Category Archives: Opțiuni politice

Cum se vede în grupul ALDE–România de la Bruxelles asaltul împotriva legilor justiţiei şi al DNA

Aşadar, recapitulând cele petrecute în ultimele zile, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a dat aviz negativ cererii de revocare din funcţie a şefei DNA, Laura Codruţa Kövesi. Cum reacţionează eurodeputata Norica Nicolai când se discută în Parlamentul European situaţia justiţiei în România s-a văzut mult prea bine în România, acum câteva zile, şi nu mai este nevoie de comentarii. Dar care este părerea unei alte eurodeputate ALDE, Renate Weber, în legătură cu acest subiect?

Un interviu la RFI cu gust amar
Într-un interviu recent — 28 februarie — la Radio France International, reporterul i se adresează europarlamentarei din grupul ALDE:

Reporter: CSM a dat ieri aviz negativ solicitării ministrului justiţiei de revocare a procurorului-şef al DNA, Laura Codruţa Kövesi. Vă întreb mai întâi, doamnă Weber, cum priviţi acest vot al secţiei de procurori a CSM?
Renate Weber: Cu siguranţă că eu personal îl privesc nu neapărat cu surprindere, dar cu un gust foarte amar, pentru că mi se pare incredibil ca secţia de procurori să accepte să discute, aşa cum a fost discuţia de ieri, când doi dintre membrii săi se află în ancheta DNA. Deci este aici un conflict de interese uriaş şi nu înţeleg, sincer, cum cei doi nu s-au abţinut de la a participa la aceste discuţii, sau cum secţia de procurori nu a decis ca cei doi să nu participe.
Reporter: Cei doi, adică?
RW: Cei doi procurori care se află în… care au plângere penală şi în legătură cu care există investigaţii la DNA. Acesta este un conflict de interese. Este o chestiune care în mod normal, în instanţele din România de exemplu, nu se poate întâmpla pentru că există procedura abţinerii sau procedura recuzării. Ei, în mod asemănător, aşa ar fi trebuit, şi ieri, în secţia de procurori… Adică vreau să spun că orice procedură viciată într-o temă de o asemenea sensibilitate şi de o asemenea importanţă este un semn că ceva nu e în ordine, că ceva trebuie schimbat în general. Inclusiv în felul în care funcţionează CSM-ul.”


Aşadar, RW simte un „gust foarte amar” pentru că doi dintre procurorii semnatari ai avizului negativ al CSM — RW apucase să spună „în ancheta DNA”, dar, la insistenţa reporterului, s-a corectat: „au plângere penală şi în legătură cu care există investigaţii la DNA”. (Mă rog, nu chiar anchetă!)

În mod straniu, n-o deranjează pe RW că însuşi acuzatorul, ministrul justiţiei Tudorel Toader, a semnat pentru… propriu-i punct de vedere pe respectivul aviz! Asta nu i-a lăsat niciun gust amar. (Poate i s-a părut chiar dulce?… având în vedere, aş adăuga, că TT are susţinerea ALDE, comună celor doi.)

Am adresat CSM mesajul de mai jos.

Bună ziua
Revin cu rugămintea de a obţine de la dumneavoastră o clarificare în legătură cu respingerea de către CSM, secţia procurori, a cererii de revocare a procurorului-şef al DNA. Şi anume privitor la informaţia apărută în mass-media — şi invocată totodată de europarlamentara Renate Weber într-un interviu la RFI — cum că doi dintre procurori, Cristian Ban şi Nicolae Solomon, ar fi anchetaţi de DNA şi deci ar fi fost de dorit să se abţină de la semnătură sau nu ar fi trebuit să fie invitaţi să semneze rezoluţia de respingere a cererii de revocare.
Consider că o asemenea clarificare din partea dumneavoastră ar fi cât se poate de utilă pentru opinia publică. La fel de utilă ar fi şi pentru CSM şi în general pentru imaginea justiţiei din România.
Dacă întâmplător aţi făcut-o deja, am rugămintea să-mi indicaţi situl unde poate fi găsită.
Cu mulţumiri,
Paul Tumanian [adresă; telefon]


Sunt în aşteptarea răspunsului… Dacă va veni vreodată.

Pe ce se bazează RW atunci când afirmă că doi procurori ai CSM sunt investigaţi de DNA? Singura sursă disponibilă în spaţiul public este luju.ro , adică publicaţia „Lumea justiţiei”, unde este prezentată şi comentată cu lux de amănunte plângerea unui avocat, pe nume Florin Ghiulbenghian, depusă la DNA în 2016, împotriva celor doi avocaţi ai CSM.

Cu alte cuvinte, tot aşa cum ministrul justiţiei şi-a întocmit raportul privitor la DNA sprijinindu-se copios pe informaţii din mass-media, cu precădere de la Antena 3, tot aşa şi RW se sprijină pe spusele unei publicaţii. O publicaţie destul de dubioasă, după cum vom vedea. Deci nimic oficial.

Din ce surse se informează europarlamentara ALDE?
Mai întâi, cine este Florin Ghiulbenghian? Ei bine, avocatul FG a fost condamnat pe 6 mai 2016, de Judecătoria Sectorului 1, la patru ani închisoare pentru înșelăciune într-un proces cu Banca Comercială Carpatica. Când a fost condamnat FG? În acelaşi an în care a depus plângerea împotriva procurorilor! Adică 2016. Unde am mai auzit oare, recent, de o asemenea practică: inculpatul/condamnatul depune plângere penală împotriva procurorilor/judecătorilor?

Ştirea de pe luju.ro a mai fost preluată, aţi ghicit, de Antena 3. Şi atât.

Dar ce/cine este publicaţia electronică „Lumea justiţiei” — luju.ro? Redactorul-şef al publicaţiei este un ziarist, pe nume Răzvan Savaliuc. Iată câteva titluri din ziarul „Adevărul”, care îl privesc pe RS: „Procurorii care instrumentează dosarul «Ordonanţei 13», reclamaţi la Inspecţia Judiciară de «Lumea Justiţiei», un site apropiat Antenelor [subl. mea]” (martie 2017). Sau: „Circul continuă în procesul dintre postul Antena 3 şi Codruţa Kovesi: Răzvan Savaliuc [subl. mea] a cerut recuzarea completului de judecători şi strămutarea procesului” (decembrie 2016). Sau: „Circ în procesul Codruţei Kovesi împotriva postului Antena 3: jurnalistul Răzvan Savaliuc [subl. mea] a cerut amendarea şefei DNA”. Etc.

Iată de asemenea ce articole scrie Savaliuc (citez de pe situl corectnews.com): „Iohannis si Kovesi renasc practicile Securitatii si ura de clasa”. „Coruptie la Strasbourg pe legile justitiei. Atentatul la suveranitatea Romaniei a fost dejucat”. „Adio Kovesi! Klaus te saluta!”. „Linsajul judiciar al chirurgului Lucan si distrugerea transplantului in Romania”…

Are vreo legătură „Lumea justiţiei”/Răzvan Savaliuc cu propaganda rusă?
Cine credeţi că îl ridică în slăvi pe RS? Aţi ghicit: sputnik.md. Iată câteva titluri din sputnik.md: „Răzvan Savaliuc îl face praf pe ambasadorul Hans Klemm” („Obraznicul ambasador Hans Klemm nu pierde nicio ocazie să ne umilească, nu avem bani și pentru că plătim rachetele Patriot și avioanele F16 de care nu avem nevoie”). Sau: „Pleșoianu și doi mari ziariști au făcut-o praf pe Kovesi” [unul din cei doi mari ziarişti este RS!]. Sau: „Savaliuc: «Kovesi, președinte — străinii o pregătesc» — reacție totală Ciutacu”… Cred că ajunge.

Din asemenea surse se inspira eurodeputata RW când afirma la RFI că are „un gust foarte amar”.

A fost odată Renate Weber
Doamna Weber, înainte să ajungă deputată la Bruxelles, pe lângă numeroase alte activităţi, a fost membră, ba chiar co-preşedintă a Comitetul Helsinki pentru Apărarea Drepturilor Omului, APADOR–CH, şi preşedintă a Fundaţiei (Soros) pentru o Societate Deschisă. Printre multe altele, cum ziceam…

Dar acum?

Astăzi RW este europarlamentară, membră a grupului ALDE din Parlamentul European, membră a partidului cu acelaşi nume din România, în fruntea căruia se află Tăriceanul cel trimis în judecată de DNA pentru mărturie mincinoasă. „Este vorba despre declaraţia pe care a dat-o la DNA Braşov la data de 15 aprilie 2016 [în legătură cu] retrocedarea către Paul Philippe Al României a unor suprafeţe de teren în Băneasa (fosta fermă regală) şi Snagov (trunchiul de pădure Fundul Sacului), [cu] implicarea inculpaţilor Tal Silberstein, Beny Steinmetz, Moshe Agavi (…) în procedurile de retrocedare.”

O companie „onorantă” pentru RW
Iată ce aflăm de pe situl aktual24.ro, 13 feb. 2018:

„Mai mulţi jurnalişti care se ocupă de România au primit, duminică seară, după emisiunile în tandem de la Antena 3 si RTV în care procurori DNA au fost acuzaţi de măsluirea dosarelor, un mail în care este atacată violent Laura Codruţa Kovesi sub pretextul «apărării luptei anticorupţie» din România. Mesajul a fost trimis de o companie de public-relations din Marea Britanie.” Şi se referă la scandalul dezvăluirilor privind abuzurile DNA (v. cazul DNA Ploieşti)

Care era lista? Ne-o dezvăluie, cine credeţi? sputnik.md: Călin Popescu Tăriceanu, Sebastian Ghiţă, Liviu Pleşoianu, Renate Weber, Bogdan Chireac, Daniel Dragomir şi Ingrid Mocanu. Cum spuneam, „onorantă” companie! N-am auzit-o pe RW să iasă public şi să conteste ştirea.

RW în trecutul recent
În 2014 lucrurile stăteau cu totul altfel. RW era deputat PNL, iar despre actualul ei şef la ALDE din România avea o cu totul altă părere: „Renate Weber ironizează la RFI anunţul făcut de premierul Victor Ponta, care spunea marţi că l-ar vrea prim-ministru pe Călin Popescu Tăriceanu, dacă va ajunge preşedinte. Europarlamentarul PNL califică acest anunţ drept o glumă şi-l compară pe candidatul PSD cu un «jongleur care scoate iepuraşi din pălărie».” La data aceea, RW, după ce pusese umărul din gros la „monstruoasa coaliţie” USL pentru dărâmarea lui Băsescu (inclusiv la Antena 3; ceea ce, fie vorba între noi, i s-a întâmplat şi mai recent, de mai multe ori), deja se simţea dezlegată de „obligaţiile” faţă de PSD şi deci mai slobodă la gură.

Şi, s-o recunoaştem în final, RW are totuşi jumătăţi de sclipiri de luciditate când afirmă că: „Oamenii care ies în stradă în Piaţa Victoriei şi în alte pieţe din oraşe mari din România nu ies pentru că nu se redactează o hotărâre judecătoreasca cu anii. Ei ies pentru că există o percepţie că, dacă te atingi şi cu o floare de legile justiţiei acum, şi insist asupra cuvântului «acum», o faci pentru că vrei de fapt să sugrumi toată lupta anticorupţie. Şi aceasta de ce? Pentru că, sincer, câtă vreme ai în fruntea partidului de guvernământ o persoană care are o condamnare penală nu ai cum să ştergi din percepţia publică ideea că este un conflict de interese şi că este o chestiune pro domo. Nu ai cum să scoţi asta din mintea oamenilor.”

Asta se întâmpla în noiembrie 2017. A se observa că RW nu era de părere că există un atac real din partea Puterii la legile justiţiei. Ci doar o percepţie. Drept care, se arată dispusă să-l sacrifice pe şeful PSD. (Cine ştie însă ce aspiraţii secrete are şeful ei de partid, Tăriceanu, în raport cu aliatul său actual; şi noi încă nu le ştim?)

Actualizare 7 martie 2018
De la Consiliul Superior al Magistraturii am primit răspunsul de mai jos. Rezoluţia la cererea mea este, în final, următoarea. „Informaţiile solicitate de dumneavoastră nu reprezintă, în accepţiunea Legii nr. 544/2001, informaţii de interes public care să rezulte din activităţile Consiliului Superior al Magistraturii ca instituţie/autoritate publică. Având în vedere cele mai sus enunţate, vă informăm că obiectul cererii dumneavoastră excede competenţelor Consiliului Superior al Magistraturii.”

Reclame

Mesaj către Partidul Naţional Liberal*

Dacă doriți să recâștigați înrederea celor care v-au părăsit, asumați-vă greșeala enormă de a fi creat acea monstruoasă coaliție numită USL, cu singurul scop de a-l da jos pe Băsescu. Și cereți scuze poporului român. Vedeți bine că Băsescu nu mai e de mult la guvernare și lucrurile merg din ce în ce mai prost în România. Deci atunci ați îndreptat tunurile într-o direcție greșită. L-ați adus pe Ponta la guvernare, iar Ponta acum, mai în glumă, mai în serios, își pune cenușă în cap. Dumneavoastră liberalii continuați să păstrați tăcerea. Și nu e bine.

* Am trimis acest mesaj Partidului Naţional Liberal, pe situl acestuia, pe 29 noiembrie 2017. Bineînţeles că n-am primit niciun răspuns.

Departamentul de Stat cere. Și mi-e sufletul sfâşiat!

Departamentul de Stat al SUA a cerut Parlamentului României să respingă propunerile de modificare a legilor justiţiei, menite să slăbească statul de drept etc.

Ah! mi-e sufletul sfâşiat între sentimentul demnităţii naţionale al cărei stindard se înalţă deasupra Parlamentului României, unde prin voinţa poporului lucrează Dragnea şi Tăriceanu, şi îndemnul lăuntric de a accepta, ca o slugă ce sunt, imixtiunea unui stat puternic şi samavolnic care ne îndeamnă să avem o justiţie dreaptă!

Ah! oscilez între ataşamentul la legile noastre naţionale, aşa cum sunt ele create de Iordache, Nicolicea, Şerban Nicolae şi Tudorel Toader, şi slăbiciunea de a accepta opresiunea unei ţări care profită de puterea ei pentru a ne îndemna să luptăm împotriva corupţiei!

Ah! mi-e sufletul sfâşiat între mândria naţională a constructorului de autostrăzi ce suntem, şi amestecul Statelor Unite care au avut tupeul să construiască scutul anti-rachetă de la Deveselu spre a ne apăra de Rusia lui Putin şi de Statul Islamic!

Ah! mi-e sufletul sfâşiat între tricolorul României, şi „dungile şi stelele” americane care au avut neobrăzarea să debarce de două ori în Europa ultimului secol, în Primul şi în Al Doilea Război Mondial, pretinzând — mă rog, cu ceva sacrificii — că ne scapă de invadatorii austro-ungari şi germani de care n-am fost în stare să ne descotorosim singuri!

Mi-e sufletul greu de îndoieli…

Discursul de adio al lui Barack Obama. 10 ianuarie 2017

Textul integral tradus în limba română

Ce bine e acasă! Dragi concetăţeni americani, Michelle şi cu mine am fost foarte mişcaţi de toate urările de bine pe care le-am primit în ultimele câteva săptămâni. Dar în seara asta e rândul meu să vă spun mulţumesc. Fie că am fost în deplin acord sau că, mai rar, n-am fost deloc, conversaţiile mele cu voi americanii — că au avut loc acasă sau în şcoli; la ferme sau în fabrici; pe la dineuri şi prin avanposturi militare îndepărtate — m-au făcut mai onest, m-au stimulat, m-au făcut să merg mai departe. În fiecare zi am învăţat de la voi. Voi m-aţi făcut să fiu un preşedinte mai bun, voi m-aţi făcut mai bun ca om.
obama-discurs-final-2017
Am venit pentru prima oară la Chicago pe când aveam douăzeci şi ceva de ani, pe când încă mai încercam să-mi dau seama cine sunt; când încă îmi mai căutam un scop în viaţă. Prin cartierele din apropiere am început să lucrez cu grupuri de-ale bisericii, în preajma oţelăriilor închise. Pe aceste străzi am cunoscut puterea credinţei, şi demnitatea calmă a lucrătorilor confruntaţi cu nevoile şi cu lipsurile. Aici am învăţat că schimbarea se produce doar atunci când oamenii obişnuiţi se implică, se înrolează, şi împreună o cer.

După opt ani cât am fost preşedinte, eu tot în asta cred. Şi nu e doar credinţa mea. Este însăşi esenţa spiritului american — experimentul nostru îndrăzneţ de autoguvernare.

Am convingerea că noi toţi am fost creaţi să fim egali, înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la viaţă, la libertate şi la fericire. Subliniez că aceste drepturi, deşi de la sine înţelese, nu au venit niciodată de la sine; că noi, oamenii, uzând de instrumentul democraţiei, putem forma o uniune mai desăvârşită. Acesta este marele dar pe care Părinţii Fondatori ni l-au făcut. Libertatea de a lupta pentru visurile fiecăruia dintre noi prin străduinţă, trudă, şi viziune — ca şi imperativul de a depune eforturi împreună, pentru a atinge un nivel mai ridicat al bunăstării.

De 240 de ani, chemarea naţiunii noastre la cetăţenie dă de lucru şi un scop în viaţă pentru fiecare nouă generaţie. Aceasta i-a făcut pe patrioţi să prefere republica tiraniei, pe pionieri să cucerească Vestul, pe sclavi să-şi croiască drum spre libertate. Aceasta i-a făcut pe imigranţi şi pe refugiaţi să traverseze oceanele şi Rio Grande, le-a făcut pe femei să lupte pentru dreptul la vot, i-a determinat pe lucrători să se organizeze. De aceea soldaţii şi-au dat viaţa pe plaja Omaha şi la Iwo Jima; în Irak şi în Afganistan — şi de aceea bărbaţii şi femeile de la Selma la Stonewall au fost şi ei gata să şi-o dea pe a lor.

Deci la asta ne referim când spunem că America este excepţională. Nu că naţiunea noastră ar fi fost fără cusur de la început, dar am demonstrat capacitatea noastră de a ne schimba şi de a face viaţa mai bună pentru cei ce vin.

Da, progresul nostru a fost inegal. Lupta pentru democraţie a fost întotdeauna grea, controversată şi uneori sângeroasă. La fiecare doi paşi înainte, ni se pare adesea că facem un pas înapoi. Dar lungul parcurs al Americii a fost definit de mişcarea înainte, de o lărgire constantă a crezului nostru fondator de a-i cuprinde pe toţi, nu doar pe unii.

Dacă v-aş fi spus acum opt ani că America va depăşi o mare recesiune, că va reporni industria auto, şi că vom lansa cea mai lungă cursă de creare de locuri de muncă din istoria noastră… dacă v-aş fi spus că vom deschide un nou capitol al relaţiilor cu poporul cubanez, că vom încheia programul nuclear al Iranului fără a trage un foc de armă, şi că îl vom înlătura pe creierul lui 9/11… dacă v-aş fi spus că vom realiza egalitatea căsătoriilor, şi că vom acorda dreptul la asigurare de sănătate pentru încă 20 de milioane de concetăţeni de-ai noştri — poate v-aţi fi spus că ţintim prea sus.

Dar asta am făcut. Asta aţi făcut voi. Voi aţi fost schimbarea. Voi aţi împlinit speranţele oamenilor, şi datorită vouă, prin aproape fiecare măsură luată, America este o ţară mai bună, mai puternică decât a fost când am început.

În zece zile, lumea va avea o dovadă a democraţiei noastre: transferul paşnic al puterii de la un preşedinte ales liber la următorul. M-am angajat faţă de preşedintele ales Trump că administraţia mea va asigura cea mai lină tranziţie posibilă, la fel cum a făcut preşedintele Bush cu mine. Pentru că depinde de noi toţi să ne asigurăm că guvernul nostru ne poate ajuta să facem faţă numeroaselor provocări cu care ne confruntăm încă.

Avem ceea ce ne trebuie pentru a face acest lucru. La urma urmei, noi rămânem cea mai bogată, cea mai puternică şi cea mai respectată naţiune de pe Pământ. Tineretul nostru şi dinamismul nostru, diversitatea şi deschiderea noastră, capacitatea noastră nelimitată de a ne asuma riscuri şi de a reinventa înseamnă că viitorul trebuie să fie al nostru.

Dar acest potenţial se va realiza numai dacă democraţia noastră funcţionează. Numai dacă politica noastră reflectă decenţa poporului nostru. Numai dacă noi toţi, indiferent de afilierea de partid sau de vreun interes anume, contribuim la restabilirea sensului scopului comun de care avem atâta nevoie chiar acum.

Asupra acestui lucru vreau să mă concentrez în această seară — starea democraţiei noastre.

Se înţelege, democraţia nu cere uniformitate. Părinţii noştri Fondatori s-au certat şi s-au împăcat, şi aşteaptă de la noi să facem acelaşi lucru. Dar ei au ştiut că democraţia are nevoie de un sentiment fundamental al solidarităţii — ideea că cu toate deosebirile exterioare dintre noi, suntem cu toţii împreună în această privinţă; că ne ridicăm sau cădem toţi în acelaşi timp.

Au existat momente de-a lungul istoriei noastre când a existat ameninţarea să ne distrugem solidaritatea. Începutul acestui secol a fost unul din aceste momente. O lume în declin, inegalităţi crescânde; schimbările demografice şi spectrul terorismului — aceste forţe nu ne-au pus la încercare doar securitatea şi prosperitatea, ci şi democraţia. Şi modul cum răspundem la aceste provocări la adresa democraţiei noastre va determina capacitatea noastră de a ne educa copiii, şi de a crea locuri de muncă bune, de a ne apăra patria.

Cu alte cuvinte, ne va hotărî viitorul.

Democraţia noastră nu va funcţiona fără sentimentul că toată lumea are oportunităţi economice. Astăzi economia este din nou în creştere; salariile, veniturile, valoarea locuinţelor şi conturile pentru pensii sunt în creştere din nou; sărăcia se diminuează iarăşi. Cei bogaţi plătesc taxe la cote mai echitabile, chiar dacă bursele bat toate recordurile. Rata şomajului este aproape de cel mai scăzut nivel din ultimii zece ani. Proporţia celor neasiguraţi nu a fost niciodată atât de scăzută. Creşterea costului asigurărilor de sănătate este cea mai lentă din ultimii cincizeci de ani. Iar dacă cineva poate propune un plan care să se poată demonstra că este mai bun decât îmbunătăţirile pe care noi le-am adus sistemului nostru de sănătate — care să acopere tot atâtea persoane la un cost mai mic — eu îl voi sprijini în mod public.

Căci la urma urmei acesta este motivul pentru care suntem în slujba voastră — pentru a face viaţa oamenilor mai bună, nu mai rea.
obama-la-despartire
Dar cu toate progresele reale pe care le-am făcut, ştim că nu e de ajuns. Economia noastră nu funcţionează la fel de bine şi nu creşte la fel de repede atunci când câţiva prosperă în detrimentul unei clase de mijloc în creştere. Dar inegalităţile flagrante sunt corozive şi pentru principiile noastre democratice. În timp ce unu la sută din americanii din top au acumulat cea mai mare parte din avere şi din venituri, prea multe familii din oraşele interioare şi din judeţele rurale au fost abandonate — muncitorul din fabrică disponibilizat; chelneriţa şi asistentul medical care se chinuiesc să-şi plătească facturile — convinşi că regulile jocului sunt împotriva lor, că guvernul nu serveşte decât interesele celor puternici — o reţetă sigură pentru mai mult cinism şi pentru polarizare în politica noastră.

Nu exista remedii rapide la această tendinţă pe termen lung. Sunt de acord că traficul nostru de bunuri trebuie să fie şi corect, nu doar liber. Dar următorul val de dislocare economică nu va veni din străinătate. Acesta va fi dat de ritmul susţinut al automatizărilor care face ca multe locuri de muncă bune, în clasa de mijloc, să dispară.

Aşa că trebuie să creăm un nou acord social — să garantăm tuturor copiilor noştri educaţia de care au nevoie; să dăm lucrătorilor puterea de a se organiza în sindicate, pentru salarii mai bune; să actualizăm reţeaua de securitate socială pentru a reflecta modul în care trăim acum şi să facem mai multe reforme la codul fiscal astfel încât societăţile şi persoanele care beneficiază cel mai mult de noua economie să nu îşi uite obligaţiile faţă de ţara care a făcut succesul lor posibil. Putem discuta despre cum e cel mai bine să realizăm aceste obiective. Dar nu putem fi mulţumiţi cu privire la obiectivele în sine. Pentru că dacă nu creăm oportunităţi pentru toţi oamenii, nemulţumirea şi divizarea care au blocat progresul nostru nu vor face decât să se accentueze în anii ce vin.

Există o a doua ameninţare la democraţia noastră — una la fel de veche ca şi naţiunea noastră. După alegerea mea, au fost discuţii despre o Americă post-rasială. O astfel de viziune, oricât de bine intenţionată, nu a fost niciodată realistă. Căci rasa rămâne o forţă importantă şi adesea conflictuală în societatea noastră. Am trăit destul pentru a şti că relaţiile rasiale sunt mai bune decât au fost acum zece, sau douăzeci, sau treizeci de ani — puteţi vedea acest lucru nu doar în statistici ci şi în atitudinea tinerilor americani din tot spectrul politic.

Dar noi nu suntem acolo unde ar trebui să fim. Cu toţii mai avem încă mult de lucru. La urma urmei, dacă fiecare problemă economică este privită ca o luptă între o clasă de mijloc a celor albi şi harnici, şi minorităţile leneşe, atunci muncitorii de orice fel vor fi lăsaţi să se lupte pentru resturi, în timp ce cei înstăriţi se vor retrage şi mai mult în enclavele lor private. Dacă refuzăm să investim în copiii imigranţilor, doar pentru că ei nu arată ca noi, vom limita perspectivele propriilor noştri copii — pentru că acei copii bruni vor reprezenta o pondere mai mare a forţei de muncă a Americii. Iar economia noastră nu trebuie să fie un joc cu sumă nulă. Anul trecut veniturile au crescut pentru toate rasele, pentru toate grupele de vârstă, pentru bărbaţi şi pentru femei.

Mergând mai departe, trebuie să adoptăm legi împotriva discriminării — la angajări, în construcţia de locuinţe, în educaţie şi în sistemul de drept penal. Acest lucru ni-l cer Constituţia noastră şi cele mai înalte idealuri. Dar, legile singure nu vor fi de ajuns. Inimile trebuie să se schimbe. Dacă democraţia noastră e să funcţioneze în această naţiune tot mai diversificată, fiecare dintre noi trebuie să încerce să ţină seama de sfatul unuia dintre marile personaje ale romanului american, Atticus Finch, care a spus: „Nu înţelegi cu adevărat o persoană până când nu priveşti lucrurile din punctul ei de vedere… până nu te pui în pielea ei şi nu îi dai ocol.”

Pentru negri şi pentru alte minorităţi, asta înseamnă să faci legătura între propriile noastre lupte pentru dreptate şi provocările cărora mulţi oameni în această ţară trebuie să le facă faţă — refugiatul, imigrantul, cel sărac din mediul rural, transsexualul american, dar şi bărbatul alb de vârstă mijlocie, care din exterior poate părea că are toate avantajele, dar care s-a pomenit cu o lume bulversată de schimbări economice, culturale şi tehnologice.

Pentru americanii albi aceasta înseamnă a recunoaşte că efectele sclaviei, împreună cu Jim Crow, n-au dispărut dintr-o dată în anii ’60; că, atunci când grupurile minoritare îşi exprimă nemulţumirea, ele vor doar să inverseze rasismul sau să practice corectitudinea politică; că atunci când protestează paşnic, ei nu cer un tratament special, ci tratamentul egal pe care Părinţii noştri Fondatori l-au promis.

Pentru americanii nativi asta înseamnă să-şi amintească faptul că stereotipiile în privinţa imigranţilor de azi au fost repetate aproape cuvânt cu cuvânt în privinţa irlandezilor, a italienilor şi a polonezilor. America nu a fost slăbită de prezenţa acestor nou-veniţi; ei au îmbrăţişat crezul acestei naţiuni, şi naţiunea a ieşit întărită.

Aşa că indiferent de poziţia pe care o ocupăm, trebuie să ne străduim mai mult; să pornim de la premisa că fiecare dintre concetăţenii noştri iubeşte această ţară la fel de mult ca şi noi; că ei preţuiesc hărnicia şi familia, la fel ca şi noi; că copiii lor sunt la fel de curioşi şi plini de speranţă şi vrednici de iubire ca şi ai noştri.

Nimic din toate acestea nu e uşor. Pentru prea mulţi dintre noi a devenit mai sigur să ne retragem în propriile noastre bule, în cartiere sau în campusuri universitare, sau în locuri de rugăciune, sau în comunităţi de socializare media, înconjuraţi de oameni care arată ca noi şi împărtăşesc aceleaşi vederi politice şi niciodată nu ne contestă prezumţiile. Proliferarea partizanatului deschis, accentuarea stratificării economice şi regionale, fragmentarea mass-mediei noastre într-un canal bun pentru toate gusturile — toate acestea fac ca această mare catalogare să pară naturală, ba chiar inevitabilă. Şi ajungem să ne simţim atât de siguri în bulele noastre încât acceptăm doar informaţii, adevărate sau nu, care se potrivesc cu opiniile noastre, în loc să ne întemeiem opiniile pe dovezi care se găsesc în altă parte.

Această tendinţă reprezintă o a treia ameninţare la adresa democraţiei noastre. Politica este o luptă de idei; în cursul unei dezbateri sănătoase, vom prioritiza diferite obiective, şi diferitele mijloace de a le atinge. Dar fără o bază comună de fapte; fără dorinţa de a accepta noi informaţii, şi a admite că adversarul tău are dreptate, şi că ştiinţa şi raţiunea contează, vom vorbi singuri, făcând găsirea unui numitor comun şi compromisul imposibile.

Nu fac oare toate acestea ca politica să pară atât de descurajantă? Cum se poate ca oficialii aleşi să critice furibund deficitele atunci când noi propunem să cheltuim bani pentru preşcolari, dar nu şi atunci când tăiem taxe pentru corporaţii? De ce să trecem cu vederea scăpările etice în propriul nostru partid, şi să atacăm celălalt partid când face acelaşi lucru? Nu e doar necinstită o asemenea abordare selectivă a faptelor; este şi autodistructivă. Pentru că aşa cum îmi spunea cândva mama, realitatea te ajunge din urmă.

Să luăm provocarea schimbărilor climatice. În doar opt ani ne-am redus la jumătate dependenţa de petrolul străin, am dublat energia din surse regenerabile şi am propus lumii un acord care poate salva planeta. Însă fără măsuri mai curajoase, copiii noştri nu vor avea timp să dezbată existenţa schimbărilor climatice; vor fi ocupaţi cu efectele acestora: dezastre ecologice, perturbări economice şi valuri de refugiaţi–victime ale schimbărilor climatice, în căutare de adăpost.

Acum, putem şi trebuie să discutăm despre cea mai bună abordare a problemei. Dar a nega pur şi simplu existenţa problemei nu doar că este o trădare a generaţiilor viitoare; este şi o trădare a ideii de inovaţie şi a practicii rezolvării problemelor, care i-au călăuzit pe Părinţii noştri Fondatori.

Este vorba de acel spirit, născut din Iluminism, care ne-a făcut să fim un centru de putere economică — spiritul care şi-a luat zborul la Kitty Hawk şi la Cape Canaveral; spiritul care vindecă boala şi care pune un calculator în fiecare buzunar.

Este acel spirit — credinţă în raţiune, şi spirit întreprinzător, precum şi supremaţie a dreptului asupra puterii —, care ne-a permis să rezistăm atracţiei fascismului şi tiraniei în timpul Marii Depresiuni, şi să construim o nouă ordine după Al Doilea Război Mondial alături de alte democraţii, o ordine bazată nu doar pe putere militară sau pe afilieri naţionale, ci pe principii — statul de drept, drepturile omului, libertatea religioasă, de exprimare, de asociere, precum şi o presă independentă.

Această ordine este acum contestată — mai întâi de fanatici violenţi care pretind că vorbesc în numele Islamului; mai recent, de autocraţi din capitale străine care văd în pieţele libere, în democraţiile deschise, în însăşi societatea civilă, o ameninţare la adresa puterii lor. Pericolul pe care fiecare dintre aceştia îl reprezintă pentru democraţia noastră este mult mai important decât maşinile capcană sau decât rachetele. Este frica de schimbare; frica de oameni care arată sau vorbesc sau se roagă altfel; este dispreţul faţă de statul de drept, de care acei lideri se fac responsabili; este intoleranţa la alte păreri şi la gândirea liberă; credinţa că sabia sau arma sau bomba sau maşina de propagandă este arbitrul final a ceea ce este adevărat şi drept.

Datorită curajului extraordinar de care au dat dovadă bărbaţii şi femeile noastre în uniformă, ca şi ofiţerii de informaţii, organele de poliţie şi diplomaţii care îi sprijină, nici o organizaţie teroristă străină nu a pus la cale şi executat vreun atac asupra patriei noastre în aceşti ultimi opt ani; şi, deşi Bostonul şi Orlando ne amintesc cât de periculoasă poate fi radicalizarea, organele noastre de poliţie sunt mai eficiente şi mai vigilente decât oricând. Am anihilat zeci de mii de terorişti — inclusiv pe Osama bin Laden. Coaliţia globală pe care noi o conducem împotriva Statului Islamic i-a anihilat pe liderii acestuia şi i-a izgonit de pe aproximativ jumătate din teritoriul lor. Statul Islamic va fi distrus, şi nimeni din cei ce ameninţă America nu va fi vreodată la adăpost. Tuturor celor din armată le spun că a fost onoarea vieţii mele să le fiu comandant suprem.

Dar protejarea modului nostru de viaţă necesită mai mult decât militarii noştri. Democraţia se poate bloca atunci când ne lăsăm cuprinşi de frică. La fel cum noi, ca cetăţeni, trebuie să rămânem vigilenţi la agresiunile externe, trebuie să evităm o slăbire a valorilor care ne fac să fim cine suntem. De aceea în ultimii opt ani am lucrat pentru a pune lupta împotriva terorismului pe o bază legală fermă. De aceea am eliminat tortura, am acţionat pentru a închide baza de la Guantanamo şi pentru a reforma legile care reglementează supravegherea pentru protejarea vieţii private şi a libertăţilor civile. De aceea resping discriminarea împotriva musulmanilor americani. De aceea nu ne putem sustrage de la lupta la nivel global — pentru extinderea democraţiei şi pentru drepturile omului, pentru drepturile femeilor şi pentru drepturile comunităţii LGBT — oricât de imperfecte ar fi eforturile noastre, oricât de avantajoasă ar putea părea ignorarea unor astfel de valori. Căci combaterea extremismului şi a intoleranţei şi a sectarismului sunt din acelaşi aluat cu lupta împotriva autoritarismului şi agresiunii naţionaliste. Dacă sfera libertăţii şi a respectului pentru statul de drept se restrânge în lume, probabilitatea de a izbucni războiul în interiorul unei naţiuni şi între naţiuni creşte, iar propriile noastre libertăţi vor fi în final periclitate.

Aşa că haideţi să fim vigilenţi, dar nu temători. Statul Islamic va încerca să ucidă oameni nevinovaţi. Dar ei nu pot învinge America decât dacă ne trădăm Constituţia şi principiile în luptă. Rivalii precum Rusia sau China nu se pot compara cu noi ca influenţă în întreaga lume — decât dacă renunţăm la ceea ce reprezentăm, şi ne transformăm într-o ţară mare, ca oricare alta, care îşi agresează vecini mai mici.

Ceea ce mă conduce la punctul final — democraţia noastră este ameninţată în clipa în care vom considera că este de la sine înţeleasă. Noi toţi, indiferent de partid, trebuie să ne luăm drept sarcină reconstruirea instituţiilor noastre democratice. Atunci când ratele de participare la vot sunt unele dintre cele mai mici printre democraţiile avansate, ar trebui să fie mai uşor, nu mai greu, să votezi. Atunci când încrederea în instituţiile noastre este scăzută ar trebui să se reducă influenţa corozivă a banilor în politica noastră, şi să se insiste pe principiile transparenţei şi ale eticii în serviciile publice. Atunci când Congresul este nefuncţional, ar trebui să atragem districtele să-i încurajeze pe politicienii să adopte bunul-simţ şi nu extremele rigide.

Şi toate acestea depind de participarea noastră; de faptul ca fiecare dintre noi să accepta responsabilitatea cetăţeniei, indiferent de modul cum se leagănă pendulul puterii.

Constituţia noastră este un dar remarcabil, minunat. Dar este de fapt doar o bucată de pergament. Ea nu are nici o putere în sine.

Noi oamenii îi dăm putere — prin participarea noastră şi prin deciziile pe care le luăm. Fie că ne ridicăm pentru libertăţile noastre, sau nu. Fie că respectăm şi impunem statul de drept, sau nu. America nu este fragilă. Dar ceea ce am câştigat în lunga noastră călătorie spre libertate nu este garantat.

În mesajul său de rămas-bun, George Washington a scris că auto-guvernarea este fundamentul siguranţei, prosperităţii şi libertăţii noastre, dar „din diferite cauze şi venind din diferite puncte cardinale vor fi unii care vor face tot posibilul… pentru a zdruncina în mintea voastră încrederea în acest adevăr”; pe care ar trebui să-l păstrăm cu „dragoste ocrotitoare”; pentru care ar trebui să respingem „încă de la prima mijire orice încercare de a învrăjbi oricare bucăţică din ţara noastră cu restul sau de a submina legăturile sacre”, care ne fac să fim un singur tot.

Slăbim aceste legături atunci când permitem ca dialogul politic să devină atât de coroziv încât oamenii de caracter se îndepărtează de serviciul public; atât de vulgar şi plin de ură că americanii cu care suntem în dezacord nu sunt doar induşi în eroare ci într-un fel răuvoitori. Slăbim acele legături, atunci când spunem despre unii dintre noi că sunt mai americani decât alţii; când tratăm întregul sistem ca fiind inevitabil corupt, şi dăm vina pe liderii pe care îi alegem fără a cerceta rolul nostru în alegerea lor.

Îi revine fiecăruia dintre noi obligaţia să fie acel apărător preocupat, ocrotitor al democraţiei noastre; să accepte cu bucurie sarcina pe care ne-am asumat-o de a încerca să îmbunătăţim necontenit această mare naţiune a noastră. Fiindcă oricare ar fi diferenţele exterioare dintre noi, împărtăşim cu toţii acelaşi titlu de mândrie, acela de Cetăţean.

În concluzie, asta cere democraţia noastră. Ea are nevoie de voi. Nu doar atunci când sunt alegeri, nu doar atunci când interesul tău îngust este în joc, ci pe toată durata vieţii. Dacă te-ai săturat să ai dispute cu necunoscuţii pe internet, încearcă să discuţi cu cineva din viaţa reală. Dacă ceva nu merge, sari în cizme şi organizează tu. Dacă eşti dezamăgit de oficialii pe care i-ai ales, pune mâna pe o foaie şi umblă după semnături, zbate-te să fii tu ales. Ieşi în faţă. Aruncă-te cu capul înainte. Perseverează. Uneori vei câştiga. Alteori vei pierde. Să presupui că alţii sunt un butoi de bunătate poate fi un risc, vor exista momente când acţiunea te va dezamăgi. Dar pentru aceia dintre noi destul de norocoşi să joace un rol în această treabă, să vadă cu ce se mănâncă, vă spun că poate să-ţi dea energie şi să te stimuleze. Şi de cele mai multe ori credinţa în America — şi în americani — se va adeveri că merită.

A mea s-a adeverit, negreşit. De-a lungul acestor opt ani, am văzut feţele pline de speranţă ale tinerilor absolvenţi şi ale celor mai noi ofiţeri din armată. Am plâns împreună cu familiile îndoliate care aşteptau explicaţii, şi am găsit binecuvântarea în biserica din Charleston. I-am văzut pe oamenii noştri de ştiinţă ajutând un om paralizat să-şi recapete simţul tactil, şi pe războinicii noştri răniţi mergând din nou. I-am văzut pe doctorii şi pe voluntarii noştri lucrând la reconstrucţie după cutremure şi oprind pandemiile pe traseele lor. L-am văzut pe cel mai mic dintre copii reamintindu-ne de obligaţiile noastre de a avea grijă de refugiaţi, să lucrăm în pace, şi mai presus de toate să avem grijă unul de altul.

Credinţa pe care am avut-o în toţi acei ani urmă, aflându-mă nu departe de aici, în puterea americanilor obişnuiţi de a aduce schimbarea — acea credinţă care a fost răsplătită într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut imagina. Sper că şi a voastră. Unii dintre cei care vă aflaţi aici în seara asta sau ne urmăriţi de acasă aţi fost cu noi şi în 2004, în 2008, în 2012 — şi poate că încă nu vă vine să credeţi că am scos-o la capăt cu toate acestea.

Nu sunteţi singurii. Michelle, în ultimii 25 de ani mi-ai fost nu doar soţie şi mamă a copiilor mei, ci şi cea mai bună prietenă. Ai preluat un rol pe care nu l-ai cerut şi l-ai personalizat cu graţie, hotărâre, stil şi bună dispoziţie. Ai făcut din Casa Albă un loc deschis tuturor. Iar noua generaţie va ridica ştacheta mai sus pentru că te-a avut pe tine model. Mă faci să fiu mândru. Faci ţara întreagă să fie mândră de tine.
obama-in-lacrimi
Malia şi Sasha, în cele mai ciudate circumstanţe aţi devenit două tinere uimitoare, isteţe şi frumoase, dar mai important, generoase şi serioase şi pline de însufleţire. Aţi purtat povara acestor ani cu atâta uşurinţă aflându-vă în centrul atenţiei. Dintre toate lucrurile pe care le-am făcut în viaţă, cel mai mândru sunt de faptul că sunt tatăl vostru.

Joe Biden, copilul teribil din Scranton, care a ajuns fiul preferat al statului Delaware: ai fost prima numire pe care am făcut-o ca nominalizat, şi cea mai bună. Nu doar pentru că ai fost un mare vicepreşedinte, ci şi ca afacere, căci am câştigat un frate. Te iubim pe tine şi pe Jill ca pe cei din familie, iar prietenia ta a fost una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii noastre.

Adresându-mă remarcabilei mele echipe: Timp de opt ani — şi pentru unii dintre voi chiar mult mai mult — m-am format din energia voastră, şi am încercat să vă înapoiez ceea ce mi-aţi arătat zi de zi: suflet, şi caracter, şi idealism. V-am urmărit cum v-aţi maturizat, v-aţi căsătorit, aţi avut copii, şi aţi pornit-o pe drumul vostru, în călătorii incredibile. Chiar şi atunci când au venit momente grele şi v-aţi simţit frustraţi, nu aţi lăsat niciodată Washingtonul pentru a pleca la mai bine. Singurul lucru care mă face mai mândru decât pentru tot binele pe care l-am făcut este gândul la toate lucrurile remarcabile pe care le-aţi dobândit aici.

Şi adresându-mă vouă celor care sunteţi în altă parte — fiecărui organizator care s-a mutat într-un oraş necunoscut şi fiecărei familii cu suflet bun care i-a primit, fiecărui voluntar care a bătut pe la uşi, fiecărei persoane tinere care a votat pentru prima oară, fiecărui american care a trăit şi a pus umărul la schimbare — voi sunteţi cei mai buni suporteri şi organizatori pe care oricine ar putea spera să-i aibă, şi vă voi fi veşnic recunoscător. Pentru că da, voi aţi schimbat lumea.

De aceea părăsesc această estradă în seara asta chiar mai optimist în privinţa acestei ţări decât am fost atunci când am început. Fiindcă ştiu că munca noastră nu numai că i-a ajutat pe mulţi americani; dar i-a stimulat pe mulţi americani — mai ales pe mulţi dintre tinerii excepţionali — să creadă că aveţi discernământ; că puteţi încerca să aveţi succes cu carul. Această generaţie care vine — generoasă, altruistă, creatoare, patriotică — v-am întâlnit în fiecare colţ al ţării.

Voi credeţi într-o Americă cinstită, dreaptă şi primitoare; ştiţi că schimbarea constantă a fost semnul distinctiv al Americii, ceva de care să nu te temi ci să adopţi, şi sunteţi gata să duceţi înainte această lucrare durabilă a democraţiei. Veţi fi în curând mai numeroşi decât oricare dintre noi, iar eu cred, în consecinţă, că viitorul este în mâini bune.

Dragi concetăţeni americani, a fost onoarea vieţii mele să fiu în slujba voastră. Nu mă voi opri; de fapt voi fi împreună cu voi, ca cetăţean, pentru tot restul zilelor mele. Acum însă, fie că sunteţi tineri sau cu inima tânără, am o ultimă rugăminte la voi în calitate de preşedinte al vostru — acelaşi lucru pe care vi l-am cerut când mi-aţi dat o şansă în urmă cu opt ani.

Vă cer să credeţi. Nu în puterea mea de a aduce schimbarea — ci în a voastră.

Vă cer să vă ataşaţi strâns de credinţa înscrisă în documentele noastre fundamentale; de acea idee spusă în şoaptă de sclavi şi de aboliţionişti; de acel spirit cântat de către imigranţi şi fermieri şi de către cei care au manifestat pentru justiţie; acel crez reafirmat de cei care au înfipt steaguri pe câmpurile de luptă din străinătate şi în solul Lunii; un crez în inima fiecărui american a cărui poveste este încă nescrisă:

Da, putem.

Da, am reuşit.

Da, putem.

Mulţumesc. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Şi fie ca Dumnezeu să binecuvânteze în continuare Statele Unite ale Americii.

[Trad.: Paul Tumanian]

Surse: http://www.telegraph.co.uk/news/2017/01/11/barack-obamas-farewell-speech-full/
https://www.whitehouse.gov/farewell

De la mascarada votului la lehamitea de democraţie

Cu ani în urmă am participat la mascarada votului sub regimul comunist. Buletinul de vot conţinea un singur nume — ghiciţi al cui! Intrai în cabină, unde aveai la dispoziţie nu o ştampilă ci un creion. Dacă „nu erai de acord” cu „candidatul”, trebuia să-l tai şi să pui alt nume în loc. Alt nume? Care? De unde să-l iei? Campania electorală? Nu se inventase aşa ceva în regimul comunist… Dacă doar tăiai numele propus de partid, fără să pui altul în loc, buletinul se anula… în teorie. De fapt, să foloseşti creionul era riscant. Într-o lume supravegheată, nu puteai fi sigur că nu eşti supravegheat şi în cabina de votare. Nu puteai să fii sigur nici că buletinul nu era marcat într-un fel oarecare, că nu exista niciun mijloc de identificare a votantului şi a votului său. Aşa că cel mai prudent era să nu zăboveşti în cabină mai mult decât strictul necesar pentru a împături buletinul de vot intact, aşa cum îl primeai. Orice prelungire a şederii putea fi interpretată ca intervenţie pe buletin. Surprins — sau suspect — că tăiai numele propus de Partidul Muncitoresc — ulterior, Comunist — sau că îl înlocuiai, riscai să ajungi „duşman al poporului”. Nu zic că odată „depistat”, riscai automat puşcăria. Nu zic nici că supraveghetorii din secţia de votare aveau în sarcină depistarea „recalcitranţilor”. Deşi ochi „activiştilor” te sfredeleau bănuitori la ieşirea din cabină. Poate că nu era decât o psihoză. Dar, dumnezeule, ce psihoză! Mai ales la ţară şi în orăşele, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea.

Mă gândesc că poate aşa se explică numărul uriaş de buletine „albe” introduse în urne la alegerile din 11 decembrie. Votanţii de astăzi au rămas cu ticul de ieri: un buletin „alb” este pentru autorităţi un buletin corect!

Dar să continui. Se spunea că unii foloseau creionul pus la dispoziţie de partid pentru a scrie pe buletine VREM PÎINE sau VREM CARNE; n-am auzit de niciun zvon cum că unii ar fi scris VREM LIBERTATE. Mă rog, chestie de preferinţă…

În anii ’50 şi ’60 cetăţenii erau îndemnaţi insistent să voteze. Echipe de „agitatori” treceau în ajunul votării pe la casele lor să le amintească să se prezinte la vot a doua zi. Şi anume cât mai devreme. Preferabil, la prima oră, în zori. În amintesc că şi în anii ’70 echipele de „agitatori” (bănuiesc că li se spunea „brigăzi”!) încă mai „agitau” în dimineaţa votului trecând de la un apartament la altul în blocul unde locuiam, şi îndemnau la vot într-un mod destul de agresiv.

Procentele de prezenţă la vot şi de voturi exprimate în favoarea… ghiciţi a cui — erau stabilite „de sus” şi oscilau între 99,95 şi 99,99 la sută! „Cu o largă adeziune…” titrau a doua zi ziarele… „de stânga”!

Cert este că neprezentarea la vot atrăgea după sine sesizarea conducerii instituţiei/întreprinderii unde era angajat votantul şi, chiar dacă nu se solda, poate, cu concedierea sau cu vreo altă măsură la fel de drastică, negreşit atrăgea încondeierea recalcitrantului şi tăierea de la primă sau de pe lista altor avantaje precum promovarea în funcţie sau trimiterea în străinătate.

Mai târziu, în anii ’80, în „faza terminală” a comunismului, „brigăzile de agitatori” dispăruseră. Nu mai venea nimeni să-i îndemne pe cetăţeni la vot, nici în ajun, nici în dimineaţa votului. O cunoştinţă care s-a prezentat la secţia de votare aproape de ora închiderii urnelor a avut surpriza să constate că pe listă apărea că a votat. Un coleg de serviciu, „activist de partid” — dar cu scăpări! —, mi-a confirmat. „Cooptat” în echipa unei secţii de votare, a constatat că voturile nici nu se mai numărau. Rezultatul era prestabilit. De sus, evident. Prea puţini începuseră se mai ducă la vot. Mascarada votului mai făcuse un pas înainte: puseseră pe listă doi „candidaţi”, cică să alegi cu adevărat! Primul „candidat” reprezenta PCR, al doilea în schimb reprezenta PCR!

Toate acestea se petreceau nu pentru că Partidul Comunist ar fi fost sigur de puterea sa absolută sau pentru că nu s-ar fi temut de nicio reacţie negativă. Ci fiindcă se înstăpânea deja lehamitea după ce reformele gorbacioviste începuseră să sune stingerea comunismului de stat. Fie şi fără intenţie…

Apoi a venit democraţia. O brumă la început, din ce în ce mai consistentă cu anii… Constat însă cu regret că pentru o bună parte din populaţie, votul a rămas o mascaradă. Doar că nu hotărâtă de sus, ci o mascaradă izvodită de propria lehamite. De sus nu se mai hotărăşte cu bâta, ca pe vremuri, ci prin jocuri de culise.

Aşa că lehamitea loazelor care rămân acasă e provocată de ce? De vot? Sau de democraţie? Asta-i întrebarea pe care mi-o pun cu tristeţe.

Profesia de securist

Între colegii de serviciu ne permiteam să vorbim multe. În „stilul” aluziv, practic orice. În pofida suspiciunii că atunci când trei români se adunau, unul din ei era fără niciun dubiu turnător la securitate. Aluziile împotriva regimului nu erau însă niciodată sută la sută serioase. Totul era… să zic pe jumătate în glumă? Nu, jumătate ar fi poate prea mult: toate erau pe sfert, sau, uneori, să zicem, a zecea parte, în glumă. Oricum, gluma se străvedea la fiece aluzie de acest gen, adică politică, să-i spunem.

Aşa se face că odată, într-o discuţie cu un coleg de serviciu, mi-am permis unele observaţii răutăcioase despre securişti şi despre pretinsa lor profesie. Replica sa a fost, în dulcele stil aluziv-colegial al vremii: Ce ai cu securiştii? Tu nu vrei să-ţi faci meseria bine? La fel şi ei.

Aşadar, acţiunea securistului de a mă priva de dreptul de a mă exprima liber şi de a mă deplasa liber, sau de a protesta împotriva abuzurilor regimului, se încadrează, bine mersi, în limitele unei profesii ca oricare alta? Prin ce se deosebeşte această „profesie” de… să zicem, aceea de hoţ? Sau, ţinând seama de caracterul adesea violent al „îndeletnicirii” securistului, cred că n-ar fi foarte deplasat să mă gândesc mai degrabă la jaf, decât la simplă hoţie. Căci privarea de care aminteam mai sus, nu hoţie/jaf se cheamă că este?

Ce spune DEX despre cuvântul profesie? „PROFÉSIE, profesii, s. f. 1. Ocupație, îndeletnicire cu caracter permanent, pe care o exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare; complex de cunoștințe teoretice și de deprinderi practice care definesc pregătirea cuiva; meserie (…).”

Păi nu avea îndeletnicirea securistului „caracter permanent”? Avea, fără îndoială. Nu o exercita „în baza unei calificări corespunzătoare”? Presupun că da. Printre altele, fiindcă îmi amintesc de existenţa unei şcoli de securitate: la Băneasa. Şi cine ştie câte altele n-or fi fost. Cât despre „deprinderile practice” la care se referă definiţia în continuare, acestea se încadrează perfect în „calificarea” la care face referire prima parte: ameninţări, şantaj, hărţuire, la nevoie pumni, abjecţie şi, în caz extrem, un… marian clită. Nu sunt toate acestea „deprinderi practice”?… Prin urmare, fostul meu coleg de serviciu se pare că avea dreptate: nimic nu contrazice încadrarea îndeletniciri(lor) securistului în categoria profesie

Doar că la fel de bine se potriveşte cu definiţia şi „profesiunea” de hoţ. Sau de tâlhar/jefuitor. Ambele au un „caracter permanent”. Că doar n-o să-mi spună nimeni că, odată pornit pe calea hoţiei şi/sau a jafului, un individ poate fi vreodată întors din drum. „Calificare corespunzătoare”, respectiv „deprinderi practice”, chiar şi „cunoştinţe teoretice”? Oho, şi încă cum — slavă Domnului! Acestea sunt însăşi baza „meseriei”! Cartelurile de crimă organizată, o ştie toată lumea, pot ajunge la un asemenea grad de organizare, disciplină şi ingeniozitate, inclusiv logistică, încât să stârnească invidia celor mai performanţi profesionişti în domeniile „civile”.

Să fi omis oare lingviştii dimensiunea morală a definiţiei profesiei? Există o asemenea dimensiune? Stau să mă întreb: profesia de gâde era morală? (Sau mă rog, mai este încă, având în vedere că n-a dispărut din unele ţări islamice; şi, la drept vorbind, nici din toate statele SUA.) Sigur, plăcută nu e meseria de gâde (deşi, mai ştii!), dar poate că pe gâde îl absolvă de orice implicare morală binecunoscutul dicton Nu braţul care ucide, ci mintea care comandă… Cu toate că… Vedeţi, e destul de complicat: în cazul ucigaşului plătit — care este, s-o recunoaştem, o meserie bine definită — şi ce bănoasă! e drept, cu ceva riscuri —, legea nu îl absolvă de vinovăţie, oricât ar fi de simplu executant… Aşa că mă văd nevoit să vin cu un amendament: braţul care ucide este moral şi absolvit de vinovăţie doar atunci când o face în numele şi în beneficiul statului, în conformitate cu legile, nu la comanda unei persoane/grupări private. Cu menţiunea că dacă vorbim de asasinat şi absolvim de culpă morală — şi cu atât mai mult legală — persoana care îl comite, cu atât mai abitir o putem face, ba chiar avem datoria s-o facem, în cazul hoţiei/jafului comis în numele şi sub oblăduirea statului. Nimeni nu face distincţie între statul democratic şi statul comunist… Mă rog a făcut-o Băsescu, declarând ilegitim şi criminal statul comunist. Dar cine l-a luat în serios?

Concluzia e una singură: da, dom’le, fostul meu coleg de serviciu (între timp a şi murit, Dumnezeu să-l odihnească!) avea dreptate! Profesia mea de cercetător ştiinţific de pe vremuri nu era cu nimic diferită — generic vorbind — de profesia de securist! Cu nimic mai brează!

La înscăunarea lui Donald Trump

Unde a greşit Hillary Clinton?

Candidata democraţilor, Hillary Clinton, a comis o greşeală fundamentală, de neiertat: a dat România ca exemplu negativ, de stat care a interzis avorturile! Or, electoratul american, care ştie de existenţa Axei Bucureşti–Londra–Washington și este devotat acesteia trump și suflet, nu putea accepta aşa ceva!
Așa că l-a votat pe republicanul Donald Trump, al 45-lea președinte al Statelor Unite ale Americii!

donald-trump-presedinte

TRĂIASCĂ ÎN VECI
MINUNATUL POPOR AMERICAN,
ÎN FRUNTE CU CONDUCĂTORUL SĂU,
PREŞEDINTELE DONALD TRUMP!

PMP Câmpina şi taxarea apei pluviale

Candidatul PMP la Primăria Câmpina, Ioan Adrian Piţigoi, promite că va face demersurile necesare pentru a exclude taxarea apei pluviale

I-am pus candidatului PMP la Primăria Câmpina, dl Ioan Adrian Piţigoi următoarea întrebare.

Pitigoi PMP Campina„Aş fi curios să aflu dacă aveți în vedere menținerea actualului sistem de servicii de alimentare cu apă și canalizare prin HIDRO PRAHOVA sau înlocuirea acestuia cu un sistem propriu, gestionat de Consiliul Local. Mă interesează de asemenea dacă taxarea apei pluviale căzute pe terenurile private vi se pare normală sau abuzivă.”

Răspunsul a fost următorul.

„Buna seara! Intrucat sunt sanse reale ca investitia prin Hidroprahova sa-si urmeze cursul firesc, prin procedura de fazare, consider ca momentan este inoportun sa renuntam la aceasta asociere intrucat investitia din fonduri europene este foarte mare si extrem de benefica comunitatii! Referitor la taxarea apei pluviale va informez ca voi derula imediat, in prima luna de mandat demersurile necesare in vederea excluderii acesteia din factura lunara, asa cum s-a intamplat deja in multe localitati. Multumesc!”

Actualizare din 24 mai 2016

La aceeaşi întrebare
USL N-A BINEVOIT SĂ RĂSPUNDĂ!
Nici PSD, nici PNL.

Ba chiar cu ceva timp înainte, primarul liberal, Horia Laurenţiu Tiseanu, mă trimitea la cine credeţi? Chiar la cei pe care îi reclamam. „Pentru problema ridicată de dumneavoastră privind taxa pe apa de ploaie pe care o încasează SC HIDRO PRAHOVA SA, vă rugăm să vă adresaţi aceste societăţi pentru clarificări.” Ca şi cum n-ar fi ştiut că cei ce decid dacă taxa pe apa de ploaie trebuie plătită de clienţi sau nu sunt exact Consiliul Local şi primarul Tiseanu.

De ce se duce Dacian Cioloş la Bruxelles

Foarte documentat, ca de obicei, Traian Băsescu a prezentat pe contul său de Facebook o trecere în revistă a temelor cel mai probabil a fi discutate la reuniunea din decembrie a Consiliului European. Una din temele anticipate de fostul Preşedinte se referă la „repartizarea automată şi permanentă a noilor cote de refugiaţi”.

Cel ce va reprezenta România la respectivul forum va fi premierul Dacian Cioloş, desemnat de Preşedintele Iohannis. Traian Băsescu consideră această desemnare ca fiind o greşeală gravă. De ce? Pentru că la reuniunea din iarnă a Consiliului European se discută în mod tradiţional chestiuni preponderent de politică externă a UE, iar Preşedintele are, prin Constituţie, atribuţii clare în acest domeniu.

Mai există însă şi un alt motiv pentru care desemnarea premierului — consideră Băsescu — ar fi o greşeală. Şi anume faptul că Preşedintele Iohannis, dacă ar fi participat personal, ar fi avut o marjă de negociere. Pe care premierul nu o are, mandatul acestuia fiind imperativ. Cine stabileşte mandatul cu care primul-ministru reprezintă România la Consiliul European? Conform Constituţiei, nu este atribuţia Preşedintelui ci a Parlamentului.

Întrebat dacă Preşedintele n-ar trebui să retragă promisiunea de a primi în România o cotă de imigranţi, Traian Băsescu îl ajută pe Iohannis să evite riscul de a fi taxat de inconsecvent în cazul în care ar reveni asupra deciziei, amintind de zicala „numai boul e consecvent” (dar, în treacăt fie spus, omite să precizeze: în politică! ).

Preşedintele României a găsit, se pare, o modalitate de a evita fără niciun risc să fie etichetat de… consecvent şi în acelaşi timp să slujească interesele României amendând afirmaţia că România este dispusă să primească migranţi: îl trimite la Bruxelles pe Cioloş; care va primi un mandat ne-negociabil de a refuza găzduirea migranţilor. „Domnilor — va spune premierul în Parlamentul European — îmi pare rău, Preşedintele a avut toată bunăvoinţa, dar Parlamentul s-a opus.” Rămâne doar ca Parlamentul chiar să se opună. Ceea ce nu-i greu de presupus că se va întâmpla.

Dar prezenţa lui Cioloş la Bruxelles ar putea avea şi o altă semnificaţie: Klaus Iohannis îl pregăteşte astfel pe actualul premier să candideze la viitoarele alegeri prezidenţiale şi să reprezinte astfel — cu succes — dreapta liberală; chiar dacă mai e mult până la alegeri. Iată, Traian Băsescu nu s-a preocupat să-şi găsească un înlocuitor la terminarea mandatului şi astfel s-a văzut în noiembrie 2014 singur, părăsit de toţi şi cu linia politică eşuată în deşertul MP.

Neamţul, tot neamţ. Prevăzător, metodic şi… pas cu pas!

(Consideraţii pornind de la ideile Mariei.)

Justiţia lui Băsescu: Eu te-am făcut, eu te omor!

Scrisoare deschisă către fostul preşedinte Traian Băsescu

Domnule Preşedinte,

Deşi băsist, nu mă arunc cu capul înainte în a vă susţine în toate cele. Cu voia dumneavoastră, am şi critici a vă aduce.

Pentru a doua oară sunt în dezacord cu dumneavoastră. Prima oară a fost când, în lupta pentru preşedinţia României din noiembrie 2014, aţi ezitat până în ultima clipă să recomandaţi simpatizanţilor dumneavoastră să voteze cu Klaus Iohannis, în mod evident singurul la momentul acela capabil să-l învingă pe Ponta. Aţi făcut-o abia în ajun, cu câteva ore înainte de începerea celui de-al doilea tur de scrutin. Dacă nu a fost prea târziu, asta s-a datorat fără doar şi poate chibzuinţei electoratului român şi mai ales a diasporei. Dacă aţi avut motive să procedaţi astfel, mă abţin deocamdată să fac speculaţii pe această temă.

Pentru a doua oară sunt în dezacord cu dumneavoastră acum, când afirmaţi că procurorii fac, sau tind să facă, democraţia în România. Aţi afirmat-o de mai multe ori şi o repetaţi din nou acum, aproape obsesiv. Ceea ce nu vă caracterizează, sper. Chiar dacă nuanţaţi, recunoscându-le meritele „adevăraţilor” procurori, caracterizarea generală de „democraţie a procurorilor” rămâne şi se strecoară insidios în mintea susţinătorilor dumneavoastră; şi a tuturor românilor până la urmă.

Ca exemplu de victimă a procurorilor îl daţi pe Ponta, în legătură cu care vedeţi chiar necesitatea unei legi care să îl protejeze pe primul-ministru pe durata mandatului, tot aşa cum o altă lege îl protejează pe preşedinte. OK, să zicem că aveţi dreptate, că o astfel de lege este necesară şi că va fi adoptată la un moment dat. Dar Ponta este singurul exemplu pe care l-aţi găsit pentru a vă susţine în public teoria „procurorilor atotputernici”, care „îşi agaţă capete de politicieni la centură”. Eu cel puţin nu cunosc un alt exemplu. Bănuiala mea este că aţi ales să îl apăraţi pe Ponta (sigur, „a apăra” e doar un fel de a spune) doar pentru a vă susţine teoria. Care îşi are sursa în altceva. În ce? Iarăşi mă abţin să fac speculaţii. Mecanismul psihologic prin care cineva forţează aruncând în joc toate resursele mentale de care dispune pentru a-şi susţine fie o anumită teorie, fie o simplă idee, este destul de răspândit şi practicat de mulţi dintre noi; cu să fără a ne da seama. Gândiţi-vă la asta.

Adevărul este că — o ştie toată lumea — în România corupţia este uriaşă, atotstăpânitoare, mai nocivă decât oricare altă meteahnă, şi că ceva trebuie făcut în acest sens, pentru stârpirea „sistemului ticăloşit”. Expresia vă aparţine, dar mă întreb dacă v-o mai revendicaţi. „Ticăloşia sistemului” începe, în luările dumneavoastră de poziţie, să vireze încet-încet spre procurori şi spre DNA. Căci atâta vreme cât vorbiţi de un sistem, nu mai puteţi îndulci expresia extrăgând din rândul „procurorilor atotputernici” pe cei câţiva care sunt „buni profesionişti” şi „îşi fac onest meseria”. Caracterizarea dumneavoastră este, cum spuneam, prea generală pentru a mai admite că excepţiile contează.

Parafrazând, dacă nu DNA-ul, atunci cine să lupte împotriva corupţiei? Dacă nu acum, atunci când? Aşteptăm să crească şi să se întărească MP-ul creat de dumneavoastră? Mă tem că va mai dura. Şi că nici acolo nu merge totul ca uns. Altminteri, opoziţie, chiar dumneavoastră aţi afirmat-o, practic nu există în România. Ce ar trebui să facă DNA-ul atunci când descoperă (în serie) cazuri de corupţie? Să le lase pe altă dată? Să se ocupe cu predilecţie de afaceriştii neimplicaţi în politică (dacă există aşa ceva!) pentru a nu lăsa impresia că procurorii (unii din ei!) „îşi atârnă capete la centură”?

Spuneţi că justiţia nu este atât de strălucitoare cum apare la televizor. Că în ţară se comit foarte multe nedreptăţi. De acord. Chiar dumneavoastră şi cei din preajma dumneavoastră aţi fost victimele unor serii de abuzuri. Parchetele înalte se încăpăţânează să nu găsească vinovaţii pentru victimele Revoluţiei… Da, justiţia din România nu este perfectă. A pretins cineva că este? Justiţia nu a ieşit încă în totalitate de sub influenţa politicului. Şi atunci, pentru a avea o justiţie cât mai bună, ce facem? Criticăm şi partea ei strălucitoare (reprezentată îndeosebi de combaterea corupţiei la vârf), aşa cum apare ea la televizor?

OK, dumneavoastră aveţi mult mai multe informaţii decât cetăţeanul de rând. Aţi afirmat spre sfârşitul mandatului dumneavoastră de preşedinte că serviciile încep să aibă cam prea multă putere. Acum şi justiţia începe, în ochii dumneavoastră, să aibă prea multă putere… Nimeni nu vă contestă meritul de a fi contribuit decisiv la întărirea justiţiei; vi-l recunosc chiar şi o bună parte din cei ce vă repudiază.

Şi atunci, ce urmează? Vorba aceea din popor referitoare la dreptul asupra odraslei: „Eu te-am făcut, eu te omor!”

Vă urez în final, domnul Preşedinte, să aveţi tăria de vă învinge antipatiile (şi simpatiile!) şi a contribui cu obiectivitate și eficiență la finalizarea lucrului bine făcut pe care l-aţi iniţiat: o justiţie echitabilă şi total independentă de politic.