Category Archives: Moș Teacă

Zgomot–lustru–şi–mişcare… pe bani mulți

Pensionarii „obişnuiţi” primesc în România o pensie de 800 de lei, în medie. Militarii, 2200 de lei. Tot în medie. Pensionarii „obişnuiţi” au muncit pentru ei, ca nişte egoişti ce sunt. Mă rog, au fost. Militarii au „muncit” pentru ţară. Şi de-aia protestează acum, vor o pensie şi mai mare. E şi unu’ Dogaru printre ei. Deja cunoscut din scandalurile stradale orchestrate de gaşca lui Voiculescu începând de prin 2011. Îl vedeți în poză?
militari-pensionari-protest-mediafax200x200
Au muncit pentru ţară, au apărat regimul comunist şi pe comandantul lor suprem, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Iar în decembrie ’89 au tras în oamenii neînarmaţi ieşiţi în stradă.

În rest, se ştie, armata, până să devină profesionistă, asta a fost: zgomot–lustru–şi–mişcare.

Militarii de ieri protestează (IV)

O altă experienţă din trecut îmi vine în minte, relevantă pentru calitatea umană a ofiţerimii române din defunctul regim comunist… A ofiţerimii… tehnice. Care azi îşi revendică, alături de foştii miliţieni şi de cei de la „servicii”, „drepturile” la pensii de excepţie pe motiv de riscuri în meserie, abnegaţie, „onoare şi virtute” [strict autentic!], de respect pentru uniformă. (Că pentru ce-i în interiorul uniformei — mai greu! adaug eu.)

La începutul anilor ’60 am căpătat prima mea locuinţă de tânăr familist, după ce am fost în audienţă la un mahăr comunist. Locuinţa era o garsonieră dintr-un bloc vechi, din anii ’50, din cartierul Băneasa, nu departe de institutul unde lucram. Întâmplarea a făcut să mi se repartizeze fosta locuinţă a unei colege de serviciu, care tocmai o părăsise pentru a se muta mai la centru. De acea colegă, proaspăt angajat la institut cum eram, nici nu auzisem încă. Colega — aveam să aflu curând după aceea — fusese măritată cu un ofiţer, dar se despărţise de el. Iar în urma divorţului, prin decizie judecătorească, garsoniera îi revenise ei. Blocul respectiv se afla gard în gard cu o importantă unitate militară de transmisiuni (iarăşi transmisiuni!); mai precis, blocul, împreună cu altele trei, se aflase până de curând chiar în incinta unităţii militare, dar căpătase statut civil în urma unei proaspete reorganizări administrative a oraşului.
Ghinionul meu. Pentru că, după o primă tentativă de a ocupa garsoniera, repartizată cu acte în regulă, m-am pomenit cu un sigiliu militar la uşă: „Locuinţa aparţine unităţii militare… cutare.” Evident, m-am interesat la „Spaţiul locativ”. Mi s-a răspuns: E ilegal, n-au niciun drept să vă împiedice să intraţi, locuinţa e în administrarea noastră. Drept urmare, m-am dus şi am rupt sigiliul. După prima absenţă de acasă însă, m-am pomenit nu numai cu uşa sigilată la loc ci şi cu un soldat, cu arma la umăr, pus să păzească sigiliul. Şi locuinţa, desigur. Mai mult decât atât, pe coridorul blocului, alertată probabil de vecini (care la data aceea erau încă, în cea mai mare parte, ofiţeri şi subofiţeri), şi-a făcut apariţia o patrulă militară, în frunte cu un colonel arogant (i-am uitat numele), care mi-a cerut să-i arăt buletinul de identitate afirmând ritos că pătrunsesem ilegal în incinta unei unităţi militare. Era o minciună, aşa cum avea să se dovedească ulterior; dar chiar şi la momentul respectiv era în mod vădit o minciună, fiindcă accesul în acel perimetru era de nimic îngrădit. Iar eu am avut proasta inspiraţie să-i arăt buletinul. Pe care colonelul (cel tehnic!) a refuzat să mi-l restituie.
Auzind de cele întâmplate, inspectorul de la „Spaţiul locativ” s-a făcut foc şi pară. Primise ordin de sus să-mi rezolve urgent situaţia locativă, drept care ne-am suit într-o maşină şi am descins val-vârtej la faţa locului. A urmat o îmbrânceală în toată legea între reprezentantul autorităţii civile şi cel al autorităţii militare. Autoritatea militară, congestionată la faţă, şi-a dat jos arma de la umăr, i-a scos baioneta şi a îndreptat-o ameninţător, conform ordinului şi regulamentului militar, către autoritatea civilă. Evident, pusă în faţă forţei, autoritatea civilă a trebuit să bată în retragere.
Cu chiu cu vai, abia după câteva săptămâni, am reuşit să-mi recuperez buletinul de identitate. Nu înainte de a avea o confruntare penibilă cu un general (tehnic!) de la importanta unitate militară din vecinătate, în somptuosul birou al acestuia. Un general arogant (la fel ca toţi ceilalţi), de o mitocănie şi o agresivitate desăvârşite (să-l fi chemat Ioniţă? — oricum, nicio legătură cu cel care avea să încerce, se pare, mai târziu, un complot împotriva lui Ceauşescu), m-a ameninţat că o să afle el în detaliu ce „murdărie” se ascunde, ce înţelegere „necurată” s-a făcut între mine şi fosta chiriaşă, „prin colţuri” ascunse, în legătură cu garsoniera. Care garsonieră aparţine de drept unităţii militare, fiindcă, da! decizia judecătorească a fost ilegală, adică — să bag bine la cap — o locuinţă unde locuieşte un militar aparţine de drept Armatei şi nu poate fi atribuită soţiei ofiţerului de care aceasta divorţează!
Până la urmă am intrat în garsonieră şi am locuit acolo zece ani. Dar armata avea un instrument punitiv discreţionar: concentrarea. Şi nu sunt deloc sigur că trecerea mea pe lista neagră de care am amintit mai înainte nu avea să mi se tragă de la tov generalul transmisionist.

Militarii de ieri protestează (III)

Pe la mijlocul anilor ’80 ajunsesem pe o listă neagră la centrul militar de pe strada Luca Stroici. Mă chemau în fiecare an în concentrare… „fără scoatere din producţie”. Două sau trei zile pe săptămână, nu-mi amintesc exact, după-amiaza, trebuia să mă duc la o unitate militară, mereu aceeaşi, undeva pe şoseaua Bucureşti–Ploieşti, unde ni se relua, cu perseverenţă de insectă, enumerarea aceloraşi butoane de pe aceleaşi staţii de radio, mari cât un autobuz, la fel de încremenite în curtea cazărmii, cu anvelopele negre şi intacte, mereu date cu lac. N-am reţinut, şi nimeni dintre noi n-a reţinut, nici măcar un buton. Bifat concentrare făcută — completat rubrică nouă în livretul militar!
Exasperat, m-am dus să mă documentez la Biblioteca Centrală de Stat, unde se găseau colecţiile de legi şi de hcm-uri. Am cerut legea armatei, sau cum s-o fi numit, şi am constatat că legea nu le permitea să mă cheme în concentrare decât o dată la trei ani, sau cam aşa ceva. Aşa că la următoarea convocare la centrul militar, i-am spus „ofiţerului recrutor” că ceea ce făceau ei era ilegal. Şi i-am dat citatul din lege. Mi-a răspuns, arogant, că era ordinul comandantului suprem al armatei. I-am replicat că nu putea să mă cheme după un ordin care contravenea legii. (Vorba Hertei Müller, adresată filozofului Liiceanu: Înseamnă că eram disident!) Mi-a spus: Asta nu-i concentrare. Dar ce e? l-am întrebat. E „pregătire” mi-a răspuns. Nu există în lege noţiunea de „pregătire” pentru rezervist, ci doar aceea de „concentrare”, cu sau fără scoatere din producţie, i-am spus în final.
Nu, era inutil să încerci să ai un dialog pe baze logice cu acele capete pătrate din armată.

Am urât din tot sufletul armata de partid şi de stat. Când am împlinit 60 de ani, fiind scos din evidenţele acestei instituţii mizerabile, am distrus cu furie livretul militar, deşi eram deja de vreo zece ani în noul regim.
La una din concentrări, un ofiţer încă tânăr, într-un acces de sinceritate, ne-a spus: în armată te îmbolnăveşti de nervi! Nu rezişti aici! Te îmbolnăveşti de cap sau faci atac de cord!
Şi era între ei, între cadrele militare — am avut ocazia să constat de nenumărate ori —, atâta ură şi atâta sete de umilire, încât trebuia să fii de o anumită factură sufletească ca să rezişti, într-adevăr. Bădărănie de sus până jos. Colonelul i se adresa locotenent-colonelului, la un singur grad distanţă, cu tu şi cu ! În timp ce superiorul era, tot la un singur grad distanţă, dumneavoastră! Şi cu să trăiţi! La două sau mai multe grade distanţă, nu mai vorbesc! Culcat! Salt înainte! Culcat! Că te bag în pi…da mă-tii!

Şi ei, astăzi, protestează împotriva recalculării pensiilor, care n-au nicio legătură cu prestaţia lor din trecut, şi nici cu (ne)contribuţia la bugetul asigurărilor sociale! Au tupeul să vorbească de risc, de jertfă şi de demnitate! Ei, care până în ’89 au fost puşi să apere „cuceririle societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, iar după ’89 şi-au apărat privilegiul de a perpetua incompetenţa, mitocănia şi agresivitatea gratuită.
Ştiu că fac greşeala de a-i băga pe toţi în aceeaşi oală. Dar sunt prea indignat de această ofensivă a nesimţirii cazone din ultimele zile. Şi nu mai pot să fac cuvenitele distincţii.

Militarii de ieri protestează (II)

Într-un an, pe la începutul anilor ’70, m-au trimis în concentrare la o companie de transmisiuni a Statului-Major al Aviaţiei Militare, dislocată undeva pe lângă IMGB, departe de „bază”. Era acolo un dolce far niente al trupei şi al celor câţiva ofiţeri care îşi făceau veacul în acel loc ferit de ochii şefilor, mai ceva ca la o staţiune balneară. Aveau un teren de sport, cât era după-amiaza de lungă jucau fotbal, jucau ping-pong, umblau de colo până colo în neglijé, stăteau cu burta la soare, stăteau la palavre într-o magazie, în fân, se întâmpla să mai şi citească sau să se uite la televizor în „sala de festivităţi”.
Dar, deşi n-aveam decât gradul de sergent-major, s-au gândit să ne pună, cu schimbul, timp de câteva zile, ofiţeri de serviciu pe unitate. Asta însemna responsabilitate asupra întregii unităţi militare. Când mi-a venit rândul, ofiţerul care se ocupa de rezervişti mi-a dat, înainte de a pleca acasă, câteva instrucţiuni sumare, printre care să am grijă — fiind luna noiembrie — să se golească rezervorul de apă al camionului pe care era instalată staţia radio, ca să nu îngheţe peste noapte. N-am aflat nici măcar de unde se declanşează alarma.
Rămas singur de la ora 3 după-amiază până a doua zi dimineaţă, urma să fiu… comandantul, însărcinat cu desfăşurarea programului trupei! Şi „programul”, statornicit de ani şi ani de zile, a continuat nestingherit: fotbal, ping-pong, televizor, şuete, ba chiar şi escapade dincolo de gardul de sârmă ghimpată.
Adică ce aşteptau de la mine? Să le schimb eu năravurile? Ce nu deprinseseră timp de ani de zile, să le schimbăm noi rezerviştii într-o săptămână? M-am dus la caporalul-şofer pe staţia de radio, să-i spun (pardon, să-i ordon!) să golească rezervorul. Plictisit, mi-a spus: Lasă, dom’ şef, că nu îngheaţă la noapte. Ştii mata că n-avem apă curentă aicea? Ce vrei, să dau la pompă mâine-dimineaţă să-mi iasă umăru’ din loc!
Pe înserat a venit inopinat în control comandantul regimentului, colonelul Tiron (tehnic!), o brută arogantă, genul Moş-Teacă de partid şi de stat. Foc şi pară! S-a restabilit instantaneu definiţia armatei: zgomot–lustru–şi–mişcare! S-a năpustit val-vârtej în camera ofiţerului de serviciu, însoţit de un politruc şi de încă vreo doi trepăduşi, şi-au vârât mâna în servieta mea, mi-au scos cărţile şi caietele — materiale subversive. S-a răstit la mine: Ce pi…da mă-tii crezi tu, mă, că armata îţi dă ţie salariu pe degeaba! (Vezi Doamne că pe perioada concentrării nu mai primeam salariu de la institutul unde lucram ci de la Armată!) Ei, las’ că te trimit eu la garnizoană! Să vezi tu acolo program!…
Până la urmă am fost pedepsit cu trimitere nu la garnizoană ci la cantina trupei, undeva la o cazarmă de pe lângă Aeroportul Otopeni, de serviciu numai noaptea, ultimele patru sau cinci zile (nopţi) câte îmi mai rămăseseră până la sfârşitul stagiului de o lună. Trebuia să am grijă de cazan, ca mâncarea să fie făcută după instrucţiuni şi să se distribuie în ordine şi disciplină!… Fizician la cazan!

Militarii de ieri protestează (I)

Ofiţerimea trecută în rezervă protestează împotriva recalculării pensiilor. Se adună în pieţe, mărşăluieşte pe străzi şi scandează lozinci anti-Băsescu, anti-Boc, anti-Guvern, anti-orice. Şi huiduiesc de Ziua Unirii. Sunt bine dotaţi, cu veste albastre, şepcuţe, bannere şi steaguri, cu lozinci, în număr impresionant, toate confecţionate meticulos, de mână profesionistă. Nici nu-i nevoie să mă întreb la comanda cui şi pe ai cui bani; e uşor de ghicit. Introduc acţiuni în instanţă, cu miile, sunt gata să blocheze sistemul judiciar, să blocheze orice sistem, se agaţă cu dinţii de banii „lor”, vorba aceea, ar face şi moarte de om dacă le-ar sta în putere.
Mă uit la feţele lor congestionate, pline de ură, le apreciez vârsta şi fac în minte o socoteală simplă: mulţi au slujit regimul comunist începând de prin anii ’50. Să nu-mi spună mie că au slujit patria, nu regimul! Le reamintesc cine le era „comandant suprem” şi le mai reamintesc că nu exista ofiţer în armata Republicii Socialiste România fără să fie membru de partid! Unii dintre ei vorbesc astăzi — au neruşinarea să vorbească — de riscurile meseriei, de angajamentul lor semnat „cu preţul vieţii”! Preţul vieţii! Da, au riscat câte o ripostă minoră din partea manifestanţilor în care au ordonat să se tragă la Timişoara, la Cluj, la Sibiu, la Braşov, la Bucureşti. Or să-mi spună, poate, că numai câţiva dintre ei au făcut asta (sau că n-a făcut-o niciunul, că doar Securitatea a tras în oameni). Că majoritatea şi-au făcut meseria cu onestitate şi că cei mai mulţi au lucrat la arme tehnice şi că n-au avut nimic de-a face cu regimul…
Apropo de arme tehnice. Îmi aduc aminte de concentrările în care m-au luat, la Transmisiuni, prin anii ’70 şi ’80, în calitate de rezervist cu studii în fizică şi cercetător la un institut de cercetare.
Ne-au spus: Pe timp de război veţi fi comandanţi de staţii radio. Un coleg de-al meu de „suferinţă” a replicat, hâtru: Sper să nu faceţi imprudenţa asta!… Staţia radio era la vremea aceea o dubă care ocupa platforma unui camion, mare aproape cât un autobuz. Unui gradat de la trupă îi lua un an de zile să înveţe s-o mânuiască. Evident, nu era nevoie de studii superioare ca să deprinzi acea succesiune lungă de operaţii. La fiecare concentrare, „comandanţii” noştri (tehnici!) o luau de ca capăt arătându-ne butoane: de aici se porneşte, aici e frecvenţa, aici e acordul fin etc. etc. Totul „de la pupitru”. Nimeni dintre noi rezerviştii nu era pus vreodată să stabilească, practic, o legătură radio. Nimeni nu reţinea nimic, nici nu-şi propunea nimeni să înveţe ceva, nici „instructorii” nu-şi propuneau să „predea” ceva. Era la fel ca şi cu recoltele de 60 de tone la hectar. Totul fictiv, pe hârtie. Se bifa o acţiune la catastif.
Uriaşele hardughii stăteau aliniate, încremenite în curtea cazărmii, lustruite, cu anvelopele negre date cu lac, înconjurate de şiruri de cărămizi pe jumătate îngropate în pământ, cu colţurile în sus, date cu var. (Vorba aia — ce-i armata? Zgomot, lustru şi mişcare!) Vreo doi ofiţeri mai tineri recunoşteau că aceeaşi tehnică militară care la noi ocupa un camion întreg, la trupele NATO nu depăşea dimensiunea unei valijoare. Şi mai spuneau: după ani de zile de nefolosire am încercat că pornim camioanele astea Roman. Ciuciu!

%d blogeri au apreciat asta: