Category Archives: Medicina românească

Pile în sistemul medical românesc

Pile, aroganţă şi dispreţ!

Se vorbeşte în aceste zile, insistent, de nereguli în domeniul transplanturilor de organe, în particular de absenţa unei liste de priorităţi pentru transplantul renal. Iată ce transmite postul de televiziune Digi 24.

lucan-regina-suedieiReporterul întreabă: Sunt suspiciuni de-a lungul vremii, inclusiv pentru Alexandru Arşinel sau Victor Socaciu?
Profesorul Mihai Lucan, şeful Secţiei de Transplant din cadrul Institutului Clinic de Urologie și Transplant Renal Cluj, răspunde: Păi da’ sunt suspiciuni că regina Suediei are amant un negru. Poţi să te iei după toate suspiciunile?

Replica doctorului Lucan mi se pare o probă de nesimţire. Dar hihăiala indecentă a doctorului Irinel Popescu, aflat alături, pe mine unul mă umileşte. Apropo, acesta din urmă tocmai a fost chemat la DNA pentru suspiciuni de abuz în serviciu… Suspiciuni? Păi doctorul Popescu ar putea da şi acolo replica colegului său Lucan, cea cu regina Suediei.

Unii poate vor spune: Bun, dar aceşti oameni sunt somităţi medicale. Eu aş spune mai degrabă: Poate că sunt (până la proba contrară), da, dar somităţi grevate de suspiciuni morale şi/sau penale. Chiar şi de condamnări. Şi-l închipuie cineva pe doctorul Christian Barnard condamnat pentru favorizarea infractorului sau pentru alte matrapazlâcuri, aşa cum a fost Şerban Brădişteanu, realizatorul primului transplant de inimă din România?

Anunțuri

Piaţa medicamentelor, o piaţă liberă, cu restricţii

Deşi nu sunt afectat direct (dar oricând aş putea fi, şi oricine ar putea fi, în orice moment), am luat cunoştinţă cu stupoare de dispariţia de pe piaţă, din motive comerciale, a unor medicamente esenţiale.

Filozofia pieţei medicamentelor este, din câte îmi dau seama, cea a pieţei libere, specifică oricărei economii de piaţă, dar, spre deosebire de alte produse, cu anumite restricţii. De exemplu, scoaterea unui medicament de pe piaţă trebuie notificată cu 12 luni înainte. Vin şi adaug (ca un ne-economist ce sunt): dacă tot este o piaţă cu restricţii — absolut justificat, având în vedere că este în joc sănătatea şi viaţa oamenilor — de ce nu s-ar merge cu restricţiile mai departe? De exemplu, dacă un producător decide să iasă de pe piaţă cu anumite medicamente, din motive comerciale, atunci să fie scos de pe piaţă, prin lege, de tot.

Am trimis textul de mai sus Ministerului Sănătăţii.

Să-ţi răspundă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate? Ţi-ai găsit!

În România şansa ca o petiţie online către una din autorităţile statului să fie luată în seamă este comparabilă cu cea a găsirii unui bileţel strecurat într-o sticlă goală de către un naufragiat pe o insulă pustie, şi aruncată în valurile Oceanului. D-apoi şi să mai şi primească răspuns!

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu face excepţie. Dimpotrivă.

Unde sunt gratuităţile şi prioritatea serviciilor medicale pentru beneficiarii Legii 189/2000?

Am încercat în primăvara acestui an un dialog cu serviciul intitulat, pompos, „Relaţii cu Asiguraţii, Presă şi Purtător de Cuvânt”. Doream să fiu informat despre gratuităţile acordate beneficiarilor Legii 189/2000 (persecutaţi etnic, refugiaţi etc. — vezi şi „Legea 189/2000 şi contribuţia la sistemul de asigurări sociale de sănătate (CASS)” Nu de alta, dar fostul meu medic de familie, când i-am amintit de gratuitate şi de prioritate, mi-a râs în nas.

Legea 189/2000 conţine, la art. 5, lit. a, următoarea prevedere:

Persoanele prevăzute la art. 1 si 3 vor beneficia de prevederile prezentei ordonanţe cu începere de la data de 1 a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea şi de următoarele drepturi:

a) asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor.

Am trimis deci CNAS mesajul de mai jos, pe adresa: relpubl1@casan.ro.

Bună ziua.
Sunt beneficiar al Legii 189/2000, prin Hotărârea (…) a Casei de Pensii Mun. Bucureşti, şi, desigur, asigurat CNAS. Am beneficiat până acum în mod regulat de gratuitate la medicamente. Legea mai sus menţionată prevede însă şi gratuitatea serviciilor medicale. Cum Legea nu dă amănunte în acest sens, iar cheltuielile mele cu serviciile medicale au fost importante în tot acest interval, apelez la dv. pentru a face cuvenita precizare: la care anume servicii medicale şi în ce condiţii am dreptul la servicii medicale gratuite.
Mulţumesc.

Mesajul a fost expediat pe 19 martie 2015. Niciun răspuns. Aşa că am tot ţinut-o în expedieri. Pe 27 aprilie îl trimiteam pentru a şasea oară! Între timp am făcut o reclamaţie şi la preşedintele CNAS. De asemenea fără niciun răspuns!

Pe 29 aprilie primeam mesajul (semnat George Pantilimon):

Buna ziua,
Aveti dreptul la gratuitatea tuturor serviciilor medicale cuprinse in pachetele de baza pe domenii de asistenta sanitara asa cum sunt enumerate in HG.400/2014 pentru aprobarea contractului cadru pentru anii 2014-2015 si pentru care nu este facuta vre-o alta precizare priviind achitarea unor sume de bani.
http://www.cnas.ro/national-page/hotarare-nr-400.html
Serviciul Relatii cu Asiguratii, Presa si Purtator de Cuvant”

Ce observăm? Că răspunsul mă trimite la o hotărâre de guvern şi la contractul-cadru pentru 2014–2015 şi la un sit web: http://www.cnas.ro/national-page/hotarare-nr-400.html.

Ştiţi cum arată respectivul contract-cadru? Are 64 de pagini şi nicio referire la legea 189/2000. Singura referire la „legi speciale”, unde pot presupune că mă încadrez ca beneficiar al legii 189/2000, este cea din art. 21, alin. (1):

Pentru categoriile de persoane prevăzute în legi speciale, casele de asigurări de sănătate decontează serviciile medicale furnizate prevăzute în pachetul de servicii medicale de bază, în condiţiile prevăzute în norme, cu respectarea prevederilor art. 213 lit. c) şi d) din Legea 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Cu alte cuvinte, după ce că eram trimis să caut într-un document de 64 de pagini, trebuia apoi să mai scotocesc şi în Legea 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare! Treabă de consultant juridic, pe care domnul de la „Relaţii cu Asiguraţii etc.”, pre numele său GEORGE PANTILIMON, îmi sugera indirect că ar trebui să-l plătesc.

Gratuităţile şi prioritatea prevăzute de Legea 189/2000: praf în ochi!
Vasile Ciurchea
Drept care, i-am trimis, în replică, pe 29 aprilie, mesajul de mai jos.

Buna ziua.

In documentul indicat de dv. nu exista nicio referire la legea 189/2000. Cum HG 400/2014 îi are in vedere pe toti asiguratii din sistemul national de sanatate, deduc ca prevederea din respectiva lege este litera moarta. Altfel spus, praf in ochi: ca beneficiar al Legii 189/2000 nu beneficiez de niciunul din avantajele din domeniul medical prevazute acolo: servicii medicale gratuite si cu prioritate etc. Cred ca va este clar (sau ar trebui sa va fie) ca legiuitorul, atunci cand a prevazut beneficiile mentionate, nu putea sa le enumere in detaliu. Era de datoria CNAS sa o faca. Si nu a facut-o.

Asadar, pentru a catadicsi sa raspundeti in doua banale fraze la o intrebare simpla, a fost nevoie de 40 de zile si de numeroase reveniri. Inclusiv de reclamatie la presedintele Casei. Ma asteptam deci sa incepeti mesajul cu scuze! Nu degeaba toata lumea e ingrozita si dezgustata de birocratia din Romania si de nesimtirea functionarilor publici! (…)

Sa va fie rusine!

Neavând bani pentru consultant juridic, m-am plâns pentru a doua oară preşedintelui CNAS, de astă dată referindu-mă la conţinutul răspunsului dat de dl Pantilimon. Tot pe 29 aprilie. Şi tot fără niciun răspuns.

Rămâne de văzut care este calea cea mai potrivită de combatere a nesimţirii CNAS: Secretariatul General al Guvernului, Preşedinţia României, Comisia de Abuzuri a Camerei Deputaţilor, sau cine ştie ce altă variantă.

Completare. Hotărârea nr. 400 din 13 mai 2014 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2014–2015, conţine, la art. 20, alin (1), următoarea prevedere.

Pentru categoriile de persoane prevăzute în legi speciale, care beneficiază de asistenţă medicală gratuită suportată din Fond, în condiţiile stabilite de reglementările legale în vigoare, casele de asigurări de sănătate decontează suma aferentă serviciilor medicale furnizate prevăzute în pachetul de servicii medicale de bază, care cuprinde atât contravaloarea serviciilor medicale acordate oricărui asigurat, cât şi suma aferentă contribuţiei personale prevăzute pentru unele servicii medicale ca obligaţie de plată pentru asigurat, în condiţiile prevăzute în norme.

Aşadar, „casele de sănătate” decontează contravaloarea serviciilor medicale acordate oricărui asigurat, plus partea din cost care i-ar reveni asiguratului dacă n-ar fi „special”.

Întrebările sunt două: 1) Care anume servicii medicale intră în categoria la care se referă prevederea de mai sus; căci sigur nu intră toate. Şi mai ales: 2) Casele de sănătate ştiu de această prevedere; şi, dacă ştiu, se conformează?

Medicina românească, între incompetenţă, indolenţă, corupţie şi cinism (VI)

Consultaţie necesară vs. consultaţie „economică”

Fie-mi permis ca în acest episod al „serialului” meu să nu dau nume. Din motive diverse.

Iată mai jos câteva cazuri reale.

Consultaţia cu trimitere de la medicul de familie este gratuită. Investigaţia imagistică, nu. Drept care doctorul gastroenterolog (de la cabinetul privat) merge la ţintă fără multe ocolişuri. Întrucât pacienţii, în sala de aşteptare, sunt mulţi la număr şi el n-are timp de pierdut.

„Deci, ca să rezumăm, zice, dumneavoastră aţi slăbit trei kilograme în ultimele două luni, aveţi eructaţii, stomacul la palpare se prezintă încordat, toate drumurile duc la stomac! Când facem endoscopia? Miercuri e bine?”

Nu că investigaţia imagistică n-ar fi necesară. Dar graba medicului gastroenterolog mi se pare suspectă.

Sau:

Doctorul gastroenterolog (tot de la cabinetul privat) palpează abdomenul urmând grăbit (tot datorită pacienţilor care stau şi aşteaptă pe hol) traseul colonului. Deodată se opreşte într-un loc, sub stomac, şi ridică privirea, edificat precum Sherlock Holmes, în tovărăşia doctorului Watson, la descoperirea indiciului capital:

„Aici e!”

Pacientul (adică eu) tresare speriat:

„Ce anume?”

Doctorul–Sherlock–Holmes grăieşte sever şi cuvântul său sună ca o ameninţare învăluită într-un mister îndulcit atât cât trebuie:

„Nu ştiu! Vedem joi-dimineaţă la colonoscopie!”

Încă o dată: nu că investigaţia imagistică n-ar fi necesară. O colonoscopie o dată la patru sau cinci ani este, vorba americanului, strongly recommended. Dar graba medicului gastroenterolog e suspectă: discuţie cu bolnavul redusă la minim → palpare → sondare: un–doi!

Sau:

Doctorul gastroenterolog (de la cabinetul privat, după orele de program la spitalul de stat) zice:

„Ştiţi, în situaţii ca a dumneavoastră, în Occident vi s-ar recomanda un tratament după protocolul bolii dumneavoastră bănuite. Şi abia după aceea, dacă tratamentul nu dă rezultate, se trece la pasul următor: investigaţie imagistică, respectiv endoscopie. Asta, pentru că investigaţia imagistică este acolo [în Occident — n.a.] foarte scumpă. Eu însă vă propun să veniţi la mine la spital, marţi pe la ora unsprezece. Acolo avem endoscop [care îi aparţine nu lui ci spitalului, adică statului — n.a.] şi vedem numaidecât despre ce e vorba. Nu vă faceţi griji, intră în preţul consultaţiei [iar aparatura intră în dotarea spitalului integrat în sistemul public de sănătate — n.a.].”

Sau (completez aici o relatare anterioară):

Medicul neurolog (de la o cunoscută reţea privată) face supoziţii (după chiar primele câteva cuvinte schimbate între medic şi pacient) cu privire la cauza ameţelilor pentru care am venit la consultaţie:

„Ar putea fi vorba de metastaze la coloana vertebrală.”

Vă daţi seama! Alţii aşteaptă până la confirmarea deplină a diagnosticului înainte de a-şi copleşi pacientul cu un asemenea „verdict” întunecat. El, neurologul, nu! El e altfel! El începe cu presupunerea cea mai neagră. De ce? Ca să-şi determine pacientul să accepte, în disperare, investigaţii contra cost (şi ce cost! — dar în opinia neurologului, avantajoase pentru pacient) la un centru privat — culmea, altul decât cel pentru care lucrează la momentul consultaţiei.

Cele de mai sus ar putea fi părerea mea personală, iar eu aş putea trece drept suspicios.

Doctorul cardiolog la care m-am prezentat îmi dă însă confirmarea că am intuit corect. După ce îi expun datele esenţiale ale suferinţei mele, se miră foarte tare când îi spun că am fost trimis să mi se facă coronarografie.

„Cine v-a trimis şi de ce? Aţi avut dureri în piept? Coronarografia se face numai cu o motivaţie foarte serioasă!” Şi adaugă: „Ştiţi, trebuie să mă lămuresc. Dumneavoastră aţi fost trimis la o clinică privată. Aceea funcţionează pe principii economice. Eu trebuie să mă lămuresc dacă vi s-a făcut coronarografie din motive economice, sau fiindcă a fost necesar.”

E un doctor reputat, cu multă experienţă. Părerea lui cântăreşte greu. Deşi la rândul său privat (după orele de program în sistemul public), i-ar conveni să-mi încarce nota de plată. Dar n-o face. Drept care îi dau credit.

Atenţie deci: Privatizarea în sistemul public de sănătate va trebui să ţină seama de faptul că tentaţia investigaţiilor costisitoare în exces, în beneficiul sistemului de sănătate privat, îl împovărează pe pacient. Şi, odată cu el, sistemul public de sănătate.

Medicina românească, între incompetenţă, indolenţă, corupţie şi cinism (V)

Cine eliberează reţeta la externarea din spital: ping-pong iresponsabil între spital şi medicul de familie

După un infarct miocardic acut şi implantarea unui stent, părăsesc Institutul de Cardiologie „C.C. Iliescu” Fundeni, Secţia Cardiologie 2, în mână cu un bilet de ieşire din spital, care este totodată şi scrisoare medicală către medicul de familie. Biletul–scrisoare conţine, evident, o serie de recomandări privind regimul de viaţă pe care va trebui să-l urmez, inclusiv medicaţia pentru perioada următoare. La externare, întreb: „Cine îmi dă reţeta cu medicamentele compensate, dumneavoastră sau medicul de familie?” Mi se răspunde: „Medicul de familie, bineînţeles!” Sun la cabinetul medicului de familie, doctoriţa Daniela Cosmina Mariş. Asistenta îmi răspunde cu toată convingerea (şi cu amabilitatea deja bine cunoscută): „Nu! Pentru primele 30 de zile spitalul trebuia să vă elibereze reţeta.” Şi îmi dă şi o explicaţie: „Spitalul vă pasează pentru că vor să facă economie. Ştiţi, formularele de reţetă costă!”

Intuiesc de pe-acum un ping-pong între cele două entităţi medicale. Pulsul deja începe să-mi crească: atenţie, sunt la două săptămâni după un infarct miocardic! N-am voie să mă enervez! Drept care sun la tel-verde de pe situl Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, 0800 800 950, şi pun aceeaşi întrebare. O voce bărbătească, fermă, aproape indignată, îmi răspunde: „Bineînţeles că medicul de familie trebuie să vă dea reţeta! Păi ei cu ce se mai ocupă? Nu vrea să vă dea? Cereţi-i să mă sune şi îi explic eu care îi sunt îndatoririle!” Înarmat cu un argument în plus (între timp studiasem şi pasajele respective din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii), mă duc la cabinetul medicului de familie ferm hotărât să-i cer să-mi precizeze în scris motivul pentru care refuză să-mi elibereze reţeta. Doctoriţa, în generozitatea ei hippocratică, face chiar mai mult pentru mine! Îmi dă un bilet adresat medicului specialist de la Fundeni. Iată cum sună biletul:

„În atenţia dlui Dr. Bostan Ion
Medic Specialist Cardiolog
În concordanţă cu prevederile Co–Ca [Contract–cadru] 2011–2012, vă rog să eliberaţi rp compensat pacientului … (CNP …) conform cu Biletul de ieşire din spital, întrucât medicul de familie poate elibera această medicaţie doar după 30 zile de la externarea pacientului, în caz contrar riscând penalizări de la Casa de Asigurări.
Cu stimă, Dr. Daniela Mariş
05.04.2012.”

Totuşi, până la Spitalul Fundeni e cale lungă. Aşa că înainte de a o porni la drum, ca să mă asigur, prefer s-o sun pe sora-şefă de la secţia Cardiologie 2. Îmi răspunde: „Pentru un singur medicament trebuia să vă eliberăm noi reţetă compensată. Plavix. A fost o scăpare a rezidentei care s-a ocupat de redactarea biletului de externare. În rest, e treaba medicului de familie!”

Lucrurile încep să fie clare: singura soluţie este schimbarea medicului de familie. Ceea ce şi fac, prompt. Şi am noroc. Nimeresc peste un tânăr medic, Mihnea Saidel, pentru care jurământul lui Hippocrate primează faţă de „riscul de a fi penalizat” de CNAS. În mai puţin de două ore sunt din nou acasă, cu toate medicamentele prescrise.

Ce spune legea?

Iată un extras, cu precizarea că ultimele modificări — Modificări în Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011–2012 — nu schimbă cu nimic prevederile în discuţie din prezentul comentariu:

4. Obligaţiile furnizorilor de servicii medicale din asistenţa medicală primară şi ale caselor de asigurări de sănătate

Art. 32. În relaţiile contractuale cu casele de asigurări de sănătate, pe lângă obligaţiile generale prevăzute la art. 14, furnizorii de servicii medicale în asistenţa medicală primară au următoarele obligaţii:

(…)

h) să prescrie medicamente cu sau fără contribuţie personală şi după caz, unele materiale sanitare, precum şi investigaţii paraclinice numai ca o consecinţă a actului medical propriu. Excepţie fac situaţiile în care pacientul urmează o schemă de tratament stabilită pentru o perioadă mai mare de 30 de zile calendaristice, iniţiată de către medicul de specialitate aflat în relaţie contractuală cu casa de asigurări de sănătate, prin prescrierea primei reţete pentru medicamente cu sau fără contribuţie personală şi, după caz, pentru unele materiale sanitare, precum şi situaţiile în care medicul de familie prescrie medicamente la recomandarea medicului de medicina muncii. Pentru aceste cazuri, medicul de specialitate din ambulatoriu sau la externarea din spital, precum şi medicul de medicina muncii, este obligat să comunice recomandările formulate, folosind exclusiv formularul tipizat de scrisoare medicală, al cărui model este stabilit prin norme. Pentru persoanele care se încadrează în «Programul pentru compensarea în procent de 90% a preţului de referinţă al medicamentelor acordate pensionarilor cu venituri realizate numai din pensii de până la 700 lei/lună», medicul de familie prescrie medicamentele recomandate de către alţi medici aflaţi în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, numai dacă acestea au fost comunicate pe baza scrisorii medicale; în situaţia în care medicul de familie prescrie medicamente cu şi fără contribuţie personală la recomandarea altor medici, conform celor de mai sus, responsabilitatea prescrierii revine exclusiv medicului/ medicilor care a/ au indicat tratamentul.”

Ce constatăm? Că legea face într-adevăr referire la o perioadă de 30 de zile, „iniţiată [subl. mea] de către medicul de specialitate aflat în relaţie contractuală cu casa de asigurări de sănătate, prin prescrierea primei reţete pentru medicamente [subl. mea]”. O interpretare posibilă ar fi aceasta: Este evident că o schemă de tratament pe termen lung (pe o perioadă de mai mult de 30 de zile) nu poate fi materializată printr-o reţetă pe termen la fel de lung ca şi schema de tratament. De ce? Pentru simplul motiv că medicaţia prescrisă se poate modifica în funcţie de evoluţia bolii, de unele efecte colaterale ale medicamentelor, constatate în timp, chiar şi de apariţia pe piaţă a unor medicamente noi şi mai eficace. Etc. De aceea, medicul specialist iniţiază (i.e. începe) o prescriere pe doar 30 de zile. Nu pentru că pe această primă perioadă este obligaţia lui să elibereze reţeta compensată. De altfel, imediat mai jos se spune foarte clar că „medicul de specialitate din ambulatoriu sau la externarea din spital, precum şi medicul de medicina muncii, este obligat să comunice recomandările formulate, folosind exclusiv formularul tipizat de scrisoare medicală [subl. mea]”. Dacă ar fi în mod indubitabil obligaţia lui să elibereze reţeta compensată, atunci care ar mai fi rostul unei scrisori medicale? Adresată cui, dacă nu medicului de familie?

Pe de altă parte, interpretarea conform căreia obligaţia de a elibera prima reţetă revine medicului specialist nu poate fi nici ea exclusă.

Asta, ca să ne referim strict la termenii „tehnici” vehiculaţi în lege. Dar unde intervine în actul medical jurământul lui Hippocrate? Nicăieri? S-a pierdut pe drum, îndărătul birocraţiei şi al corespondenţei (scrise şi verbale) între cele două entităţi medicale, în detrimentul pacientului?

Să ne mai aruncăm o privire şi asupra art. 66 din aceeaşi lege:

Art. 66 (1) În relaţiile contractuale cu casele de asigurări de sănătate, pe lângă obligaţiile generale prevăzute la art. 14, unităţile sanitare cu paturi [subl. mea] sunt obligate:

a) să informeze medicul de familie al asiguratului sau, după caz, medicul de specialitate din ambulatoriu, prin scrisoare medicală transmisă direct sau prin intermediul asiguratului, cu privire la diagnosticul stabilit, controalele, investigaţiile, tratamentele efectuate şi cu privire la alte informaţii referitoare la starea de sănătate a asiguratului; scrisoarea medicală va fi un document tipizat care se întocmeşte în două exemplare, din care un exemplar rămâne la furnizor, iar un exemplar este transmis medicului de familie/medicului de specialitate din ambulatoriul de specialitate, direct sau prin intermediul asiguratului; să finalizeze actul medical efectuat, inclusiv prin eliberarea la externare a prescripţiei medicale pentru medicamente cu sau fără contribuţie personală [subl. mea] şi, după caz, pentru unele materiale sanitare, recomandare dispozitive medicale, respectiv eliberarea de concedii medicale pentru incapacitate temporară de muncă, atunci când concluziile examenului medical impun acest lucru (…).”

Cu alte cuvinte, pe de o parte, „medicul de specialitate din ambulatoriu [este obligat să informeze medicul de familie], prin scrisoare medicală transmisă direct sau prin intermediul asiguratului”, iar pe de altă parte este obligat „să finalizeze actul medical efectuat, inclusiv prin eliberarea la externare a prescripţiei medicale”. Pas de mai înţelege ceva!

Iar dacă legea — fie-mi îngăduita o caracterizare neacademică — este varză, atunci hai să mai contribuim şi noi, medicii de familie, cu ambiguităţi care să ne facă viaţa mai uşoară şi mai ferită de „penalităţi”! Pacientul? Dumnezeu cu mila!

Ce se întâmplă când spitalul n-are bani pentru medicamente?
O serie de medicamente necesare tratamentului, esenţiale de altfel, nu existau în dotarea spitalului Colţea. Mai miră pe cineva în România de astăzi? Drept care pentru respectivele medicamente mi-a fost scrisă o reţetă şi am fost sfătuit să mă adresez medicului de familie pentru a le putea măcar procura în regim compensat. Răspunsul doamnei doctor de familie a fost însă stupefiant: nu vă pot elibera reţetă compensată atâta vreme cât vă aflaţi internat în spital. Din nou ping-pong între spital — alt spital — şi medicul de familie. Pe spinarea (greu încercată) a pacientului. Miră pe cineva? Da. Mărturisesc că atâta cinism a întrecut puterea mea de anticipare.

O completare (din 22 octombrie 2015)
Înainte de a ajunge la Fundeni am primit îngrijiri la spitalul Colţea; despre care nu am a mă plânge; cu o singură excepţie. În timpul şederii acolo, şapte-opt zile, prin salon s-au perindat o mulţime de medici (sau medici în devenire, respectiv studenţi) cardiologi. Printre cei ce s-au perindat a fost şi un medic tânăr, poate rezident, poate deja atestat. A trecut pe acolo şi m-a văzut frunzărind nişte copii xerox după un text destinat publicului larg despre funcţionarea inimii, inclusiv despre stenturi, ceea ce mă interesa în mod deosebit întrucât ştiam că e foarte probabil să mi se pună unul. S-a oprit lângă pat şi, de la înălţimea celor doi metri cât măsura în înălţime, m-a aţintit cu o privire rece. „Mă informez”, i-am spus în chip de explicaţie, citindu-i dezaprobarea de pe chip. „Nu vă foloseşte la nimic, zice, se scriu tot felul de prostii.” „Cum aşa! l-am contrazis, e publicat de Societatea Română de Cardiologie.” „N-are importanţă. Citiţi tot felul de prostii şi după aia veniţi să ne daţi nouă lecţii! mi-a replicat tăios. Mai bine faceţi din el avioane!”

Din păcate, nu i-am reţinut numele…

De mult m-am întrebat dacă nu cumva ar fi bine ca un candidat la admiterea la medicină să treacă întâi şi întâi un test psihologic. Un test de „chemare” şi de „omenie”. Căci mulţi nechemaţi se află în rândul medicilor din România.

Medicina românească, între incompetenţă, indolenţă, corupţie şi cinism (IV)

Un bolnav spitalizat = un bolnav bun de jumulit

Discuţie cu ministrul sănătăţii Cseke Attila la TVR1 Emisiunea „Prim-plan”, luni 11 aprilie 2011, pe tema reformei sistemului medical. Ministrul spune că circa 90% din pacienţii celor 67 de spitale ce urmau să se desfiinţeze au fost externaţi cu ocazia aplicării respectivei măsuri.

Concluzia ministrului: pacienţii nu aveau de fapt nevoie de spitalizare ci erau ţinuţi în spital doar pentru a atrage, prin numărul lor, fonduri de la casele de sănătate. Altfel spus, bolnavii erau „argumentul” conducerilor spitalelor pentru menţinerea propriilor funcţii.

Concluzia mea este (fără a o contrazice pe cea a ministrului): un bolnav spitalizat poate fi jumulit mult mai bine decât unul tratat ambulatoriu.

Medicina românească, între incompetenţă, indolenţă, corupţie şi cinism (III)

Pentru ce a fost introdusă programarea la medicul de familie?

Acum un an ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, a emis Ordinul nr. 44/2010 privind aprobarea unor măsuri de eficientizare a activităţii la nivelul asistenţei medicale ambulatorii în vederea creşterii calităţii actului medical în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate. Printre acestea, programarea la medicul de familie.

Iată ce declara ministrul sănătăţii Cseke Attila scurtă vreme după emiterea ordinului:

„Noile măsuri luate de către Ministerul Sănătăţii vor creste calitatea actului medical, dar şi satisfacţia pacientului. Vrem să modificam comportamentul şi mentalitatea furnizorului de servicii medicale în ceea ce priveşte respectul pentru pacient, dar şi percepţia bolnavului faţă de condiţiile în care se realizează actul medical. Prin introducerea acestei măsuri simple de programare a serviciilor medicale va creste accesibilitatea bolnavilor la asistenţa medicală în ambulatoriu.”

Cum se „programează” afecţiunile acute?

Să luăm un caz ipotetic. Un pacient are febră 39 de grade, tuşeşte, îi curge nasul şi îl doare gâtul. Este o afecţiune acută? Este. Printre altele, pentru că poţi fi suspect de gripă, eventual de una într-o formă severă (AH1N1 etc.). Nu sună oare toate recomandările medicale, mai ales pe vreme de epidemie, în felul următor: Dacă prezentaţi simptome de gripă/viroză (şi urmează înşirarea acestora), prezentaţi-vă de urgenţă la medicul de familie?

În cazul ipotetic de mai sus te poţi prezenta la medicul de familie? Da, dar numai contra cost. Pentru că tot Cseke Attila a inventat vizita „neprogramată” la medicul de familie numai contra unei plăţi de 10 lei. Faimosul ordin 44/2010, intrat în vigoare la 1 aprilie (păcăleală?) prevede, la art. 7, următoarele excepţii:

„Fac excepţie de la prevederile prezentului ordin [cele referitoare la programare]: a) situaţiile de urgenţă medico-chirurgicală; b) cabinetele medicale care funcţionează în mediul rural, în localităţi unde, din cauza lipsei mijloacelor tehnice necesare, nu există posibilitatea efectuării programărilor telefonice sau prin oricare alte mijloace; c) serviciile medicale paraclinice recomandate bolnavilor care au consemnat pe biletul de trimitere un diagnostic prezumtiv sau cert de afecţiune acută.”

Şi a mai spus Cseke Attila:

„Sigur că am solicitat ca pacienţii să se obişnuiască să meargă la medic cu o programare prealabilă, dar asta nu înseamnă că orice persoană care ajunge la uşă trebuie respinsă de la consultaţie.”

Păi da, ministrului sănătăţii o fi solicitat. Dar în textul ordinului solicitarea sa nu are nicio încadrare.

A dorit Cseke Attila „să modifice comportamentul şi mentalitatea furnizorului de servicii medicale în ceea ce priveşte respectul pentru pacient”? Ei bine, a reuşit. Dar nu în sensul respectului. Personal, m-am convins de asta atunci când, recent, i-am solicitat medicului meu de familie (Iulian Dinu) să mă primească neprogramat deoarece aveam dureri abdominale. Vorbisem în prealabil la telefon cu asistenta, căreia încercasem să-i explic (încă nu citisem ordinul lui Cs. Att.) că nu înţeleg să plătesc pentru vizită într-o asemenea situaţie de simptome ale unei afecţiuni acute; cu atât mai mult cu cât sunt beneficiar al legii 189/2000, care prevede gratuitatea şi prioritatea asistenţei medicale pentru cei din categoria mea. Aşa că la sosirea mea doctorul de familie era la curent cu pretenţiile mele. Absurde!… M-a întâmpinat negru la faţă, cu o figură acru-iritată, n-a vrut să ştie de nicio lege 189, de niciun fel de simptom, n-avea decât o singură şi fixă idee: ordinul ministrului!… Vă doare burta!? a zis. N-aveţi decât să vă duceţi la… Nici n-a mai apucat să-mi spună unde să mă duc, atât era de indignat. Aşa că mi-am luat adio de la el şi m-am dus să-mi caut un alt medic de familie. Dar n-aş fi ajuns aici dacă nu era ordinul lui Cseke Attila.

Apropo, cine stabileşte încadrarea în categoria „urgenţe medico-chirurgicale”? Cui mă adresez dacă, în ignoranţa mea de pacient de rând, mi se pare (năzăreşte!) că sunt o asemenea urgenţă? Mă adresez serviciului de urgenţă? Se pare că nu, de vreme ce ordinul ministrului plasează situaţia printre excepţiile la regula programării, unde? Tocmai la medicul de familie!

Şi mai zice ordinul, la art. 6:

„(1) În situaţia în care bolnavul nu poate respecta, din motive justificate, data şi ora programate pentru acordarea serviciilor medicale, acesta va anunţa cabinetul medical la care a fost programat, dar nu mai târziu de ziua anterioara programării stabilite.”

Şi dacă n-o face, ce se-ntâmplă? Drept pedeapsă e tăiat de pe lista de pacienţi a medicului de familie?

Şi în continuare, acelaşi articol zice:

„(2) În situaţia în care cabinetul medical nu poate respecta, din motive justificate, data şi ora programate pentru acordarea serviciilor medicale, acesta este obligat să anunţe bolnavul în cauză, dar nu mai târziu de ziua anterioară programării stabilite.”

Şi dacă n-o face, ce se-ntâmplă? Cel mai probabil, nimic! Sistemul medical românesc merge înainte în indolenţă, incompetenţă şi cinism.

La vârsta mea, îmi amintesc cum în primii ani ai copilăriei doctorul de familie intra în casă la noi, chemat de părinţi. Zâmbetul îi lumina faţa şi parcă lumina şi întreaga locuinţă. Nici nu intra bine pe uşă, şi parcă eram deja pe jumătate vindecat. În casă intra un prieten de-al familiei… Astăzi? Ei bine, astăzi avem de-a face, în foarte multe cazuri, nu cu medici de familie ci cu funcţionari medicali. Actul medical a ajuns un act birocratic. Mai e oare nevoie să adaug „şi mercantil”?

Medicina românească, între incompetenţă, indolenţă, corupţie şi cinism (II)

Program de voie la cabinetele medicale de la Policlinica Municipală din Câmpina

Mă aflu la Câmpina şi am nevoie o consultaţie medicală de oftalmologie. Cum sunt doar rezident, nu şi domiciliat în oraş, deci nu am în localitate medic de familie care să-mi dea o trimitere, trebuie să recurg la o consultaţie plătită. După sumare investigaţii telefonice nu găsesc niciun cabinet medical particular de oftalmologie deschis, aşa că sunt nevoit să apelez la serviciile Policlinicii Municipale Câmpina, care acordă şi consultaţii cu plată. Mă înfiinţez deci la ghişeul de informaţii ca să aflu cât şi unde trebuie să plătesc. Apare prima nedumerire. Funcţionara îmi spune: Mergeţi la cabinet, la dl doctor, şi vedeţi ce vă spune, după care vă duceţi la casierie şi plătiţi. Straniu. Pe la toate policlinicile cu plată pe unde am mai trecut, primul pas a fost de fiecare dată achitarea costului consultaţiei, conform tarifului (fix).

În paranteză fie spus, încerc să-mi imaginez ce îmi va putea spune dl doctor când îi calc pragul şi, evident, mă duce gândul ca o eventuală învoială la care aş putea fi invitat să cădem, chiar acolo în cabinet, scutind drumul până la casierie; sau, mai ştii, la o eventuală invitaţie la cabinetul particular al dlui doctor; că doar se poartă.

Urc la etaj: la uşa cabinetului, coadă; cinci pacienţi stau şi aşteaptă, încremeniţi. Aştept şi eu. Discut cu pacienta de alături. Mi se plânge că toţi doctorii te trimit la propriile lor cabinete particulare, unde plăteşti sume considerabile. Se face ora 14. Am aflat că la casierie e deschis numai până la ora 15, aşa că mă duc şi plătesc, nesocotind sfatul funcţionarei de la Informaţii. Nu costă mult, doar 30 de lei. Mă întorc la uşa cabinetului şi abia atunci aflu că dl doctor încă n-a sosit. Deşi e trecut de ora 14. Iar pe uşă ce văd scris?

Dr. Sorin Bărbuceanu, joi, orele 13–20.

Revolta începe să clocotească în mine. La ora 14 şi 20 intru în cabinet şi o întreb pe asistentă dacă ştie ceva de programul real al dlui doctor. Nu ştie nimic. O întreb unde e direcţiunea Policlinicii, ca să mă plâng. E cuprinsă brusc de o umoare plutitor-conciliantă. Îmi zâmbeşte complice: Mai aşteptaţi — îmi spune. Aşteptaţi până la şi jumate şi dacă nu vine, vă puteţi duce…

Auzi colo, vă puteţi duce! Revoltat, urc la etaj, unde se află direcţiunea (Managementul! — aşa stă scris pe uşă. Ce mai! ne-am americanizat de tot… în privinţa inscripţiilor.)

Directoarea medicală ridică din umeri. Cum explică nerespectarea programului? Îi sugerez, răutăcios: poate dl doctor mai are şi un cabinet particular? Spune: Întâmplător n-are niciun cabinet particular. (Reţin cuvântul întâmplător.) Telefonează la cabinet, se interesează, dă dispoziţie ca medicul s-o înştiinţeze de îndată ce soseşte. Totodată, vorbind cu mine, încearcă să-l disculpe: Doamne fereşte, e automobilist, să nu i se fi întâmplat ceva!
Îi cer să mi se restituie banii pe consultaţie. Îmi scrie ceva pe spatele chitanţei.

Cu chitanţa „adnotată” de directoarea medicală, mă întorc la casierie. Casieriţa îmi spune exasperată: Aţi fost la director? Foarte bine aţi făcut! Toţi fac la fel! Îşi bat joc de oameni! Oamenii vin la mine să-mi ceară banii înapoi şi mă beştelesc! De parcă eu aş avea vreo vină! Plec de-aicea în fiecare zi năucă de cap.

La plecare, trec în viteză prin dreptul cabinetului. Mi se face un semn victorios: A venit!… E ora 14:30. (E norocos automobilistul nostru, n-a pățit nimic.) Înainte să ies, mă întreb: cum de a ghicit atât de bine asistenta ora dincolo de care puteam, aveam voie, să mă duc cu reclamaţia la „managementul” Policlinicii!

Îmi pun o ultimă întrebare: de ce funcţionara de la Informaţii nu mi-a spus de la bun început că doctorul Bărbuceanu nu era în acel moment la cabinet, la circa trei sferturi de oră după ora la care trebuia să fie acolo? Asta, înainte să mă trimită la dl doctor să aflu de la el cât am de plătit la casierie.

Câteva concluzii

1. Dl dr. Sorin Bărbuceanu poate că n-are cabinet particular, dar cert e că mai lucrează şi la centrul medical privat MediUrg Câmpina. (Deocamdată doar atât am depistat; poate or mai fi şi altele, rămâne de văzut.) Nu că n-ar avea dreptul. Dar probabil că veniturile suplimentare încasate acolo îl fac să-i dea mâna să-şi bată joc de timpul pacienţilor de la stat.

2. Vorbind de sistemul medical din România, toată lumea spune: Sunt multe defecţiuni, dar să nu generalizăm! De acord. Nu ştiu cum se face însă că aproape de fiecare dată când tu eşti cel care are nevoie de sistemul medical de sănătate din România, acesta îşi etalează mizeriile.

3. Doctorii din România cică pleacă în Vest fiindcă acolo nu numai că primesc salarii mai mari, dar se bucură şi de respect. Nu mai comentez…

Actualizare din 18 martie 2011
O reclamaţie conţinând toate constatările de mai sus am trimis-o Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Prahova. La rândul ei, probabil în virtutea principiului descentralizării, aceasta a retrimis plângerea mea Consiliului Local al Municipiului Câmpina şi Spitalului Municipal Câmpina. Şi… să vedeţi ce consecinţe neaşteptate are descentralizarea…
La ceva timp am primit din partea Spitalului Municipal Câmpina un răspuns, semnat de „managerul” dr. Matei Alexandru, din care spicuiesc:
„Dl. dr. Bărbuceanu Sorin a anunţat asistenta de cabinet că va întârzia 30 de minute în ziua de 13.01.2011, pentru o problemă personală ivită întâmplător. A venit la program la ora anunţată şi a consultat pacienţii care erau programaţi la consultaţii în ziua respectivă. Pacientul [adică eu] s-a întâlnit cu d-na dr. Dumitrescu Elena, director medical la Spitalul Municipal Câmpina, care l-a sfătuit să aştepte, iar în cazul în care nu doreşte, să se prezinte la casierie pentru a i se returna contravaloarea consultaţiei, lucru care s-a şi realizat.”
Cu alte cuvinte, pacientul (adică eu) este, în viziunea „managerului”, fie bun de dus la balamuc deoarece i s-a năzărit că-l vede pe doctor venind la cabinet cu o întârziere de 90 de minute, când în realitate doctorul n-a întârziat decât 30 de minute (şi chiar şi acelea anunţate dinainte), altfel spus a avut halucinaţii; fie este un ticălos ordinar căruia, nu se ştie de ce, i-a căşunat pe oftalmolog (de care nu auzise până în acel moment) şi a ţinut cu tot dinadinsul să-l înfunde scornind întârzieri care n-au avut loc. Dar ticălosul (adică eu) a vrut s-o înfunde şi pe dna dr. Dumitrescu Elena (de care de asemenea nu auzise până în acel moment), fiindcă a afirmat că directoarea medicală habar n-avea de întârzierea subalternului ei la 80 de minute după ce acesta trebuia să fie prezent la serviciu; deci n-a auzit-o (sau s-a prefăcut că n-o aude) propunându-i pacientului (adică mie) să aştepte sau, dacă nu doreşte, să se ducă la casierie şi să-şi încaseze contravaloarea consultaţiei.
Sigur, se poate pune întrebarea: când se duce un pacient normal să reclame la directorul policlinicii întârzierea unui medic la program? Un pacient normal cred că face acest lucru cam după o oră de aşteptare; sau, dacă e foarte-foarte grăbit şi foarte-foarte nerăbdător, probabil că o poate face după 30 de minute. Şi atunci, în situaţia asta, cum de îi mai propune directorul, respectiv dr. Dumitrescu Elena, să aştepte… cât să mai aştepte, de vreme ce cele 30 de minute de întârziere anunţate de oftalmolog au trecut? Logic, întârzierea medicului înseamnă că a fost mai mare. Dar asta, fireşte, în cazul unui pacient normal. Un pacient anormal însă (cazul meu) poate merge cu mania punctualităţii până acolo încât să se ducă să reclame neprezentarea medicului la serviciu după numai 15 minute. Caz în care directoarea medicală îl poate anunţa că are de aşteptat 15 minute. Nefiind, repet, un pacient normal, acesta, irascibil, poate cere restituirea banilor fiindcă nu-i dispus să aştepte 15 minute.
Cam ăsta ar fi, în esenţă, scenariul meschin imaginat de pacientul anormal-recalcitrant (adică eu).
Dar sâc, că cu „managerul” Matei Alexandru nu i-a mers!

Card european de sănătate, în varianta CNAS–CASMB

Cine călătoreşte în Uniunea Europeană şi doreşte să economisească banii pentru asigurarea medicală are la dispoziţie (deja de câţiva ani buni) varianta cardului european de sănătate. E valabil oriunde în Europa.

Pe site-ul său, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate detaliază modul de obţinere:

„Cum obţin Cardul European de Asigurat?
Prin acest formular Casa Naţională de Asigurări de Sănătate vă ajută să vă completaţi cererea necesară eliberării Cardului European de Asigurări Sociale de Sănătate (CEASS). După completarea formularului, înainte de a apăsa butonul „Tipărire”, asiguraţi-vă că datele introduse sunt corecte şi că aveţi pregătită imprimanta pentru tipărirea cererii, imprimatul se listează cu datele completate anterior de către dvs., cererea listata se va semna de către solicitant şi se va depune în original la sediul casei de asigurări de sănătate judeţene, respectiv, la sediul Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti.
Cererea va trebui însoţită de o copie după buletinul sau cartea de identitate (certificat de naştere pentru minorii sub 14 ani) şi de dovada calităţii de asigurat pe ultimii 5 ani. Termenul de 7 zile lucrătoare până la eliberarea cardului curge de la data înregistrării cererii. Cardul astfel obţinut este valabil pentru o perioadă de 6 luni în orice ţară a Uniunii Europene.”

CNAS îţi dă totul mură-n gură: cică să faci clic pe tag-ul „formular”, cică se descarcă un document (se poate presupune) şi, conform „asigurărilor” Casei de asigurări, completezi anterior tipăririi respectivul document-formular; drept care CNAS (care nu uită niciun detaliu) te previne până şi că trebuie să ai imprimanta pregătită.

Dar… să vezi ciudăţenie! Formularul se descarcă în format pdf! Poftim de-l completează… electronic!

Bun, trecem peste asta. Mai jos în textul HTML al paginii web găseşti — uf, ce uşurare! — acelaşi text ca şi în documentul pdf. Faci copy–paste şi îl obţii ca document word. Completezi cu datele personale şi cererea pentru obţinerea cardului european e gata.

Dar de ce trebuie copie după cartea de identitate? Oare nu eşti în baza de date a Casei? De ce trebuie dovada de asigurat, şi încă pe ultimii 5 ani, când CASMB, respectiv casele judeţene, sunt tocmai instituţiile care eliberează astfel de dovezi? Încă o dată: oare nu eşti în baza lor de date?… Totuşi, de unde dovadă pentru ultimii 5 ani? Pe asta de unde o obţii?

Asta e! La Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti m-am dus cu toate cele trei documente. (În loc de dovada pe ultimii 5 ani mi-a permis să ataşez o copie după Adeverinţa de asigurat, obţinută cu câteva luni în urmă de la… CASMB; şi, slavă Domnului, s-a acceptat!) Funcţionara de la „carduri europene”, acră şi încruntată, şi-a trecut privirea peste cererea mea, cu textul descărcat de pe site-ul CNAS, mi-a spus „De asta n-am nevoie” şi mi-a dat să completez un alt formular conţinând exact aceleaşi date personale. Mi-a dat apoi un număr de înregistrare şi în încheiere m-a înştiinţat că voi primi cardul acasă. Prin curier! „Şi dacă nu sunt acasă când vine curierul?” am întrebat. Răspunsul a fost: „Vă va lăsa un aviz cu locul unde vă veţi prezenta.” „Care va fi acest loc, ca să ştiu de pe-acum, dacă se poate?” mi-am permis să întreb. „Veţi găsi scris pe aviz.”

Mister mare! Aştept cu emoţie să văd locul unde va trebui să mă prezint pentru a căpăta cardul, nerămânându-mi decât să sper că nu va fi cine ce hrubă kafkiană.

Răspunsul dnei Adina Geană, preşedinte–director general al CASMB

La scrisoarea pe care i-am adresat-o cu ceva timp în urmă , doamna Adina Geană, preşedinte–director general al Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti, mi-a trimis răspunsul de mai jos.

Referitor la memoriul Dvs. înregistrat la Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti (CASMB) cu nr. (…), vă comunicăm următoarele:

1. Verificarea dosarelor depuse în vederea eliberării adeverinţei de asigurat este o cerinţă impusă de legislaţia în baza căreia funcţionează sistemul de asigurări sociale de sănătate din România (Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, Ordinul CNAS nr. 617/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calităţii de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuţiei, …)

Sintagma la care faceţi referire, „timpul Dvs. este preţios”, este susţinută nu numai la nivel declarativ, fiind pusă în practică de toate structurile CASMB care au relaţie cu publicul, al căror program de funcţionare este astfel organizat încât să asigure acces asiguraţilor atât în prima cât şi în a doua jumătate a zilei. Solicitarea adeverinţei de asigurat se poate efectua astfel:

— prin prezentarea directă la ghişeele CASMB

— prin poştă

— prin depunerea la urnele special amenajate

La cerere, persoanelor care au disponibilitate redusă de deplasare la sediile noastre li se poate transmite prin poştă adeverinţa de asigurat.

În condiţiile limitării atât a resurselor cât şi accesului la baze de date indispensabile încadrării asiguraţilor într-o anumită categorie, este de la sine înţeles că posibilitatea de verificare se iveşte doar atunci când persoana se prezintă la casa de asigurări de sănătate cu documentele care suplinesc lipsa informaţiilor gestionate de alte instituţii. Documentele solicitate asiguraţilor furnizează minimul de informaţii necesare casei de asigurări de sănătate pentru a elibera, în condiţii legale şi cu maximum de responsabilitate faţă de banul public, acel document în baza căruia orice persoană asigurată beneficiază de serviciile medicale prevăzute de legislaţia în vigoare.

2. CASMB are încheiat contract cu un furnizor de servicii medicale de specialitatea cardiologie localizat în cadrul Policlinicii Vitan (CMI DR. PREDUŢ ION REMUS), fapt pentru care va verifica aspectele legate de achitarea contravalorii actului medical acordat asiguraţilor. În ceea ce priveşte modul de desfăşurare a consultaţiilor în cadrul cabinetului medical, acest aspect nu este de competenţa casei de asigurări, organizarea internă a activităţii cabinetului medical respectiv fiind exclusiv responsabilitatea titularului acestuia.

Deviza menţionată anterior este asumată exclusiv de CASMB în contextul relaţiei directe pe care o are cu asiguraţii săi, nu şi de furnizorii cu care este în contract, rămânând la latitudinea respectivilor furnizori opţiunea de a acţiona şi ei în spiritul acestei afirmaţii.

3. Deşi Policlinica 10 nu se regăseşte printre furnizorii aflaţi în relaţii contractuale cu CASMB, conform legislaţiei sistemului social de asigurări de sănătate, persoanele asigurate au dreptul de a-şi alege furnizorul de servicii medicale, indiferent de casa de asigurări cu care acesta este în contract.

Preşedinte–Director General

Dr. Adina Geană

 

Reţinem aşadar că:

1. Adeverinţa de asigurat pentru asiguraţii din Bucureşti se poate obţine şi prin poştă (ceea ce nu scrie pe niciun anunţ, nici pe avizierul CASMB, nici în cabinetele medicilor de familie).

2. La Policlinica Vitan se va cerceta motivul pentru care la cabinetul de cardiologie se asigură consultaţii gratuite numai primilor 22 de pacienţii, în ordinea prezentării, ceilalţi fiind nevoiţi să plătească.

3. Asiguraţii din Bucureşti pot să-şi aleagă, potrivit legii, orice furnizor de servicii medicale, indiferent de casa de asigurări de care aparţine.