Category Archives: Mass-media

Ferească Dumnezeu să vină la putere… HotNews!

Am vrut să postez un comentariu la un articol al lui Gabriel Liiceanu, „Ţara noastră în termeni de destin”, publicat de HotNews pe data de 30 decembrie anul trecut. Comentariul — interzis de HotNews — era negativ şi ironic la adresa autorului şi a textului său. Din mai multe motive. În primul rând pentru că detest tonul general plângăcios al acestui moralist acru şi plin de ifose care este Gabriel Liiceanu în peisajul publicisticii româneşti actuale. Consider că tonul său — la fel ca şi morga sa de formator de opinie infailibil — sunt de natură, ambele, să facă deservicii ideii de solidaritate şi rezistenţei reale la asaltul actualei majorităţi parlamentare împotriva democraţiei, a justiţiei şi în general a statului de drept. Să ne amintim doar de articolul mai vechi publicat de G.L. acum doi-trei ani, tot pe HotNews, intitulat: „Fie-vă milă de noi, domnule Ponta”. Mila lui Ponta? Opoziţia din România numai de mila „domnului” Ponta nu avea nevoie în acel moment, ci, la fel ca şi acum, de energie, de acţiune, de combativitate şi de încredere în sine. În al doilea rând, m-a nemulţumit selectivitatea interesată cu care G.L. citează nume de persoane pentru a-şi ilustra afirmaţiile, alimentând astfel impresia de elitism. O elită pe sprânceană. Această impresie am mai întâlnit-o şi la numeroşi alţi comentatori. Spre exemplificare am să reamintesc modul cum editura Humanitas (al cărei patron este G.L.) prezenta acum ceva timp condiţiile de eligibilitate pentru manuscrisele propuse editurii spre publicare — citez din memorie: „Manuscrisele vor fi prezentate în formă tipărită… Desigur, dacă vă numiţi H.R. Patapievici sau M. Cărtărescu, puteţi prezenta manuscrisele şi în format electronic.” Un asemenea mod arogant şi dispreţuitor de adresare — şi de privilegiere deşănţată a unor pretinse vârfuri —, dezvăluind totodată o carenţă profundă de situare în democraţie, cred că nu aş greşi prea mult dacă aş afirma că este caz unic în lume.

În articolul recent din HotNews, G.L. „stabileşte” din nou o elită pentru uzul propriu. Cei pentru care merită să rămâi în România — consideră autorul — sunt în bună parte câţiva dintre cei pe care el îi simpatizează şi/sau se află în anturajul său, sau care publică la editura sa. Alături editorii de la… HotNews! Dintr-o mână de oameni pe care G.L. îi citează, nu mai puţin de trei sunt din echipa HotNews, inclusiv „discretul” — îl numeşte G.L. — Lucian Popescu, responsabilul cu departamentul Contributors al HotNews. Mi s-a părut de-a dreptul dizgraţios ca ditamai liderul de opinie G.L. să se dedea acestui gen de linguşeală de doi bani: să-i perie pe cei de la HotNews, unde G.L. găseşte, în permanenţă şi orice ar scrie, uşă deschisă. Şi unde bodygardul său intelectual, respectivul „discret” pe care îl citează, membru al „elitei” ad-hoc marca G.L., veghează ca moralistul să nu fie atins — cum încercam să spun în comentariu — nici măcar cu o floare, tăind cu zel comentariile ce îi sunt oricât de puţin potrivnice.

Un editor care se respectă, într-o democraţie autentică, publică toate comentariile. Desigur, cu excepţia celor care, într-un stat de drept, nu ţin seamă de limitele legale de exercitare a dreptului la liberă exprimare — v. articolul 30 din Constituţia României: „[l]ibertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. De asemenea, „[s]unt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”. La care putem adăuga, în deplină înţelegere, condiţia suplimentară ca un text prezentat să satisfacă anumite exigenţe stilistice; ca şi condiţia de încadrare, să zicem, în politica editorială a publicaţiei (cum ar fi spre exemplu delimitarea de mentalitatea acaparatoare a actualei majorităţi PSD–ALDE); deşi restricţiile în această privinţă sunt mai greu de definit.

Or, HotNews ce face? Respinge cu aroganţă cam tot ce contravine părerilor editorilor; sau li se pare lor că nu este corect din punct de vedere politic. (Poate de aici şi afinitatea cu mohorâtul filozof — mă refer la aroganţă.)

Am mai încercat să comentez în contradictoriu atitudinea lui G.L. în amintitul articol de pe HotNews referitor la Ponta. Am fost şi atunci cenzurat. Am relatat incidentul, la vremea respectivă, pe acest blog. În acelaşi articol am prezentat şi un alt caz de cenzurare pe HotNews, când am încercat să iau atitudine în privinţa modului grobian în care un alt comentator (altminteri anonim) pretindea că ia apărarea comunităţii LGBT.

Se poate spune deci că HotNews, da, e-adevărat, este o publicaţie care informează în general corect, are o poziţie de sprijinire a statului de drept, a luptei anti-corupţie, o poziţie pro-europeană ş.a.m.d., într-un cuvânt că este de partea bună a lucrurilor. Dar… cei ce în decembrie ’89 aveau o vârstă cât de cât matură trebuie că îşi amintesc cum în vechiul regim, adevărul nu era negociabil ci constituia prerogativa fostului Partid Comunist. Dacă HotNews îi calcă pe urme împiedicând dezbaterea, disputa între idei şi opinii, arogându-şi paternitatea adevărului ultim, nu prea văd cum ar putea pretinde că se deosebeşte fundamental de mentalitatea vechiului partid–stat de dinainte de Revoluţie. La fel ca şi PCR pe vremuri, HotNews ştie ce e bun pentru popor şi ce nu, ce e bine ca publicul să afle şi ce nu.

De-aia spun: ferească Dumnezeu ca HotNews să devină partid politic şi să ajungă la putere în România.

Reclame

Scuipături: boierii minţii vs. eugenbarbişti

Eugenbarbiştii securişti ai lui Carmen Muşat scuipă în revista lor, Observator cultural. Dau o replică la „Apelul către lichele” al lui Liiceanu. Liiceanu apreciază — în contributors.ro —, că eugenbarbiştii scuipă în sus. Apreciere greşită. Nu, scuipă ţintit. Spre „băsiştii” boieri ai minţii. Ţintit şi cu ură. Boierii minţii le pretind eugenbarbiştilor o operă pentru a avea dreptul să scuipe. O operă de anvergura celei a boierilor minţii — Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Cornea (așa, pentru lărgirea elitei) şi (văd că și) Ioana Pârvulescu. Ei, nu! nici chiar aşa! Eugenbarbiştii securişti nu se pot ridica chiar atât de sus! Ei revendică dreptul să scuipe oricum. Şi nici boierii minţii nu scuipă în sus. Ci tot ţintit. Şi tot cu ură.

Se întâmplă cam la fel ca în disputele politice, în cele literare, în mai toate felurile de dispute din România frunzei verzi. Chiar şi în disputele private. Nimeni nu scuipă în sus, ci drept la ţintă. Problema cea mare e nu cumva să lipsească replica finală. Contează cine scuipă ultimul.

De aceea nu se mai opresc.

Elita filozofică îl imploră pe Ponta

Gabriel Liiceanu a publicat pe Contributors.ro articolul „Fie-vă milă de noi, domnule Ponta!”. Însuşi titlul articolului mi s-a părut de la început neavenit şi ridicol. Cum să faci un asemenea apel să-i fie milă unei nulităţii agresive, pe nume Ponta? Titlul echivalează cu un elogiu. Elogiu adus nulităţii! Şi mi-am zis: aşa ceva e de necitit. Am aflat însă mai apoi, de la Dan Tăpălagă, pe HotNews, că, citindu-i articolul, nu s-a putut abţine să nu-i transmită neîntârziat, în fapt de noapte, admiraţia sa neţărmurită autorului Liiceanu. Iar când am văzut că are şi peste două sute de mii de vizualizări, mi-am zis: Dumnezeule, nu numai că trebuie, dar am datoria să-l citesc şi eu!… Şi, într-adevăr, numărul de vizualizări a trecut între timp de un sfert de milion, iar numărul de comentarii a sărit de 400… Unde s-a mai întâlnit aşa ceva! Ploaie de mulţumiri peste ploaie de exclamaţii: Magistral! Fantastic! Felicitări! Genial! Minunat!…

Genial? Îmi pare rău s-o spun, n-am găsit în articol decât o lamentaţie fără sfârşit, o lamentaţie flască, ridicolă şi inutilă ca însuşi titlul. La fel de inutilă ca şi „Apelul către lichele” (la drept vorbind, un prim spot publicitar pentru un început de carieră postdecembristă). O înşiruire de platitudini, nimic nou, nici măcar o rememorare a abuzurilor şi ilegalităţilor comise de nulitatea agresivă Ponta, cum ar fi seria de acte abuzive din vara lui 2012, a căror enumerare seacă, vrednică de un manual de subminat puterea, te cutremură mai mult decât orice comentariu; sau afirmaţia cum că „După ce vom prelua controlul politic asupra DNA-ului…” vom face şi vom drege. Se tratează în schimb pe larg ascendenţa Năstase-Iliescu, cu care toată lumea e fără doar şi poate la curent şi care nu mai avea nevoie de nicio explicaţie şi de nicio reinterpretare. Domnului Liiceanu i-a fost vădit lene să revadă încă o dată documentele pentru a produce un text tăios, succint şi la obiect. Altfel, n-ar mai fi lălăit-o cu acea sistematizare facilă a non-personajului Ponta pe tipuri de non-calităţi, ca şi cum toate acelea n-ar fi fost cunoscute şi arhicunoscute. Să nu uităm că pe HotNews nu se uită privitorii Antenei 3 şi nici ai lui „Ghiţă” TV. Cât despre nulitatea agresivă Ponta, pariem că la prima sa apariţie publică va spune: „Dacă mi se dă atâta atenţie, tre’ să recunoaşteţi că persoana mea contează. Unora le e frică de mine, asta e! Din fericire, cei ce mă apreciază sunt cei care contează”?… Punem pariu?

Gabriel Liiceanu, acest încruntat şi acru sacerdot laic al Moralei literare româneşti, nu le oferă celor peste un sfert de milion de cititori niciun motiv să lupte pentru a bara ascensiunea lui Ponta, ci le oferă doar cu atât mai multe motive de resemnare şi de inacţiune, cu cât Ponta este înfăţişat preponderent ca o fiinţa fără consistenţă, aproape o vedenie.

Iar îndemnul dinspre final mi se pare de-a dreptul stupid: „Nu sunteţi tentat, o clipă, să intraţi în legendă, ca prințul Hal, pe poarta unei miraculoase convertiri? Să vă trimiteţi socrul şi pe ceilalţi dascăli ai depravării, care v-au stat alături în toţi aceşti ani, «la zece mile» de locuinţa dvs?”… Altfel spus, nulităţii agresive, non-personalităţii (şi non-persoanei!) Ponta i se atribuie un virtual fond bun şi — să vezi şi să nu crezi! — i se cere nici mai mult, nici mai puţin decât un act de generozitate! Incredibil! E ca şi cum i-ai cere unui automat să se înduioşeze.

Contestând legitimitatea folosirii de către Ponta şi ai lui a sloganului „Mândri că suntem români”, Liiceanu îi contrapune o „listă scurtă” a marilor personalităţi pentru care chiar ne putem mândri că suntem români. Lista începe cu Cuza şi sfârşeşte cu… Cărtărescu! Sigur, transpare „generozitatea” autorului, care numai şi numai din modestie îl aşează pe cel din urmă pe locul ce, nu-i aşa?, i s-ar cuveni negreşit filozofului!

Şi totuşi, nimeni nu poate contesta atracţia uriaşă suscitată de articol. Asta oare cum se explică? Părerea mea este că şi urâtul, şi hidosul atrag, exercită o seducţie malefică. Îmi amintesc cum aşteptam dialogurile televizate dintre Liiceanu şi Pleşu, pe teme diverse, deşi ştiam prea bine că cel mai probabil era să nu rămân cu nimic de pe urma lor, sau, şi mai rău, să mă enerveze abundenţa de platitudini care se debitau pe ecran într-o atmosferă de lâncezeală cenuşie, cu accente patetice căznite din partea autorului „Apelului către lichele”. Ceea ce se şi întâmpla, aproape fără excepţie… La fel, ori de câte ori trec pe dinaintea „Casei Poporului”, privirile aproape că nu mi se dezlipesc de hidoasa construcţie, care sfidează toate legile proporţiilor şi ale armoniei, toate însemnele tradiţiei, frizând kitschul. Aşa se pare că stau lucrurile: construcţiile excesive, diforme — arhitectonice sau literare — uneori atrag; cu condiţia să aibă o anume amploare, o anume extensie în timp sau în spaţiu, să violenteze anumite simţuri tenebroase ale privitorului, respectiv ale cititorului.

Cineva ar putea spune: acest individ, adică eu, prea e pornit împotriva filozofului Liiceanu; nu se poate să nu aibă ceva personal împotriva lui. Ei bine, da. Am şi o motivaţie personală. Dar nu mi se pare corect să mă a abţin, masochist, de la a-mi spune părerea numai pentru a nu fi suspectat de lipsă de obiectivitate. Iar ce am eu personal de reproşat filozofului şi directorului de editură Liiceanu o voi spune aici, pentru prima oară public.

La începutul anilor ’90 mi s-a propus de către editura Humanitas să traduc din limba rusă un volum de Memorii de Andrei Saharov. Accentuez: mi s-a propus, nu am venit eu cu propunerea. Un an de zile am muncit pe rupte, renunţând la orice după-amiază liberă, la orice weekend, împreună cu un co-traducător, la traducerea masivului volumul de 700 de pagini. După ce totul a fost gata, întreprinzătorul Liiceanu, acţionarul majoritar al editurii Humanitas, s-a gândit ce s-a gândit şi a ajuns la concluzia (tardivă) că volumul de memorii al lui Andrei Saharov cel mai probabil nu se va bucura de succes pe piaţa românească a cărţii. Cu atât mai mult cu cât ruşii, inclusiv marele disident care fusese Andrei Saharov, nu se bucură la noi de destulă simpatie. Drept care a dispus un… „neînceperea tipăririi cărţii”. Şi a dat-o disponibilă: oricare din celelalte edituri, dacă doreşte, o poate prelua. Noroc că s-a arătat interesată editura Litera. Noroc e doar un fel de a spune. Falimentara la acel moment editură Litera, condusă de doamna Viorica Oancea, sora matematicianului disident Mihai Botez, a preluat volumul, l-a tipărit şi l-a scos pe piaţă — între noi fie zis, cu destul succes în final. Numai că, intrând în faliment, n-a mai avut bani să-şi plătească şi traducătorii.

Era atunci, în 1992, un moment când spiritul civic se înfiripa din nimic, când se puneau primele cărămizi la edificiul democraţiei şi al drepturilor omului. Memoriile lui Andrei Saharov erau mai mult decât binevenite. Întreprinzătorul Liiceanu le-a pus însă în balanţă cu… profitul editurii. Şi profitul a atârnat mai greu.

Uitaţi-vă la intervenţiile lui Gabriel Liiceanu pe Contributors.ro. Niciodată nu coboară la nivelul comentatorilor, aşa cum face bunăoară Vladimir Tismăneanu. Scrie, trimite şi rămâne departe, sus, în tagma selectă şi desigur restrânsă a „boierilor minţii”, vorba lui Sorin Adam Matei. Îmi aduc aminte cum erau sfătuiţi colaboratorii editurii Humanitas să-şi prezinte eventualele propuneri de cărţi: obligatoriu în formă tipărită, dacă îmi aduc bine aminte. „În schimb, dacă sunteţi Patapievici sau Cărtărescu”, se spunea în continuare în invitaţia de pe situl editurii, „ei bine, atunci le puteţi prezenta şi în formă electronică”! Indicaţia probabil că a dispărut între timp de pe situl editurii. Elitismul însă continuă nesmintit. De fapt, domnul Liiceanu nu doreşte decât să se audă vorbind. Finalitatea intervenţiilor sale nu pare să conteze prea mult. Comparaţi cu textele simple, pragmatice, succinte, de maximă coerenţă şi mai ales convingătoare ale lui Andrei Cornea. E o plăcere să le citeşti. Pe când pe Contributors.ro, precum spunea un comentator: vorbe, vorbe. Şi, aş adăuga eu, un spot publicitar de mare întindere şi de mare succes, avându-l în prim-plan pe filozoful Gabriel Liiceanu.

Pluralul românesc în faţa camerelor Televiziunii

Iată o reporteriţă de la Televiziunea X într‑o piaţă bucureşteană (dar ar putea fi la fel de bine o piaţă ieşeană sau craioveană sau piteşteană etc.). „Cum vă descurcaţi cu banii?” vine întrebarea adresată unei pensionare. „Foarte greu ne descurcăm! răspunde pensionara. Nu ne ajunge pentru un trai decent! Trebuie să mai cumpărăm şi medicamente! În fiecare lună cheltuim mai mult de jumătate din pensie pentru medicamente! Nu, nu ne ajunge! Foarte greu! Foarte greu!”

Sau: o reporteriţă de la Televiziunea Y la un pelerinaj religios (ar putea fi, de pildă, la Iaşi sau în oricare alt oraş; dar mai ales la Iaşi); o coadă de sute de metri, vegheată de jandarmi: credincioşii aşteaptă cuminţi să le vină rândul să sărute moaştele sfântului S. „De când sunteţi aici?” vine întrebarea adresată unei babe credincioase (nevoie–mare). „De aseară suntem aicea, maică. Am stat toată noaptea!” „Şi cum v‑aţi odihnit?” „Păi nu ne‑am prea odihnit, ce să zic.” „Ce aşteptaţi de la moaştele sfântului S?” „Aşteptăm să ne ajute; să ne ierte Dumnezeu păcatele; să ne ajute să ne facem bine, că suntem bolnavi!”

M‑a amuzat dintotdeauna această tendinţă a românului standard de a răspunde nu numai în numele său ci şi, sau mai ales, al altora atunci când reporterul TV îi adresează o întrebare, indiferent din ce domeniu ar fi ancheta în curs. M‑a amuzat, sau m‑a întristat?… Noi suntem/nu suntem; noi facem; noi dregem… Practic, nimeni nu răspunde în numele său, personal, atunci când microfonul i se apropie la o palmă de gură, iar, la doi paşi distanţă, camera îl aţinteşte cu obiectivu‑i rece şi nemilos.

M‑am întrebat deseori care ar putea fi explicaţia acestui invariabil plural. Să‑i zic de solidaritate? Să‑i zic de sfioşenie? De smerenie? Sau, dimpotrivă, de infatuare, în sensul că, în faţa camerei TV, tot românul devine brusc purtătorul de cuvânt — îndrituit — al unei întregi categorii sociale din care crede, sau simte, că face parte (cu brio!).

Explicaţia este însă, cred, alta. Şi anume teama ancestrală de asumare a unei identităţi personale. Şi, prin ricoşeu, a unei acţiuni personale… Cum, când Televiziunea (nu o televiziune!) stă cu camera aţintită asupra lui, şi îl vede, nu‑i aşa? o Ţară întreagă, el să răspundă ce crede sau ce simte sau ce i se întâmplă lui (sau ei) personal?! Başca că românul (sau românca) standard nu are voie să spună ce simte sau crede sau i se întâmplă, ci ceea ce ştie că se aşteaptă de la el/ea; ceea ce o Ţară întreagă aşteptă să audă. Vai, răspunderea e mare! Cine‑i el/ea, să şi‑o asume!

Liberalii ar avea motive serioase să fie îngrijoraţi. Pentru că chiar şi atunci când primesc voturi de la populaţie, niciodată, dar absolut niciodată nu doctrina lor este cea care atrage voturi. Ci ceea ce liberalii promit că vor da. Asta, în ipoteza că le‑ar păsa câtă priză are în popor doctrina lor liberală. Ceea ce, să fim bine înţeleşi, nu este cazul.

Tutuiala la români. Tu-ul multifuncţional

Dumneavoastră… dumneata… matale… mata… tu (ş.a.m.d.) — un univers întreg de apelative marchează, ba chiar stabileşte o încrengătură complicată de raporturi între cetăţenii României de astăzi şi dintotdeauna. O lume întreagă de ierarhii, orgolii, linguşeli, comenzi, resemnări, ba chiar şi revolte (mocnite), pe care unui străin care ia contact cu realităţile româneşti i-ar fi de bună seamă greu s-o desluşească.

Tutuiala publicitară
Am primit acum ceva timp, într-un singur plic, două scrisori de la o companie de telefonie. Una dintre scrisori, semnată „Echipa”, mi se adresa cu „[Compania] face acum primul pas, numai pentru tine!” Cea de-a doua scrisoare, semnată de directorul general, anunţa „primul pas pe care-l facem către dumneavoastră”.
Primul mod de adresare — dintre cele de mai sus — este un fel de tu publicitar, impersonal, de la Echipă (văzută ca anonimă chiar şi reprezentată de o singură persoană) la individ, menit să sugereze că Echipa este atât de apropiată de client, încât acesta din urmă este primit cu braţele deschise „în familie”! Şi că pentru el compania este un club ultra-select de care nu va regreta că s-a ataşat! Nu mă îndoiesc că managementul companiei a făcut studii de comunicare din care să fi reieşit că clientul standard arde de nerăbdare să devină membru al clubului ultra-select al companiei. Se poartă. Nu practică oare companiile team–building-ul? De ce n-ar fi şi un team–building sui generis, extins, în care să fie cooptat şi clientul? Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, într-una din emisiunile „Altfel” de la postul Realitatea TV, s-au arătat contrariaţi de această bătaie pe burtă între companie şi client, nouă în peisajul publicităţii româneşti, ale cărei rădăcini nu şi le puteau explica.

Pesemne însă că aceleaşi studii arată că pe lângă clienţii câştigaţi cu tutuiala publicitară, există şi alţii, mai tradiţionalişti, ne-standard, să spunem (e.g. Liiceanu & Pleşu), care, acceptând şi ei serviciile companiilor, preferă totuşi adresarea tradiţională, de bună-creştere, cu dumneavoastră, venind de la o persoană de rang înalt (director general, să zicem). De ce şi-ar asuma compania riscul să-i piardă printr-un exces de familiarism? Dar dacă numărul lor nu-i de neglijat?

Rămâne de văzut cum se vor aşeza lucrurile. Ce va prevala în final: cultura tradiţională românească sau noua cultură trendy, à l’americaine? Cine ştie, poate că la un moment dat se va isca un curent retro!

Tutuiala seniorială
E un fapt general acceptat în cultura românească: adulţii/vârstnicii li se adresează celor tineri (mai tineri) cu tu, în timp ce tinerii li se adresează celor dintâi cu dumneavoastră. Chiar şi atunci când nu se cunosc nemijlocit. S-ar putea pune întrebarea: Până la ce diferenţă de vârstă este aplicabilă „regula”? În mod cert însă, întrebarea nu-i de natură să stârnească preocupare. Ar mai fi apoi întrebarea: Care este vârsta maximă a celui mai tânăr începând de la care „regula” ar trebui să înceteze să se aplice? Răspunsul este şi de astă dată simplu: de la caz la caz.
În ce mă priveşte, la serviciu am evitat pe cât posibil tutuiala. Până la o limită — pe măsură ce în institut soseau, angajaţi, noi şi noi promoţii — la care începeam să apar în propriii ochi drept caraghios, mai catolic decât papa. De! nu te poţi sustrage la nesfârşit „culturii” viguroase a tutuielii!
Am avut însă tineri colegi care, de departe fără a pretinde reciprocitate, mi-au cerut să-i tutuiesc. Şi, într-un fel, i-am înţeles. La rândul meu, n-aş concepe ca fostul meu profesor de matematică din liceu, şi diriginte (care trăieşte încă şi are 93 de ani!), să mi se adreseze cu dumneavoastră, tot aşa cum n-aş fi conceput nici ca ceilalţi profesori, atâta vreme cât au trăit, să mi se fi adresat cu dumneavoastră. Mie, celui devenit între timp matur/vârstnic.

Tutuiala ciocoiască
Ginerele unui prieten de-al meu şi-a început cariera de inginer la o firmă relativ bine situată pe emergenta piaţă liberă românească. Unde a fost angajat la intervenţia soţiei prietenului, adică a soacrei sale. I s-a dat, pentru început, un salariu bunicel, era la locul lui şi respectuos cu socrii, locuia în casa lor, se întorcea înfometat de la serviciu, i se punea demâncare în farfurie, la sfârşit spunea Mulţumesc pentru masă, mamă, li se adresa cu dumneavoastră: dumneavoastră, tată, dumneavoastră, mamă… Apoi i s-a mai mărit salariul, drept care a început să-l tutuiască pe socru-său. La următoarea mărire de salariu a început să mă tutuiască şi pe mine; probabil în calitate de prieten al socrului său, aşa, de dragul nediscriminării. Soacrei sale încă i se mai adresa în acel moment cu dumneavoastră; la fel şi soţiei mele; că de! erau doamne. Apoi şi-a găsit de lucru la o firmă străină, cu un salariu de manager. Şi odată cu asta nimeni în jurul său n-a mai meritat apelativul dumneavoastră. Omul se ajunsese. Dar adevărata prosperitate probabil că abia urmează. Mai durează până se va aşeza într-un jilţ poleit cu aur şi se va uita la ceilalţi ca la nişte gângănii, precum Gigi Becali.

Tutuiala ciocoiască nu-i legată însă strict de avuţie. O practicau şi nomenclaturiştii regimului comunist. Şi, cu siguranţă, ai oricărui regim dictatorial. Ca şi grupurile mafiote de pretutindeni.
Întâmplarea a făcut să-l cunosc pe Ion Iliescu în calitate de director al Editurii Tehnice, prin ’85, unde am publicat, la finalul „cunoştinţei” noastre, o carte de ştiinţă, chiar în vara lui ’89. A început, fireşte, prin a mi se adresa cu dumneavoastră, apoi, foarte rapid a dat-o pe mata, sfârşind prin a mă tutui. Deşi nu-i mai în vârstă decât mine cu mai mult de opt ani; sau pe-acolo.
Fenomenul nu era nou pentru mine. Printre altele, aveam s-o aud şi pe Ana Blandiana amuzându-se peste ceva vreme cu faptul că fusese tutuită de Silviu Brucan pe vremea când o curta să accepte să se alăture grupului nou-instalat la putere, pe la începuturi, imediat după decembrie ’89, când încă acel grup trăia cu senzaţia că l-ar avantaja să capete un plus de legitimitate prin cooptarea unor figuri proeminente/disidente din timpul vechiului regim. (În treacăt fie zis, ulterior n-au mai simţit această nevoie. Chiar deloc.) Statutul ei de poetă de prestigiu în România nu l-a împiedicat pe bătrânul tartor (fost) comunist să marcheze, prin particula magică tu, distanţa dintre cel slab (în sens simili-mafiot) şi adevăratul deţinător al Puterii.
Căci în ultimă instanţă, ceea ce contează în raportul de „subordonare” de la tutuitor la tutuit este puterea. Indiferent că i-o conferă banul sau poziţia în nomenclatură.

Tutuiala ierarhică
De prisos să mai adaug că tutuiala ierarhică se încadrează în aceeaşi categorie ce are drept sursă puterea. Reală sau iluzorie. Dar — important — acceptată de ambele „părţi”. Nu ştiu cum mai stau lucrurile în armata actuală (compatibilă cu NATO!), ca să mă limitez la un singur exemplu. Dar îmi amintesc perfect, cu prilejul concentrărilor (abuzive) de odinioară, cum se adresau ofiţerii unul altuia. Era de-ajuns o diferenţă de o singură stea pe epolet, şi colonelul i se adresa locotenent-colonelului cu tu, în timp ce acesta din urmă i se adresa celui dintâi cu dumneavoastră. Fără ca vreunuia să i se pară ceva nefiresc. Şi totuşi era al dracului de nefiresc!

Tutuiala mârlănească
Nu vorbim aici de tutuiala între persoane, îndeosebi tinere, de aceeaşi vârstă sau de vârste apropiate, între care tutuiala are perfectă legitimitate. Observaţi însă incidentele de prin mijloacele de transport în comun. Puteţi auzi destul de frecvent (indiferent de vârstă): Vreţi dumneavoastră să vă deplasaţi puţin mai înainte, mai este ceva loc acolo la mijloc… Du-te dumneata acolo dacă ţi se pare că-i loc, eu trebuie să cobor la prima staţie!… Dacă ai avea mata un pic de educaţie n-ai vorbi aşa!… Educaţie, auzi la el! Bine că ai tu educaţie!… Gradaţia către degradarea relaţiilor, la români, este incredibil de abruptă. Unii spun: temperament latin. Eu îi spun mârlănie.
Este limpede că, departe de universalul you din spaţiul anglo-saxon (deşi chiar şi acolo există nuanţe — perceptibile), tu-ul neaoş este, cu excepţiile de rigoare de la începutul paragrafului, vădit şi apăsat depreciativ. De aceea mi se pare că mârlănia, exprimată prin tutuială (dar şi prin nenumărate alte ingrediente) este la ea acasă pe aşa-zisele forumuri de pe Net. Iată o mostră:

theMask [fiindcă aşa se prezintă forumiştii în majoritatea zdrobitoare a cazurilor: A! dacă o dăm anonimă, atunci da, semnez şi eu!] îl apostrofează pe Dinu Patriciu: Hai sik tir Dinule, nu mai poţi tu de grija ţărişoarei tale dragi! De aia ai vândut Rompetrolul la ruşi (în spatele Kazmunai sunt ruşii, kazahii sunt nişte marionete). Tu n-ai decât grija ta şi a progeniturilor tale, Păturiciule!

Las la o parte miezul „dezbaterii” şi anume că este foarte puţin plauzibilă pretenţia lui Dinu Patriciu că îşi doreşte spargerea monopolului Romgaz „din dragoste de ţară”. Încerc doar să-mi imaginez în ce măsură i s-ar mai adresa „viteazul” theMask pe acelaşi ton lui D.P. dacă s-ar afla faţă în faţă. Fiindcă mi se pare de neacceptat ca bătaia pe burtă să se justifice doar prin anonimatul preopinenţilor şi prin distanţa dintre ei. Inclusiv fizică. Şi sunt pline forumurile de asemenea „viteji”. La fel stau lucrurile şi în relaţiile „interne” dintre forumişti. Orice încercare de a institui un dialog civilizat se ciocneşte invariabil (cu infime excepţii) de tutuiala mârlănească. Atâta vreme cât tu-ul autohton este, în mod indubitabil, în context, depreciativ, nu mă va convinge nimeni că pe Net el are altă coloratură. Şi nu mă va putea convinge nimeni că se comunică mai bine via tu, aşa cum par să sugereze unii, chiar şi atunci când nu sunt animaţi de intenţia de a-şi înjosi interlocutorul ci doar de a înlătura, să zicem, tradiţionalul tu seniorial.

Actualizare 15 feb. 2008, ora 19. Uitaţi-vă la Andrei Gheorghe (Realitatea TV) cum bate oraşele patriei în campania lor de eliminare a taxei auto de primă înmatriculare, priveşte cu o încruntare inchizitorială drept în „ochiul” camerei şi, cu o poză de tribun al poporului, se adresează publicului: Voi trebuie să vă obţineţi drepturile!
Voi nu este pluralul de politeţe. Ci dumneavoastră. Dar Andrei Gheorghe, în mitocănia sa iremediabilă, se preface că nu ştie asta. Probabil că aşa se câştigă audienţă la Realitatea TV.

%d blogeri au apreciat asta: