Category Archives: Legi

Impozitul pe gospodărie

O nouă bombă aruncă PSD-ul în spaţiul public: impozitul pe gospodărie. Cică a fost trecut şi în programul de guvernare. Cine l-a citit ştie. Posibil, o fi fost. Personal, nu citesc ficţiune politică.

Dar noutatea cea mare a fost însăşi noţiunea de gospodărie. Adică ce-i aia gospodărie în afară de ceea ce ştim cu toţii că este? Ei bine, nu-i aia. Din punct de vedere fiscal e cu totul altceva. Domnul ministru al finanţelor explică. Cică-i un grup de oameni, rude între ei, sau nu, care gospodăresc o proprietate în indiviziune. Comună, cum s-ar zice. Hait! Adică cum, o proprietate comună? Ce-i asta? O cooperativă? Da, de ce nu? Cineva a făcut observaţia: Păi bine, dar o persoană dintr-o gospodărie poate avea o proprietate comună cu altă persoană din altă gospodărie. Pe asta cum o rezolvăm?…

Lucrurile încep să se complice. Fiecare gospodărie va avea un consilier fiscal, care va sfătui grupul cum să facă să plătească un impozit cât mai mic. Ei, asta-i bună! — observa un jurnalist pe un post de televiziune. Adică statul îi va consilia pe oameni cum să facă în aşa fel ca el însuşi să primească cât mai puţin din partea contribuabililor?… Şi de unde atâţia consilieri fiscali? ASF se plânge că are un deficit de personal de 3.000 de experţi. De unde atunci încă 35.000 de experţi, cât estimează statul că va trebui să angajeze?

Pe mine însă mă îngrijorează altceva. Cum va funcţiona gospodăria? Cică membrii grupului care formează gospodăria îşi vor alege un reprezentant fiscal. Nu? Că aşa-i normal. Şi aşa zice şi dom’ ministru al finanţelor. Nu se vor prezenta cu toţii în grup să negocieze de-a valma cu Fiscul… În definitiv, nimeni nu fixează o limită numerică pentru grupul din gospodărie. Poate fi oricât de mare, grupul, nu? Cât de mare? Zece oameni? Douăzeci? Cinzeci, chiar? Păi de ce nu? Şi atunci cum vor alege, bieţii de ei, reprezentantul fiscal? Încerc să-mi imaginez. Se întrunesc membrii şi unul zice: Eu îl propun pe X! Altul zice: Ba nu, X e un tâmpit, eu îl propun pe Y!… Ei bine, nu putem să admitem (PSD-ul nu va admite) să fie debandadă. Trebuie purces la votare. Trebuie făcută o organizare cât de cât. Şi atunci eu propun aşa. Se va alege o adunare generală a gospodăriei, care va avea N1, N2, N3 etc. membri, în funcţie de numărul membrilor grupului. Adunarea generală a gospodăriei îşi va alege un consiliu, consiliul va avea un preşedinte (şi dacă e un preşedinte, întotdeauna merge pe lângă el şi un vicepreşedinte), un secretar, neapărat un cenzor (că doar se lucrează cu bani în gospodărie, nu?), se va redacta şi un statut al gospodăriei (care bineînţeles, ca orice statut, va fi depus la judecătoria de pe raza căreia fiinţează gospodăria) pentru a fi totul în regulă şi aşa mai departe…

Dar mă gândesc că trebuie şi funcţii specifice gospodăriei. Căci, să fim bine înţeleşi, e vorba aici de deduceri din taxele şi impozitele plătite de grup. Printre deduceri se numără şi de cele pentru achiziţiile făcute de membrii grupului. Cică se va renunţa la loteria fiscală şi statul va acorda de acum încolo deduceri pe baza bonurilor fiscale pe care membrii grupului, fiecare dintre ei, le va aduce în gospodărie — probabil un procent ce urmează a fi stabilit din suma bonurilor fiscale adunate la un loc. Deci cineva din grup va trebui să se ocupe de bonurile fiscale… Mărturisesc că n-am încă o idee clară despre ce alte funcţii vor putea apărea în viitor, fiindcă „gospodăria fiscală” e încă caldă. Ieri a fost aruncată în spaţiul public. Ieri sau alaltăieri. Dar PSD-ul nu va admite în veci să fie haos în Ţara Românească. Să fim încrezători.

Când intră în vigoare OUG 13?

Văd că „specialişti” în drept, care mai de care, îşi dau cu părerea. Printre aceştia, fostul preşedinte Traian Băsescu, care s-a pronunţat aseară pe postul B1 tv. Când intră în vigoare OUG 13? Băsescu zice că ordonanţa este deja în vigoare! Umblă zvonul că s-ar fi pronunţat şi marele „specialist” Nicolicea: Ehei, să fiţi voi sănătoşi, ordonanţa e de mult în vigoare, iar Dragnea e spălat, curat ca lacrima. Alţii i-au căinat pe protestatarii din Piaţa Victoriei: protestează, sărmanii, fiindcă nu ştiu că ordonanţa e deja în vigoare!

În realitate lucrurile sunt mult mai simple şi mai clare. Iată ce spune Legea 24/2000, la art. 12 (2):

„Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării in Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară (subl. mea).”

Aşadar, publicarea în Monitorul oficial şi depunerea la Parlament este o condiţie necesară dar nu şi suficientă… dacă textul ordonanţei conţine şi o prevedere privitoare la data intrării în vigoare.

Actualizare ora 17: La deminarea terenului. Tovarăşii Andronache, Constantin şi Tăriceanu, trimişi să demineze terenul (lansând în spaţiul public dubii de ultimă oră cu privire la propria-le ordonanţă), teren pe care ar urma să păşească triumfător şi în siguranţă — îşi imaginează el — tov. Dragnea, cu o ramură de măslin: „Haideţi să fim uniţi, tovarăşi! Eu abrog ordonanţa, voi îmi aplicaţi amnistia ca să rămân curat în faţa istoriei! Spre satisfacția ambelor tabele! De acord?”

Agresivitatea în traficul rutier. Iniţiativă legislativă pentru un nou Cod rutier

Aflând de intenţia unor parlamentari de a iniţia un nou cod rutier în care agresivitatea şoferilor să fie sancţionată cu mai multă eficienţă, am trimis Camerei Deputaţilor (pe adresa srp@cdep.ro) mesajul de mai jos.

Bună ziua

Aflând de intenţia unor parlamentari de a propune un nou Cod rutier, în care agresivitatea în traficul rutier să fie sancţionată, îmi permit o observaţie.

Intenţia este foarte bună, iar definirea cazurilor de agresivitatea mi se pare judicioasă. Problema este constatarea lor şi procedura ce urmează.

Permiteţi-mi un exemplu edificator. Soţia mea fiind la volan, un conducător auto din spate ne-a claxonat repetat şi îndelung la intrarea pe o arteră principală şi foarte circulată, în judeţul Ilfov. Şi pentru că ea nu a putut intra pe respectiva arteră atât de repede pe cât dorea şoferul din urmă, ne-a lovit maşina, după care, strecurându-se în mare viteză pe lângă, a dispărut. Era într-o sâmbătă, aşa că ne-am dus la poliţie (în Câmpina) abia luni. Poliţistul cu care am discutat ne-a ameninţat cu amendă pentru că nu am reclamat cazul în 24 de ore, şi anume la Poliţia în raza căreia incidentul a avut loc, aşa cum prevede legea. Cu alte cuvinte, conducătorul auto este nevoit să renunţe la destinaţia călătoriei sale pentru a reclama cazul de agresivitate. Nici faptul că n-am dorit daune ci doar sancţionarea şoferului agresiv nu a contat. Drept care am renunţat la reclamaţie.

Atenţie, deci. Este destul de puţin probabil ca un poliţist să surprindă agresivitatea. (După cum este cunoscut, de îndată ce şoferii, în trafic, observă un echipaj de poliţie, se „cuminţesc” prompt!) Constarea cazurilor de agresivitate va cădea deci, în cele mai multe cazuri, în sarcina celor asupra cărora se comit actele de agresivitate. Dacă reglementările colaterale/ auxiliare nu converg în acest sens, va fi o nouă lege inaplicabilă.

Cu stimă,
Paul Tumanian
Bucureşti

Cum deconspirăm un procuror acoperit?

Presupusa (şi foarte probabila) calitate de ofiţer acoperit a premierului Victor Ponta între 1997 şi 2001, când era procuror, a stârnit şi continuă să stârnească, la fel ca numeroase alte situaţii de incertitudine şi de ambiguitate de pe scena politică, discuţii aprinse în chestiuni importante de poziţionare a unor persoane şi grupuri, ca şi în acelea de interpretare şi de aplicare a legilor.
Melescanu-Ponta
În cazul Ponta, dezvăluit după un lung suspans, în direct la Realitatea TV, de preşedintele Băsescu, apare o situaţie inedită de echivoc al legii. Căci, iată, articolul 111 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial nr. 259 din 30 septembrie 1997, prevede foarte clar că „[f]uncţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”. După cum se vede, legea era aplicabilă în perioada de prezumtivă „acoperire” a magistratului (procurorului) Ponta. Aşadar, Ponta s-a aflat timp de mai mulţi ani în situaţia de incompatibilitate.

Pe de altă parte, dacă ar fi să-i dăm crezare fostului şef al SIE, Teodor Meleşcanu, „acoperirea” unei persoane nu poate fi dezvăluită nimănui, în nicio situaţie. De vreme ce preşedintelui României i-a fost refuzată de către şeful SIE informaţia dacă printre membrii guvernului, la un moment dat, se aflau sau nu persoane sub acoperire, cu atât mai puţin o asemenea informaţie i-ar fi livrată unui magistrat aflat în situaţia de a se pronunţa în cazul Ponta. Şi atunci, întreb: legea e prost făcută, adică inaplicabilă? Sau Teodor Meleşcanu are lacune în cunoştinţele sau în logica sa de profesor de drept? Sau poate are ceva de „acoperit”?

Decizia Curții Constituționale a României privind comasarea alegerilor. Întrebări ale unui neexpert în drept (constituţional)

După cum se ştie, prin Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali (am reprodus titlul complet), Curtea Constituţională a României (CCR) s-a pronunţat împotriva comasării alegerilor locale cu cele parlamentare, pe care a dorit-o Puterea.

Spicuiesc mai jos din motivaţiile Curţii.

Nu banii fac legalitatea ci mulţimea lor (parafrază la zicala — adaptată — „Nu banii aduc fericirea ci mulţimea lor”)
Cu toate că

„[i]mportanţa şi necesitatea măsurilor de reducere a cheltuielilor bugetare într-un context de criză economică — incontestabile de altfel — nu se pot constitui (…) în argumente care să susţină, în orice condiţii, restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau ale unor libertăţi sau care să susţină măsuri de natură a afecta principii fundamentale ale statului de drept”,

totuşi CCR a cerut Guvernului, înainte de a se pronunţa,

„o estimare a impactului financiar asupra bugetului general consolidat în ipoteza organizării la date diferite a alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi pentru cele Parlamentare, precum şi costurile organizării celor două categorii de alegeri la aceeaşi dată. S-a solicitat, totodată — spune în continuare CCR —, comunicarea cheltuielilor efective pe care le-ar presupune cele două categorii de alegeri, precum şi costurile colaterale pe care le-ar putea genera desfăşurarea a două rânduri de campanii electorale.”

Guvernul a trimis estimările cerute — aflăm tot din textul motivaţiei CCR: cca. 348,5 milioane lei în cazul alegerilor separate, respectiv cca. 191,7 milioane lei în cazul alegerilor comasate, rezultând o economie estimată de cca. 156,8 milioane lei.

În zadar însă:

„Aceste date nu au adus elemente concludente, în raport de expunerea de motive a legii — sună verdictul CCR —, care să justifice organizarea alegerilor parlamentare şi locale la aceeaşi dată.”

Să înţelegem deci că o sumă economisită mai mare ar fi putut determina CCR să emită o decizie favorabilă comasării? Căci, în caz contrar, la ce bun să-i mai fi cerut Guvernului o fundamentare economică?

Daţi-i omului (candidatului) şansa să-şi încerce norocul şi la Parlamentare dacă n-a ieşit primar!
Ca principiu, CCR respinge proiectul de lege al coaliţiei de la putere (şi) pentru că nu i se dă unui candidat respins la alegerile locale posibilitatea să candideze la o funcţie de parlamentar. Şi invers.

„[L]egea criticată [de USL] prevede că în cazul organizării şi desfăşurării alegerilor pentru Parlament la aceeaşi dată cu alegerile pentru autorităţile administraţiei publice locale, o persoană nu poate candida în acelaşi timp pentru funcţia de primar şi pentru un mandat de deputat sau de senator şi nici pentru funcţia de preşedinte al consiliului judeţean şi pentru un mandat de deputat sau de senator.”

Altfel spus, dacă e să-i acordăm omului toate şansele (pe care, nu-i aşa, le merită), ar trebui separate nu numai alegerile locale de cele parlamentare, ci şi alegerile pentru primărie de cele pentru consiliul judeţean. Pentru că, evident, o persoană nu poate candida — chiar şi în condiţiile separării — la cea de-a doua demnitate dacă a ratat-o pe prima.

Analogia nu funcţionează… totdeauna
Coaliţia aflată la putere şi-a motivat propunerea de prelungire a mandatului aleşilor locali (din iunie până în noiembrie) bazându-se, printre altele, pe anumite precedente, şi anume — citez din argumentaţia Puterii aşa cum este reprodusă în Decizia 51/2012: „organizarea şi desfăşurarea concomitentă a mai multor scrutine nu reprezintă o premieră, oferindu-se ca exemple în acest sens faptul că, până în anul 2004, alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat şi alegerile pentru Preşedintele României au avut loc la aceeaşi dată, prin utilizarea unei infrastructuri electorale comune, sau faptul că au existat situaţii în care s-a organizat, în acelaşi timp, referendum şi alegeri (…). Se mai invocă un singur precedent în aceeaşi materie, respectiv o situaţie în care mandatul aleşilor locali a fost prelungit, autorităţile locale alese în februarie 1992 încetându-şi mandatul în iunie 1996.”

CCR desfiinţează această motivaţie prin argumentul că alegerile locale la care face referire proiectul de lege a comasării au avut loc sub imperiul unei alte legi, în prezent abrogată; ca şi prin argumentul că legea propusă ar acţiona retroactiv:

„(…) Curtea constată că, de principiu, prelungirea mandatului în curs a reprezentantului unei autorităţi publice este implicit prohibită de dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Constituţie, care, referindu-se la dispoziţiile art. 83 din Legea fundamentală, respectiv la noua durată a mandatului Preşedintelui României introdusă urmare revizuirii Constituţiei, stabileşte că acestea «se aplică începând cu următorul mandat prezidenţial».”

Nota Bene: CCR aplică în cazul de faţă principiul analogiei (de la preşedinte la orice „reprezentant al unei autorităţi publice”), deşi anterior declarase ritos că:

„la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor şi principiilor constituţionale nu este admisă metoda analogiei”.

CCR dă „indicaţii preţioase”
Iată ce găsim în textul Deciziei 51/2012:

„Aşa cum Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, (…), actuala reglementare a sistemului electoral românesc prezintă o serie de imperfecţiuni, acolo arătate, şi, ca atare, se impune o reconsiderare (subl. mea) a acesteia din perspectiva alegerilor parlamentare din anul 2012, care să asigure, sub toate aspectele, organizarea şi desfăşurarea unor alegeri democratice în România. În această privinţă, Curtea reţine că trebuie (subl. mea), în primul rând, să se pornească de la realităţile economice, politice şi sociale ale ţării, de la rolul partidelor politice în procesul electoral, de la necesitatea raţionalizării Parlamentului şi, în final, să fie reglementat un tip de scrutin corespunzător concluziilor desprinse şi care să aibă corespondent în tipurile de scrutin care se regăsesc în majoritatea statelor europene. Curtea constată că este necesară o reexaminare de ansamblu a Legii nr. 35/2008 (subl. mea), (…)”

Asta, deşi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale se prevede foarte clar, la art. 2, că

„Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

E adevărat că indicaţiile pe care şi le permite CCR în cazul de faţă nu reprezintă modificări efective şi nu vizează propuneri de modificare în proiectul de lege supus verdictului de constituţionalitate ci dă sfaturi, altminteri de ordin general (inclusiv de ordin macroeconomic!), privind alte legi, ba chiar şi legi încă neelaborate. Asta da, separare a puterilor!

În plus, dacă examinăm lista atribuţiilor CCR cuprinse în Legea nr. 47/1992, art. 11, mă întreb unde regăsim atribuţiile de (competentă) consiliere pe care CCR şi le arogă.

Nu mai amintesc de neîncrederea în alegătorul român, care n-ar şti — din perspectiva CCR — să discearnă între buletinele de vot şi s-ar încurca în propriile sale intenţii de vot dacă ar fi pus în situaţia unor alegeri comasate. Mă întreb în conformitate cu care lege a fost emisă această apreciere.

Partidul Social Democrat, moştenitor legal al funcţiei de preşedinte al Senatului?

Geoană, indezirabilul

Somaţia lui Victor Ponta, preşedintele PSD, adresată recent lui Mircea Geoană, fost preşedinte al PSD, să-şi prezinte demisia din funcţia de preşedinte al Senatului României pentru păcatul de a fi făcut o vizită de câteva zile în SUA fără încuviinţarea partidului (citeşte: a lui Ponta), a redeschis seria dubiilor legate de consistenţa unei bune părţi din prevederile Regulamentului în vigoare al Senatului. Respectiva somaţie — o chestiune internă de partid — a fost Ziua vecheînsoţită de pretenţia ca noul preşedinte al Senatului să fie „ales” (sau desemnat?) tot dintre senatorii pesedişti. Ceea ce nu mai este o chestiune internă de partid, întrucât priveşte întregul Senat. Şi întreaga naţiune română. De unde se poate trage concluzia că, sfidând orice prevedere din Regulament şi, până la urmă, orice logică, PSD invocă un fel de drept de moştenire la şefia Senatului. Dar cu o aşa-zisă justificare: respectarea opţiunilor electorale de la ultimele alegeri parlamentare. Ba chiar senatorul PSD Dan Şova a avut tupeul să propună o „rocadă”: Mircea Geoană şi Titus Corlăţeanu să schimbe între ei funcţiile de preşedinte al Senatului, respectiv preşedinte al Comisiei de politică externă din Senat. Iar ceilalţi membri ai Senatului să fie, ce? Simpli spectatori? Totodată, PSD scoate din joben prevederea din Regulament că singurul îndrituit să propună (şi să obţină) funcţia de preşedinte al Senatului, după prezumtiva demisie a lui Geoană, este grupul parlamentar al PSD în calitatea acestuia de „furnizor” al actualului preşedinte. În acelaşi timp, liderul PSD, Victor Ponta, nu se grăbeşte să facă uz de „prerogativa” PSD de „moştenitor” al şefiei Senatului, ci, urmare a unor reţineri secrete, îl presează pe fostul său şef, Mircea Geoană, să-şi prezinte demisia. O fi ştiind el ceva în legătură cu posibilităţile sale regulamentare de manevră.

Alegere şi revocare: o procedură confuză

Iată ce prevede Regulamentul Senatului în privinţa alegerii şi a revocării preşedintelui Senatului:

Art.23.— (1) După constituirea legală a Senatului se aleg preşedintele Senatului şi ceilalţi membri ai Biroului permanent.

(2) Biroul permanent al Senatului se compune din: preşedintele Senatului, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori. Preşedintele Senatului este şi preşedintele Biroului permanent.

(3) Apartenenţa politică a membrilor Biroului permanent, în care se include şi preşedintele Senatului, trebuie să reflecte configuraţia politică a Senatului rezultată din alegeri, cu observarea principiului consacrat de art.16 alin.(3) teza a doua din Constituţia României, republicată.

(4) Senatorul care a fost ales independent se poate autopropune.

Art. 24. — (1) Preşedintele Senatului este ales, prin vot secret, cu buletine de vot pe care sunt înscrise, în ordinea descrescătoare a mărimii grupului parlamentar, numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de liderii grupurilor parlamentare. Fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere.

(2) Este declarat ales preşedinte al Senatului candidatul care a întrunit, la primul tur de scrutin, votul majorităţii senatorilor prezenţi.

(3) Dacă niciun candidat nu a întrunit numărul de voturi necesar, se organizează un al doilea tur de scrutin, la care participă primii 2 candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi sau, după caz, toţi candidaţii care s-au clasat pe primul loc, la egalitate de voturi ori primul clasat şi toţi candidaţii care s-au clasat pe locul al doilea, cu un număr egal de voturi. Este declarat ales preşedinte al Senatului candidatul care a obţinut votul majorităţii senatorilor prezenţi.

Art.25.- (1) Preşedintele este ales pe durata mandatului Senatului. (…)

(…)

Art. 30. — (1) Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusă la cererea a minimum o treime din numărul total al senatorilor, în cel puţin una din următoarele împrejurări:

a) încalcă prevederile Constituţiei;

b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului sau ale Regulamentului şedinţelor comune.

(2) Revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusă şi de jumătate plus unu din numărul total al senatorilor. (…)

(4) Propunerea de revocare se depune la Biroul permanent care analizează, în prima sa şedinţă, îndeplinirea condiţiilor de la alin. (1) sau (2) şi decide, prin vot, introducerea acesteia în proiectul de ordine de zi a următoarei şedinţe de plen.

(…)

Art. 32. — (1) Propunerea de revocare se prezintă în plenul Senatului. Dacă propunerea de revocare este aprobată prin votul secret al majorităţii senatorilor, funcţia de preşedinte devine vacantă şi, imediat, se organizează alegeri, în conformitate cu prevederile art. 24.

(…)

Art.33.- (1) Revocarea oricăruia dintre ceilalţi membri ai Biroului permanent poate fi solicitată de grupul parlamentar care l-a propus.

Membrii Biroului permanent: alegere prin vot sau negociere?

Regulamentul îi cere Senatului (art. 23 alin. 3) ca „apartenenţa politică a membrilor Biroului permanent, în care se include şi preşedintele Senatului, (…) să reflecte configuraţia politică a Senatului rezultată din alegeri”. Pe altă parte însă, acelaşi articol, la alin. 1, prevede că membrii Biroului sunt aleşi. Ceea ce transpune prevederea constituţională de la art. 64 alin. 2, teza 1: „Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent.” Întrebarea este: cum şi-l alege? Pe lângă faptul că, spre deosebire de procedura de alegere a preşedintelui Senatului, care abundă în amănunte (art. 24 din Regulament), procedura de alegere a Biroului permanent este total eliptică, trebuie să mai remarcăm că însuşi termenul de „a alege”, dacă e să luăm în considerare definiţia din DEX, nu implică neapărat votul. Dacă însă admitem că prevederea de la art. 23 alin. 1 din Regulament (ca şi cea corespunzătoare din Constituţie) se referă la alegerea prin vot, avem o problemă. De ce? Pentru că Senatul trebuie nu numai să aleagă prin vot ci şi să respecte dispoziţia din Regulament care se referă la „reflectarea configuraţiei politice a Senatului rezultată din alegeri” (art. 23 alin. 3, care transpune prevederea constituţională de la art. 64 alin. 5). Ce fel de vot avem deci? Evident, unul imperativ. Neîndoios, din punct de vedere moral, precizarea de mai sus ar fi perfect îndreptăţită: fiecare grup parlamentar să facă bine să-şi voteze propriii candidaţi! Cu alte cuvinte, să nu trădeze. Aşadar, dacă alineatul 3 vizează respectarea moralităţii, este întru totul binevenit. Dar dacă nu acesta este scopul dispoziţiei, atunci Regulamentul încalcă libertatea de exprimare garantată de Constituţie. Şi e de mirare că Curtea Constituţională, în marea ei înţelepciune, vădită în Decizia nr. 601 din 2005 privind constituţionalitatea unor dispoziţii din Regulamentul Senatului, a omis să se aplece asupra acestui aspect. Dacă însă alegerea Biroului Permanent nu implică votul, atunci totul este OK: alegerea se poate face, de pildă, prin negociere.

Ce configuraţie reflectă preşedintele Senatului?

Regulamentul precizează de asemenea (în acelaşi alineat 3 din art. 23) că Biroul permanent îl include şi pe preşedintele Senatului. Care este raţiunea acestei precizări? Greu de explicat! Pe de o parte, este limpede că Biroul permanent îl include şi pe preşedintele Senatului: o spune foarte clar art. 23, alin 2. Îl include, numai că — atenţie! — în acest moment, al alegerii Biroului permanent, el încă nu este cunoscut[i]. Cum s-ar zice, îl include în mod implicit. Fiindcă procedura de alegere a preşedintelui Senatului vine abia în articolul următor, 24. Pe de altă parte, preşedintele Senatului, fiind o persoană unică, nu poate reflecta nicio configuraţie politică, în speţă a Senatului (care pare a fi obiectul acestui alineat)[ii]. De unde concluzia: precizarea „în care se include şi preşedintele Senatului” este perfect inutilă; de nu cumva este de natură să creeze confuzie.

În schimb, procedura de alegere a preşedintelui Senatului este stabilită amănunţit în art. 24. Reţinem, ca fiind esenţial, că preşedintele este ales prin vot secret. Să observăm că, în absenţa unor aranjamente politice, preşedintele Senatului nu are cum să nu fie ales dintre membrii grupului parlamentar majoritar. Fireşte, putem admite că între două sau mai multe formaţiuni politice intervine o înţelegere pre- sau post-electorală; ceva în genul: noi vă susţinem să se aleagă preşedintele Senatului din grupul vostru, voi ne susţineţi să se aleagă preşedintele Camerei Deputaţilor din grupul nostru. În absenţa unei asemenea învoieli însă, este absurd să considerăm că preşedinte al Senatului va fi ales un candidat altul decât din grupul majoritar.

Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului…

Procedura de revocare este stabilită în art. 30–32 din Regulamentul Senatului (v. mai sus). Dintre acestea, art. 30 şi 32 — primele două alineate din fiecare — au fost declarate neconstituţionale prin Decizia 601 din 2005, amintită mai sus. Ce spun primele două alineate din art. 30? Să reamintim: „Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusă la cererea a minimum o treime din numărul total al senatorilor, în cel puţin una din următoarele împrejurări: a) încalcă prevederile Constituţiei; b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului sau ale Regulamentului şedinţelor comune.” (alin. 1) Şi: „revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusă şi de jumătate plus unu din numărul total al senatorilor.” (alin. 2) Cu alte cuvinte, fără a fi prezentată vreo motivaţie! Straniu, nu?

…Şi pretinsa neconstituţionalitate a revocării

Ei bine, Curtea Constituţională constată că (v. Decizia 601 din 2005, menţionată mai sus):

1. Art. 30 alin. (1) din Regulamentul Senatului contravine art. 24 şi art. 64 alin. (5) din Constituţia României, întrucât încalcă dreptul la apărare şi instituie posibilitatea ca în locul preşedintelui Senatului, ales la propunerea unui grup parlamentar şi revocat cu titlu de sancţiune juridică, să fie ales un nou preşedinte al Senatului din alt grup parlamentar decât cel care l-a propus, prin încălcarea principiului configuraţiei politice;

2. Art. 30 alin. (2) din Regulamentul Senatului contravine art. 64 alin. (5) din Constituţia României deoarece, cu ignorarea principiului configuraţiei politice, instituie revocarea preşedintelui Senatului prin retragerea sprijinului politic, la cererea altui sau altor grupuri parlamentare decât grupul parlamentar care a propus alegerea lui.

3. Art. 32 alin. (1) din Regulamentul Senatului este contrar art. 64 alin. (5) din Constituţie, deoarece omite să facă trimitere la dispoziţiile art. 23 alin. (3) din Regulament, în virtutea cărora apartenenţa politică a membrilor Biroului permanent, în care se include şi preşedintele Senatului, trebuie să reflecte configuraţia politică rezultată din alegeri.

Iată şi prevederile din Constituţie la care se referă Curtea Constituţională:

Art. 24

(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Art. 64 alin. 5

Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.

Adică cum „dreptul la apărare este garantat”? Sancţiunea aplicată preşedintelui Senatului pentru „încălcarea prevederilor Constituţiei” sau pentru „încălcarea gravă sau în mod repetat a prevederilor Regulamentului Senatului sau ale Regulamentului şedinţelor comune” sunt sancţiuni judiciare[iii]? Asta ar mai lipsi, ca preşedintele Senatului să-şi angajeze un avocat şi să se apere împotriva unei treimi sau a unei jumătăţi (plus unu) din Senat! Caz în care ar urma, ce? Ca şi treimea sau jumătatea Senatului (plus unu) să recurgă la serviciile unor avocaţi? Şi să compară cu toţii în faţa cărui complet de judecători?

Cât despre configuraţia politică a Senatului, iată ce spune judecătorul Kozsokar Gabor, în Opinia sa separată, despre majoritatea parlamentară: „Majoritatea parlamentară sau majoritatea politică în cadrul uneia ori alteia dintre Camerele Parlamentului nu este o categorie ce poate fi definită în termeni general valabili şi, cu atât mai mult, nu este dată pentru întreaga durată a unei legislaturi. Existenţa unei majorităţi nu se poate reţine concret doar din natura voturilor exprimate în legătură cu reglementarea ori rezolvarea unor probleme. Practic, majoritatea este, în general, conjuncturală. Voinţa unei asemenea majorităţi se manifestă şi prin susţinerea ori revocarea susţinerii unor parlamentari aleşi în organele de lucru ale Camerelor Parlamentului.”

În lipsa unei precizări explicite, nu este oare clar că procedura de alegere a unui nou preşedinte al Senatului după revocarea din funcţie a celui ales anterior nu poate fi diferită de procedura stabilită prin art. 24? Şi atunci cum ar putea ca rezultatul votului să reflecte altceva decât voinţa majorităţii?

Indiferent însă de critici şi de interpretări, Curtea Constituţională s-a pronunţat şi decizia ei trebuie respectată. Aşa se face că, articolele 30 şi 32 din Regulamentul Senatului fiind invalidate, PSD (sau oricare altă formaţiune politică) nu mai are în prezent nicio posibilitate de a-l revoca pe preşedintele Senatului. Asta, deoarece Curtea Constituţională, conform Legii nr. 47 din 1992 (republicată în 2010) privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. (art. 2 alin. 3) Aşa se explică de ce şeful PSD recurge la presiuni asupra indezirabilului Geoană: retragerea sprijinului politic nu are efecte juridice.


[i] Dacă e să admitem interpretarea din Opinia separată a judecătorului Kozsokar Gabor la Decizia nr. 601 din 2005 a C.C., atunci „Biroul permanent se alcătuieşte în două faze: întâi se alege preşedintele Camerei, iar apoi ceilalţi membri ai Biroului permanent”.

[ii] „În funcţia de preşedinte fiind aleasă o singură persoană, aceasta nu are cum să reflecte configuraţia politică a Camerei respective.” (din aceeaşi Opinie separată)

[iii] „Considerăm, de asemenea, că textele regulamentare privind revocarea preşedintelui Senatului, constatate ca fiind neconstituţionale, nu încalcă dreptul fundamental la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie, care, după cum este cunoscut, se referă la sfera activităţii judiciare, iar nu a celei parlamentare, politice.” (Extras din Opinia separată a judecătorului Constantin Doldur la Decizia nr. 601 din 2005 a C.C.)

Legea 189/2000 şi contribuţia la sistemul de asigurări sociale de sănătate (CASS)

Până de curând beneficiarii Legii 189/2000 „privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 pentru modificarea şi completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri” erau scutiţi de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate conform art. 213 alin. (1) litera c) din Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii:

„(1) Următoarele categorii de persoane beneficiază de asigurare, fără plata contribuţiei (subl. mea):
(…)
c) persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea recunoştinţei faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile băneşti acordate de aceste legi, precum şi cele provenite din pensii (subl. mea).”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii vine şi modifică prevederea de mai sus astfel:

„Art. I
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 213 alineatul (1), litera c) se modifică şi va avea următorul cuprins:
«c) persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, prin Legea nr. 51/1993 privind acordarea unor drepturi magistraţilor care au fost înlăturaţi din justiţie pentru considerente politice în perioada anilor 1945–1989, cu modificările ulterioare, prin Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 pana la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950–1961, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 1 din Legea recunoştinţei fata de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile băneşti acordate de aceste legi (subl. mea).»”

După cum se poate vedea, menţiunea din finalul paragrafului „precum şi cele provenite din pensii” a dispărut.

Respectiva OUG a început să se aplice de la 1 ianuarie 2011. Prin urmare, începând cu aceeaşi dată pensionarii beneficiari ai Legii 189/2000 (împreună cu celelalte categorii cuprinse în art. 213 din Legea 95/2006) plătesc contribuţia de 5,5% la sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Guvernul Boc economiseşte astfel bani de la buget pentru ieşirea din criză. Economiseşte nu de la militari şi foşti miliţieni (care au slujit regimul comunist), nu de la foştii securişti, care continuă să primească pensii „neruşinate” ci de la persoanele care au avut de suferit de pe urma războiului şi a regimului comunist. Şi o face nu cu titlu provizoriu ci definitiv.

Revizuirea constituţiei. Întrebări ale unui neexpert în drept (constituţional)

Curtea constituţională s-a pronunţat în privinţa propunerilor preşedintelui României cu privire la revizuirea Constituţiei din 2003.

În paranteză fie spus, HotNews afirmă: „Avizul Curţii Constituţionale este consultativ.” Din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale rezultă altceva. Mă rog, trecem peste asta.

Întrebarea pe care mi-o pun este: cum pot fi constituţionale (sau neconstituţionale) nişte propuneri de revizuire a unei constituţii? Judecate după constituţia care urmează să fie modificată? Sau după constituţia nouă, care încă nu a intrat în vigoare?

Cum este posibil, printre altele, ca prevederea prin care „eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia «Caracterul licit al dobândirii [averii] se prezumă» să fie neconstituţională”, cu argumentul că ar avea „ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie”?

Ce spune art. 152, alin. (2) din vechea Constituţie? „(…) nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.” Desigur, „dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.” (art. 44, alin. (1) din Constituţia… veche/actuală). Iată însă cum defineşte proprietatea Codul civil, încă în vigoare, la art. 480:

„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege (subl. mea).”

Ce să însemne oare sintagma „în limitele determinate de lege”? CCR nu pare a se sinchisi, în decizia ei, de această precizare. Poate că o este o vorba de o proprietate dobândită cu respectarea legii!

Încă o dată, în raport cu care constituţie este neconstituţională propunerea prezidenţială care se referă la caracterul prezumat licit al oricărei proprietăţi?

Şi fiindcă tot veni vorba. Iată ce prevedere găsim în actuala Constituţie a României, la titlul VII — Revizuirea Constituţiei, art. 152, alin. (1): „Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.” Până când va fi în vigoare prevederea? După logica elementară, ad infinitum… Asta îmi aminteşte de celebra lege a lui Ceauşescu din perioada lui de paranoia avansată: De aci încolo orice împrumut extern al României este interzis prin lege!… Dar dacă Uniunea Europeană, aşa cum a introdus acum câţiva ani moneda unică europeană, va binevoi peste câţiva ani să instituie limba engleză drept limbă oficială a UE? Sau dacă aceeaşi entitate suprastatală, conformându-se tendinţei actuale, va impune suprimarea caracterului naţional al statelor componente? În font, ce înseamnă stat naţional?

Am voie să-mi spăl maşina pe stradă?

Singura prevedere referitoare la spălarea maşinilor pe drumurile publice poate fi găsită în Ordonanţa Guvernului nr. 43 din 1997 privind regimul drumurilor.
Întrebare: este oare vorba în acel document de o interdicţie în sensul a ceea ce înţelege îndeobşte proprietarul obişnuit de maşină mai mult sau mai puţin modestă prin curăţare de praf printr-o spălare sumară a caroseriei cu câţiva litri de apă?

Art. 43 sună astfel:

„Pe drumurile publice sunt interzise:(…) b) intrarea pe drum a vehiculelor cu noroi pe roţi sau pe şenile, precum şi pierderea, prin scurgere din vehicule, în timpul transportului, de materiale de construcţie sau de alte materii; c) curăţarea sau spălarea vehiculelor de pământ, de materiale sau de alte substanţe; aceasta se va realiza înainte de a pătrunde în drum şi numai pe suprafeţe special amenajate prin grija administratorului drumului. (…)”

Dinadins am citat nu numai alineatul c, care se referă strict la curăţarea sau spălarea vehiculelor pe drumurile publice, ci şi cel anterior, b, unde este vorba de intrarea pe drumurile publice a vehiculelor care vin — se poate presupune — din spaţii cu regim de şantier sau asimilabile acestora şi care, în mod evident, pot fi surse de murdărire/poluare. Cele două alineate sunt concepute în acelaşi spirit, au aceeaşi logică şi se completează reciproc. Este clar că interdicţia de curăţare/spălare stipulată de legiuitor are drept corelativ existenţa unei „suprafeţe special amenajate prin grija administratorului drumului”, unde operaţia de spălare să poate fi efectuată anterior intrării pe drumul public. Existenţa unor asemenea suprafeţe se prezumă. De aici rezultă că agentul constatator al eventualei contravenţii săvârşite prin încălcarea articolului citat trebuie să facă dovada că vehiculul în cauză a ajuns pe drumul public venind de pe o suprafaţă special amenajată (de către administratorul drumului), unde proprietarul a avut oportunitatea de a-şi spăla vehiculul dar a ratat-o. Respectivul articol nu are în vedere situaţii de altă natură.

Or, ce constatăm? Că marea majoritate a autovehiculelor proprietate personală nu părăsesc practic niciodată drumurile publice, fie atunci când sunt în circulaţie, fie când sunt parcate; deţinerea unui garaj este mai degrabă excepţia decât regula în România.

Să mai adăugăm că principala cauză a murdăririi autovehiculelor în România este starea drumurilor publice, care sunt de regulă prost curăţate sau deloc curăţate şi prost întreţinute. Altfel spus, aceste autovehiculele, care nu părăsesc niciodată drumurile publice, se murdăresc nu cu „pământ, materiale sau alte substanţe”, ci pur şi simplu cu praf. Ceea ce se întâmplă cel mai frecvent, culmea, la locul de parcare.

Dacă legiuitorul a lăsat, să zicem, o anumită ambiguitate (deşi, personal, consider că aceasta nu există) este tocmai pentru că cetăţeanul şi autoritatea publică nu se află în poziţii simetrice. Căci cetăţeanul este cel a cărui maşină, în cele mai multe dintre cazuri, are de suferit de pe urma stării precare a drumurilor publice, şi mult mai rar invers. Drept care, autoritatea publică ar fi dezirabil să fie oarecum îngăduitoare faţă de contravenţia de încălcare a articolului 43 din OG 43/1997. Cu atât mai mult cu cât în România „disputa” autoritate publică–cetăţean pare să fie încă inegală.

În final, să trecem în revistă încă două aspecte. La nivelul veniturilor din România, cetăţeanul, fie el şi posesor de maşină, cu greu îşi poate permite să apeleze la spălătoria auto ori de câte ori maşina sa ajunge să se murdărească pe drumurile publice, adică inacceptabil de frecvent. Nu este de neglijat nici aspectul ecologic: în faţa porţii o maşină poate fi „desprăfuită” cu un consum de regulă nu mai mare de 20 de litri de apă; în timp ce la spălătoria auto consumul este de câteva sute bune de litri de apă; plus un consum semnificativ de energie electrică.
Iar dacă este să transferăm problema la nivelul „ecologiei” străzii, aici ne aflăm în faţa unui joc cu sumă nulă: ce „pierde” una din „părţi” se contabilizează drept „câştig” al celeilalte părţi; şi invers. Poluarea unei comunităţi nici nu creşte, nici nu scade prin spălarea unui autovehicul pe drumul public.

Dreptul la reclamaţie

Sau cum înţelege Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor acest drept

Pe situl său, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) ne dă sfaturi cu privire la modul de formulare a reclamaţiilor. Multe din aceste sfaturi — şi nu dintre cele auxiliare — sunt în contradicţie cu legea.

„Vă rugăm — spune ANPC — să apelaţi la această modalitate [reclamaţie la ANPC] numai după ce încercaţi să rezolvaţi amiabil problema cu operatorul economic care a comercializat produsul sau a prestat serviciul.”

Sigur, putem fi de acord. Este un sfat de bun-simţ, exprimat ca o rugăminte. Ce spune însă mai departe ANPC?

„În situaţia în care nu aţi ajuns la o înţelegere cu vânzătorul sau cu administratorul unităţii, atunci aveţi dreptul (subl. mea) să depuneţi o reclamaţie la Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor.”

Nu, stimată ANPC. Mie, consumator, dreptul de petiţionare mi-l acordă Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002, nu dumneavoastră. Şi respectiva ordonanţă nu conţine vreo astfel de condiţionalitate. Pentru că, spre exemplu, pot avea cu comerciantul sau cu prestatorul de servicii o relaţie conflictuală care să facă inutilă orice încercare de soluţionare a eventualei reclamaţii pe care i-aş adresa-o direct. Sau tentativa mea de rezolvare a diferendului pe cale amiabilă poate fi tărăgănată sau ignorată de către agentul economic în cauză, într-o situaţie în care, să zicem, rezolvarea rapidă este stringentă.

Mai departe — zice ANPC —

„reclamaţia sau sesizarea se face în nume personal”.

În realitate, conform OG 27/2002, „Dreptul de petiţionare este recunoscut şi organizaţiilor legal constituite, acestea putând formula petiţii în numele colectivelor pe care le reprezintă” (art. 1 (2)).

Apoi — citez din sfaturile ANPC —,

„Reclamaţia/sesizarea dumneavoastră se rezolvă în termenul legal (conform prevederilor O.G. nr. 27/2002), cu condiţia ca aceasta să fie însoţită de toate documentele probatorii, respectiv factura fiscală, bon fiscal sau chitanţa, contract, certificat de garanţie sau alte documente, după caz” (subl. mea).

Trecând peste detaliul că nici această condiţionalitate nu este prevăzută în textul OG 27/2002 (dar poate fi înţeleasă, de pildă, în termenii respectării limitei de soluţionare), ceea ce urmează este de-a dreptul stupefiant:

„În caz contrar acestea se clasează din lipsa de informaţii.” (subl. aparţine ANPC).

Iată ce spune legea despre clasarea reclamaţiilor:

„Petiţiile anonime sau cele în care nu sunt trecut datele de identificare a petiţionarului nu se iau în considerare şi vor fi clasate potrivit prezentei ordonanţe.”

Nicio altă prevedere referitoare la motivul clasării petiţiilor nu este conţinută în textul ordonanţei.

Şi ameninţarea cu clasarea nu este vorbă goală. De ce spun asta? Am trimis Comisariatului pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti — str. Transilvaniei nr. 2, sect.1, Bucureşti, cod 010798 — o reclamaţie privind serviciile prestate de firma MERIDIAN SUD, str. Turnu-Măgurele, nr. 58–60, Sector 4, Bucureşti, o reclamaţie prin poştă (cu confirmare de primire), pe data de 21 iulie! Trei luni mai târziu, timp în care reclamaţia mea a rămas fără niciun răspuns, am retrimis aceluiaşi CPC Bucureşti aceeaşi reclamaţie, însoţite de astă dată de copii după toate facturile şi bonurile fiscale emise de Meridian Sud (la prima scrisoare nu le ataşasem). Aşadar, prima mea reclamaţie a fost într-adevăr clasată! Nu putea ea să fie rezolvată fără facturi? Nu puteam să fiu contactat de CPC Bucureşti pentru a mi se cere detalii? Ba da, se putea! Facturile şi bonurile nu atestau altceva decât că am fost într-adevăr în relaţie cu reclamatul, şi nimic altceva. Ele nu clarificau în niciun fel esenţa dezacordului meu cu firma. Dar, de!, cum este deja regula în România, nu instituţiile publice sunt la dispoziţia cetăţeanului ci cetăţeanul este la dispoziţia instituţiilor publice.

Şi, apropo de rezolvarea pe cale amiabilă cu agentul economic, „Meridian Sud” nu mi-a răspuns nici până astăzi la sesizarea depusă la registratura firmei în… mai 2010! Atât de mult îi pasă de faptul că a pierdut un client.

%d blogeri au apreciat asta: