecinătatea catedralei Sf. Iosif din motivul evident că aceasta pune în inferioritate sub aspect strict dimensional catedrala Sf. Iosif din vecinătate, sub pretextul ilegalităţii construcţiei. Construcţie ilegală? Dacă le aminteşti de faptul că asemenea „contraste” sunt frecvente în alte oraşe din lume, precum New York-ul, habotnicii urbanismului dâmboviţean îţi vor răspunde că Bucureştiul nu-i New York. Într-adevăr, nu este. Din păcate, aş completa.

N-ar fi mai bine ca, în loc să facă presiuni pentru păstrarea armoniei urbanistice a Capitalei (care de fapt e mai mult iluzorie; căci, orice ai face, Bucureştiul nu-i Paris sau Barcelona sau Praga), să protesteze împotriva tergiversării criminale a consolidării clădirilor cu risc seismic ridicat? Sau împotriva drumurilor mizerabil întreţinute? Sau împotriva intersecţiilor devoratoare de timp şi de nervi la orele de vârf?

„Salvaţi Bucureştiul” este numele unei organizaţii neguvernamentale, care tot bate în cratiţe de ceva vreme, în cap cu Nicuşor Dan, acel gică contra al urbanisticii dâmboviţene, opunându-se vehement demolării magherniţelor de pe strada Berzei sau de pe calea Dudeşti, sub pretextul că se distrug zone de mare valoare istorică.
Strada BerzeiCalea Dudesti
Îmi imaginez cum ar fi arătat astăzi Bucureştiul dacă s-ar fi ivit vreun Nicuşiorŭ Danŭ prin secolul al XIX-lea, în fruntea unei organizaţii „Mântuiţi Bucurescii”, voind a păstra, spre pildă, mănăstirea Sărindar (care încă arată bine!),
Biserica Sarindar
cu tot cu zona înconjurătoare,
Zona Bisericii Sarindar
cea unde astăzi se înalţă Cercul Militar Central.

Sau dacă ar fi voit, ceva mai încoace, pe la început de secol al XX-lea, să păstreze hala Matache Măcelaru în prima ei variantă.
Hala Matache veche.
Nu cumva a fost o crimă că s-a demolat acea hală „istorică”?
Nicusor Dan denuntator
Aşa că, nicuşori dani, înainte de a vă lansa în lozinci de genul „Salvaţi Bucureştiul” şi a vă depune candidatura la Primăria Capitalei, întrebaţi-vă: 1) Ce Bucureşti salvăm? Din ce secol? Din ce moment al dezvoltării sale istorice? 2) Câţi bucureşteni doresc să păstreze Bucureştiul cu acele părţi pe care voi le consideraţi comori arhitecturale şi zone istorice? şi 3) Nu identificați cumva alte priorităţi (precum cele enumerate mai sus) înainte de a vă opune înlocuirii magherniţelor cu clădiri moderne, salubre, funcţionale şi mai ales solide?

„A trebuit să moară oameni ca să schimbăm guvernul ăsta”

„A trebuit să vină Al Doilea Război Mondial ca să fie înlăturat nazismul”. „A trebuit să se prăbuşească un avion cu o sută optzeci de pasageri la bord pentru ca fabricantul să remedieze viciile de proiectare ale aparatului”. Sunt două afirmaţii date cu titlu de exemplu, care nu au nicio legătură cu noţiunea de necesitate logică. Pur şi simplu, verbul a trebui este folosit în sens metaforic pentru a sublinia întârzierea unor evenimente dezirabile dar survenite cu o întârziere nepermisă, respectiv înlăturarea nazismului şi remedierea unor vicii de proiectare a avionului. La fel şi în cazul frazei din titlu, rostită de Iohannis privitor la căderea mult prea tardivă a incompetentului şi coruptului guvern Ponta. Orice om cu minimă educaţie (dar şi cu bun-simţ) pricepe că nu Iohannis a provocat tragedia de la clubul Colectiv, care, după cum se ştie, a stârnit protestele de stradă ce au dus la căderea guvernului Ponta. Şi că exprimarea sa nu îl demască pe preşedinte drept incendiatorul de la Colectiv.

Ponta însă se preface că nu înţelege sensul metaforic al verbului a trebui, şi îi tot dă zor cu implicarea lui Iohannis în tragedia de la clubul Colectiv şi cu folosirea acesteia în scop politic. Încă o dată, Ponta joacă cartea prostimii. Şi, da, sunt destui care îi dau crezare. Pe ei mizează Ponta. Iată, Cuvântul Ortodox titrează: „A trebuit să moară oameni pentru…” a avea un premier numit de UE? Şi mai sunt şi alţii, nicio grijă!

De fapt, Ponta vizează, ce? Revenirea în politica mare? În mod surprinzător (sau nu?), Traian Băsescu îi dă şanse, cu condiţia „să-şi rezolve problemele din justiţie”. Nu-i exclus ca Ponta să se simtă încurajat de şansele pe care i le dă fostul preşedinte. Dacă Iohannis eşuează, şi dacă Ciloş eşuează la rândul său, eventualităţi dublate de recăderea în letargie a electoratului, sigur, nu putem exclude în totalitate revenirea lui Ponta. Trăim în ţara nu a tuturor posibilităţilor, ci în ţara unde electoratul i-a votat pe Dan Voiculescu şi pe Sorin Oprescu. Şi poate încă i-ar mai vota.

Ce a fost „normal” în totalitarism?

Un film de pe vremuri se dă la televiziunea publică: „Liceenii”. (Aflu de pe Internet că datează din 1986 şi că a fost regizat de Nicolae Corjos.) Wikipedia zice că-i un film „de dragoste”. O fi. L-am urmărit preţ de câteva minute, ca să-mi dau seama — de fapt, să-mi reamintesc — cam cum se tratau asemenea teme pe vremea totalitarismului. Petreceri, veselie, liceene cu fustă reglementară, o palmă şi jumătate mai jos de genunchi, Cristina Deleanu în rol de directoare a liceului, de care îmi amintesc cu o strângere de inimă cu cât patos declama „omagiu conducătorului iubit”, responsabilităţi şcolăreşti şi responsabilităţi profesorale, tot tacâmul… L-am urmărit până la o secvenţă în care un personaj cocoţat pe o scenă zice: „În numele organizaţiei de tineret din uzina noastră, vă mulţumim stimaţi tovarăşi…” Impresia mea este că nu-i un „film de dragoste” ci un film „de propagandă”. (Să nu uităm că toţi angajaţii Televiziunii Române, repet, toţi, erau consideraţi în vechiul regim activişti de partid. Cine a uitat asta înseamnă nu că are memoria scurtă ci că o are „selectivă”.) Presupun că sunt mulţi actori — dacă nu toţi — care apreciază filmul „Liceenii”, în care au jucat, pentru că, nu-i aşa? indiferent de regim, au jucat bine — şi-au făcut datoria faţă de artă şi faţă de valorile universale ale tinereţii. Presupun că cineva are a se mândri post factum pentru că, de pildă, sintagma „organizaţia de tineret” (şi altele asemenea), este rostită ciuntit, omiţând cuvântul fatidic: comunist. Cu explicaţia: Am evitat şi eu cât am putut rigorile regimului! Sau — ar fi chiar culmea! — m-am opus rigorilor regimului!

Mulţi vor spune: se putea face artă autentică sub regimul comunist. Aş fi dispus să recunosc, cum spuneam mai sus, cu o strângere de inimă. Da, piese din antichitate, piese din Renaştere… Da, se mai strecurau. Dar, de fapt, nu, nu se putea face artă autentică sub regimul comunist. De ce? Pentru că regimul comunist a fost unul criminal şi pentru că chiar şi ceea ce părea autentic avea drept scop să dea o aparenţă de normalitate. Şi prin asta cauţiona regimul: libertate „sub acoperire”. Iar dacă totuşi s-a făcut ceva bun — nu sunt primul care o observă — s-a făcut nu fiindcă regimul a permis, necum să îl fi sprijinit, ci în pofida regimului. Sunt sătul de Gogu-Răduleşti cu suflet bun în plin regim criminal.

Unii ar spune că Hitler a făcut autostrăzi bune, că a rezolvat problema şomajului, a inflaţiei şi altele asemenea. Ar observa, probabil, că îl aprecia pe Richard Wagner şi că îi frecventa operele, pe care le găsea numai bune pentru regimul nazist. Că prin preţuirea pe care i-a arătat-o, Hitler nu l-a maculat pe Richard Wagner. Nu, desigur, nu l-a maculat. Dar mie tot mi se pare că este indecent şi imoral să afirmi că Hitler a făcut şi lucruri bune. Chiar dacă le-a făcut! După cum mi se pare indecent şi imoral să afirmi că Ceauşescu — sau regimul comunist — a făcut şi lucruri bune. Nu mai vorbesc de cei ce consideră că a făcut mai ales lucruri bune!

Leni Riefenstahl, fotografa care a imortalizat „realizările” regimului nazism şi übermensch-ul arian, n-a fost, după părerea mea, o criminală ci o visătoare de pe altă lume, una imaginată de mintea ei. Dar uitaţi-vă la nemernicii care îl aplaudau pe Ceauşescu, în picioare, în Sala Palatului, la congrese. Uitaţi-vă la mutrele lor posomorâte strigând „Ura!” Lumea lor nu era imaginată de minţile lor. Ştiau exact pe ce lume trăiesc. Ştiau exact ce aplaudă. Şi totuşi aplaudau, cu mutrele lor posomorâte, cenuşii. Nu, alături de ei este de neconceput să fi existat ceva normal sub comunism.

HotNews şi neo-cenzura

Pe la începutul lunii aprilie, un blogger, „mutsunake” (închipuiţi-vă!), a fost indignat (indignată?) de o afirmaţie a Mihaelei Rădulescu, denigratoare la adresa gay-ilor. I-a dat o replică caustică pe un blog mai aparte („Scrisoare deschisă Mihaelei Rădulescu”), replică care a fost preluată de HotNews, pe SmartWoman. Iată un extras:

„Nu e treaba părinților ce e în chiloții copiilor. Și dacă va fi gay și va avea parte de talibani care îi spun că e «anormal», care îi cer să se «abțină», să se ascundă, să trăiască rușinea discriminării, știți, doamnă, ce-am să fac? Am să-l iau în brațe, am să-l sărut și-am să-l învăț cum să-i bage în pizda mă-sii, doamnă. Și-apoi am să fac același lucru și cu partenerul lui. Pentru că lumea MEA, în care vreau să trăiesc cu ai mei, doamnă, n-are loc de fundamentalism. De ură. De bigotism. De discriminare. De stăpâni și sclavi.”

La această luare de atitudine, am vrut să fac un comentariu, cel de mai jos:

„Dacă aş fi homosexual, dorindu-mi să înving aversiunea heterosexualilor din jur, spre nu mai fi nevoit să-mi ascund înclinaţia sexuală, ci, dimpotrivă, să mi-o afirm răspicat, ba chiar cu oarece mândrie, cum văd că se poartă; şi de ar fi ca pentru asta să mă apere un individ ca dv. [mă refeream la «mutsunake»], spurcat la gură şi de o agresivitate stridentă, sunt sigur că aş prefera să mă ascund în continuare. Sunteţi, în ura dv. împotriva „talibanilor” intoleranţi, atât de plin de sarcasm şi de ură, încât, ca un ne-psihiatru ce sunt [fiindcă «mutsunake» afirma că e psihiatru!], mă întreb: oare ce poate să ascundă această ură? Sunteţi cumva antisemit (având în vedere că Mihaela Rădulescu e, dacă nu mă înşel, evreică [sau în orice caz convertită la iudaism, adaug acum])? Că văd că, de înverşunat ce sunteţi, aţi uitat să vă divulgaţi până şi identitatea. E atât de ruşinoasă identitatea asta a dv.? Singur nu sunteţi Sorin Oprescu? Vă mărturisesc că îmi sugeraţi atât de pregnant «stilul» primarului general, că parcă îi aud şi vocea — cu «doamnă» în sus, «doamnă» în jos; dar nu oricum ci, aşa, şmechereşte, cum ar veni… Şi apropo, mă amuză să văd că şi comentariile sunt toate, cu o excepţie sau două, anonime. Numai oameni plini de curaj pe-aici! Ce ţi-e şi cu responsabilitatea asta a opiniilor! Cu totul altceva decât libertatea de opinie!”

Comentariul a fost cenzurat de HotNews. Nu e prima dată când o face. Acum ceva timp, un alt comentariu mi-a fost cenzurat. Era dat la adresa guru-ului Gabriel Liiceanu şi se referea la articolul acestuia „Fie-vă milă de noi, domnule Ponta!” Comentariul a fost următorul:

„N-am găsit în articol decât o lamentaţie fără sfârşit, ridicolă şi inutilă, ca însuşi titlul. La fel de inutilă ca şi — la vremea lui — «Apelul către lichele». O înşiruire de platitudini, nimic nou, nici măcar o rememorare organizată a abuzurilor şi ilegalităţilor comise de nulitatea agresivă Ponta, cum ar fi seria de acte abuzive din vara lui 2012, a căror enumerare seacă, vrednică de un manual despre cum se subminează puterea, te cutremură mai mult decât orice comentariu. Domnului Liiceanu i-a fost vădit lene să revadă încă o dată documentele pentru a produce un text tăios, succint şi la obiect. Altfel, n-ar mai fi lălăit-o cu acea sistematizare facilă a non-personajului Ponta pe tipuri de non-calităţi, ca şi cum toate acelea n-ar fi fost cunoscute şi arhicunoscute. Să nu uităm că pe HotNews nu se uită privitorii Antenei 3 şi nici ai lui «Ghiţă» TV. Cât despre nulitatea agresivă Ponta, pariem că la prima sa apariţie publică va spune: «Dacă mi se dă atâta atenţie, tre’ să recunoaşteţi că persoana mea contează. Unora le e frică de mine, asta e! Din fericire, cei ce mă apreciază sunt cei care contează»?… Punem pariu?

Gabriel Liiceanu nu le oferă celor peste un sfert de milion de cititori niciun motiv să lupte pentru a bara ascensiunea lui Ponta, ci le oferă doar cu atât mai multe motive de resemnare şi de inacţiune, cu cât Ponta este înfăţişat preponderent ca o fiinţa fără consistenţă, aproape o vedenie.

Iar îndemnul dinspre final mi se pare de-a dreptul stupid: «Nu sunteţi tentat, o clipă, să intraţi în legendă, ca prinţul Hal, pe poarta unei miraculoase convertiri? Să vă trimiteţi socrul şi pe ceilalţi dascăli ai depravării, care v-au stat alături în toţi aceşti ani, „la zece mile” de locuinţa dvs?»… Altfel spus, nulităţii agresive, non-personalităţii (şi non-persoanei!) Ponta i se atribuie un virtual fond bun şi — să vezi şi să nu crezi! — i se cere un act de generozitate! Incredibil! E ca şi cum i-ai cere unui automat să se înduioşeze.”

HotNews nu a binevoit să publice comentariul.

Foarte bine, văd că „conducerea” de la HotNews are opinii foarte ferme. Dar dacă înţelege să calce pe urmele fostului partid-stat, care avea întotdeauna dreptate şi nu admitea părere contrară „rezoluţiei” sale, prefer să am propriile mele păreri (nepublicate de Contributors sau SmartWoman) decât să mă aliniez invariabil celor agreate de „conducerea de portal și de sait” HotNews. Care păreri — vezi cele expuse nu o dată de un Dan Tăpălagă —, fie vorba între noi, sunt deseori izvodite de viscere, nu de ceea ce lui D.T. se pare că îi cam lipseşte. V. „blatul” dintre Băsescu şi Ponta. Şi câte şi mai câte.

HotNews are un public numeros, promptitudine în informarea cititorilor, un bun design al portalului, mulţi ziarişti şi mulţi colaboratori de bună calitate, foarte mulţi vizitatori — pe scurt, destule atuuri. Dar dacă opinia lor e singura care contează, prefer să rămân de aci înainte pe blogurile mele, cu vizitatorii mei atâția câți sunt, în loc să mă afişez cu opinii pe placul exclusivistului portal.

Scuipături: boierii minţii vs. eugenbarbişti

Eugenbarbiştii securişti ai lui Carmen Muşat scuipă în revista lor, Observator cultural. Dau o replică la „Apelul către lichele” al lui Liiceanu. Liiceanu apreciază — în contributors.ro —, că eugenbarbiştii scuipă în sus. Apreciere greşită. Nu, scuipă ţintit. Spre „băsiştii” boieri ai minţii. Ţintit şi cu ură. Boierii minţii le pretind eugenbarbiştilor o operă pentru a avea dreptul să scuipe. O operă de anvergura celei a boierilor minţii — Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Cornea (așa, pentru lărgirea elitei) şi (văd că și) Ioana Pârvulescu. Ei, nu! nici chiar aşa! Eugenbarbiştii securişti nu se pot ridica chiar atât de sus! Ei revendică dreptul să scuipe oricum. Şi nici boierii minţii nu scuipă în sus. Ci tot ţintit. Şi tot cu ură.

Se întâmplă cam la fel ca în disputele politice, în cele literare, în mai toate felurile de dispute din România frunzei verzi. Chiar şi în disputele private. Nimeni nu scuipă în sus, ci drept la ţintă. Problema cea mare e nu cumva să lipsească replica finală. Contează cine scuipă ultimul.

De aceea nu se mai opresc.

Din ciclul „Analiştii lu’ peşte despre Klaus Iohannis”

Azi: Dan Tăpălagă*

„Cine este cu adevărat candidatul ACL? Sasul tăcut şi eficient, anti-modelul băsismului conflictual şi antipodul gargarei pontiste sau un banal lider provincial, care îşi ascunde golurile prin lungi tăceri şi răspunsuri lapidare, cel mult bun să administreze un orăşel, dar fără viziunea şi anvergura necesare șefului de stat? Nici măcar noul sau partid, ACL, nu ştie sigur cine-i candidatul votat cu entuziasm la congresul înfrăţirii dintre PDL şi PNL. La fel cum nici Iohannis însuşi nu cunoaşte lumea saloanelor bucureştene. Acest fost profesor de fizică, fost inspector şcolar (azi un politruc, după propria-i mărturisire cam neinspirată, dorind să ajungă preşedinte) nu pare pregătit pentru saltul de la nivelul ideilor administraţiei locale la ceva mai mult. Dan TapalagaN-am prea înţeles ce crede despre relaţiile cu Rusia, despre gazele de şist, mai ales că a debutat cu răspunsuri stranii pe cele două teme sensibile. Nu ştim cum gândeşte pe teme majore în general, n-a elaborat convingător în afara unor lozinci şi răspunsuri standard. La fel cum nu-i clar dacă participă, din prostie sau deliberat, la blatul descris mai sus. Am avut ocazia să-l vad stând ţeapăn şi privind cam dezorientat în jur în timpul unui eveniment anual care reuneşte îndeobşte cam toată elita Capitalei plus crema diplomaţiei, ambasadori, şefi de misiuni etc. Pur şi simplu nu-i cunostea pe cei din jur, cineva de la partid îi şoptea discret la ureche diverse nume. Iohannis s-a remarcat până acum printr-o lipsă totală de empatie, afişând o atitudine de roboţel german lipsit de imaginaţie şi fără mare apetenţă pentru interacţiunea cu oamenii. A se vedea imaginile de la mitingul ACL împotriva suspendării temporare a legii antimigraţie când întoarce spatele unor jurnalişti dornici să-i pună întrebări. De notat scenele când pasează, în timpul peregrinărilor sale prin ţară, memoriile primite de la diverşi cetăţeni către consilierii săi afişând fie mina de cyborg, fie zâmbetul său incolor, decupat parcă din reclamele la pastă de dinţi. Cu asemenea comportament, plus câteva mesaje neinspirate de noncombat lansate de Iohannis, nu-i de mirare că la vârful ACL s-a instalat deruta şi demotivarea. Nimeni nu trage cu adevărat pentru candidatul ACL, deoarece nici liberalii, cu atât mai puţin pedelistii, nu par vrăjiţi de figura neamţului.” HotNews, 31 aug.2014. http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-18007879-cursa-pentru-cotroceni-evaluarea-etapa-candidatilor-ponta-udrea-iohannis-macovei.htm

„Dificil moment. Avem de ales între incompetenţa serioasă şi ticăloşia fără pereche. Între ignoranţa aşezată, cu ştaif nemţesc şi impostura de mare talent, obraznică şi guralivă. Între un politician slab şi lipsa de speranţă, între calamitate şi apocalipsă. Între un sas de bună credinţă, mult prea uşor de păcălit şi un fals ortodox cu Biblie la piept, mare maestru la alba-neagra. Nu faptul că n-a avut replică, spontaneitate sau că n-a fost agresiv îl descalifică pe Klaus Iohannis după dezbaterea de marţi seară de la Realitatea TV, cu toate că spun şi ele destule despre candidat. Nu atât gafele, lipsa de pregătire, de reacţie, absenţa oricărei sclipiri, nu dezastrul organizatoric al dezbaterii au dezamăgit la urma urmei, ci incapacitatea crasă a candidatului de a se ridica la nivelul funcţiei la care aspiră. Acest om nu înţelege încă statul. Acum se explică mai bine defectele de substanţă, cum de nu pricepe, de pildă, de ce evenimentele din 2012 au pus în pericol democraţia. În afara de apă, canal, asfalt, iluminat, curăţenie, primarul Sibiului nu pare să-şi fi bătut vreodată serios capul cu mari probleme. Ele au intrat în universul său de preocupări foarte recent. Ca preşedinte trebuie să dispui de capacitatea de a identifica, de a sintetiza şi de a explica marile probleme, de a inspira încredere că poţi apăra interesele celor pe care-i reprezinţi din cea mai înaltă funcţie. Aceste calităţi esenţiale i-au lipsit lui Iohannis. N-a fost în stare să expună în câteva cuvinte corupţia generalizată din PSD, marele duşman al acestei ţări pe termen lung. N-a reuşit să-i spună lui Victor Ponta că nu poate fi preşedinte când are mentor condamnat la închisoare pentru corupţie şi tată socru cercetat penal într-un dosar alături de simbolul combinaţiilor din România, Viorel Hrebenciuc. Că nu are, tocmai el, dreptul să vorbească despre corupţie când a apărat la propriu toţi penalii ca avocat, ca parlamentar, ca premier sau ca şef de partid, la mitinguri sau atacând zilnic justiţia şi statul de drept. De la un viitor preşedinte aşteptăm cu toţii să sesizeze corect marile pericole, să le internalizeze, să lupte împotriva lor cu toată energia şi curajul. Viitorul preşedinte va fi conducătorul unei ţări sub asediu, destabilizată de crize democratice profunde, de o economie în cădere liberă, de corupţie, de forţe externe etc. Ce a spus Iohannis relevant despre toate aceste teme? Cum de le-a ratat? A făcut-o deoarece nu pare deloc pătruns în fiecare celulă de convingerea că adversarul său patronează un sistem al răului şi că ţara se află într-un moment de cotitură. A dorit, la urma urmei, să fie premierul acestui sistem, ministru de interne sau orice i-ar fi satisfăcut vanitatea de a fi mai mult decât un gospodar de oraş.” HotNews, 12 nov. 2014. http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-18535355-aflat-din-confruntarea-iohannis-ponta.htm

„Anul 1997 — ziaristul Dan Tăpălagă scria în «Ziua de Ardeal» despre implicarea cuplului de profesori Iohannis în adopţii de copii din comuna Răşinari, judeţul Sibiu, pentru cetăţeni canadieni şi era emisă ipoteza că aceşti copii au devenit «piese de schimb» în bănci de organe.” Citat de „Cancan” [data?]: „Dezvăluiri incredibile despre Klaus Iohannis! Date din anchetele care demonstrează ca a făcut trafic de copii!” http://www.cancan.ro/actualitate/dezvaluiri-incredibile-despre-klaus-iohannis-date-din-anchetele-care-demonstreaza-ca-a-facut-trafic-de-copii.html

*Dan Tăpălagă este ziaristul de la HotNews (ardelean de cap), care are viziuni macabre, inclusiv „blatul” dintre Traian Băsescu şi Ponta: „Mulţi nu pot accepta că tot ce văd, atacurile devastatoare dintre Basescu şi Ponta sunt de multe ori butaforii menite să camufleze colaborarea.” HotNews, 2 sept. 2014. http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-18020910-basescu-tace-ponta-face.htm

Din ciclul „Analiştii lu’ peşte despre Klaus Iohannis”

Azi: Cozmin Guşă

Cozmin Guşă a fost consilier al lui Mircea Geoană. A fost şi consilier al lui SOV: „Domnul Guşă va fi consilierul meu pe probleme de dezvoltare de media, mai ales pentru dezvoltarea internaţională a trustului. Îşi va intra în atribuţii începând cu 1 aprilie [2010]”, a spus Sorin Ovidiu Vântu, cel care la data respectivă controla trustul de media Realitatea–Caţavencu. „Domnul Guşă este prieten cu mine şi un domn extrem de capabil — a mai spus Sorin Ovidiu Vântu. Domnul Guşă se pricepe foarte bine la business şi la politică [nu-i aşa?]. Pe partea de politică s-a exprimat foarte bine, acum urmează să se exprime şi pe partea de business”. (Ştire Mediafax, din 18 mart. 2010. http://www.mediafax.ro/cultura-media/cozmin-gusa-consilierul-lui-sorin-ovidiu-vantu-de-la-1-aprilie-5756328)

Cozmin Gusa„«Nu pot să fiu fanul lui Iohannis, nu face critică guvernamentală argumentată, pierde vremea, sugerează că este susținut de Germania, nu mă interesează. Îl văd pe Ponta care se chinuie, dar măcar ăsta lucrează și îl văd pe Iohannis, care ține niște conferințe de presă fără sare și piper. Văd oamenii din jurul său avizi de putere. Un Iohannis care își execută binefăcătorii. Ceea ce e periculos. Îl vedem pe Iohannis cum l-a desconsiderat pe Antonescu, un Antonescu care practic l-a inventat. Iohannis nu era niciodată candidat la prim-ministru în 2009, dacă nu era Antonescu. Trebuie întrebat Antonescu dacă Iohannis a fost sau nu la Grivco. Dacă se adeverește, e cel mai penibil start de campanie. Klaus Iohannis este pe un trend descendent (…)», a declarat Cozmin Gușă, la Jocuri de Putere.” Ziarul „Atac”, din 1 sept. 2014: „Analistul politic Cozmin Gușă critică dur prestația lui Klaus Iohannis în postura de candidat la președinție. Gușă vine și cu cheia turului doi al prezidențialelor”. http://www.ziarulatac.ro/politic/gusa-elena-udrea-decide-pre-edintele-in-turul-ll-42945

„«S-a petrecut un lucru uşor trist, după părerea mea. Entuziasmul nu a fost acolo şi, cel care a fost, a fost forţat, nişte discursuri insipide, fără vreo bază doctrinară. Intervenţia lui Vasile Blaga a exprimat opoziţia la Ponta. Discursurile au arătat puţinătatea de idei. Ar fi nevoie de o asmuţare [!], dar ar fi nevoie ca această asmuţare să se facă şi după criterii ideologice. Din nefericire, astăzi la mitingul ACL nu am văzut aşa ceva. Pe Iohannis trebuie să îl respectăm că şi-a asumat un demers curajos pentru o candidatură care este incertă. Noi avem un candidat care are o candidatură incertă. Pe mine mă mâhneşte lipsa de conţinut. În oglindă, în Poiana Braşov, s-a pus problema unor moşteniri securisto-comuniste pe care le perpetuează baronimea din vocea lui Băsescu şi cea a Elenei Udrea. S-a pus problema esenţei unui program de dreapta folosind simbolul PNŢCD. Chiar dacă ceea ce s-a întâmplat la Braşov nu poate să aibă magnitudinea organizării PDL plus PNL, a fost mult mai important decât ce s-a întâmplat astăzi în faţa guvernului. Am văzut foarte puţină consistenţă, foarte puţină inspiraţie, oameni care de-abia ştiu să scrie şi-au dorit să ţină discurs în faţa mulţimii. Adică o mare tristeţe», a spus Cozmin Guşă, la Realitatea TV.” EvZ, 28 sept. 2014. http://www.evz.ro/cozmin-gusa-devastator-analistul-politic-distruge-lansarea-lui-klaus-iohannis-la-presedintie.html

„Comentând pentru «DC News» prestația lui Klaus Iohannis, Cozmin Gușă a spus că a fost dezamăgit de răspunsul dat de candidatul ACL: «Bila neagră i-o dau domnului Iohannis, deocamdată, înainte să-i analizez soluţiile, tocmai pentru felul în care a răspuns atât invitaţiei tale [a lui Rareş Bogdan], care eşti deţinătorul unui premiu de cel mai bun talk-show în România anului trecut pe care nu ţi l-a dat vreo organizaţie a statului, ci o organizaţie independentă de jurnalism, ceea ce nu e puţin, ci mult, şi colegele noastre, care l-au şarjat pe Iohannis să ne spună care ar fi acel motiv concret, de ce nu acceptă invitaţia la dezbatere la Realitatea TV, mâine seară, împreună cu domnul Ponta.» «Domnul Iohannis, într-un stil aproape jignitor pentru voi, cei de acolo, dar şi pentru mine, în calitate de coordonator al activităţii editoriale de acolo, a decis să nu dea un răspuns concret. Bila neagră se adresează domnului Iohannis pentru că nu a dat un răspuns hotărât acelei televiziuni pe care domnia sa şi colegii dânsului lipsiţi de imaginaţie şi-a construit strategia pentru turul doi», a mai spus Cozmin Gușă.” EvZ, 11 nov. 2014 „Iohannis jignește Realitatea TV, în studioul Realității TV: Cosmin Gușă îi dă o bilă neagră.” http://www.evz.ro/iohannis-jigneste-realitatea-tv-in-studioul-realitatii-tv-cosmin-gusa-ii-da-o-bila-neagra.html

Din ciclul „Analiştii lu’ peşte despre Klaus Iohannis”

Azi: Dan Andronic

„Blaga și Iohannis, doi iobagi pe moșia arendașului Voiculescu”, titlu în EvZ, 4 iulie 2014. http://www.evz.ro/comentariu-de-dan-andronic-blaga-si-iohannis-doi-iobagi-pe-mosia-arendasului-voiculescu.html

„Fostul vameș Blaga și «moștenitorul de case» Iohannis ne-au demonstrat că de fapt nu s-a schimbat nimic, că avem de-a face cu un nou USL lansat printr-un bal mascat, destinat fraierilor de alegători. Doar că în loc de Ponta a urcat pe scenă Blaga, iar în loc de Antonescu ne-a plictisit cu discursul său Iohannis.” EvZ, 28 iulie 2104: „Boala rușinoasă a lui Klaus Iohannis”. http://www.evz.ro/editorial-de-dan-andronic-boala-rusinoasa-a-lui-klaus-iohannis.html

Dan Andronic„Asta ne dovedeşte că alesul PNL-PDL pentru preşedinţia Romaniei o fi protestant, dar este neamţ mult mai puţin decât ne închipuim. Pentru că să începi orice zi de lucru politică este o caracteristică tipică muncitorului român. Chiar și așa, tăcerea sa este greu de explicat. Doar nu o fi în vreo clinică de înfrumusețare în care este supus unor operații estetice complicate (care să-l facă să semene cu Ion Iliescu), iar medicii nu-l lasă să vorbească?! Despre Voiculescu, despre Ponta, despre inundații, despre tragedia din Ucraina, despre caracterul ortodox al candidatului la președinție, șamd.” Pagina de Politică, 4 august 2014. http://www.paginadepolitica.ro/andronic-iohannis-o-fi-protestant-dar-este-neamt-mai-putin-decat-credem/

„Despre Klaus Iohannis nici nu pot să spun că e o dezamăgire pentru că nu aveam mari speranţe. Dar este un model de om politic care cred că s-ar putea să nu intre în turul II. Dacă intră în turul II, ar putea să câştige. În mod cert, de ceva vreme Klaus Iohannis nu-şi găseşte ritmul. Una e să se vorbească despre tine şi alta e să înceapă lumea să te vadă. Nu vă miraţi dacă, în următoarele sondaje o să îl vedeţi pe Klaus Iohannis mai jos decât a intrat.” Realitatea.net, 3 sept. 2014. http://www.realitatea.net/previziune-sumbra-pentru-iohannis-dan-andronic-s-ar-putea-sa-nu-intre-in-turul-ii_1517184.html

Poveştile lui Dan Tapalagă: speranţa lui Traian Băsescu stă în… Ponta!

„Uitaţi-vă la prietenul Ponta — zice Dan Tapalagă pe HotNews.ro —, cad reţele întregi de corupţie ridicate în jurul său, doar el rămâne mereu în picioare.”… Ca să vezi! Păi acum trei ani de zile cădeau reţele întregi şi S.O.V. rămânea în picioare. Acum cinci ani cădeau reţele întregi şi Adrian Năstase rămânea în picioare. Ş.a.m.d. Cum ar trebui? Să cadă toţi simultan?

Cam la atât se reduce în materie de argumentaţie (plus prieteşugul din trecut — sau te pomeneşti că şi din prezent? — al lui Ponta cu Udrea & Co) următorul tun mediatic la care visează Dan Tapalagă:

„Am destui martori cărora le-am spus în urmă ca doi-trei ani că Traian Băsescu şi-a ales delfinul, urmaşul politic, iar acesta nu e nici din PDL, nici din PNL, ci se cheamă Ponta.” Cu alte cuvinte, propriile-i spuse ţin loc de argumentaţie. Tapalagă se visează şi clarvăzător. Autorul face rareori gazetărie de investigaţie. De cele mai multe ori preferă să brodeze poveşti. E mult mai uşor. Unele se mai şi potrivesc — ăsta-i avantajul poveştilor. Dar să spui acum că Ponta este ceea ce a pregătit Traian Băsescu pentru „succesiune”, mi se pare vrednic de un concurs SF. Dle Tapalagă, vă sfătuiesc foarte serios: încercaţi! Aveţi toate şansele să câştigaţi premiul întâi la „Cele mai gogonate”!

Ponta şi băsismul dreptei

Acum câteva zile sfătuitorii lui Ponta i-au găsit un slogan electoral „trăsnet” pentru prezidenţialele din noiembrie: principalul său adversar, Iohannis, să fie catalogat drept continuatorul lui Băsescu!… Că este ceva absurd, pentru Ponta e o chestiune secundară. Important este să prindă la electorat.

Pe aceeaşi linie, într-un interviu din 18 august, Ponta a mai făcut un pas, „organizând” dreapta spectrului politic într-un mod convenabil pentru sine, spunând: „Există în România în acest moment un singur reprezentant în campania prezidenţială al dreptei, şi acela este domnul Tăriceanu. Eu sunt reprezentant al centru-stânga, iar ceilalţi sunt reprezentanţii domnului Băsescu.” La fel de absurd. Acelaşi zâmbet arogant. E clar, Ponta merge pe cacialma, mizând pe un electorat stupid.

Odată găsită „stratagema”, Ponta, cu mintea sa de împrumut, va supralicita negreşit. Şi trebuie să recunosc că identificarea tuturor adversarilor săi politici cu băsismul pare o formulă de succes. Pare…

Simpatia pentru Băsescu este însă în creştere. Actualul preşedinte, deşi în afara cursei prezidenţiale, capătă abia acum un rol cu adevărat esenţial: să atragă încă şi mai multă simpatie. Şi o poate face făcând apel, mai argumentat şi mai convingător, la bunul-simţ al electorului român. O poate face prin câteva mişcări politice inteligente, prin câteva delimitări absolut necesare. Există deci toate şansele ca „băsismul” dreptei, clamat de Ponta să se întoarcă, bumerang, împotriva sa. Nu mi se pare deloc exclus ca oamenii să vadă până la urmă în cele două mandate ale lui Traian Băsescu un punct de cotitură în politica românească. Nu pentru că nu e multă mizerie în lumea politică, ci tocmai pentru că aceasta a ieşit la suprafaţă cu sprijinul său politic incontestabil.

Apropo de: „Iohannis, du-te şi te culcă!”…

„Maestrul” Ion Cristoiu, singur printre ne-maeştri în lumea gazetarilor

Maestre!

…Vorba asta scurtă

E ca mângâierea porcului pe burtă.

Arghezi

Ion Cristoiu — scuze: maestrul Cristoiu — se pare că are idei puţine şi fixe. Din când în când îi căşună pe câte cineva, iar după un timp, de regulă o dă cotită fără prea multe ezitări. Deja ne-a obişnuit. Acum e în plină perioadă anti-Iohannis, pe care „îl trimite la culcare”: a se citi „îl îndeamnă să iasă din cursa prezidenţială”; dar de! exprimarea poartă marca inconfundabilă a maestrului! Pentru ce îl trimite la culcare? Pentru una singură dintre declaraţiile lui Iohannis prilejuite de începerea campaniei prezidenţiale. Cum că, odată ajuns preşedinte, nu va provoca scandal.

Sigur, maestrul Cristoiu, în emploi de dâmboviţean, are o reprezentare, cum altfel decât dâmboviţeană, a scandalului? Răcnete, injurii, poale-n cap, măscări şi gesturi obscene. Maestrul se întreabă cum va putea Iohannis să refuze să promulge o ordonanţă de urgenţă de-a lui Ponta fără să provoace scandal. Iohannis a spus recent că nu i se va adresa altfel primului-ministru decât cu „domnule”. Se pare că asta depăşeşte puterea de înţelegere a maestrului. Cum? Un refuz de a promulga o ordonanţă de urgenţă în genul „Nu voi promulga această ordonanţă de urgenţă, domnule”? Adică fără scandal? De neconceput!

Ca argument (unic de altfel), se foloseşte copios de Ion Iliescu, sub mandatele căruia corupţia a înflorit. De ce? se întreabă retoric maestrul. Fiindcă Iliescu era exact aşa: nu dorea scandal… Eroare, maestre! Sub Ion Iliescu corupţia a înflorit şi a cangrenat România nu datorită împăciuitorismului, nici măcar a toleranţei şefului statului, ci printr-o politică premeditată de promovare a foştilor securişti şi nomenklaturişti. Celor ce eventual s-ar întreba ce avea de câştigat Iliescu încurajându-i şi promovându-i pe foştii securişti şi nomenklaturişti, le reamintesc ura viscerală a „propovăduitorului comunismului cu faţă umană” faţă de partidele istorice şi faţă de cei ce au suferit ani de zile de pe urma ororilor comunismului. Dacă nu i-a ieşit comunismul cu faţă umană, pe care şi l-a dorit din tot sufletul, măcar să pună umărul să iasă un capitalism cu faţă comunistă.

Aşa că asocierea, de către maestrul Cristoiu, a lui Klaus Iohannis cu Ion Iliescu pentru a argumenta — în manieră expresionistă — respingerea celui dintâi, mi se pare total neavenită. De-a dreptul cretină, ca să folosesc instrumentele gazetăreşti ale… maestrului.

Sunteţi mic, domnule Dan Tapalagă

Udrea_TapalagaAm avut momente când, urmărindu-vă intervenţiile la tv (în companie selectă, la B1, la „Naşul”) sau postările pe HotNews, mi-am zis: Iată un ardelean intransigent, cu sânge rece şi inteligent. (E drept, am avut şi momente — nu prea multe totuşi — când m-am întrebat dacă nu cumva mă pripeam apreciindu-vă astfel.)

Acum însă pentru mine a devenit clar: sunteţi mic, domnule Tapalagă. Nu aveţi sânge rece şi cu atât mai puţin inteligenţă. Cât despre intransigenţă, asta e uşor de mimat: e de-ajuns să stai încruntat, să priveşti fix şi crunt, să vorbeşti rar şi apăsat, şi să nu zâmbeşti niciodată (rânjetele sunt permise); şi eventual să mimezi şi niscaiva „pauze de gândire”; şi atunci ţi se împlineşte visul: lumea te ia drept intransigent — vezi cazul Cristian Tudor Popescu.
Nu vă mai rămâne decât „calitatea” de ardelean, domnule Tapalagă!

Recentul dv. atac la preşedintele Băsescu şi la Elena Udrea, de pe HotNews are loc sub specia meschinăriei. (Eliptic de nume, v-aţi gândit pesemne la ceva „esopic”, cu putere de generalizare, la o adică) Neargumentat, visceral şi (mai mult decât) superficial. Zicerea dv. „ne-am săturat” [de Băsescu şi de Udrea] seamănă izbitor cu sloganurile „răzvrătiţilor” tocmiţi de Felix în Piaţa Universităţii la începutul anului trecut. Şi ei să săturaseră… în numele poporului. Cine s-a săturat, domnule Tapalagă? Noi, poporul?… Noi, tinerii „analişti” (intransigenţi)?…

„Ieşi din minciună cât nu e prea târziu!”, adresaţi dv. un patetic îndemn… Despre care minciună e vorba, domnule Tapalagă? E cumva un îndemn la demisia lui Traian Băsescu? („Alegătorii… i-o tot spun.” E cumva vorba de „cei 7 milioane 400 de mii” transferaţi în premieră de la Antene şi de la Realitatea în contul HotNews?)

Tot articolul, frază cu frază, musteşte de prostie, rea-voinţă şi ură tâmpă. Doar un singur exemplu: prin referirea la „blonda pe tocuri cui şi poşete scumpe”, D.T. dovediţi că nu vă puteţi ridica deasupra obsesiilor unei Mungiu–Pippidi (dar cel puţin, obsesiile acesteia au o explicaţie… psihanalitică). Nu găsesc o singură frază care să nu fie îngropată sub bălegarul amatorismului vindicativ, cu iz de crâşmă de mahala, unde fiecare ştie totul, vorba aia, de la rachete balistice la creşterea viermilor de mătase. Mi-e silă deci, şi nu-mi permit să pierd vremea să iau la puricat frază cu frază.

N-o să vă acuz, ca alţii, de „mercenariat” în slujba nu–ştiu–cui. Pentru mine sunteţi suspect doar de prostie.

Din fericire, eu nu sunt comentator (mă rog, analist!) politic şi, încă o dată din fericire, n-am obligaţia să mă declar echidistant. Aşa că salut ivirea pe scena politică a Mişcării Populare şi văd în ea adevărata şi mult aşteptata forţă de dreapta (inclusiv civică! — pe care pigmeul cu ştaif Mihai Răzvan Ungureanu n-a reuşit să o întruchipeze; încă o dată din fericire). Aştept să-l văd pe actualul preşedinte punându-se în fruntea ei pentru a elibera ţara de ocupaţia USLamistă! (În curând USLD-blagistă, presupun!)

Şi în final, o trimitere la „bătrânul” vulpoi Ion Cristoiu, care face ce face şi cu fiecare eveniment important din România, „produce” una din cele mai valabile analize — de astă dată, în Evenimentul zilei , cam despre aceleaşi lucruri de care se ocupă „analistul” Dan Tapalagă. Aş încheia spunând: poate îi va servi de lecţie celui de-al doilea; asta, dacă nu m-aş îndoi tare că mai serveşte la ceva.

„(Critic)Atac” la adresa preconizatului Muzeu al Comunismului

Ideologie de stânga, sau propagandă de partid?

Beneficiind, recent, de ospitalitatea unei prestigioase reviste literare, Grupul CriticAtac, care începe să capete notorietate (în limbaj popular, începe să fie cunoscut ca un cal breaz), patronează un grupaj de articole sub titlul „De ce un muzeu al comunismului?”.
Patronează? Scuze, m-am exprimat greşit! Grupul CriticAtac nu patronează nimic. De ce? Pentru că îi este profund odios cuvântul „patron”, specific capitalismului în stare de putrefacţie, cel aflat — vă amintiţi? — „pe muchia prăpastiei”; şi faţă de care „socialismul multilateral dezvoltat” se afla în poziţie… avansată (cum se spunea într-un banc din epocă)!
De ce este tocmai grupul CriticAtac cel ce abordează o asemenea temă? [1] Răspunsul la o asemenea întrebare ar putea părea cât se poate de firesc: deoarece grupul CriticAtac se revendică de stânga; iar un muzeu al comunismului se întrevede a fi un instrument de înfierare a ideologiei de stânga (stânga extremă, îmbrăţişată de comunism) şi mai ales a faptelor comise sub stindardul (de nu cumva sub pretextul) ideologiei stângii extreme. Ar putea părea, dar nu este. De ce? Pentru că de fapt CriticAtac se conturează a fi o grupare nu atât ideologică, cât mai degrabă un agent de propagandă în favoarea actualei stângi din România. Al cărei „stângism” se reduce la o singură deviză: anti-PDL şi anti-Băsescu.

Fie-mi permis ca înainte de comenta succint articolele reunite în grupajul în discuţie, să ilustrez orientarea respectivului grup, cu un articol semnat Victoria Stoiciu (membră fondatoare a CriticAtac-ului) din publicaţia cu acelaşi nume, din 31 iulie 2012, intitulat „Circul continuă. Pâine mai avem?”, în care afirmaţiile tendenţioase se află în competiţie cu argumentele false. Mă limitez la două exemple: „Ştirea despre privatizarea Poştei Române a rămas aproape neobservată în presă, deşi în iarnă în Piaţa Universităţii mesajele anti-privatizare au dominat agenda.” Să fim serioşi! Pentru cel dispus la un minim efort de documentare, manifestaţiile din Piaţa Universităţii au fost orchestrate (cu plăţile aferente către participanţi) de trustul lui Voiculescu şi menite a fi (ceea ce au şi fost până la urmă) o primă etapă a planului de răsturnare a Puterii de dreapta… Apoi: „Guvernul MRU a picat în aprilie şi din cauza tentativei de privatizare a CupruMin.” Încă o dată, să fim serioşi! Guvernul MRU a căzut în cadrul aceluiaşi plan, ca o a doua etapă, de instalare a unei puteri menite să deturneze cursul „periculos” al justiţiei din România, de emancipare de sub practicile comenzilor politice, curente sub guvernul lui Adrian Năstase; şi anume prin manevre de atragere a parlamentarilor Puterii în tabăra USL (a treia etapă), fără nicio legătură cu vreo confruntare ideologică sau de politici economice.

Dar să revenim la „Muzeul Comunismului”. Judecând după opiniile exprimate — în marea lor majoritate —, presupun că titlul cel mai potrivit ar fi nu cel afişat, „De ce un muzeu al comunismului?”, ci „De ce nu este necesar un muzeu al comunismului”. Dacă nu chiar „De ce un muzeu al comunismului nu-i decât o fiţă a grupului hegemonic anti-comunist format în jurul lui Vladimir Tismăneanu” (am citat din Florin Poenaru, coordonator al grupajului — v. mai jos).

Vasile Ernu deschide seria cu o teorie–zeflemea a falsificării obiectelor prin transferarea din mediul lor natural în sala muzeului, profitorul fiind — cine altul? — Traian Băsescu. În continuare, Ernu se miră că „comunismul a avut mult mai multe instituţii de arhivare decât capitalismul”. Nu e însă foarte clar de ce tocmai pe Ernu îl prinde mirarea în această privinţă. Oare nu comunismul este acela care a avut, spre deosebire de capitalism, o instituţie foarte productivă în dosare, poliţia politică? „Un muzeul al comunismului poate ar trebui să fie un spaţiu al concilierii în care victimele şi călăii ar trebui să se regăsească, să fie reprezentaţi” — iată o concluzie demnă de un fost (?) „cetăţean sovietic”.

Florin Abraham (membru al Colegiului CNSAS din partea PSD, cercetător la Institutul pentru Studierea Totalitarismului, şef de departament la Fundaţia Institutul Social Democrat „Ovidiu Şincai”) afirmă că „muzeul Comunismului nu este, aşadar [„aşadar”, însă fără nicio argumentaţie], un simplu proiect civic, ci unul ideologic, instrument al luptei politice, menit a consolida la nivel discursiv tema «despărţirii de comunism». Prin «Muzeul Comunismului» foştii social-democraţi, convertiţi peste noapte la «doctrina populară» [aviz PDL-ului!] încearcă să realizeze simbioza dintre anticomunismul ideologic şi neo-conservatorismul economic. Trecutul este pus din nou să lucreze în slujba unor interese politice foarte precise şi profitabile.”
Iată ce scria F.A. în Ora nouă, 8 feb. 2012 pe tema, înrudită, a Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România: „În concluzie, experimentul Tismăneanu are ca miză esenţială controlul asupra cercetării istorice din România în beneficiul partidului prezidenţial. De unde este interesul brusc pentru trecutul recent al României manifestat de mass-media pro-prezidenţiale şi al unor înalţi demnitari ai statului român? Răspunsul e foarte simplu: trecutul poate fi un ciomag electoral şi în 2012. Vă aduceţi aminte de strategia anti-Sorin Oprescu din anul 2008 sau de cea împotriva lui Mircea Geoana in 2009? Punctul lor comun este reprezentat de folosirea asocierii cu trecutul, prin Ion Iliescu, în scopul câştigării puterii şi asigurării controlului asupra resurselor publice.”

Igor Mocanu continuă dezbaterea–zeflemea întrebându-se: „Ne-am putea imagina, bunăoară, printr-un efort fabulatoriu, cum ar arăta un exponat într-un astfel de muzeu, menit să simbolizeze tortura sau turnătoria şi dotat cu scopul de a face ca vizitatorul să interiorizeze natura criminală a torturii sau turnătoriei. Pentru a înţelege cât mai bine şi a interioriza cât mai profund natura criminală a dictaturii comuniste, vizitatorul va putea fi invitat în sala de tortură unde va fi pus să semneze o notă informativă. La final i se va spune că totul a fost o înscenare, însă că în trecut totul a fost cât se poate de real (…)”. Noroc că acelaşi Mocanu spune ceva mai jos: „Lăsând gluma proastă la o parte…” Nu putem să-i negăm autorului dreptul la autoapreciere.

Florin Poenaru (coordonatorul grupajului, alături de Veronica Lazăr) constată: „În esenţă nu mai pare a fi niciun mister pentru nimeni, indiferent de diviziunea ideologică, că proiectul de muzeu al comunismului reprezintă de fapt doar ultima fiţă a grupului hegemonic anti-comunist format în jurul lui Vladimir Tismăneanu (…)”.
Iată ce scrie acelaşi F.P. în publicaţia CriticAtac sub titlul „România – ţară agresoare (de ce trebuie să ieşim din NATO şi să dizolvăm armata)”. Ai fi tentat s-o iei în glumă judecând după auto-prezentarea pe care autorul şi-o face: „În prezent sunt doctorand în antropologie socială la Central European University, Budapesta, cu o teză despre instrumentalizarea politică a «memoriei comunismului». Aici am ajuns după o perioadă în care am fost observator electoral internaţional, activând în special în spaţiul estic post-comunist. Toate însă au funcţionat ca distracţii de la ocupaţia mea principală: vizionarea meciurilor de fotbal.”
Dar nu, nu-i glumă. F.P. afirmă, printre multe altele în lungul său articol: „Numai că de această dată naţionalismul românesc este perfect consonant cu imperialismul american care portretizează teroriştii drept cel mai mare pericol al lumii de azi. Aşa cum armata română este complet subordonată intereselor NATO şi americane în cadrul operaţiunilor militare din teatrele de operaţiuni, şi la nivel ideologic naţionalismul românesc din ultimele două secole a fost subordonat total ideologiei imperiale, până la suprapunere. Astfel, vechea schemă marxistă de secol 19 în care naţionalismul statelor-naţiune în formare se poate opune cu succes diverselor forme de imperialism nu mai are astăzi aceeaşi relevanţă istorică.”
Mişto, nu?

Se află şi faimosul Claude Karnoouh printre aleşii CriticAtac-ului. Dar — surpriză! — Claude Karnoouh se limitează de astă dată să ne facă teoria muzeului… pur.

După ce ne informează că „Partidul Democrat Liberal (…) plănuia să construiască un «muzeu naţional al dictaturii comuniste»”, Ovidiu Gherasim–Proca construieşte o teorie întreagă în jurul ideii că memoria tinerilor de astăzi este „o memorie care nu le aparţine şi pe care sunt sortiţi fie să o respingă cu dezgust (subl. m.), fie să o asimileze ca proprie memorie, aşadar ca memorie falsă”. Şi asta de ce? Pentru că suntem incapabili „să le transmitem (…) amintirea curajului şi demnităţii noastre”. Nu e deloc clar despre care — ale cui — curaj şi demnitate vorbeşte autorul. Ale generaţiei care s-a consumat sub dictatura comunistă? Nu e deloc clar nici de ce tinerii resping cu dezgust memoria ce nu le aparţine, şi n-o resping pur şi simplu (fără dezgust). „Am asistat — spune mai jos autorul — prea mult timp la sfidarea consensuală a imperativului desecretizării dosarelor Securităţii Statului de către unele (subl. m.) formaţiuni politice. Prea mult s-au făcut că plouă fruntaşii unora dintre partidele noastre”, constată O. Gh.–P., cuprins subit de jenă să-i identifice pe titularii atitudinilor pro-securiste la fel de precis cum i-a identificat pe democrat-liberali ca promotori ai „monumentului unei victorii imposibile” sau pe cei ce „sprijină necondiţionat abuzul politic, diletantismul administrativ, politizarea generalizată, doar în scopul de a obţine protecţia puternicilor zilei pentru proiecte memorialistice care au nevoie mai curând de independenţă şi de contribuţia societăţii civile decât de patronajul posesorilor temporari ai puterii politice”. Adică membrii Comisiei Tismăneanu, care, alături de alte unelte, „s-au dovedit a fi [cum oare s-or fi dovedit?] mai mult arme ale puterii de partid în lupta oarbă ce a măcinat o alianţă schizoidă”. O. Gh.–P. renunţă la orice „camuflaj” pentru ca tot cititorul să înţeleagă — în caz că mai are dubii — în favoarea cui pledează, atunci când afirmă că „verbiajul anticomunist nu sună mai puţin fals în strunele neoconservatorilor de comandă şi ale liberalilor de carton ce aderă la simbolul de credinţă metanoic al PDL”. În finalul contribuţiei sale, autorul se arată îngrijorat de pericolul ce ne pândeşte, de „a cânta osanale cui nu trebuie”. Cui nu trebuie să-i cântăm osanale? Evident, lui Traian Băsescu.

Conciliantă, Ioana Vrabiescu vede muzeul exclusiv ca „obiect artistic, prin care se ajunge la asimilarea colectivă a noilor valori, locul unde mărturiile consemnate sunt doar pretextul pentru remodelări permanente ale istoriei”. Altfel spus, cine ştie, poate că comunismul o fi fost bun, iar noi să fim pregătiţi şi pentru asemenea surprize.

Iată ce spune, fără nicio reţinere, Dan Ungureanu într-un apendice la grupajul de articole al CriticAtac-ului, intitulat „Anchetă despre înfiinţarea în România a unui Muzeu al Dictaturii”: „Promotorii Muzeului Comunismului sunt, din punctul de vedere al teoriei comunicării, nişte analfabeţi.” Şi încă: „Promovarea stridentă a acestei idei tembele ar fi fost o naivitate dacă n-ar fi o crimă.” D.U. are, se pare, şi „argumente”: „Publicul e apatic. (…) Nu e nimic de expus despre comunism.”

În final, scriitorul croat Boris Buden semnalează într-un „Bonus” al grupajului pericolul ideologizării nepartinice a unui muzeu al dictaturilor — ceea ce niciunul din autorii români nu face (deoarece aproape toţi sunt preocupaţi preponderent de disputa partinică în defavoarea PDL) — şi anume cel întâlnit la „Casa Terorii” din Budapesta (un model, se pare, pentru un viitor muzeul al comunismului în Bucureşti). „Eu apăr pe Dumnezeu, Biserica şi Patria” este deviza afişată în sala consacrată unui arhiepiscop care a avut de suferit de pe urma ambelor dictaturi din Ungaria, cea naţionalist-fascistă şi cea comunistă. Buden se întreabă: aşadar cine apără dreptatea socială, secularismul şi internaţionalismul înseamnă că apără teroarea?…
Şi uite-aşa se falsifică mesajele.

[1]Faptul că printre semnatarii articolelor din grupaj întâlnim (în anexă!) numele unui Ion Vianu nu trebuie să inducă în eroare; nu-i niciun dubiu: „selecţia” CiticAtac-ului vrea să salveze aparenţa de diversitate a opiniilor.