Category Archives: Legi

Servicii medicale gratuite pentru beneficiarii de legi speciale

Am trimis Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate scrisoarea de mai jos. Spre surprinderea mea, am primit prompt răspunsul de mai jos. (Ceea ce mă face să sper că ceva totuşi s-a schimbat în „stilul” CNAS de a relaţiona cu publicul.)

Le fac publice pe ambele în speranţa că le vor putea fi de folos şi altora.

***

Stimate domnule preşedinte

Sunt beneficiar al Legii 189/2000 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată etc.

În ceea ce priveşte serviciile medicale la care face referire legea de mai sus, permiteţi-mi să citez din art. 5:

„Persoanele prevăzute la (…) vor beneficia de (…) următoarele drepturi: a) asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor.”

Am toate motivele să cred că această prevedere este valabilă pentru toate unităţile medicale care au contract cu CNAS, indiferent dacă sunt de stat sau private. Cu toate acestea, deşi în ultimii (mulţi) ani am apelat la serviciile a numeroase unităţi medicale care aveau contract cu CNAS, nici măcar o singură dată nu am beneficiat de gratuitate pentru servicii medicale ALTELE DECÂT CELE DE CARE SE BUCURĂ TOŢI ASIGURAŢII. Nu mai vorbesc de prioritate! Aşa ceva nici n-a intrat vreodată în discuţie. Atunci când am invocat Legea 189/2000 mi s-a răspuns în mod invariabil că contractul încheiat cu CNAS nu prevede asemenea gratuităţi.

Îmi permit să vă citez — deşi nu mă îndoiesc că o cunoaşteţi — din Hotărârea nr. 140/2018 din 21 martie 2018 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2018-2019:

„Art. 206 (1) — Pentru categoriile de persoane prevăzute în legi speciale, care beneficiază de asistenţă medicală gratuită suportată din Fond, în condiţiile stabilite de reglementările legale în vigoare, casele de asigurări de sănătate decontează suma aferentă serviciilor medicale furnizate prevăzute în pachetul de servicii medicale de bază, care cuprinde atât contravaloarea serviciilor medicale acordate oricărui asigurat, cât şi suma aferentă contribuţiei personale prevăzute pentru unele servicii medicale ca obligaţie de plată pentru asigurat, în condiţiile prevăzute în norme.”

În citatul de mai sus prevederile nu mi se par totuşi foarte clar formulate. Se vorbeşte de „unele servicii medicale” şi de unele presupuse restricţii neprecizate: „în condiţiile prevăzute de norme”.

Vă rog să faceţi cuvenitele precizări, astfel încât prevederile Legii 189 să nu mai fie literă moartă, aşa cum au fost până acum, vreme de aproape douăzeci de ani.

În relaţia cu unitatea medicală, beneficiarul Legii 189 nu are nicio şansă să-l convingă pe administratorul respectivei unităţi că are dreptul la gratuităţi conform legii. Căci el nu are nici posibilitatea, nici calitatea, de a verifica prevederile contractuale cu CNAS ale unităţii medicale. Cu alte cuvinte, degeaba îmi veţi răspunde (poate) mie, petiţionarul, că mă bucur de drepturi, dacă nu reglementaţi problema LA NIVEL INSTITUŢIONAL.

Nu reclam nicio unitate medicală anume. Aştept doar rezolvarea problemei în generalitatea ei.

***

Iată deci răspunsul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate:

Stimate domnule Paul Tumanian,

Conform OUG 170/1999 privind acordarea, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de persoane prevăzute în legi speciale, cu modificări şi completări ulterioare,

„ART. 1. Persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin acte normative speciale beneficiază de drepturile acordate asiguraţilor în condiţiile prevăzute de actele normative care reglementează materia asigurărilor sociale de sănătate, de actele normative prin care au fost instituţionalizate şi în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă.

ART. 2. Categoriile de persoane prevăzute la art. 1 sunt:

………………………………………………………………………………..

c) persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi cele deportate în străinătate ori constituite în prizonieri;

…………………………………………………………………………………”

Conform ART. 5 din PUG 170/1999, cu modificări şi completări ulterioare, persoanele prevăzute la art. 2 lit. c) şi d) beneficiază şi de următoarele drepturi:

a) asistenţă medicală gratuită;

b) medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, prevăzute în „Lista cuprinzând denumirile comune internaţionale ale medicamentelor din Nomenclatorul de produse medicamentoase de uz uman de care beneficiază asiguraţii pe bază de prescripţie medicală, cu sau fără contribuţie personală”, cât şi pe timpul spitalizării, în condiţiile Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate;

Conform HG 140/2018, art. 156 (4), Pentru persoanele prevăzute în legile speciale, care beneficiază de gratuitate suportată din Fond, în condiţiile legii, casele de asigurări de sănătate suportă integral contravaloarea medicamentelor al căror preţ pe unitatea terapeutică este mai mic sau egal cu preţul de referinţă, corespunzătoare medicamentelor cuprinse în sublistele pentru care se calculează preţ de referinţă pentru forme farmaceutice asimilabile, cu respectarea prevederilor referitoare la prescrierea medicamentelor.

Conform ART. 206 din HG 140/2018,

„Pentru categoriile de persoane prevăzute în legi speciale, care beneficiază de asistenţă medicală gratuită suportată din Fond, în condiţiile stabilite de reglementările legale în vigoare, casele de asigurări de sănătate decontează suma aferentă serviciilor medicale furnizate prevăzute în pachetul de servicii medicale de bază, care cuprinde atât contravaloarea serviciilor medicale acordate oricărui asigurat, cât şi suma aferentă contribuţiei personale prevăzute pentru unele servicii medicale ca obligaţie de plată pentru asigurat, în condiţiile prevăzute în norme.

De exemplu, pentru unele servicii medicale stomatologice suma decontată de casa de sănătate este de 60% pentru asigurații obişnuiţi, iar pentru beneficiarii legilor speciale este de 100%, contribuţia personală a asiguraţilor pentru asistenţă balneară în sanatorii balneare/secţii sanatoriale balneare din spitale reprezintă 35% din tariful/zi dar pentru beneficiarii legilor speciale partea de contribuţie personală a asiguratului se suportă din fond.

Prin urmare, ca beneficiar ai Legii 189/2000 aveți dreptul la asistenţă medicală şi medicamente în condiţiile actelor normative care reglementează activitatea sistemului de asigurări de sănătate, respectiv Contractul-cadru şi normele de aplicare a acestuia. Activitatea furnizorilor de servicii medicale derulată în baza contractelor cu casa de sănătate este reglementată de aceste acte normative.

Vă mulţumim,

Serviciul Relaţii cu Asiguraţii, Presă şi Purtător de Cuvânt
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate

***

La o singură întrebare nu răspunde CNAS: Cum convingi unităţile medicale care au contract cu CNAS că ai toate aceste drepturi atunci când la solicitarea ta îţi răspund: ÎN CONTRACTUL NOSTRU CU CNAS NU AVEM ASEMENEA PREVEDERI.

Reclame

„Legea zgomotului”: amatorism juridic

Un lucru e cert: nu se poate trăi în linişte totală (unii nici nu îşi doresc asta!), tot aşa cum nu se poate trăi fără să produci deşeuri, reziduuri, poluare.

„Normarea” reziduurilor. O paralelă cu poluarea chimică
Societatea, pentru a se proteja, a instituit restricţii pentru „produsele reziduale” rezultate din diverse activităţi de producţie — în particular, pentru poluanţii care, deversaţi în mediu, ar altera calitatea vieţii. Aici însă avem o problemă. Unele reziduuri — de fapt marea majoritate — se produc în mod inevitabil. Când prelucrezi lemnul, nu poţi să nu produci rumeguş; când produci acid sulfuric, nu poţi evita emisiile de bioxid de sulf sau de suspensii acide; când călătoreşti cu maşina/trenul/avionul nu poţi evita emisiile de oxizi de azot, bioxid de carbon, particule; etc. Pentru marea majoritate a poluanţilor deversaţi în atmosferă, în apă sau în sol există norme/limite de concentraţie şi/sau norme de emisie — la sursă, cum s-ar zice.

Exemplu: concentraţia maximă admisă a dioxidului de sulf în aer, stabilită printr-un normativ, la nivelul Ministerului Mediului, este de 350 micrograme pe metru cub, în medie orară, valoare ce trebuie să nu fie depăşită de mai mult de 24 de ori într-un an pentru a se decide că norma este respectată.

Alte norme, complementare, stabilesc riguros cum se face recoltarea probelor, în câte puncte, cum trebuie probele analizate chimic ş.a.m.d.

Limita, aici, nu este legată de sursă. Într-o zonă dată, este grija Gărzii de Mediu să vegheze la respectarea limitelor maxime admise ale poluării cu dioxid de sulf. Alte limite sunt stabilite la sursă (adică la coşul fabricii), respectiv concentraţia dioxidului de sulf în gazul de evacuare. Caz în care este obligaţia proprietarului sursei să respecte norma corespunzătoare.

Am dat acest exemplu pentru a ilustra multiplele precauţii pe care „agentul constatator” trebuie să le aibă în vedere atunci când decide că o entitate a încălcat, sau nu, normele de calitate a aerului. Precauţii valabile în egală măsură — nota bene — pentru organul judiciar, în eventualitatea când decizia agentului constatator a fost contestată în instanţă.

Reziduuri „inevitabile” şi reziduuri „evitabile”
Să luăm un alt exemplu, de astă dată de normare „la sursă”: dioxinele — substanţe foarte toxice, care se degajă printre altele la arderea materialelor plastice. Conform reglementărilor legale, concentraţia dioxinelor în gazul de evacuare al incineratoarelor de gunoi nu trebuie să depăşească 0,1 nanograme pe normal-metru cub, în medie pe 6–8 ore.

Asta nu înseamnă că fiecare poate să-şi ridice în curte o movilă de peturi şi să-i dea foc, având grijă (!) să nu depăşească 0,1 nanograme pe metru cub. Nu, o persoană privată nu are voie să emită dioxine la ea în curte deloc. De ce? Una, fiindcă legea nu-i permite, şi doi, fiindcă arderea în curte poate fi evitată. Persoana respectivă nu are decât să arunce peturile la gunoi, sau, şi mai bine, că le dea la reciclat.

Zgomot „inevitabil” şi zgomot „evitabil”: una-i una şi alta-i alta
La fel ca şi poluarea chimică, poluarea fonică este „inevitabilă” în unele cazuri, şi „evitabilă” în altele. În multe industrii, în transporturi — rutiere, feroviare şi aeriene — şi în construcţii, zgomotele nu pot fi evitate în totalitate. Cel puţin în stadiul actual al tehnologiilor.

Dacă zgomotele din această categorie nu pot fi eliminate, asta nu înseamnă că lucrurile nu pot fi îmbunătăţite. Tehnologiile evoluează. Pretenţiile oamenilor de a se bucura de un trai liniştit şi civilizat (măcar din acest punct de vedere!) evoluează şi ele. Altfel spus, apar mereu posibilităţi noi de limitare a nivelului zgomotelor. Cei ce le produc trebuie să ştie că sub umbrela necesităţii sociale de a produce bunuri şi de a oferi servicii nu pot să-şi facă de cap neinvestind sau investind prea puţin pentru limitarea zgomotelor. De altfel legea îi obligă. Sunt legi specifice acestei categorii de surse de zgomot. Repet: specifice. Un exemplu de lege specifică este Directiva 2002/49/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 25 iunie 2002, privind evaluarea și gestiunea zgomotului ambiental. Ce se înţelege prin „zgomot ambiental”? Găsim definiţia la art. 3: „«zgomot ambiental» înseamnă sunetul exterior nedorit sau dăunător, generat de activitățile umane, inclusiv zgomotul emis de mijloacele de transport, traficul rutier, feroviar, aerian și din amplasamentele unde se desfășoară activități industriale, cum sunt cele definite în anexa I la Directiva nr. 96/61/CE a Consiliului, din 24 septembrie 1996, privind prevenirea și controlul integrat al poluării.”

Pentru celelalte zgomote, cele „evitabile” este făcută Legea 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice. I-aş zice legea de protecţie împotriva nesimţirii.

Iniţiativa legislativă a USR
Pornind de la o confuzie evidentă între sursele de zgomot ambiental (în sensul definit de Directiva 2002/49/CE) şi cele ocazionale, acoperite de legea de protecţie împotriva nesimţirii, cum i-am spus mai sus, Uniunea Salvaţi România a introdus la sfârşitul anului 2017 o iniţiativă legislativă pentru îmbunătăţirea Legii 61/1991. Proiectul USR pleacă de la câteva premise, toate false: 1) că legea propusă a fi îmbunătăţită nu-i bună; 2) că zgomotele ocazionale, produse de indivizi turbulenţi, pot fi măsurate (respectiv, că oamenii legii dispun de dispozitive de măsurare, că se pricep să măsoare şi că e oportun să măsoare); şi 3) că cetăţenii, animaţi de spirit civic (!) şi afectaţi de zgomote, vor apela la organele abilitate; drept care proiectul de lege elimină posibilitatea ca organul de ordine să se sesizeze din oficiu şi trece întreaga iniţiativă a respectării normelor de convieţuire (în ceea ce priveşte nivelul zgomotelor) pe umerii cetăţeanului; căci proiectul nu prevede vreo altă modalitate de constatare a depăşirii fondului sonor maxim admisibil decât în casa „victimei” . Şi asta, chiar dacă art. 5 din Legea 61 rămâne în vigoare (cel care prevede că „contravenţiile se constată de către primar, împuterniciţii acestuia, de către ofiţerii sau agenţii de poliţie (…)”. Or, cum să constate agentul dacă, conform proiectului, nu are altă posibilitate să constate decât în casa „victimei”? Deci solicitat de aceasta. Că doar nu dă buzna în casa omului, de capul lui, să întrebe dacă nu cumva cetăţeanul nu se simte deranjat, i.e. victimă!

Proiectul de lege propune, în esenţă, următoarele valori-limită pentru nivelul zgomotelor: 35 dB (decibeli) pentru intervalele orare 7–14 h şi 16–23 h, şi 30 dB pentru intervalele orare 14–16 h şi 23–7 h.

Veniţi repede cu sonometrul, se aud ţipete!
Unele efecte ale propunerii de lege sunt de tot hazul. Limitele de mai sus ar urma să fie aplicabile, conform textului (v. şi fig. de mai sus), inclusiv în caz de „larmă, strigăte, ţipete ori alte manifestări similare”. Închipuiţi-vă cum agentul constatator dă fuga la „locul faptei”, cu sonometrul în mână, să vadă dacă se ţipă peste limita maximă admisă. Şi asta nu-i totul. Agentul constatator, conform proiectului, nu dă fuga la „locul faptei” ci la victimă în casă, să verifice dacă ţipetele cu pricina se încadrează sau nu în normă!

La fel de amuzantă este şi prevederea conform căreia agentul constatator ar urma să facă determinarea nivelului (ţipetelor!) „în interiorul camerei, cu ferestrele închise”. Dar, pentru Dumnezeu, de ce cu ferestrele închise? Dacă e miez de vară şi eu, presupunând că nu am aer condiţionat, abia pot să dorm de căldură cu fereastra deschisă, să fiu nevoit totuşi să închid fereastra doar fiindcă altfel agentul nu poate decide dacă bairamul din colţul străzii e sau nu e un bairam OK din punct de vedere acustic?

Unde-s mulţi, amenda creşte
Altă prevedere de tot hazul: „În individualizarea sancţiunii aplicabile pentru săvârşirea sau aplicarea contravenţiilor (…), agentul constatator se va putea îndrepta spre limitele maxime de amendă dacă acţiunea perturbatoare este de natură a tulbura liniştea sau activitatea unui număr semnificativ de persoane (subl. mea).”

Cu alte cuvinte, deşi autorul proiectului îşi propune să elimine subiectivitatea introducând rigoarea… matematică, respectiv valori precise maxim admisibile, iată că renunţă totuşi la rigoare, introducând expresia „un număr semnificativ de persoane”. Şi cine stabileşte dacă numărul de persoane este sau nu semnificativ?… Deci, practic, cum procedează agentul? Făcând exces de zel (căci nu a fost solicitat!), îmi bate la uşă şi mă întreabă: Nu cumva te deranjează zgomotul cutare? Ia să vedem, câţi decibeli sunt în casa matale! După care bate şi alte uşi. Câte? Nu se ştie. Căci ce altceva sugerează „numărul semnificativ de persoane”? Sau te pomeneşti că poliţia mizează pe un număr mare de reclamaţii!

Total fals. Căci de multe ori agentul de poliţie (a MAI sau locală), chiar şi pe legea actuală, abia catadicseşte să se deplaseze atunci când e solicitat. De-aia spuneam: nu Legea 61 e proastă, ci aplicarea ei.

Şi încă ceva. Cetăţeanul (la noi) e reticent (sau comod): mai bine îndură nesimţirea sonoră decât să aibă de a face cu poliţia (sau cu primarul — cu care nu-i bine să te pui rău!). Şi atunci, neprimind nicio sesizate, poliţia să nu intervină?

Titlu intermediar Legea zgomotelor
Toate aceste bâlbe penibile au o explicaţie
Spuneam mai sus că proiectul de lege porneşte de la o confuzie evidentă între nivelul acustic ambiental şi nivelul zgomotelor ocazionale. Ce dovadă mai bună se poate găsi decât afirmaţia iniţiatorului din expunerea de motive, cum că „există o necorelare a Legii nr. 61/1991 cu normele de sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, aprobată prin Ordinul Ministerului [de fapt al ministrului!] Sănătăţii nr. 119/2014, potrivit căruia (ş.a.m.d.)”. Or, în Ordinul amintit, toate prevederile, inclusiv valorile limită, se referă la mediul de viaţă al populaţiei, deci este vorba de nivelul ambiental. Şi atunci, despre ce corelare/necorelare vorbim?

De altfel, toate valorile limită ce pot fi găsite în literatura de specialitate ca fiind recomandate pe termen lung (ambientale) seamănă izbitor, ca nivel, cu cele din proiectul de lege al USR. La fel şi cele din studiile privind efectele nocive ale zgomotelor, efectuate sub egida OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) sau a Comisiei Europene. Un studiu serios privind efectele zgomotelor asupra funcţiilor organismului este NIGHT NOISE GUIDELINES FOR EUROPE.

De exemplu, OMS a emis la 1 iulie 2010 o recomandare generală drept ţintă pentru nivelul zgomotelor pentru Europa, şi anume pragul de 40 dB pe durata nopţii. (Mai catolic decât Papa, autorul proiectului USR plusează propunând 30 dB!)

Numai că, iarăşi, se confundă zgomotul ocazional cu cel ambiental. Căci, s-o spunem răspicat, cel puţin pe timpul nopţii, cetăţeanul nu trebuie să audă (pe fereastra deschisă!) nimic peste fondul sonor obişnuit al locului. Care este inevitabil. Deci nu 30 dB, ci nimic!… A! că trăim în Balcani, în țara manelelor, şi că mai avem de recuperat ceva civilizaţie, asta da! Dar să ne propunem măcar o ţintă, aşa cum OMS a propus pentru Europa, în 2010, ca fond sonor pe timpul nopţii valoarea de 40 dB. Apropo, s-o fi atins? Mă refer la ţările civilizate…

P.S. 1. Guvernul a redactat un punct de vedere privitor la iniţiativa USR. Un punct de vedere surprinzător de serios şi de bine documentat, cu recomandarea de respingere. Vreau să zic, surprinzător de serios pentru un document cu semnătura „V. Dăncilă”! Ceea ce mă face să cred că există totuşi experţi adevăraţi care lucrează pentru Guvern.

În ciuda recomandării de respingere a Guvernului, Senatul, plin de persoane „competente”, cum îl ştim, cu Tăriceanu în frunte, a adoptat proiectul. (E drept, amendamentele introduse au anulat aproape în totalitate iniţiativa USR, lăsând Legea 61 practic neschimbată!) Nu ne rămâne decât să sperăm că nu va trece de Camera Deputaţilor… având în frunte pe altcineva.

P.S. 2. Am trimis, pe 13 martie, un mesaj USR în sensul textului de mai sus. Singura reacţie a fost: am trimis colegilor mesajul dumneavoastră.

Nu ştiu ce să mai inventeze

Asaltul împotriva justiției

Asaltul împotriva justiţiei continuă neabătut. Toţi pentru unul. Adică pentru Dragnea. (Dar, ca s-o spunem pe-a dreaptă: nu-i doar unul. Aşteaptă şi alţii. Cu încredere în politica partidului!) Au pornit de la dezincriminare de fapte penale. Le-a mers cât le-a mers. Au continuat cu eliberări din penitenciare pe motiv de înghesuială în celule. Pe-asta au şi făcut-o. Au trecut la proceduri de urmărire: cică să-l anunţi pe suspect când începi să-l urmăreşti. (Adică să-i pui pisicii clopoţei.) A mers cât a mers. Au inventat despăgubirile pentru condiţii grele de detenţie. Rămâne de văzut cât le va merge. Vine la rând: pedeapsa executată acasă. Deci acel „unul” pentru care se zbat toţi, dacă cu invenţiile anterioare o dau în bară, măcar să stea acasă, condamnat la căldurică, la piscină şi tot tacâmul.

Ultima găselniţă: protocoalele. Cică înţelegerea dintre parchete şi SRI conţine chestii odioase! Bun. Odioase sau nu, o fi, într-adevăr, câte ceva suspect. De pildă, de ce să fie obligat procurorul să-i raporteze ofiţerului SRI cum i-a folosit informaţiile? Dar de aici până la anularea tuturor proceselor judecate începând din 2009, cum vrea deputatul penal Mitralieră, e cale lungă.

Au afectat protocoalele fondul judecăţilor? E ceva imoral în protocoale? Poate este. Dar nu cumva esenţa protocoalelor este că a s-a ajuns la ticăloşi? Poate că imoral este şi să urmăreşti sub acoperire, nu? Se cheamă că tu, agent de urmărire, te dai drept altcineva. Se cheamă că te prefaci. Or, prefăcătoria e imorală. De altfel, în elanul său „purificator”, PSD-ul a încercat-o şi pe-asta, cum ziceam: să-i pună pisicii clopoţei. Să ne imaginăm că agentul de urmărire se dă drept client al traficantului de droguri. Traficantul cade în plasă, bietul de el. A fost tras pe sfoară. Altfel, n-ar fi ajuns la el. Şi atunci, ce e mai bine? Să-i vină poliţia, în uniformă, la uşă? Sau să-l lăsăm pe traficant să-şi facă mendrele? Şi alţi şi alţi tineri nesăbuiţi să le cadă victime şi să ajungă narcomani? Sau să uzăm de… protocoale şi să-i salvăm de la moartea albă?

Între traficanţii de droguri şi traficanţii de bani ai statului, de pe urma cărora dezinfectăm spitalele cu apă de ploaie, întindem asfalt din zer de brânză (sau nu-l întindem deloc), sau sfeterisim medicamente esenţiale,şi câte şi mai câte, ce deosebire ar fi?

Să fim serioşi. Protocoalele or avea, poate, câteva chestii care scârţâie. Dar în principiu sunt bune şi necesare. Chiar dacă este anapoda ca procurorul să-i dea raportul ofiţerului SRI, asta nu înseamnă că informaţiile pe care acesta din urmă le-a cules şi le-a înmânat procurorului, n-au prins bine. Ticălosul se află pe bună dreptate după gratii.

Pedofilul şi Serviciile

Domnilor Dragnea şi Tăriceanu!

Am să fiu scurt! Şi direct! Nu vi se pare suspectă apariţia taman acum pe scenă a pedofilului din Drumul Taberei? Să vă spun care-i părerea mea. Şi credeţi-mă că ştiu ce vorbesc!

Apariţia pedofilului nu a fost întâmplătoare! Da’ deloc! Statul paralel l-a scos din mânecă exact acuma, ca să vă pună beţe în roate şi să împiedice votarea modificărilor la Codul penal. Nu vedeţi ce zice DNA? Cică modificările şi completările care se preconizează să fie făcute Codului penal şi Codului de procedură penală vor avea un efect „devastator” asupra anchetelor penale.

Devastator, pe dracu! Modificările propuse de partidele dumneavoastră sunt nemaipomenite! Bineînţeles că înregistrările video n-au ce căuta printre probele cu care nenorociţii de anchetatori vor să bage la zdup persoane nevinovate. Şi mai ales din partidele dumneavoastră! Se vede de pe Lună!

Toată lumea ştie cât de uşor pot fi falsificate respectivele înregistrări video şi ce confuzii se pot face. Aşa că le-a venit ideea cu pedofilul. Cică l-au prins cu ajutorul camerelor de supraveghere. L-or fi prins, dar nici vorbă de pedofil. E o persoană de-a lor, care se sacrifică. Sau e plătită! Sigur că da, mai degrabă plătită! Ca să saboteze modificările dumneavoastră! Toată lumea o să zică acuma: uite la ce-s bune camerele de supraveghere!

Ştiu din surse sigure că au avut convorbiri secrete între Klaus Werner Iohannis şi şefii Serviciilor, la indicaţia speculatorului Soroş şi a directorilor de la multinaţionale. Asta-i soluţia pe care au găsit-o ca să vă saboteze.

O să scoată acum din toată povestea asta un mare succes, or să facă mare tam-tam, modificările dumneavoastră or să cadă, iar cu aşa-zisul pedofil ce credeţi că se va întâmpla? Or să-l bage la puşcărie, aşa, de ochii lumii, o să stea un pic, după care Serviciile or să-l facă scăpat. Pun pariu cu dumneavoastră că în trei luni îl vedem în Madagascar!

Deci, domnilor Dragnea şi Tăriceanu, nu vă lăsaţi păcăliţi. Parcă văd că or să inventeze tertipuri şi pentru celelalte modificări. Nu vă lăsaţi! Daţi-i înainte cu modificările dumneavoastră! Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Vă rog din suflet. Şi vă urez succes.

Un admirator devotat cauzei justiţiei române şi modificărilor PSD (şi ALDE)

Parlamentarii pot fi atei, miniştrii musai să fie creştini!

Pentru parlamentari, jurământul de credinţă, stabilit prin Legea 96 din 2006 (actualizată) privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, art. 3, este următorul:

„(1) (…) Jur credinţă patriei mele România; jur să respect Constituţia şi legile ţării; jur să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României; jur să-mi îndeplinesc cu onoare şi fidelitate mandatul încredinţat de popor; Aşa să mă ajute Dumnezeu.
(2) Jurământul de credinţă se poate depune şi fără formula religioasă, care se înlocuieşte cu formula: «Jur pe onoare şi conştiinţă» (s.m) şi aceasta prefaţează jurământul.”

La învestirea miniştrilor, jurământul, stabilit prin art. 82 (2) din Constituţia României, este:

„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” (s.m.)

Nu există alternativă… ateistă. O asimetrie evidentă, nu ştiu în favoarea cui, nu ştiu în defavoarea cui. Am considerat oportun să sesizez Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, unde am trimis un mesaj pe data de 9 decembrie 2015. Am primit următorul răspuns (automat): „Solicitarea dvs. a primit numărul de ticket #815345 [ce-o mai fi şi asta?]. Unul dintre reprezentanţii noştri vă va contacta în cel mai scurt timp posibil. Vă mulţumim.”

Au trecut de atunci mai bine de doi ani. Niciunul din reprezentanţii CNCD nu m-a contactat.

În schimb, văd că liberalul Leon Dănăilă a fost taxat prompt pentru o „declaraţie defăimătoare la adresa comunităţii LGBT”. Să fie oare vorba de un transfer de antipatie prin vase comunicante care leagă „vârful” CNCD de o anume zonă anti-liberală cu conexiuni în alianţa (extinsă) de guvernare?

Impozitul pe gospodărie

O nouă bombă aruncă PSD-ul în spaţiul public: impozitul pe gospodărie. Cică a fost trecut şi în programul de guvernare. Cine l-a citit ştie. Posibil, o fi fost. Personal, nu citesc ficţiune politică.

Dar noutatea cea mare a fost însăşi noţiunea de gospodărie. Adică ce-i aia gospodărie în afară de ceea ce ştim cu toţii că este? Ei bine, nu-i aia. Din punct de vedere fiscal e cu totul altceva. Domnul ministru al finanţelor explică. Cică-i un grup de oameni, rude între ei, sau nu, care gospodăresc o proprietate în indiviziune. Comună, cum s-ar zice. Hait! Adică cum, o proprietate comună? Ce-i asta? O cooperativă? Da, de ce nu? Cineva a făcut observaţia: Păi bine, dar o persoană dintr-o gospodărie poate avea o proprietate comună cu altă persoană din altă gospodărie. Pe asta cum o rezolvăm?…

Lucrurile încep să se complice. Fiecare gospodărie va avea un consilier fiscal, care va sfătui grupul cum să facă să plătească un impozit cât mai mic. Ei, asta-i bună! — observa un jurnalist pe un post de televiziune. Adică statul îi va consilia pe oameni cum să facă în aşa fel ca el însuşi să primească cât mai puţin din partea contribuabililor?… Şi de unde atâţia consilieri fiscali? ASF se plânge că are un deficit de personal de 3.000 de experţi. De unde atunci încă 35.000 de experţi, cât estimează statul că va trebui să angajeze?

Pe mine însă mă îngrijorează altceva. Cum va funcţiona gospodăria? Cică membrii grupului care formează gospodăria îşi vor alege un reprezentant fiscal. Nu? Că aşa-i normal. Şi aşa zice şi dom’ ministru al finanţelor. Nu se vor prezenta cu toţii în grup să negocieze de-a valma cu Fiscul… În definitiv, nimeni nu fixează o limită numerică pentru grupul din gospodărie. Poate fi oricât de mare, grupul, nu? Cât de mare? Zece oameni? Douăzeci? Cinzeci, chiar? Păi de ce nu? Şi atunci cum vor alege, bieţii de ei, reprezentantul fiscal? Încerc să-mi imaginez. Se întrunesc membrii şi unul zice: Eu îl propun pe X! Altul zice: Ba nu, X e un tâmpit, eu îl propun pe Y!… Ei bine, nu putem să admitem (PSD-ul nu va admite) să fie debandadă. Trebuie purces la votare. Trebuie făcută o organizare cât de cât. Şi atunci eu propun aşa. Se va alege o adunare generală a gospodăriei, care va avea N1, N2, N3 etc. membri, în funcţie de numărul membrilor grupului. Adunarea generală a gospodăriei îşi va alege un consiliu, consiliul va avea un preşedinte (şi dacă e un preşedinte, întotdeauna merge pe lângă el şi un vicepreşedinte), un secretar, neapărat un cenzor (că doar se lucrează cu bani în gospodărie, nu?), se va redacta şi un statut al gospodăriei (care bineînţeles, ca orice statut, va fi depus la judecătoria de pe raza căreia fiinţează gospodăria) pentru a fi totul în regulă şi aşa mai departe…

Dar mă gândesc că trebuie şi funcţii specifice gospodăriei. Căci, să fim bine înţeleşi, e vorba aici de deduceri din taxele şi impozitele plătite de grup. Printre deduceri se numără şi de cele pentru achiziţiile făcute de membrii grupului. Cică se va renunţa la loteria fiscală şi statul va acorda de acum încolo deduceri pe baza bonurilor fiscale pe care membrii grupului, fiecare dintre ei, le va aduce în gospodărie — probabil un procent ce urmează a fi stabilit din suma bonurilor fiscale adunate la un loc. Deci cineva din grup va trebui să se ocupe de bonurile fiscale… Mărturisesc că n-am încă o idee clară despre ce alte funcţii vor putea apărea în viitor, fiindcă „gospodăria fiscală” e încă caldă. Ieri a fost aruncată în spaţiul public. Ieri sau alaltăieri. Dar PSD-ul nu va admite în veci să fie haos în Ţara Românească. Să fim încrezători.

Când intră în vigoare OUG 13?

Văd că „specialişti” în drept, care mai de care, îşi dau cu părerea. Printre aceştia, fostul preşedinte Traian Băsescu, care s-a pronunţat aseară pe postul B1 tv. Când intră în vigoare OUG 13? Băsescu zice că ordonanţa este deja în vigoare! Umblă zvonul că s-ar fi pronunţat şi marele „specialist” Nicolicea: Ehei, să fiţi voi sănătoşi, ordonanţa e de mult în vigoare, iar Dragnea e spălat, curat ca lacrima. Alţii i-au căinat pe protestatarii din Piaţa Victoriei: protestează, sărmanii, fiindcă nu ştiu că ordonanţa e deja în vigoare!

În realitate lucrurile sunt mult mai simple şi mai clare. Iată ce spune Legea 24/2000, la art. 12 (2):

„Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării in Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară (subl. mea).”

Aşadar, publicarea în Monitorul oficial şi depunerea la Parlament este o condiţie necesară dar nu şi suficientă… dacă textul ordonanţei conţine şi o prevedere privitoare la data intrării în vigoare.

Actualizare ora 17: La deminarea terenului. Tovarăşii Andronache, Constantin şi Tăriceanu, trimişi să demineze terenul (lansând în spaţiul public dubii de ultimă oră cu privire la propria-le ordonanţă), teren pe care ar urma să păşească triumfător şi în siguranţă — îşi imaginează el — tov. Dragnea, cu o ramură de măslin: „Haideţi să fim uniţi, tovarăşi! Eu abrog ordonanţa, voi îmi aplicaţi amnistia ca să rămân curat în faţa istoriei! Spre satisfacția ambelor tabele! De acord?”

Agresivitatea în traficul rutier. Iniţiativă legislativă pentru un nou Cod rutier

Aflând de intenţia unor parlamentari de a iniţia un nou cod rutier în care agresivitatea şoferilor să fie sancţionată cu mai multă eficienţă, am trimis Camerei Deputaţilor (pe adresa srp@cdep.ro) mesajul de mai jos.

Bună ziua

Aflând de intenţia unor parlamentari de a propune un nou Cod rutier, în care agresivitatea în traficul rutier să fie sancţionată, îmi permit o observaţie.

Intenţia este foarte bună, iar definirea cazurilor de agresivitatea mi se pare judicioasă. Problema este constatarea lor şi procedura ce urmează.

Permiteţi-mi un exemplu edificator. Soţia mea fiind la volan, un conducător auto din spate ne-a claxonat repetat şi îndelung la intrarea pe o arteră principală şi foarte circulată, în judeţul Ilfov. Şi pentru că ea nu a putut intra pe respectiva arteră atât de repede pe cât dorea şoferul din urmă, ne-a lovit maşina, după care, strecurându-se în mare viteză pe lângă, a dispărut. Era într-o sâmbătă, aşa că ne-am dus la poliţie (în Câmpina) abia luni. Poliţistul cu care am discutat ne-a ameninţat cu amendă pentru că nu am reclamat cazul în 24 de ore, şi anume la Poliţia în raza căreia incidentul a avut loc, aşa cum prevede legea. Cu alte cuvinte, conducătorul auto este nevoit să renunţe la destinaţia călătoriei sale pentru a reclama cazul de agresivitate. Nici faptul că n-am dorit daune ci doar sancţionarea şoferului agresiv nu a contat. Drept care am renunţat la reclamaţie.

Atenţie, deci. Este destul de puţin probabil ca un poliţist să surprindă agresivitatea. (După cum este cunoscut, de îndată ce şoferii, în trafic, observă un echipaj de poliţie, se „cuminţesc” prompt!) Constarea cazurilor de agresivitate va cădea deci, în cele mai multe cazuri, în sarcina celor asupra cărora se comit actele de agresivitate. Dacă reglementările colaterale/ auxiliare nu converg în acest sens, va fi o nouă lege inaplicabilă.

Cu stimă,
Paul Tumanian
Bucureşti

Cum deconspirăm un procuror acoperit?

Presupusa (şi foarte probabila) calitate de ofiţer acoperit a premierului Victor Ponta între 1997 şi 2001, când era procuror, a stârnit şi continuă să stârnească, la fel ca numeroase alte situaţii de incertitudine şi de ambiguitate de pe scena politică, discuţii aprinse în chestiuni importante de poziţionare a unor persoane şi grupuri, ca şi în acelea de interpretare şi de aplicare a legilor.
Melescanu-Ponta
În cazul Ponta, dezvăluit după un lung suspans, în direct la Realitatea TV, de preşedintele Băsescu, apare o situaţie inedită de echivoc al legii. Căci, iată, articolul 111 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial nr. 259 din 30 septembrie 1997, prevede foarte clar că „[f]uncţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”. După cum se vede, legea era aplicabilă în perioada de prezumtivă „acoperire” a magistratului (procurorului) Ponta. Aşadar, Ponta s-a aflat timp de mai mulţi ani în situaţia de incompatibilitate.

Pe de altă parte, dacă ar fi să-i dăm crezare fostului şef al SIE, Teodor Meleşcanu, „acoperirea” unei persoane nu poate fi dezvăluită nimănui, în nicio situaţie. De vreme ce preşedintelui României i-a fost refuzată de către şeful SIE informaţia dacă printre membrii guvernului, la un moment dat, se aflau sau nu persoane sub acoperire, cu atât mai puţin o asemenea informaţie i-ar fi livrată unui magistrat aflat în situaţia de a se pronunţa în cazul Ponta. Şi atunci, întreb: legea e prost făcută, adică inaplicabilă? Sau Teodor Meleşcanu are lacune în cunoştinţele sau în logica sa de profesor de drept? Sau poate are ceva de „acoperit”?

Decizia Curții Constituționale a României privind comasarea alegerilor. Întrebări ale unui neexpert în drept (constituţional)

După cum se ştie, prin Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali (am reprodus titlul complet), Curtea Constituţională a României (CCR) s-a pronunţat împotriva comasării alegerilor locale cu cele parlamentare, pe care a dorit-o Puterea.

Spicuiesc mai jos din motivaţiile Curţii.

Nu banii fac legalitatea ci mulţimea lor (parafrază la zicala — adaptată — „Nu banii aduc fericirea ci mulţimea lor”)
Cu toate că

„[i]mportanţa şi necesitatea măsurilor de reducere a cheltuielilor bugetare într-un context de criză economică — incontestabile de altfel — nu se pot constitui (…) în argumente care să susţină, în orice condiţii, restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau ale unor libertăţi sau care să susţină măsuri de natură a afecta principii fundamentale ale statului de drept”,

totuşi CCR a cerut Guvernului, înainte de a se pronunţa,

„o estimare a impactului financiar asupra bugetului general consolidat în ipoteza organizării la date diferite a alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi pentru cele Parlamentare, precum şi costurile organizării celor două categorii de alegeri la aceeaşi dată. S-a solicitat, totodată — spune în continuare CCR —, comunicarea cheltuielilor efective pe care le-ar presupune cele două categorii de alegeri, precum şi costurile colaterale pe care le-ar putea genera desfăşurarea a două rânduri de campanii electorale.”

Guvernul a trimis estimările cerute — aflăm tot din textul motivaţiei CCR: cca. 348,5 milioane lei în cazul alegerilor separate, respectiv cca. 191,7 milioane lei în cazul alegerilor comasate, rezultând o economie estimată de cca. 156,8 milioane lei.

În zadar însă:

„Aceste date nu au adus elemente concludente, în raport de expunerea de motive a legii — sună verdictul CCR —, care să justifice organizarea alegerilor parlamentare şi locale la aceeaşi dată.”

Să înţelegem deci că o sumă economisită mai mare ar fi putut determina CCR să emită o decizie favorabilă comasării? Căci, în caz contrar, la ce bun să-i mai fi cerut Guvernului o fundamentare economică?

Daţi-i omului (candidatului) şansa să-şi încerce norocul şi la Parlamentare dacă n-a ieşit primar!
Ca principiu, CCR respinge proiectul de lege al coaliţiei de la putere (şi) pentru că nu i se dă unui candidat respins la alegerile locale posibilitatea să candideze la o funcţie de parlamentar. Şi invers.

„[L]egea criticată [de USL] prevede că în cazul organizării şi desfăşurării alegerilor pentru Parlament la aceeaşi dată cu alegerile pentru autorităţile administraţiei publice locale, o persoană nu poate candida în acelaşi timp pentru funcţia de primar şi pentru un mandat de deputat sau de senator şi nici pentru funcţia de preşedinte al consiliului judeţean şi pentru un mandat de deputat sau de senator.”

Altfel spus, dacă e să-i acordăm omului toate şansele (pe care, nu-i aşa, le merită), ar trebui separate nu numai alegerile locale de cele parlamentare, ci şi alegerile pentru primărie de cele pentru consiliul judeţean. Pentru că, evident, o persoană nu poate candida — chiar şi în condiţiile separării — la cea de-a doua demnitate dacă a ratat-o pe prima.

Analogia nu funcţionează… totdeauna
Coaliţia aflată la putere şi-a motivat propunerea de prelungire a mandatului aleşilor locali (din iunie până în noiembrie) bazându-se, printre altele, pe anumite precedente, şi anume — citez din argumentaţia Puterii aşa cum este reprodusă în Decizia 51/2012: „organizarea şi desfăşurarea concomitentă a mai multor scrutine nu reprezintă o premieră, oferindu-se ca exemple în acest sens faptul că, până în anul 2004, alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat şi alegerile pentru Preşedintele României au avut loc la aceeaşi dată, prin utilizarea unei infrastructuri electorale comune, sau faptul că au existat situaţii în care s-a organizat, în acelaşi timp, referendum şi alegeri (…). Se mai invocă un singur precedent în aceeaşi materie, respectiv o situaţie în care mandatul aleşilor locali a fost prelungit, autorităţile locale alese în februarie 1992 încetându-şi mandatul în iunie 1996.”

CCR desfiinţează această motivaţie prin argumentul că alegerile locale la care face referire proiectul de lege a comasării au avut loc sub imperiul unei alte legi, în prezent abrogată; ca şi prin argumentul că legea propusă ar acţiona retroactiv:

„(…) Curtea constată că, de principiu, prelungirea mandatului în curs a reprezentantului unei autorităţi publice este implicit prohibită de dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Constituţie, care, referindu-se la dispoziţiile art. 83 din Legea fundamentală, respectiv la noua durată a mandatului Preşedintelui României introdusă urmare revizuirii Constituţiei, stabileşte că acestea «se aplică începând cu următorul mandat prezidenţial».”

Nota Bene: CCR aplică în cazul de faţă principiul analogiei (de la preşedinte la orice „reprezentant al unei autorităţi publice”), deşi anterior declarase ritos că:

„la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor şi principiilor constituţionale nu este admisă metoda analogiei”.

CCR dă „indicaţii preţioase”
Iată ce găsim în textul Deciziei 51/2012:

„Aşa cum Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, (…), actuala reglementare a sistemului electoral românesc prezintă o serie de imperfecţiuni, acolo arătate, şi, ca atare, se impune o reconsiderare (subl. mea) a acesteia din perspectiva alegerilor parlamentare din anul 2012, care să asigure, sub toate aspectele, organizarea şi desfăşurarea unor alegeri democratice în România. În această privinţă, Curtea reţine că trebuie (subl. mea), în primul rând, să se pornească de la realităţile economice, politice şi sociale ale ţării, de la rolul partidelor politice în procesul electoral, de la necesitatea raţionalizării Parlamentului şi, în final, să fie reglementat un tip de scrutin corespunzător concluziilor desprinse şi care să aibă corespondent în tipurile de scrutin care se regăsesc în majoritatea statelor europene. Curtea constată că este necesară o reexaminare de ansamblu a Legii nr. 35/2008 (subl. mea), (…)”

Asta, deşi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale se prevede foarte clar, la art. 2, că

„Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

E adevărat că indicaţiile pe care şi le permite CCR în cazul de faţă nu reprezintă modificări efective şi nu vizează propuneri de modificare în proiectul de lege supus verdictului de constituţionalitate ci dă sfaturi, altminteri de ordin general (inclusiv de ordin macroeconomic!), privind alte legi, ba chiar şi legi încă neelaborate. Asta da, separare a puterilor!

În plus, dacă examinăm lista atribuţiilor CCR cuprinse în Legea nr. 47/1992, art. 11, mă întreb unde regăsim atribuţiile de (competentă) consiliere pe care CCR şi le arogă.

Nu mai amintesc de neîncrederea în alegătorul român, care n-ar şti — din perspectiva CCR — să discearnă între buletinele de vot şi s-ar încurca în propriile sale intenţii de vot dacă ar fi pus în situaţia unor alegeri comasate. Mă întreb în conformitate cu care lege a fost emisă această apreciere.

%d blogeri au apreciat asta: