Category Archives: Opțiuni politice

Discursul de adio al lui Barack Obama. 10 ianuarie 2017

Textul integral tradus în limba română

Ce bine e acasă! Dragi concetăţeni americani, Michelle şi cu mine am fost foarte mişcaţi de toate urările de bine pe care le-am primit în ultimele câteva săptămâni. Dar în seara asta e rândul meu să vă spun mulţumesc. Fie că am fost în deplin acord sau că, mai rar, n-am fost deloc, conversaţiile mele cu voi americanii — că au avut loc acasă sau în şcoli; la ferme sau în fabrici; pe la dineuri şi prin avanposturi militare îndepărtate — m-au făcut mai onest, m-au stimulat, m-au făcut să merg mai departe. În fiecare zi am învăţat de la voi. Voi m-aţi făcut să fiu un preşedinte mai bun, voi m-aţi făcut mai bun ca om.
obama-discurs-final-2017
Am venit pentru prima oară la Chicago pe când aveam douăzeci şi ceva de ani, pe când încă mai încercam să-mi dau seama cine sunt; când încă îmi mai căutam un scop în viaţă. Prin cartierele din apropiere am început să lucrez cu grupuri de-ale bisericii, în preajma oţelăriilor închise. Pe aceste străzi am cunoscut puterea credinţei, şi demnitatea calmă a lucrătorilor confruntaţi cu nevoile şi cu lipsurile. Aici am învăţat că schimbarea se produce doar atunci când oamenii obişnuiţi se implică, se înrolează, şi împreună o cer.

După opt ani cât am fost preşedinte, eu tot în asta cred. Şi nu e doar credinţa mea. Este însăşi esenţa spiritului american — experimentul nostru îndrăzneţ de autoguvernare.

Am convingerea că noi toţi am fost creaţi să fim egali, înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la viaţă, la libertate şi la fericire. Subliniez că aceste drepturi, deşi de la sine înţelese, nu au venit niciodată de la sine; că noi, oamenii, uzând de instrumentul democraţiei, putem forma o uniune mai desăvârşită. Acesta este marele dar pe care Părinţii Fondatori ni l-au făcut. Libertatea de a lupta pentru visurile fiecăruia dintre noi prin străduinţă, trudă, şi viziune — ca şi imperativul de a depune eforturi împreună, pentru a atinge un nivel mai ridicat al bunăstării.

De 240 de ani, chemarea naţiunii noastre la cetăţenie dă de lucru şi un scop în viaţă pentru fiecare nouă generaţie. Aceasta i-a făcut pe patrioţi să prefere republica tiraniei, pe pionieri să cucerească Vestul, pe sclavi să-şi croiască drum spre libertate. Aceasta i-a făcut pe imigranţi şi pe refugiaţi să traverseze oceanele şi Rio Grande, le-a făcut pe femei să lupte pentru dreptul la vot, i-a determinat pe lucrători să se organizeze. De aceea soldaţii şi-au dat viaţa pe plaja Omaha şi la Iwo Jima; în Irak şi în Afganistan — şi de aceea bărbaţii şi femeile de la Selma la Stonewall au fost şi ei gata să şi-o dea pe a lor.

Deci la asta ne referim când spunem că America este excepţională. Nu că naţiunea noastră ar fi fost fără cusur de la început, dar am demonstrat capacitatea noastră de a ne schimba şi de a face viaţa mai bună pentru cei ce vin.

Da, progresul nostru a fost inegal. Lupta pentru democraţie a fost întotdeauna grea, controversată şi uneori sângeroasă. La fiecare doi paşi înainte, ni se pare adesea că facem un pas înapoi. Dar lungul parcurs al Americii a fost definit de mişcarea înainte, de o lărgire constantă a crezului nostru fondator de a-i cuprinde pe toţi, nu doar pe unii.

Dacă v-aş fi spus acum opt ani că America va depăşi o mare recesiune, că va reporni industria auto, şi că vom lansa cea mai lungă cursă de creare de locuri de muncă din istoria noastră… dacă v-aş fi spus că vom deschide un nou capitol al relaţiilor cu poporul cubanez, că vom încheia programul nuclear al Iranului fără a trage un foc de armă, şi că îl vom înlătura pe creierul lui 9/11… dacă v-aş fi spus că vom realiza egalitatea căsătoriilor, şi că vom acorda dreptul la asigurare de sănătate pentru încă 20 de milioane de concetăţeni de-ai noştri — poate v-aţi fi spus că ţintim prea sus.

Dar asta am făcut. Asta aţi făcut voi. Voi aţi fost schimbarea. Voi aţi împlinit speranţele oamenilor, şi datorită vouă, prin aproape fiecare măsură luată, America este o ţară mai bună, mai puternică decât a fost când am început.

În zece zile, lumea va avea o dovadă a democraţiei noastre: transferul paşnic al puterii de la un preşedinte ales liber la următorul. M-am angajat faţă de preşedintele ales Trump că administraţia mea va asigura cea mai lină tranziţie posibilă, la fel cum a făcut preşedintele Bush cu mine. Pentru că depinde de noi toţi să ne asigurăm că guvernul nostru ne poate ajuta să facem faţă numeroaselor provocări cu care ne confruntăm încă.

Avem ceea ce ne trebuie pentru a face acest lucru. La urma urmei, noi rămânem cea mai bogată, cea mai puternică şi cea mai respectată naţiune de pe Pământ. Tineretul nostru şi dinamismul nostru, diversitatea şi deschiderea noastră, capacitatea noastră nelimitată de a ne asuma riscuri şi de a reinventa înseamnă că viitorul trebuie să fie al nostru.

Dar acest potenţial se va realiza numai dacă democraţia noastră funcţionează. Numai dacă politica noastră reflectă decenţa poporului nostru. Numai dacă noi toţi, indiferent de afilierea de partid sau de vreun interes anume, contribuim la restabilirea sensului scopului comun de care avem atâta nevoie chiar acum.

Asupra acestui lucru vreau să mă concentrez în această seară — starea democraţiei noastre.

Se înţelege, democraţia nu cere uniformitate. Părinţii noştri Fondatori s-au certat şi s-au împăcat, şi aşteaptă de la noi să facem acelaşi lucru. Dar ei au ştiut că democraţia are nevoie de un sentiment fundamental al solidarităţii — ideea că cu toate deosebirile exterioare dintre noi, suntem cu toţii împreună în această privinţă; că ne ridicăm sau cădem toţi în acelaşi timp.

Au existat momente de-a lungul istoriei noastre când a existat ameninţarea să ne distrugem solidaritatea. Începutul acestui secol a fost unul din aceste momente. O lume în declin, inegalităţi crescânde; schimbările demografice şi spectrul terorismului — aceste forţe nu ne-au pus la încercare doar securitatea şi prosperitatea, ci şi democraţia. Şi modul cum răspundem la aceste provocări la adresa democraţiei noastre va determina capacitatea noastră de a ne educa copiii, şi de a crea locuri de muncă bune, de a ne apăra patria.

Cu alte cuvinte, ne va hotărî viitorul.

Democraţia noastră nu va funcţiona fără sentimentul că toată lumea are oportunităţi economice. Astăzi economia este din nou în creştere; salariile, veniturile, valoarea locuinţelor şi conturile pentru pensii sunt în creştere din nou; sărăcia se diminuează iarăşi. Cei bogaţi plătesc taxe la cote mai echitabile, chiar dacă bursele bat toate recordurile. Rata şomajului este aproape de cel mai scăzut nivel din ultimii zece ani. Proporţia celor neasiguraţi nu a fost niciodată atât de scăzută. Creşterea costului asigurărilor de sănătate este cea mai lentă din ultimii cincizeci de ani. Iar dacă cineva poate propune un plan care să se poată demonstra că este mai bun decât îmbunătăţirile pe care noi le-am adus sistemului nostru de sănătate — care să acopere tot atâtea persoane la un cost mai mic — eu îl voi sprijini în mod public.

Căci la urma urmei acesta este motivul pentru care suntem în slujba voastră — pentru a face viaţa oamenilor mai bună, nu mai rea.
obama-la-despartire
Dar cu toate progresele reale pe care le-am făcut, ştim că nu e de ajuns. Economia noastră nu funcţionează la fel de bine şi nu creşte la fel de repede atunci când câţiva prosperă în detrimentul unei clase de mijloc în creştere. Dar inegalităţile flagrante sunt corozive şi pentru principiile noastre democratice. În timp ce unu la sută din americanii din top au acumulat cea mai mare parte din avere şi din venituri, prea multe familii din oraşele interioare şi din judeţele rurale au fost abandonate — muncitorul din fabrică disponibilizat; chelneriţa şi asistentul medical care se chinuiesc să-şi plătească facturile — convinşi că regulile jocului sunt împotriva lor, că guvernul nu serveşte decât interesele celor puternici — o reţetă sigură pentru mai mult cinism şi pentru polarizare în politica noastră.

Nu exista remedii rapide la această tendinţă pe termen lung. Sunt de acord că traficul nostru de bunuri trebuie să fie şi corect, nu doar liber. Dar următorul val de dislocare economică nu va veni din străinătate. Acesta va fi dat de ritmul susţinut al automatizărilor care face ca multe locuri de muncă bune, în clasa de mijloc, să dispară.

Aşa că trebuie să creăm un nou acord social — să garantăm tuturor copiilor noştri educaţia de care au nevoie; să dăm lucrătorilor puterea de a se organiza în sindicate, pentru salarii mai bune; să actualizăm reţeaua de securitate socială pentru a reflecta modul în care trăim acum şi să facem mai multe reforme la codul fiscal astfel încât societăţile şi persoanele care beneficiază cel mai mult de noua economie să nu îşi uite obligaţiile faţă de ţara care a făcut succesul lor posibil. Putem discuta despre cum e cel mai bine să realizăm aceste obiective. Dar nu putem fi mulţumiţi cu privire la obiectivele în sine. Pentru că dacă nu creăm oportunităţi pentru toţi oamenii, nemulţumirea şi divizarea care au blocat progresul nostru nu vor face decât să se accentueze în anii ce vin.

Există o a doua ameninţare la democraţia noastră — una la fel de veche ca şi naţiunea noastră. După alegerea mea, au fost discuţii despre o Americă post-rasială. O astfel de viziune, oricât de bine intenţionată, nu a fost niciodată realistă. Căci rasa rămâne o forţă importantă şi adesea conflictuală în societatea noastră. Am trăit destul pentru a şti că relaţiile rasiale sunt mai bune decât au fost acum zece, sau douăzeci, sau treizeci de ani — puteţi vedea acest lucru nu doar în statistici ci şi în atitudinea tinerilor americani din tot spectrul politic.

Dar noi nu suntem acolo unde ar trebui să fim. Cu toţii mai avem încă mult de lucru. La urma urmei, dacă fiecare problemă economică este privită ca o luptă între o clasă de mijloc a celor albi şi harnici, şi minorităţile leneşe, atunci muncitorii de orice fel vor fi lăsaţi să se lupte pentru resturi, în timp ce cei înstăriţi se vor retrage şi mai mult în enclavele lor private. Dacă refuzăm să investim în copiii imigranţilor, doar pentru că ei nu arată ca noi, vom limita perspectivele propriilor noştri copii — pentru că acei copii bruni vor reprezenta o pondere mai mare a forţei de muncă a Americii. Iar economia noastră nu trebuie să fie un joc cu sumă nulă. Anul trecut veniturile au crescut pentru toate rasele, pentru toate grupele de vârstă, pentru bărbaţi şi pentru femei.

Mergând mai departe, trebuie să adoptăm legi împotriva discriminării — la angajări, în construcţia de locuinţe, în educaţie şi în sistemul de drept penal. Acest lucru ni-l cer Constituţia noastră şi cele mai înalte idealuri. Dar, legile singure nu vor fi de ajuns. Inimile trebuie să se schimbe. Dacă democraţia noastră e să funcţioneze în această naţiune tot mai diversificată, fiecare dintre noi trebuie să încerce să ţină seama de sfatul unuia dintre marile personaje ale romanului american, Atticus Finch, care a spus: „Nu înţelegi cu adevărat o persoană până când nu priveşti lucrurile din punctul ei de vedere… până nu te pui în pielea ei şi nu îi dai ocol.”

Pentru negri şi pentru alte minorităţi, asta înseamnă să faci legătura între propriile noastre lupte pentru dreptate şi provocările cărora mulţi oameni în această ţară trebuie să le facă faţă — refugiatul, imigrantul, cel sărac din mediul rural, transsexualul american, dar şi bărbatul alb de vârstă mijlocie, care din exterior poate părea că are toate avantajele, dar care s-a pomenit cu o lume bulversată de schimbări economice, culturale şi tehnologice.

Pentru americanii albi aceasta înseamnă a recunoaşte că efectele sclaviei, împreună cu Jim Crow, n-au dispărut dintr-o dată în anii ’60; că, atunci când grupurile minoritare îşi exprimă nemulţumirea, ele vor doar să inverseze rasismul sau să practice corectitudinea politică; că atunci când protestează paşnic, ei nu cer un tratament special, ci tratamentul egal pe care Părinţii noştri Fondatori l-au promis.

Pentru americanii nativi asta înseamnă să-şi amintească faptul că stereotipiile în privinţa imigranţilor de azi au fost repetate aproape cuvânt cu cuvânt în privinţa irlandezilor, a italienilor şi a polonezilor. America nu a fost slăbită de prezenţa acestor nou-veniţi; ei au îmbrăţişat crezul acestei naţiuni, şi naţiunea a ieşit întărită.

Aşa că indiferent de poziţia pe care o ocupăm, trebuie să ne străduim mai mult; să pornim de la premisa că fiecare dintre concetăţenii noştri iubeşte această ţară la fel de mult ca şi noi; că ei preţuiesc hărnicia şi familia, la fel ca şi noi; că copiii lor sunt la fel de curioşi şi plini de speranţă şi vrednici de iubire ca şi ai noştri.

Nimic din toate acestea nu e uşor. Pentru prea mulţi dintre noi a devenit mai sigur să ne retragem în propriile noastre bule, în cartiere sau în campusuri universitare, sau în locuri de rugăciune, sau în comunităţi de socializare media, înconjuraţi de oameni care arată ca noi şi împărtăşesc aceleaşi vederi politice şi niciodată nu ne contestă prezumţiile. Proliferarea partizanatului deschis, accentuarea stratificării economice şi regionale, fragmentarea mass-mediei noastre într-un canal bun pentru toate gusturile — toate acestea fac ca această mare catalogare să pară naturală, ba chiar inevitabilă. Şi ajungem să ne simţim atât de siguri în bulele noastre încât acceptăm doar informaţii, adevărate sau nu, care se potrivesc cu opiniile noastre, în loc să ne întemeiem opiniile pe dovezi care se găsesc în altă parte.

Această tendinţă reprezintă o a treia ameninţare la adresa democraţiei noastre. Politica este o luptă de idei; în cursul unei dezbateri sănătoase, vom prioritiza diferite obiective, şi diferitele mijloace de a le atinge. Dar fără o bază comună de fapte; fără dorinţa de a accepta noi informaţii, şi a admite că adversarul tău are dreptate, şi că ştiinţa şi raţiunea contează, vom vorbi singuri, făcând găsirea unui numitor comun şi compromisul imposibile.

Nu fac oare toate acestea ca politica să pară atât de descurajantă? Cum se poate ca oficialii aleşi să critice furibund deficitele atunci când noi propunem să cheltuim bani pentru preşcolari, dar nu şi atunci când tăiem taxe pentru corporaţii? De ce să trecem cu vederea scăpările etice în propriul nostru partid, şi să atacăm celălalt partid când face acelaşi lucru? Nu e doar necinstită o asemenea abordare selectivă a faptelor; este şi autodistructivă. Pentru că aşa cum îmi spunea cândva mama, realitatea te ajunge din urmă.

Să luăm provocarea schimbărilor climatice. În doar opt ani ne-am redus la jumătate dependenţa de petrolul străin, am dublat energia din surse regenerabile şi am propus lumii un acord care poate salva planeta. Însă fără măsuri mai curajoase, copiii noştri nu vor avea timp să dezbată existenţa schimbărilor climatice; vor fi ocupaţi cu efectele acestora: dezastre ecologice, perturbări economice şi valuri de refugiaţi–victime ale schimbărilor climatice, în căutare de adăpost.

Acum, putem şi trebuie să discutăm despre cea mai bună abordare a problemei. Dar a nega pur şi simplu existenţa problemei nu doar că este o trădare a generaţiilor viitoare; este şi o trădare a ideii de inovaţie şi a practicii rezolvării problemelor, care i-au călăuzit pe Părinţii noştri Fondatori.

Este vorba de acel spirit, născut din Iluminism, care ne-a făcut să fim un centru de putere economică — spiritul care şi-a luat zborul la Kitty Hawk şi la Cape Canaveral; spiritul care vindecă boala şi care pune un calculator în fiecare buzunar.

Este acel spirit — credinţă în raţiune, şi spirit întreprinzător, precum şi supremaţie a dreptului asupra puterii —, care ne-a permis să rezistăm atracţiei fascismului şi tiraniei în timpul Marii Depresiuni, şi să construim o nouă ordine după Al Doilea Război Mondial alături de alte democraţii, o ordine bazată nu doar pe putere militară sau pe afilieri naţionale, ci pe principii — statul de drept, drepturile omului, libertatea religioasă, de exprimare, de asociere, precum şi o presă independentă.

Această ordine este acum contestată — mai întâi de fanatici violenţi care pretind că vorbesc în numele Islamului; mai recent, de autocraţi din capitale străine care văd în pieţele libere, în democraţiile deschise, în însăşi societatea civilă, o ameninţare la adresa puterii lor. Pericolul pe care fiecare dintre aceştia îl reprezintă pentru democraţia noastră este mult mai important decât maşinile capcană sau decât rachetele. Este frica de schimbare; frica de oameni care arată sau vorbesc sau se roagă altfel; este dispreţul faţă de statul de drept, de care acei lideri se fac responsabili; este intoleranţa la alte păreri şi la gândirea liberă; credinţa că sabia sau arma sau bomba sau maşina de propagandă este arbitrul final a ceea ce este adevărat şi drept.

Datorită curajului extraordinar de care au dat dovadă bărbaţii şi femeile noastre în uniformă, ca şi ofiţerii de informaţii, organele de poliţie şi diplomaţii care îi sprijină, nici o organizaţie teroristă străină nu a pus la cale şi executat vreun atac asupra patriei noastre în aceşti ultimi opt ani; şi, deşi Bostonul şi Orlando ne amintesc cât de periculoasă poate fi radicalizarea, organele noastre de poliţie sunt mai eficiente şi mai vigilente decât oricând. Am anihilat zeci de mii de terorişti — inclusiv pe Osama bin Laden. Coaliţia globală pe care noi o conducem împotriva Statului Islamic i-a anihilat pe liderii acestuia şi i-a izgonit de pe aproximativ jumătate din teritoriul lor. Statul Islamic va fi distrus, şi nimeni din cei ce ameninţă America nu va fi vreodată la adăpost. Tuturor celor din armată le spun că a fost onoarea vieţii mele să le fiu comandant suprem.

Dar protejarea modului nostru de viaţă necesită mai mult decât militarii noştri. Democraţia se poate bloca atunci când ne lăsăm cuprinşi de frică. La fel cum noi, ca cetăţeni, trebuie să rămânem vigilenţi la agresiunile externe, trebuie să evităm o slăbire a valorilor care ne fac să fim cine suntem. De aceea în ultimii opt ani am lucrat pentru a pune lupta împotriva terorismului pe o bază legală fermă. De aceea am eliminat tortura, am acţionat pentru a închide baza de la Guantanamo şi pentru a reforma legile care reglementează supravegherea pentru protejarea vieţii private şi a libertăţilor civile. De aceea resping discriminarea împotriva musulmanilor americani. De aceea nu ne putem sustrage de la lupta la nivel global — pentru extinderea democraţiei şi pentru drepturile omului, pentru drepturile femeilor şi pentru drepturile comunităţii LGBT — oricât de imperfecte ar fi eforturile noastre, oricât de avantajoasă ar putea părea ignorarea unor astfel de valori. Căci combaterea extremismului şi a intoleranţei şi a sectarismului sunt din acelaşi aluat cu lupta împotriva autoritarismului şi agresiunii naţionaliste. Dacă sfera libertăţii şi a respectului pentru statul de drept se restrânge în lume, probabilitatea de a izbucni războiul în interiorul unei naţiuni şi între naţiuni creşte, iar propriile noastre libertăţi vor fi în final periclitate.

Aşa că haideţi să fim vigilenţi, dar nu temători. Statul Islamic va încerca să ucidă oameni nevinovaţi. Dar ei nu pot învinge America decât dacă ne trădăm Constituţia şi principiile în luptă. Rivalii precum Rusia sau China nu se pot compara cu noi ca influenţă în întreaga lume — decât dacă renunţăm la ceea ce reprezentăm, şi ne transformăm într-o ţară mare, ca oricare alta, care îşi agresează vecini mai mici.

Ceea ce mă conduce la punctul final — democraţia noastră este ameninţată în clipa în care vom considera că este de la sine înţeleasă. Noi toţi, indiferent de partid, trebuie să ne luăm drept sarcină reconstruirea instituţiilor noastre democratice. Atunci când ratele de participare la vot sunt unele dintre cele mai mici printre democraţiile avansate, ar trebui să fie mai uşor, nu mai greu, să votezi. Atunci când încrederea în instituţiile noastre este scăzută ar trebui să se reducă influenţa corozivă a banilor în politica noastră, şi să se insiste pe principiile transparenţei şi ale eticii în serviciile publice. Atunci când Congresul este nefuncţional, ar trebui să atragem districtele să-i încurajeze pe politicienii să adopte bunul-simţ şi nu extremele rigide.

Şi toate acestea depind de participarea noastră; de faptul ca fiecare dintre noi să accepta responsabilitatea cetăţeniei, indiferent de modul cum se leagănă pendulul puterii.

Constituţia noastră este un dar remarcabil, minunat. Dar este de fapt doar o bucată de pergament. Ea nu are nici o putere în sine.

Noi oamenii îi dăm putere — prin participarea noastră şi prin deciziile pe care le luăm. Fie că ne ridicăm pentru libertăţile noastre, sau nu. Fie că respectăm şi impunem statul de drept, sau nu. America nu este fragilă. Dar ceea ce am câştigat în lunga noastră călătorie spre libertate nu este garantat.

În mesajul său de rămas-bun, George Washington a scris că auto-guvernarea este fundamentul siguranţei, prosperităţii şi libertăţii noastre, dar „din diferite cauze şi venind din diferite puncte cardinale vor fi unii care vor face tot posibilul… pentru a zdruncina în mintea voastră încrederea în acest adevăr”; pe care ar trebui să-l păstrăm cu „dragoste ocrotitoare”; pentru care ar trebui să respingem „încă de la prima mijire orice încercare de a învrăjbi oricare bucăţică din ţara noastră cu restul sau de a submina legăturile sacre”, care ne fac să fim un singur tot.

Slăbim aceste legături atunci când permitem ca dialogul politic să devină atât de coroziv încât oamenii de caracter se îndepărtează de serviciul public; atât de vulgar şi plin de ură că americanii cu care suntem în dezacord nu sunt doar induşi în eroare ci într-un fel răuvoitori. Slăbim acele legături, atunci când spunem despre unii dintre noi că sunt mai americani decât alţii; când tratăm întregul sistem ca fiind inevitabil corupt, şi dăm vina pe liderii pe care îi alegem fără a cerceta rolul nostru în alegerea lor.

Îi revine fiecăruia dintre noi obligaţia să fie acel apărător preocupat, ocrotitor al democraţiei noastre; să accepte cu bucurie sarcina pe care ne-am asumat-o de a încerca să îmbunătăţim necontenit această mare naţiune a noastră. Fiindcă oricare ar fi diferenţele exterioare dintre noi, împărtăşim cu toţii acelaşi titlu de mândrie, acela de Cetăţean.

În concluzie, asta cere democraţia noastră. Ea are nevoie de voi. Nu doar atunci când sunt alegeri, nu doar atunci când interesul tău îngust este în joc, ci pe toată durata vieţii. Dacă te-ai săturat să ai dispute cu necunoscuţii pe internet, încearcă să discuţi cu cineva din viaţa reală. Dacă ceva nu merge, sari în cizme şi organizează tu. Dacă eşti dezamăgit de oficialii pe care i-ai ales, pune mâna pe o foaie şi umblă după semnături, zbate-te să fii tu ales. Ieşi în faţă. Aruncă-te cu capul înainte. Perseverează. Uneori vei câştiga. Alteori vei pierde. Să presupui că alţii sunt un butoi de bunătate poate fi un risc, vor exista momente când acţiunea te va dezamăgi. Dar pentru aceia dintre noi destul de norocoşi să joace un rol în această treabă, să vadă cu ce se mănâncă, vă spun că poate să-ţi dea energie şi să te stimuleze. Şi de cele mai multe ori credinţa în America — şi în americani — se va adeveri că merită.

A mea s-a adeverit, negreşit. De-a lungul acestor opt ani, am văzut feţele pline de speranţă ale tinerilor absolvenţi şi ale celor mai noi ofiţeri din armată. Am plâns împreună cu familiile îndoliate care aşteptau explicaţii, şi am găsit binecuvântarea în biserica din Charleston. I-am văzut pe oamenii noştri de ştiinţă ajutând un om paralizat să-şi recapete simţul tactil, şi pe războinicii noştri răniţi mergând din nou. I-am văzut pe doctorii şi pe voluntarii noştri lucrând la reconstrucţie după cutremure şi oprind pandemiile pe traseele lor. L-am văzut pe cel mai mic dintre copii reamintindu-ne de obligaţiile noastre de a avea grijă de refugiaţi, să lucrăm în pace, şi mai presus de toate să avem grijă unul de altul.

Credinţa pe care am avut-o în toţi acei ani urmă, aflându-mă nu departe de aici, în puterea americanilor obişnuiţi de a aduce schimbarea — acea credinţă care a fost răsplătită într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut imagina. Sper că şi a voastră. Unii dintre cei care vă aflaţi aici în seara asta sau ne urmăriţi de acasă aţi fost cu noi şi în 2004, în 2008, în 2012 — şi poate că încă nu vă vine să credeţi că am scos-o la capăt cu toate acestea.

Nu sunteţi singurii. Michelle, în ultimii 25 de ani mi-ai fost nu doar soţie şi mamă a copiilor mei, ci şi cea mai bună prietenă. Ai preluat un rol pe care nu l-ai cerut şi l-ai personalizat cu graţie, hotărâre, stil şi bună dispoziţie. Ai făcut din Casa Albă un loc deschis tuturor. Iar noua generaţie va ridica ştacheta mai sus pentru că te-a avut pe tine model. Mă faci să fiu mândru. Faci ţara întreagă să fie mândră de tine.
obama-in-lacrimi
Malia şi Sasha, în cele mai ciudate circumstanţe aţi devenit două tinere uimitoare, isteţe şi frumoase, dar mai important, generoase şi serioase şi pline de însufleţire. Aţi purtat povara acestor ani cu atâta uşurinţă aflându-vă în centrul atenţiei. Dintre toate lucrurile pe care le-am făcut în viaţă, cel mai mândru sunt de faptul că sunt tatăl vostru.

Joe Biden, copilul teribil din Scranton, care a ajuns fiul preferat al statului Delaware: ai fost prima numire pe care am făcut-o ca nominalizat, şi cea mai bună. Nu doar pentru că ai fost un mare vicepreşedinte, ci şi ca afacere, căci am câştigat un frate. Te iubim pe tine şi pe Jill ca pe cei din familie, iar prietenia ta a fost una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii noastre.

Adresându-mă remarcabilei mele echipe: Timp de opt ani — şi pentru unii dintre voi chiar mult mai mult — m-am format din energia voastră, şi am încercat să vă înapoiez ceea ce mi-aţi arătat zi de zi: suflet, şi caracter, şi idealism. V-am urmărit cum v-aţi maturizat, v-aţi căsătorit, aţi avut copii, şi aţi pornit-o pe drumul vostru, în călătorii incredibile. Chiar şi atunci când au venit momente grele şi v-aţi simţit frustraţi, nu aţi lăsat niciodată Washingtonul pentru a pleca la mai bine. Singurul lucru care mă face mai mândru decât pentru tot binele pe care l-am făcut este gândul la toate lucrurile remarcabile pe care le-aţi dobândit aici.

Şi adresându-mă vouă celor care sunteţi în altă parte — fiecărui organizator care s-a mutat într-un oraş necunoscut şi fiecărei familii cu suflet bun care i-a primit, fiecărui voluntar care a bătut pe la uşi, fiecărei persoane tinere care a votat pentru prima oară, fiecărui american care a trăit şi a pus umărul la schimbare — voi sunteţi cei mai buni suporteri şi organizatori pe care oricine ar putea spera să-i aibă, şi vă voi fi veşnic recunoscător. Pentru că da, voi aţi schimbat lumea.

De aceea părăsesc această estradă în seara asta chiar mai optimist în privinţa acestei ţări decât am fost atunci când am început. Fiindcă ştiu că munca noastră nu numai că i-a ajutat pe mulţi americani; dar i-a stimulat pe mulţi americani — mai ales pe mulţi dintre tinerii excepţionali — să creadă că aveţi discernământ; că puteţi încerca să aveţi succes cu carul. Această generaţie care vine — generoasă, altruistă, creatoare, patriotică — v-am întâlnit în fiecare colţ al ţării.

Voi credeţi într-o Americă cinstită, dreaptă şi primitoare; ştiţi că schimbarea constantă a fost semnul distinctiv al Americii, ceva de care să nu te temi ci să adopţi, şi sunteţi gata să duceţi înainte această lucrare durabilă a democraţiei. Veţi fi în curând mai numeroşi decât oricare dintre noi, iar eu cred, în consecinţă, că viitorul este în mâini bune.

Dragi concetăţeni americani, a fost onoarea vieţii mele să fiu în slujba voastră. Nu mă voi opri; de fapt voi fi împreună cu voi, ca cetăţean, pentru tot restul zilelor mele. Acum însă, fie că sunteţi tineri sau cu inima tânără, am o ultimă rugăminte la voi în calitate de preşedinte al vostru — acelaşi lucru pe care vi l-am cerut când mi-aţi dat o şansă în urmă cu opt ani.

Vă cer să credeţi. Nu în puterea mea de a aduce schimbarea — ci în a voastră.

Vă cer să vă ataşaţi strâns de credinţa înscrisă în documentele noastre fundamentale; de acea idee spusă în şoaptă de sclavi şi de aboliţionişti; de acel spirit cântat de către imigranţi şi fermieri şi de către cei care au manifestat pentru justiţie; acel crez reafirmat de cei care au înfipt steaguri pe câmpurile de luptă din străinătate şi în solul Lunii; un crez în inima fiecărui american a cărui poveste este încă nescrisă:

Da, putem.

Da, am reuşit.

Da, putem.

Mulţumesc. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Şi fie ca Dumnezeu să binecuvânteze în continuare Statele Unite ale Americii.

[Trad.: Paul Tumanian]

Surse: http://www.telegraph.co.uk/news/2017/01/11/barack-obamas-farewell-speech-full/
https://www.whitehouse.gov/farewell

De la mascarada votului la lehamitea de democraţie

Cu ani în urmă am participat la mascarada votului sub regimul comunist. Buletinul de vot conţinea un singur nume — ghiciţi al cui! Intrai în cabină, unde aveai la dispoziţie nu o ştampilă ci un creion. Dacă „nu erai de acord” cu „candidatul”, trebuia să-l tai şi să pui alt nume în loc. Alt nume? Care? De unde să-l iei? Campania electorală? Nu se inventase aşa ceva în regimul comunist… Dacă doar tăiai numele propus de partid, fără să pui altul în loc, buletinul se anula… în teorie. De fapt, să foloseşti creionul era riscant. Într-o lume supravegheată, nu puteai fi sigur că nu eşti supravegheat şi în cabina de votare. Nu puteai să fii sigur nici că buletinul nu era marcat într-un fel oarecare, că nu exista niciun mijloc de identificare a votantului şi a votului său. Aşa că cel mai prudent era să nu zăboveşti în cabină mai mult decât strictul necesar pentru a împături buletinul de vot intact, aşa cum îl primeai. Orice prelungire a şederii putea fi interpretată ca intervenţie pe buletin. Surprins — sau suspect — că tăiai numele propus de Partidul Muncitoresc — ulterior, Comunist — sau că îl înlocuiai, riscai să ajungi „duşman al poporului”. Nu zic că odată „depistat”, riscai automat puşcăria. Nu zic nici că supraveghetorii din secţia de votare aveau în sarcină depistarea „recalcitranţilor”. Deşi ochi „activiştilor” te sfredeleau bănuitori la ieşirea din cabină. Poate că nu era decât o psihoză. Dar, dumnezeule, ce psihoză! Mai ales la ţară şi în orăşele, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea.

Mă gândesc că poate aşa se explică numărul uriaş de buletine „albe” introduse în urne la alegerile din 11 decembrie. Votanţii de astăzi au rămas cu ticul de ieri: un buletin „alb” este pentru autorităţi un buletin corect!

Dar să continui. Se spunea că unii foloseau creionul pus la dispoziţie de partid pentru a scrie pe buletine VREM PÎINE sau VREM CARNE; n-am auzit de niciun zvon cum că unii ar fi scris VREM LIBERTATE. Mă rog, chestie de preferinţă…

În anii ’50 şi ’60 cetăţenii erau îndemnaţi insistent să voteze. Echipe de „agitatori” treceau în ajunul votării pe la casele lor să le amintească să se prezinte la vot a doua zi. Şi anume cât mai devreme. Preferabil, la prima oră, în zori. În amintesc că şi în anii ’70 echipele de „agitatori” (bănuiesc că li se spunea „brigăzi”!) încă mai „agitau” în dimineaţa votului trecând de la un apartament la altul în blocul unde locuiam, şi îndemnau la vot într-un mod destul de agresiv.

Procentele de prezenţă la vot şi de voturi exprimate în favoarea… ghiciţi a cui — erau stabilite „de sus” şi oscilau între 99,95 şi 99,99 la sută! „Cu o largă adeziune…” titrau a doua zi ziarele… „de stânga”!

Cert este că neprezentarea la vot atrăgea după sine sesizarea conducerii instituţiei/întreprinderii unde era angajat votantul şi, chiar dacă nu se solda, poate, cu concedierea sau cu vreo altă măsură la fel de drastică, negreşit atrăgea încondeierea recalcitrantului şi tăierea de la primă sau de pe lista altor avantaje precum promovarea în funcţie sau trimiterea în străinătate.

Mai târziu, în anii ’80, în „faza terminală” a comunismului, „brigăzile de agitatori” dispăruseră. Nu mai venea nimeni să-i îndemne pe cetăţeni la vot, nici în ajun, nici în dimineaţa votului. O cunoştinţă care s-a prezentat la secţia de votare aproape de ora închiderii urnelor a avut surpriza să constate că pe listă apărea că a votat. Un coleg de serviciu, „activist de partid” — dar cu scăpări! —, mi-a confirmat. „Cooptat” în echipa unei secţii de votare, a constatat că voturile nici nu se mai numărau. Rezultatul era prestabilit. De sus, evident. Prea puţini începuseră se mai ducă la vot. Mascarada votului mai făcuse un pas înainte: puseseră pe listă doi „candidaţi”, cică să alegi cu adevărat! Primul „candidat” reprezenta PCR, al doilea în schimb reprezenta PCR!

Toate acestea se petreceau nu pentru că Partidul Comunist ar fi fost sigur de puterea sa absolută sau pentru că nu s-ar fi temut de nicio reacţie negativă. Ci fiindcă se înstăpânea deja lehamitea după ce reformele gorbacioviste începuseră să sune stingerea comunismului de stat. Fie şi fără intenţie…

Apoi a venit democraţia. O brumă la început, din ce în ce mai consistentă cu anii… Constat însă cu regret că pentru o bună parte din populaţie, votul a rămas o mascaradă. Doar că nu hotărâtă de sus, ci o mascaradă izvodită de propria lehamite. De sus nu se mai hotărăşte cu bâta, ca pe vremuri, ci prin jocuri de culise.

Aşa că lehamitea loazelor care rămân acasă e provocată de ce? De vot? Sau de democraţie? Asta-i întrebarea pe care mi-o pun cu tristeţe.

Profesia de securist

Între colegii de serviciu ne permiteam să vorbim multe. În „stilul” aluziv, practic orice. În pofida suspiciunii că atunci când trei români se adunau, unul din ei era fără niciun dubiu turnător la securitate. Aluziile împotriva regimului nu erau însă niciodată sută la sută serioase. Totul era… să zic pe jumătate în glumă? Nu, jumătate ar fi poate prea mult: toate erau pe sfert, sau, uneori, să zicem, a zecea parte, în glumă. Oricum, gluma se străvedea la fiece aluzie de acest gen, adică politică, să-i spunem.

Aşa se face că odată, într-o discuţie cu un coleg de serviciu, mi-am permis unele observaţii răutăcioase despre securişti şi despre pretinsa lor profesie. Replica sa a fost, în dulcele stil aluziv-colegial al vremii: Ce ai cu securiştii? Tu nu vrei să-ţi faci meseria bine? La fel şi ei.

Aşadar, acţiunea securistului de a mă priva de dreptul de a mă exprima liber şi de a mă deplasa liber, sau de a protesta împotriva abuzurilor regimului, se încadrează, bine mersi, în limitele unei profesii ca oricare alta? Prin ce se deosebeşte această „profesie” de… să zicem, aceea de hoţ? Sau, ţinând seama de caracterul adesea violent al „îndeletnicirii” securistului, cred că n-ar fi foarte deplasat să mă gândesc mai degrabă la jaf, decât la simplă hoţie. Căci privarea de care aminteam mai sus, nu hoţie/jaf se cheamă că este?

Ce spune DEX despre cuvântul profesie? „PROFÉSIE, profesii, s. f. 1. Ocupație, îndeletnicire cu caracter permanent, pe care o exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare; complex de cunoștințe teoretice și de deprinderi practice care definesc pregătirea cuiva; meserie (…).”

Păi nu avea îndeletnicirea securistului „caracter permanent”? Avea, fără îndoială. Nu o exercita „în baza unei calificări corespunzătoare”? Presupun că da. Printre altele, fiindcă îmi amintesc de existenţa unei şcoli de securitate: la Băneasa. Şi cine ştie câte altele n-or fi fost. Cât despre „deprinderile practice” la care se referă definiţia în continuare, acestea se încadrează perfect în „calificarea” la care face referire prima parte: ameninţări, şantaj, hărţuire, la nevoie pumni, abjecţie şi, în caz extrem, un… marian clită. Nu sunt toate acestea „deprinderi practice”?… Prin urmare, fostul meu coleg de serviciu se pare că avea dreptate: nimic nu contrazice încadrarea îndeletniciri(lor) securistului în categoria profesie

Doar că la fel de bine se potriveşte cu definiţia şi „profesiunea” de hoţ. Sau de tâlhar/jefuitor. Ambele au un „caracter permanent”. Că doar n-o să-mi spună nimeni că, odată pornit pe calea hoţiei şi/sau a jafului, un individ poate fi vreodată întors din drum. „Calificare corespunzătoare”, respectiv „deprinderi practice”, chiar şi „cunoştinţe teoretice”? Oho, şi încă cum — slavă Domnului! Acestea sunt însăşi baza „meseriei”! Cartelurile de crimă organizată, o ştie toată lumea, pot ajunge la un asemenea grad de organizare, disciplină şi ingeniozitate, inclusiv logistică, încât să stârnească invidia celor mai performanţi profesionişti în domeniile „civile”.

Să fi omis oare lingviştii dimensiunea morală a definiţiei profesiei? Există o asemenea dimensiune? Stau să mă întreb: profesia de gâde era morală? (Sau mă rog, mai este încă, având în vedere că n-a dispărut din unele ţări islamice; şi, la drept vorbind, nici din toate statele SUA.) Sigur, plăcută nu e meseria de gâde (deşi, mai ştii!), dar poate că pe gâde îl absolvă de orice implicare morală binecunoscutul dicton Nu braţul care ucide, ci mintea care comandă… Cu toate că… Vedeţi, e destul de complicat: în cazul ucigaşului plătit — care este, s-o recunoaştem, o meserie bine definită — şi ce bănoasă! e drept, cu ceva riscuri —, legea nu îl absolvă de vinovăţie, oricât ar fi de simplu executant… Aşa că mă văd nevoit să vin cu un amendament: braţul care ucide este moral şi absolvit de vinovăţie doar atunci când o face în numele şi în beneficiul statului, în conformitate cu legile, nu la comanda unei persoane/grupări private. Cu menţiunea că dacă vorbim de asasinat şi absolvim de culpă morală — şi cu atât mai mult legală — persoana care îl comite, cu atât mai abitir o putem face, ba chiar avem datoria s-o facem, în cazul hoţiei/jafului comis în numele şi sub oblăduirea statului. Nimeni nu face distincţie între statul democratic şi statul comunist… Mă rog a făcut-o Băsescu, declarând ilegitim şi criminal statul comunist. Dar cine l-a luat în serios?

Concluzia e una singură: da, dom’le, fostul meu coleg de serviciu (între timp a şi murit, Dumnezeu să-l odihnească!) avea dreptate! Profesia mea de cercetător ştiinţific de pe vremuri nu era cu nimic diferită — generic vorbind — de profesia de securist! Cu nimic mai brează!

La înscăunarea lui Donald Trump

Unde a greşit Hillary Clinton?

Candidata democraţilor, Hillary Clinton, a comis o greşeală fundamentală, de neiertat: a dat România ca exemplu negativ, de stat care a interzis avorturile! Or, electoratul american, care ştie de existenţa Axei Bucureşti–Londra–Washington și este devotat acesteia trump și suflet, nu putea accepta aşa ceva!
Așa că l-a votat pe republicanul Donald Trump, al 45-lea președinte al Statelor Unite ale Americii!

donald-trump-presedinte

TRĂIASCĂ ÎN VECI
MINUNATUL POPOR AMERICAN,
ÎN FRUNTE CU CONDUCĂTORUL SĂU,
PREŞEDINTELE DONALD TRUMP!

PMP Câmpina şi taxarea apei pluviale

Candidatul PMP la Primăria Câmpina, Ioan Adrian Piţigoi, promite că va face demersurile necesare pentru a exclude taxarea apei pluviale

I-am pus candidatului PMP la Primăria Câmpina, dl Ioan Adrian Piţigoi următoarea întrebare.

Pitigoi PMP Campina„Aş fi curios să aflu dacă aveți în vedere menținerea actualului sistem de servicii de alimentare cu apă și canalizare prin HIDRO PRAHOVA sau înlocuirea acestuia cu un sistem propriu, gestionat de Consiliul Local. Mă interesează de asemenea dacă taxarea apei pluviale căzute pe terenurile private vi se pare normală sau abuzivă.”

Răspunsul a fost următorul.

„Buna seara! Intrucat sunt sanse reale ca investitia prin Hidroprahova sa-si urmeze cursul firesc, prin procedura de fazare, consider ca momentan este inoportun sa renuntam la aceasta asociere intrucat investitia din fonduri europene este foarte mare si extrem de benefica comunitatii! Referitor la taxarea apei pluviale va informez ca voi derula imediat, in prima luna de mandat demersurile necesare in vederea excluderii acesteia din factura lunara, asa cum s-a intamplat deja in multe localitati. Multumesc!”

Actualizare din 24 mai 2016

La aceeaşi întrebare
USL N-A BINEVOIT SĂ RĂSPUNDĂ!
Nici PSD, nici PNL.

Ba chiar cu ceva timp înainte, primarul liberal, Horia Laurenţiu Tiseanu, mă trimitea la cine credeţi? Chiar la cei pe care îi reclamam. „Pentru problema ridicată de dumneavoastră privind taxa pe apa de ploaie pe care o încasează SC HIDRO PRAHOVA SA, vă rugăm să vă adresaţi aceste societăţi pentru clarificări.” Ca şi cum n-ar fi ştiut că cei ce decid dacă taxa pe apa de ploaie trebuie plătită de clienţi sau nu sunt exact Consiliul Local şi primarul Tiseanu.

De ce se duce Dacian Cioloş la Bruxelles

Foarte documentat, ca de obicei, Traian Băsescu a prezentat pe contul său de Facebook o trecere în revistă a temelor cel mai probabil a fi discutate la reuniunea din decembrie a Consiliului European. Una din temele anticipate de fostul Preşedinte se referă la „repartizarea automată şi permanentă a noilor cote de refugiaţi”.

Cel ce va reprezenta România la respectivul forum va fi premierul Dacian Cioloş, desemnat de Preşedintele Iohannis. Traian Băsescu consideră această desemnare ca fiind o greşeală gravă. De ce? Pentru că la reuniunea din iarnă a Consiliului European se discută în mod tradiţional chestiuni preponderent de politică externă a UE, iar Preşedintele are, prin Constituţie, atribuţii clare în acest domeniu.

Mai există însă şi un alt motiv pentru care desemnarea premierului — consideră Băsescu — ar fi o greşeală. Şi anume faptul că Preşedintele Iohannis, dacă ar fi participat personal, ar fi avut o marjă de negociere. Pe care premierul nu o are, mandatul acestuia fiind imperativ. Cine stabileşte mandatul cu care primul-ministru reprezintă România la Consiliul European? Conform Constituţiei, nu este atribuţia Preşedintelui ci a Parlamentului.

Întrebat dacă Preşedintele n-ar trebui să retragă promisiunea de a primi în România o cotă de imigranţi, Traian Băsescu îl ajută pe Iohannis să evite riscul de a fi taxat de inconsecvent în cazul în care ar reveni asupra deciziei, amintind de zicala „numai boul e consecvent” (dar, în treacăt fie spus, omite să precizeze: în politică! ).

Preşedintele României a găsit, se pare, o modalitate de a evita fără niciun risc să fie etichetat de… consecvent şi în acelaşi timp să slujească interesele României amendând afirmaţia că România este dispusă să primească migranţi: îl trimite la Bruxelles pe Cioloş; care va primi un mandat ne-negociabil de a refuza găzduirea migranţilor. „Domnilor — va spune premierul în Parlamentul European — îmi pare rău, Preşedintele a avut toată bunăvoinţa, dar Parlamentul s-a opus.” Rămâne doar ca Parlamentul chiar să se opună. Ceea ce nu-i greu de presupus că se va întâmpla.

Dar prezenţa lui Cioloş la Bruxelles ar putea avea şi o altă semnificaţie: Klaus Iohannis îl pregăteşte astfel pe actualul premier să candideze la viitoarele alegeri prezidenţiale şi să reprezinte astfel — cu succes — dreapta liberală; chiar dacă mai e mult până la alegeri. Iată, Traian Băsescu nu s-a preocupat să-şi găsească un înlocuitor la terminarea mandatului şi astfel s-a văzut în noiembrie 2014 singur, părăsit de toţi şi cu linia politică eşuată în deşertul MP.

Neamţul, tot neamţ. Prevăzător, metodic şi… pas cu pas!

(Consideraţii pornind de la ideile Mariei.)

Justiţia lui Băsescu: Eu te-am făcut, eu te omor!

Scrisoare deschisă către fostul preşedinte Traian Băsescu

Domnule Preşedinte,

Deşi băsist, nu mă arunc cu capul înainte în a vă susţine în toate cele. Cu voia dumneavoastră, am şi critici a vă aduce.

Pentru a doua oară sunt în dezacord cu dumneavoastră. Prima oară a fost când, în lupta pentru preşedinţia României din noiembrie 2014, aţi ezitat până în ultima clipă să recomandaţi simpatizanţilor dumneavoastră să voteze cu Klaus Iohannis, în mod evident singurul la momentul acela capabil să-l învingă pe Ponta. Aţi făcut-o abia în ajun, cu câteva ore înainte de începerea celui de-al doilea tur de scrutin. Dacă nu a fost prea târziu, asta s-a datorat fără doar şi poate chibzuinţei electoratului român şi mai ales a diasporei. Dacă aţi avut motive să procedaţi astfel, mă abţin deocamdată să fac speculaţii pe această temă.

Pentru a doua oară sunt în dezacord cu dumneavoastră acum, când afirmaţi că procurorii fac, sau tind să facă, democraţia în România. Aţi afirmat-o de mai multe ori şi o repetaţi din nou acum, aproape obsesiv. Ceea ce nu vă caracterizează, sper. Chiar dacă nuanţaţi, recunoscându-le meritele „adevăraţilor” procurori, caracterizarea generală de „democraţie a procurorilor” rămâne şi se strecoară insidios în mintea susţinătorilor dumneavoastră; şi a tuturor românilor până la urmă.

Ca exemplu de victimă a procurorilor îl daţi pe Ponta, în legătură cu care vedeţi chiar necesitatea unei legi care să îl protejeze pe primul-ministru pe durata mandatului, tot aşa cum o altă lege îl protejează pe preşedinte. OK, să zicem că aveţi dreptate, că o astfel de lege este necesară şi că va fi adoptată la un moment dat. Dar Ponta este singurul exemplu pe care l-aţi găsit pentru a vă susţine în public teoria „procurorilor atotputernici”, care „îşi agaţă capete de politicieni la centură”. Eu cel puţin nu cunosc un alt exemplu. Bănuiala mea este că aţi ales să îl apăraţi pe Ponta (sigur, „a apăra” e doar un fel de a spune) doar pentru a vă susţine teoria. Care îşi are sursa în altceva. În ce? Iarăşi mă abţin să fac speculaţii. Mecanismul psihologic prin care cineva forţează aruncând în joc toate resursele mentale de care dispune pentru a-şi susţine fie o anumită teorie, fie o simplă idee, este destul de răspândit şi practicat de mulţi dintre noi; cu să fără a ne da seama. Gândiţi-vă la asta.

Adevărul este că — o ştie toată lumea — în România corupţia este uriaşă, atotstăpânitoare, mai nocivă decât oricare altă meteahnă, şi că ceva trebuie făcut în acest sens, pentru stârpirea „sistemului ticăloşit”. Expresia vă aparţine, dar mă întreb dacă v-o mai revendicaţi. „Ticăloşia sistemului” începe, în luările dumneavoastră de poziţie, să vireze încet-încet spre procurori şi spre DNA. Căci atâta vreme cât vorbiţi de un sistem, nu mai puteţi îndulci expresia extrăgând din rândul „procurorilor atotputernici” pe cei câţiva care sunt „buni profesionişti” şi „îşi fac onest meseria”. Caracterizarea dumneavoastră este, cum spuneam, prea generală pentru a mai admite că excepţiile contează.

Parafrazând, dacă nu DNA-ul, atunci cine să lupte împotriva corupţiei? Dacă nu acum, atunci când? Aşteptăm să crească şi să se întărească MP-ul creat de dumneavoastră? Mă tem că va mai dura. Şi că nici acolo nu merge totul ca uns. Altminteri, opoziţie, chiar dumneavoastră aţi afirmat-o, practic nu există în România. Ce ar trebui să facă DNA-ul atunci când descoperă (în serie) cazuri de corupţie? Să le lase pe altă dată? Să se ocupe cu predilecţie de afaceriştii neimplicaţi în politică (dacă există aşa ceva!) pentru a nu lăsa impresia că procurorii (unii din ei!) „îşi atârnă capete la centură”?

Spuneţi că justiţia nu este atât de strălucitoare cum apare la televizor. Că în ţară se comit foarte multe nedreptăţi. De acord. Chiar dumneavoastră şi cei din preajma dumneavoastră aţi fost victimele unor serii de abuzuri. Parchetele înalte se încăpăţânează să nu găsească vinovaţii pentru victimele Revoluţiei… Da, justiţia din România nu este perfectă. A pretins cineva că este? Justiţia nu a ieşit încă în totalitate de sub influenţa politicului. Şi atunci, pentru a avea o justiţie cât mai bună, ce facem? Criticăm şi partea ei strălucitoare (reprezentată îndeosebi de combaterea corupţiei la vârf), aşa cum apare ea la televizor?

OK, dumneavoastră aveţi mult mai multe informaţii decât cetăţeanul de rând. Aţi afirmat spre sfârşitul mandatului dumneavoastră de preşedinte că serviciile încep să aibă cam prea multă putere. Acum şi justiţia începe, în ochii dumneavoastră, să aibă prea multă putere… Nimeni nu vă contestă meritul de a fi contribuit decisiv la întărirea justiţiei; vi-l recunosc chiar şi o bună parte din cei ce vă repudiază.

Şi atunci, ce urmează? Vorba aceea din popor referitoare la dreptul asupra odraslei: „Eu te-am făcut, eu te omor!”

Vă urez în final, domnul Preşedinte, să aveţi tăria de vă învinge antipatiile (şi simpatiile!) şi a contribui cu obiectivitate și eficiență la finalizarea lucrului bine făcut pe care l-aţi iniţiat: o justiţie echitabilă şi total independentă de politic.

Discursul preşedintelui Barack Obama despre starea Uniunii. 20 ianuarie 2015

Textul integral tradus în limba română

Domnule preşedinte al Camerei, domnule vicepreşedinte, domnilor membri ai Congresului, dragi concetăţeni,

Sunt cincisprezece ani de când trăim în acest nou secol. Cincisprezece ani care au debutat cu apariţia terorismului pe pământul nostru; care au adus o nouă generaţie angajată în două războaie lungi şi costisitoare; care au fost martorii unei recesiuni brutale care a cuprins naţiunea noastră şi lumea întreagă. Au fost şi sunt încă vremuri grele pentru mulţi dintre noi.

Dar astăzi deschidem o filă nouă.

Astăzi, după un an de cotitură pentru America, economia noastră este în creştere şi creează locuri de muncă, în ritmul cel mai rapid din 1999 încoace. Rata şomajului este acum mai scăzută decât înainte de criza financiară. Avem mai mulţi copii ca niciodată care absolvă o şcoală; avem mai multe persoane asigurate ca niciodată; de aproape treizeci de ani nu depindem de livrările de petrol din străinătate.

Astăzi, pentru prima oară după 9/11, misiunea noastră de luptă în Afganistan este încheiată. Acum şase ani, aproape 180.000 de soldaţi americani au fost dislocaţi în Irak şi Afganistan. Astăzi au mai rămas mai puţin de 15.000. Şi noi cinstim curajul şi sacrificiul tuturor bărbaţilor şi femeilor din această generaţie 9/11, care au servit în armată pentru ca noi să fim în siguranţă.

America, la câte am îndurat; la cât curaj şi câte eforturi au fost necesare spre a ne redresa; la câte sarcini ne stau în faţă, trebuie să ştii:

Că umbrele crizei au trecut, iar Naţiunea este puternică.

În momentul de faţă — cu o economie în creştere, cu deficite în scădere, cu o producţie de energie în plin avânt — am ieşit din recesiune mai disponibili decât oricare altă naţiune de pe pământ să ne făurim viitorul. Depinde acum de noi cine vrem să fim în următorii cincisprezece ani, şi în deceniile viitoare.

Vom accepta o economie în care doar câţiva dintre noi o vor duce spectaculos de bine? Sau ne vom angaja într-o economie care generează venituri tot mai mari şi şanse pentru oricine depune străduinţă?

Vom aborda lumea temători şi împinşi de la spate, târâţi în conflicte costisitoare care să ne slăbească forţele armate şi să ne coboare nivelul de trai? Sau vom fi un lider chibzuit, care foloseşte toate elementele puterii pe care o are pentru a anihila noile ameninţări şi pentru a proteja planeta?

Vom permite să fim divizaţi în facţiuni şi ne vom întoarce unii împotriva altora — sau vom recăpăta sentimentul scopului comun, care a propulsat întotdeauna America înainte?

În două săptămâni voi trimite Congresului un buget plin de idei care sunt practice, nu partizane. Iar în lunile următoare voi colinda ţara pentru a explica aceste idei.

Aşa că astăzi mă voi concentra mai puţin pe lista propunerilor şi mai mult pe valorile sensibile care ne stau în atenţie.

Pentru început, economia.

Acum şapte ani, Rebekah şi Ben Erler din Minneapolis erau proaspăt căsătoriţi. Ea era ospătăriţă. El avea o firmă de construcţii. Primul lor copil, Jack, era pe drum.

Erau tineri şi îndrăgostiţi trăind în America, şi nici că le trebuia mai mult.

„Dacă am fi ştiut”, mi-a scris Rebekah astă-primăvară, „ce urma să se întâmple cu locuinţele şi pe piaţa construcţiilor”.

Când criza s-a adâncit, afacerea lui Ben s-a dus, aşa că el s-a angajat pe unde a putut, chiar dacă slujbele l-au ţinut mai mult pe drumuri perioade lungi de timp. Rebekah a obţinut nişte credite pentru studii, a intrat într-un colegiu comunitar şi s-a recalificat pentru o nouă carieră. S-au sacrificat unul pentru celălalt. Şi, încet-încet, şi-au achitat datoriile. Şi-au cumpărat prima casă. Au avut un al doilea fiu, Henry. Rebekah a obţinut o slujbă mai bună, iar apoi a avansat. Ben a revenit în construcţii, iar acum se întoarce acasă la fiecare cină.

„E uimitor”, mi-a scris Rebekah, „cum poţi să te redresezi atunci când vrei… suntem o familie puternică şi strâns unită, care a răzbit în nişte vremuri foarte, foarte grele”.

Suntem o familie puternică şi strâns unită, care a răzbit în nişte vremuri foarte, foarte grele.
Obama Congress
Povestea cu America, Rebekah şi Ben este povestea noastră. Ei reprezintă milioanele de oameni care au muncit, şi s-au restrâns, şi s-au sacrificat, şi s-au reorganizat. Voi sunteţi motivul pentru care am candidat la această funcţie. Voi sunteţi oamenii la care mă gândesc de şase ani încoace, în lunile cele mai negre ale crizei, când am stat pe treptele acestui Capitoliu şi am promis că vom reconstrui economia noastră pe o bază nouă. Şi a fost efortul şi puterea voastră de adaptare care au făcut posibil ca ţara noastră să devină mai puternică.

Am fost convinşi că vom putea stopa fuga în afară a locurilor de muncă şi că vom putea aduce noi locuri de muncă pe pământul nostru. Şi în ultimii cinci ani firmele noastre au creat peste 11 milioane de noi locuri.

Am fost convinşi că vom putea reduce dependenţa de petrolul străin şi că vom proteja planeta. Iar astăzi America este numărul unu în producţia de petrol şi de gaze. America este numărul unu în producţia de energie eoliană. În trei săptămâni livrăm în sistem tot atâta energie solară cât livram în întreg anul 2008. Şi datorită preţurilor mai scăzute la gaze şi standardelor mai ridicate la combustibili, o familie medie va economisi în acest an 750 de dolari la pompă.

Am fost convinşi că îi vom putea pregăti pe copiii noştri pentru o lume mai competitivă. Iar astăzi, cei mai tineri şcolari ai noştri au obţinut cele mai mari note înregistrate vreodată la matematică şi la citire. Rata de promovare în liceele noastre a atins un maxim absolut. Iar liceul e absolvit de mai mulţi americani ca niciodată.

Am fost convinşi că reglementările raţionale vor preveni o nouă criză, că vor feri familiile de distrugere şi vor încuraja o competiţie onestă. Dispunem astăzi de noi instrumente pentru a stopa bailout-urile pe seama contribuabilului, şi un nou câine de pază pentru a proteja consumatorul de creditele de jaf [predatory lending] şi de practicile abuzive cu cardurile de credit. Numai anul trecut circa un milion de americani neasiguraţi au obţinut în final protecţia conferită de asigurarea de sănătate.

La fiecare pas ni se spune că obiectivele noastre sunt eronate sau prea ambiţioase; că vom desfiinţa locuri de muncă şi că deficitele vor exploda. În realitate, am avut creşterea economică cea mai rapidă pe mai bine de un deceniu, deficitele noastre s-au diminuat cu două treimi, piaţa acţiunilor s-a dublat, iar inflaţia din sistemul de sănătate a ajuns la cea mai scăzută rată din ultimii cincizeci de ani.

Aşadar, verdictul e clar. Economia clasei mijlocii funcţionează. Extinderea oportunităţilor funcţionează. Iar aceste politici vor continua să funcţioneze câtă vreme nu intră pe fir politicul. Nu putem să frânăm firmele sau să punem economia noastră în pericol prin decizii de închidere date la nivelul guvernului sau prin confruntări financiare [showdown]. Nu putem să punem în pericol securitatea familiilor luându-le asigurarea de sănătate, sau să anulăm noile reguli ale Wall Street-ului, sau să reîncepem vechile bătălii din trecut cu imigraţia, pe vremea când am avut un sistem de pus la punct. Dacă vreo astfel de lege care încearcă să facă oricare din aceste lucruri ajunge pe biroul meu, îi voi da vetoul meu.

Astăzi, mulţumită creşterii economice, tot mai mulţi se vor redresa. Veniturile încep în sfârşit să crească. Ştim că sunt mai mulţi proprietari de firme mici decât oricând din 2007 încoace care au intenţia să mărească salariul angajaţilor. Dar mai este ceva — mă adresez celor care se află azi aici, trebuie să ne punem în gând mai mult decât doar să ne asigurăm că Guvernul nu împiedică progresele pe care le facem. Trebuie să facem mai mult decât să nu facem rău. Împreună, astăzi, haideţi să facem mai mult pentru a restabili legătura dintre muncă şi şanse tot mai mari pentru fiecare american.

Deoarece familiile precum cea a lui Rebekah au nevoie în continuare de ajutorul nostru. Ea şi cu Ben continuă să muncească, dar trebuie să renunţe la concedii şi la o maşină nouă, astfel încât să poată returna creditele pentru studii şi să economisească în vederea ieşirii la pensie. Îngrijirea copiilor Jack şi Henry costă mai mult decât ipoteca şi aproape tot atât cât un an la Universitatea din Minnesota. La fel ca şi milioanele de americani care muncesc, Rebekah nu cere ajutoare, dar cere ca noi să găsim alte modalităţi de a ajuta familiile să meargă mai departe.

De fapt, de-a lungul istoriei noastre, la orice schimbare economică ţara aceasta a luat măsuri curajoase pentru a se adapta la noile circumstanţe şi pentru a crea condiţiile ca toată lumea să contribuie în mod echitabil. Am înfiinţat sisteme de protecţie a salariaţilor, Sistemul de Securitate Socială [Social Security], Sistemul Naţional de Asigurări Sociale [Medicare] şi Programul Social de Sănătate [Medicaid] pentru a ne proteja împotriva celor mai dure calamităţi. Am creat pentru cetăţenii noştri şcoli şi colegii, infrastructură şi internet — instrumentele de care aveau nevoie pentru a progresa pe măsura efortului lor.

Este ceea ce se cheamă economia clasei mijlocii — ideea că această ţară face tot posibilul pentru ca toată lumea să contribuie echitabil, toată lumea să beneficieze echitabil, toată lumea să joace după acelaşi set de reguli. Noi nu vrem doar ca toată lumea să beneficieze de succesul Americii, vrem ca toată lumea să contribuie la succesul nostru.

Aşadar, ce presupune economia clasei mijlocii în vremea noastră?

Întâi — economia clasei mijlocii înseamnă să ajuţi familiile să se simtă mai în siguranţă într-o lume mereu în schimbare. Aceasta înseamnă să-i ajuţi pe oameni să beneficieze de sistemul de îngrijire a copilului, să aibă acces la un colegiu, la îngrijirea sănătăţii, la o casă, la o pensie — iar bugetul meu va avea în vedere fiecare din aceste probleme, scăzând impozitele pentru familiile care muncesc şi punând mii de dolari înapoi în buzunarele lor în fiecare an.

Iată un exemplu. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când bărbaţi precum bunicul meu au plecat la război lăsând acasă femei precum bunica mea, care erau în câmpul muncii, a fost o problemă de securitate naţională — aşa că ţara a creat un sistem universal de îngrijire a copilului. În economia de astăzi, când situaţia cu amândoi părinţii în câmpul muncii este o necesitate economică pentru multe familii, avem nevoie mai mult ca oricând de un sistem de îngrijire a copiilor accesibil şi de bună calitate. Nu dezirabil [nice-to-have], ci obligatoriu [must-have]. E timpul să încetăm să mai considerăm sistemul de îngrijire a copilului o problemă secundară, sau o problemă a femeilor, şi să o considerăm o prioritate economică naţională adică a noastră a tuturor. Iată de ce prin planul meu, sistemul de îngrijire a copilului din America va deveni mai disponibil şi mai accesibil pentru familiile din clasa de mijloc şi cu venituri reduse, cu copii mici — prin crearea de înlesniri şi reduceri suplimentare de impozite, de până la 3.000 de dolari pentru fiecare copil, pe an.

Iată un alt exemplu. În prezent suntem singura ţară avansată din lume care nu garantează concediile de boală plătite sau concediile de maternitate plătite pentru salariaţii noştri. Patruzeci şi trei de milioane de salariaţi nu beneficiază de concediu de boală plătit. Patruzeci şi trei de milioane. Gândiţi-vă la asta. Iar asta îi obligă pe prea mulţi părinţi să facă o alegere dureroasă între salariu şi un copil bolnav acasă. Voi lua deci măsuri noi pentru a ajuta statele să adopte legi proprii pentru concedii plătite. Şi întrucât concediul de boală plătit a câştigat la vot în noiembrie anul trecut, haideţi să-l punem la vot chiar aici la Washington. Trimiteţi-mi o lege care îi dă fiecărui salariat din America şansa să capete şapte zile de concediu de boală plătit. Căci aşa este drept.

Desigur, nimic nu ajută mai mult familiile să se descurce decât veniturile mari. Iată de ce Congresul trebuie să mai treacă o lege care să garanteze că o femeie este plătită la fel ca un bărbat pentru o aceeaşi muncă. Pe bune. Suntem în 2015. E timpul. Mai trebuie să le asigurăm angajaţilor plata care li se cuvine pentru orele suplimentare. Iar celor din Congres care încă mai refuză să mărească salariul minim le spun: Dacă chiar credeţi că aţi putea să munciţi cu normă întreagă şi să întreţineţi o familie cu mai puţin de 15.000 de dolari pe an, atunci încercaţi. Dacă nu, atunci votaţi pentru a le da milioanelor de oameni din America care fac muncile cele mai grele o creştere de salariu.

Aceste idei nu îi vor face pe toţi bogaţi şi nu le vor uşura munca. Aceasta nu-i treaba Guvernului. Pentru a li se stabili familiilor de angajaţi contribuţii echitabile, trebuie ca mai mulţi angajatori să vadă dincolo de interesul din trimestrul următor şi să admită că a investi în personal este în interesul lor pe termen lung. Avem de asemenea nevoie de legi care să întărească, nu să slăbească, sindicatele, salariaţilor americani să le fie auzită vocea. Dar lucruri precum îngrijirea copilului şi concediul de boală şi plata egală; lucruri precum asigurări ipotecare mai mici şi salarii minime mai mari — aceste idei vor crea diferenţe semnificative în vieţile a milioane de familii. Acesta este un fapt. Şi pentru a face acest lucru suntem puşi aici noi toţi — republicani şi democraţi, deopotrivă.

În al doilea rând, pentru a li se asigura oamenilor salarii mai mari în perspectivă, trebuie să facem mai mult pentru a-i ajuta pe americani să se perfecţioneze în meserie.

America a prosperat în secolul al 20-lea pentru că am asigurat gratuitatea liceului, pentru că am trimis o generaţie întreagă GI [GIs] la colegii şi am instruit cea mai bună forţă de muncă din lume. Dar într-o economie a secolului al 21-lea, care recompensează cunoştinţele mai mult ca oricând, trebuie să facem mai mult.

Până la sfârşitul acestui deceniu, două din trei locuri de muncă nou-înfiinţate vor necesita o pregătire mai înaltă. Două din trei. Şi totuşi noi încă mai trăim într-o ţară în care prea multor americani capabili şi sârguincioşi li se cere un preţ prea mare pentru instruirea de care au nevoie. Nu e corect faţă de ei şi nici înţelept pentru viitorul nostru.

De aceea voi trimite Congresului un plan nou şi îndrăzneţ de a reduce costul pentru colegiile comunitare — la zero.

Patruzeci la sută din studenţii noştri de la colegii preferă colegiile comunitare. Unii sunt tineri şi aflaţi la început. Alţii sunt mai în vârstă şi îşi caută un loc de muncă mai bun. Unii sunt veterani şi părinţi singuri, şi încearcă să se întoarcă la piaţa locurilor de muncă. Oricine ai fi, acest plan este şansa ta să absolvi şcoala, pregătit pentru noua economie, fără povara datoriei. Se înţelege că trebuie să meriţi şcoala — să obţii note bune şi să o absolvi la termen. Tennessee, un stat cu conducere republicană, şi Chicago, un oraş cu conducere democrată arată că colegiile comunitare gratuite sunt posibile. Vreau ca această idee să se răspândească în toată America, astfel încât colegiul de doi ani să devină gratuit şi universal, aşa cum este astăzi liceul. Şi vreau să lucrez cu acest Congres pentru a le da americanilor deja împovăraţi de credite pentru studii posibilitatea de a-şi reduce plăţile lunare, astfel ca datoria pentru studii să nu destrame visurile nimănui.

Mulţumită eforturilor susţinute ale vicepreşedintelui Biden pentru actualizarea sistemului nostru de specializare profesională, noi punem în legătură colegiile comunitare cu angajatorii locali pentru instruirea angajaţilor în vederea ocupării unor locuri de muncă bine plătite, cum ar fi codificarea, îngrijirea copiilor şi robotica. Cer de asemenea, astăzi, ca mai multe firme să urmeze exemplul unor companii precum CVS şi UPS şi să ofere mai multe beneficii educaţionale şi ucenicie plătită — oportunităţi care le dau salariaţilor şansa să obţină locuri de muncă bine plătite, chiar dacă nu au pregătire înaltă.

Şi fiindcă o nouă generaţie de veterani se întoarce acasă, le datorăm toate oportunităţile de a trăi Visul American, la a cărui apărare au contribuit. Am făcut deja paşi rapizi în direcţia asigurării accesului tuturor veteranilor la îngrijire medicală de cea mai bună calitate. Suntem pe cale să lichidăm restanţele în acordarea beneficiilor pe care prea mulţi veterani care au nevoie de ele le aşteaptă de ani de zile, şi facem în aşa fel ca veteranilor să le fie mai uşor să-şi convertească specializările şi experienţa în slujbe civile. Joining Forces, campania naţională lansată de Michelle şi Jill Biden a ajutat aproape 700.000 de veterani şi de soţii de militari să obţină noi posturi. Aşa că tuturor CEO [director general executiv] din America daţi-mi voie să le repet: Dacă vreţi să aveţi pe cineva care să vă facă treaba, angajaţi veterani.

În sfârşit, având în vedere că ne specializăm mai bine angajaţii, trebuie ca noua economie să scoată la bătaie încontinuu locuri de muncă bine plătite, pe care să le ocupe salariaţii noştri.

Începând din 2010, America a reangajat mai multe persoane decât Europa, Japonia şi toate economiile avansate la un loc. Producătorii noştri au creat aproape 800.000 de noi locuri de muncă. Unele dintre sectoarele noastre de bază, precum industria auto, sunt într-o dezvoltare explozivă. Dar sunt şi americani care ocupă locuri de muncă care nici măcar nu existau acum zece sau douăzeci de ani — locuri de muncă la companii ca Google, eBay sau Tesla.

Nimeni nu ştie deci cu certitudine care industrii vor genera locurile de muncă ale viitorului. Ce ştim însă este că le vrem aici în America. De aceea, a treia parte din economia clasei de mijloc se referă la edificarea celei mai competitive economii peste tot, în locurile unde firmele doresc să-şi stabilească locaţii şi să facă angajări.

Întreprinderile secolului 21 au nevoie de o infrastructură de secol 21 — porturi moderne, poduri rezistente, trenuri mai rapide şi cel mai rapid internet. Democraţii şi republicanii au căzut de acord în această privinţă. Să ne propunem deci mai mult decât o simplă conductă de petrol. Haideţi să adoptăm un plan de infrastructură al ambelor partide, care să poată crea de treizeci de ori mai multe locuri de muncă pe an, şi să facem această ţară mai puternică pentru deceniile viitoare.

Întreprinderile secolului 21, inclusiv întreprinderile mici, trebuie să vândă mai multe produse americane peste mări. Astăzi, întreprinderile noastre exportă mai mult ca oricând, iar exportatorii au tendinţa să-i plătească pe angajaţii lor cu salarii mai mari. Dar, în timp ce noi vorbim, China vrea să-şi impună regulile pentru regiunea cu cea mai mare creştere din lume. Aceasta i-ar dezavantaja pe salariaţii şi pe întreprinzătorii noştri. De ce am accepta ca acest lucru să se întâmple? Noi trebuie să impunem regulile. Noi trebuie să impunem şanse egale pentru toţi. De aceea le cer ambelor partide să-mi dea Autoritatea pentru Promovarea Comerţului [Trade Promotion Authority] pentru a-i proteja pe angajaţii americani prin noi acorduri comerciale solide, din Asia până în Europa, care să nu fie numai libere ci şi echitabile.

Uitaţi, eu sunt primul care să admită că acordurile comerciale din trecut n-au răspuns întotdeauna aşteptărilor şi de aceea ne-am judecat cu ţările care încalcă regulile pe cheltuiala noastră. Însă nouăzeci şi cinci la sută dintre clienţii din lume trăiesc în afara graniţelor noastre, şi nu ne putem rupe de acele oportunităţi. Mai mult de jumătate din directorii de producţie au spus că încearcă în mod activ să aducă înapoi locuri de muncă din China. Haideţi să le dăm un motiv în plus să o facă.

Întreprinderile secolului 21 se vor baza pe ştiinţa, tehnologia, cercetarea–dezvoltarea americane. Vreau ca ţara care a eradicat poliomielita şi a trasat harta genomului uman să conducă la noua eră a medicinii — o eră care să aplice tratamentul potrivit la momentul potrivit. La unii pacienţi cu fibroză chistică, această abordare a întors mersul bolii considerată cândva de neoprit. Astăzi lansez Iniţiativa Medicinii de Precizie, pentru a ne aduce mai aproape de vindecarea unor boli precum cancerul şi diabetul — şi pentru a asigura tuturor accesul la informaţia personalizată de care avem nevoie pentru a fi mai sănătoşi, noi şi familiile noastre.

Intenţionez să acţionez pentru un internet liber şi deschis, să îl extind astfel ca să ajungă în fiecare clasă şi în fiecare comunitate, şi să-i ajut pe oameni să-şi realizeze cele mai rapide reţele, astfel ca viitoarea generaţie a inovatorilor şi antreprenorilor în domeniul digital să dispună de o platformă de pe care să remodeleze lumea.
Obama 20 ian 2015_singur
Vreau ca americanii să câştige cursa pentru acele descoperiri care să dea liber creării de noi locuri de muncă — în convertirea luminii solare în combustibil lichid; în crearea unor tehnici revoluţionare de protezare, astfel ca un veteran care şi-a dat braţul pentru ţară să poată arunca şi prinde mingea jucându-se cu copilul său; în explorarea Sistemului Solar, şi nu doar în vizită ci să şi rămânem acolo. Luna trecută am lansat o nouă navă spaţială, ca parte a unui program spaţial revigorat care îi va trimite de astronauţii americani pe Marte. În două luni, în vederea pregătirii pentru astfel de misiuni, Scott Kelly va începe o şedere de un an în spaţiu. Mult noroc, căpitane — nu uita s-o pui pe Instagram.

Acum, adevărul este că, atunci când e vorba de infrastructură şi cercetare fundamentală, ştiu că există sprijin din partea ambelor partide în această Cameră. Aşa mi-au spus membri din ambele partide. Unde începe frecuşul mult prea des este atunci când vine vorba de cine suportă costul acestor investiţii. Ca americani, nu ne supărăm când trebuie să ne plătim contribuţia la impozite, atâta vreme cât le plătesc şi alţii. De mult prea mult timp însă lobiştii au aranjat ca în codul fiscal să fie o mulţime lacune care să permită unor corporaţii să nu plătească nimic, în timp ce altele trag ponoasele plătind tot. L-au făcut ciur ca să treacă tot felul de cadouri de care cei super-bogaţi n-au nevoie, nelăsând nimic pentru cei din clasa de mijloc, care au nevoie.

În acest an avem ocazia să schimbăm aceasta. Haideţi să umplem lacunele astfel încât să stopăm recompensarea companiilor care îşi obţin profitul peste hotare, şi să le recompensăm pe cele care investesc în America. Haideţi să folosim ceea ce economisim pentru a reconstrui infrastructura şi să facem mai atractive companiile care aduc locuri de muncă înapoi în ţară. Haideţi să simplificăm sistemul şi să-i cerem proprietarului de întreprindere mică să se justifice cu extrasul de cont curent în bancă al firmei, nu cu numărul de contabili pe care firma şi-i poate permite. Şi haideţi să umplem lacunele care duc la inegalitate permiţând ca unu la sută din topul celor mai bogaţi să evite plata impozitelor pe averea lor acumulată. Putem folosi aceşti bani pentru a ajuta mai multe familii să plătească pentru îngrijirea copilului şi pentru a-şi trimite copiii la colegiu. Avem nevoie de un cod fiscal care să-i ajute cu adevărat pe americanii care muncesc încercând să le creeze unele avantaje în noua economie, şi noi putem realiza acest lucru împreună.

Sprijinirea familiilor care muncesc le este de folos pentru a ieşi la liman. Să le dăm instrumentele de care au nevoie pentru locuri de muncă bine plătite în noua economie. Să menţinem condiţiile pentru creştere şi competitivitate. Într-acolo trebuie să meargă America. Sunt convins că într-acolo vrea poporul american să meargă. Astfel economia noastră va fi mai puternică peste un an, peste cincisprezece ani şi peste mulţi ani.

Desigur, dacă există ceva ce am învăţat în acest nou secol, este că nu putem separa munca noastră de acasă de provocările de dincolo de graniţele noastre.

Prima mea îndatorire în calitate de comandant-suprem este să apăr Statele Unite ale Americii. Pentru a realiza acest lucru, întrebarea este nu dacă America este lider în lume, ci cum este. Când luăm decizii pripite reacţionând la capetele de coloană din ziare în loc să ne folosim capetele; când prima noastră reacţie la o provocare este să ne trimitem trupele — atunci riscăm să ne implicăm în conflicte nenecesare şi să neglijăm strategia mai largă de care avem nevoie pentru o lume mai sigură, mai prosperă. Asta şi vor inamicii noştri să facem.

Eu cred într-un mod mai înţelept al Americii de a fi lider. Noi ne aflăm cel mai bine în poziţia de lider atunci când îmbinăm puterea militară cu o diplomaţie solidă; când dublăm puterea noastră cu constituirea de coaliţii; când nu lăsăm ca temerile noastre să ne orbească abătându-ne de la oportunităţile pe care acest nou secol le prezintă. Este exact ceea ce facem chiar acum — şi pe tot globul, este ceea ce contează.

În primul rând, noi suntem alături de oamenii de pe tot pământul care sunt ţinta teroriştilor — fie că e vorba de o şcoală din Pakistan, sau de străzile Parisului. Vom continua să-i urmărim pe terorişti şi să le dezmembrăm reţelele, şi ne rezervăm dreptul de a acţiona unilateral, aşa cum am făcut neîntrerupt de când am preluat mandatul, să-i anihilăm pe teroriştii care reprezintă o ameninţare directă pentru noi şi pentru aliaţii noştri.

În acelaşi timp, am învăţat câteva lecţii care ne-au costat mult în ultimii treisprezece ani.

În loc ca americanii să patruleze prin văile din Afganistan, am instruit forţele lor de securitate, care sunt pe cale să preia conducerea, iar noi am cinstit sacrificiul militarilor noştri susţinând prima tranziţie spre democraţie a ţării. În loc să trimitem forţe terestre numeroase peste mări, noi realizăm parteneriate cu naţiuni de la Asia de Sud până la Africa de Nord, pentru a nu le permite să-şi facă ascunzişuri sigure teroriştilor care ameninţă America. În Irak şi în Siria, conducerea americană — inclusiv militarii noştri — se opune înaintării ISIS. În loc să ne lăsăm antrenaţi într-un nou război terestru în Orientul Mijlociu, noi conducem o coaliţie de peste hotare, incluzând naţiuni arabe, pentru a slăbi şi în final a distruge acest grup terorist. De asemenea, susţinem o opoziţie moderată în Siria, care să ne poată sprijini în acest efort, şi să-i ajutăm pe oamenii care se împotrivesc ideologiei falimentare a extremismului violent. Acest efort va necesita timp. Va necesita concentrare. Dar vom reuşi. Iar astăzi fac apel la Congres să arate lumii că suntem uniţi în această misiune adoptând o rezoluţie care să autorizeze folosirea forţei împotriva ISIS.

În al doilea rând, suntem pe cale de a demonstra vigoarea şi puterea diplomaţiei americane. Susţinem principiul după care naţiunile mai mari nu le pot intimida pe cele mici — opunându-ne agresiunii Rusiei, sprijinind democraţia Ucrainei şi dând asigurări aliaţilor noştri NATO. Anul trecut, în timp ce noi depunem eforturi susţinute pentru a impune sancţiuni împreună cu aliaţii noştri, unii au sugerat că agresiunea dlui Putin a fost o demonstraţie abilă de strategie şi de forţă. Ei bine, astăzi America este aceea care rămâne puternică şi unită cu aliaţii noştri, în timp ce Rusia este izolată, cu economia la pământ.

Astfel ştie America să fie lider — nu cu ameninţări zgomotoase ci prin perseverenţă, echilibru şi decizie.

În Cuba suntem pe cale să punem capăt unei tactici de mult expirate. Când ceea faci nu funcţionează timp de cincizeci de ani, e timpul să încerci ceva nou. Schimbarea tacticii noastre în Cuba are potenţialul să pună capăt unei moşteniri a neîncrederii din emisfera noastră; să elimine o scuză falsă pentru restricţiile impuse Cubei; să se ridice în apărarea valorilor democraţiei; să întindă o mână prietenească poporului cubanez. Iar în acest an, Congresul trebuie să înceapă să lucreze la încetarea embargoului. Aşa cum a spus Sfinţia sa Papa Francisc, diplomaţia este profesiunea „paşilor mici”. Aceşti paşi mici s-au tot adăugat dând o nouă speranţă de viitor în Cuba. Şi după ani de închisoare, suntem nespus de bucuroşi că Alan Gross s-a întors acolo unde îi era locul. Bine ai venit acasă, Alan.

Diplomaţia noastră se ocupă de Iran, unde, pentru prima oară într-un deceniu, am oprit derularea programului nuclear al acestei ţări şi am redus stocul de material nuclear. De acum şi până în primăvară avem o şansă să negociem o înţelegere cuprinzătoare prin care să preîntâmpinăm înarmarea nucleară a Iranului; să securizăm America şi pe aliaţii noştri — inclusiv Israelul; şi să evităm un nou conflict în Orientul Mijlociu. Nu există nicio garanţie că negocierile vor avea succes, şi eu am toate speranţele că se va preîntâmpina un Iran nuclearizat. Însă noile sancţiuni aprobate de Congres, în acest moment, nu vor face altceva decât să gireze eşecul diplomaţiei — îndepărtând America de aliaţii ei; şi să determine Iranul să-şi reia programul nuclear. N-are niciun sens. De aceea voi da veto oricărei noi legi de sancţionare care ameninţă să anuleze acest progres. Poporul american aşteaptă de la noi să recurgem la război numai ca ultimă alternativă, şi eu am intenţia să rămân ataşat de acest fel de a gândi.

În al treilea rând, noi privim dincolo de problemele care ne-au măcinat în trecut, spre a putea modela secolul viitor.

Nicio naţiune străină, niciun hacker, nu va fi capabil să ne blocheze reţelele, să fure şi să tranzacţioneze secretele, să pătrundă în intimitatea familiilor americane, îndeosebi în aceea a copiilor. Ne asigurăm că guvernul nostru recurge la toate serviciile de informaţii pentru a combate ameninţările cibernetice, exact aşa cum am făcut pentru a combate terorismul. Iar astăzi eu îi cer Congresului să dea votul final legislaţiei de care avem nevoie pentru a răspunde mai bine ameninţării tot mai mari cu atacuri cibernetice, pentru combaterea furtului de identitate şi pentru a proteja informaţiile legate de copiii noştri. Dacă nu acţionăm, vom permite ca naţiunea noastră şi economia noastră să fie vulnerabile. Dacă o facem, putem să protejăm în continuare tehnologiile care au creat nenumărate oportunităţi pentru oamenii din întreaga lume.

În Africa de Vest, militarii noştri, oamenii noştri de ştiinţă, doctorii noştri, asistentele noastre şi personalul din sistemul medical au reuşit să diminueze epidemia de ebola — salvând nenumărate vieţi şi stopând răspândirea bolii. Nici că aş putea fi mai mândru şi îi mulţumesc Congresului pentru contribuţia la acest efort al ambelor partide. Dar problema nu este rezolvată — iar lumea trebuie să folosească această lecţie angajându-se într-un efort global mai eficace pentru prevenirea propagării unor viitoare pandemii, să investească într-o dezvoltare inteligentă şi să elimine sărăcia extremă.

În Asia-Pacific refacem pe baze noi alianţele, asigurându-ne totodată că alte naţiuni urmează o conduită corectă — în felul cum fac comerţ, cum îşi rezolvă disputele maritime şi cum întâmpină provocările internaţionale comune, precum neproliferarea armelor şi întrajutorarea în caz de dezastre. Şi nicio provocare — niciuna — nu reprezintă o ameninţare mai mare decât schimbările climatice.

2014 a fost anul cel mai călduros din câte au fost înregistrate vreodată. Sigur, un an nu marchează o tendinţă, dar ce voi spune acum, da: 14 din 15 cei mai călduroşi ani din toate înregistrările se situează toţi în primii 15 ani din acest secol.

Am auzit oameni care au încercat să evite să se pronunţe, spunând că nu sunt oameni de ştiinţă; că nu avem suficiente informaţii pentru a acţiona. Ei bine, nici eu nu sunt om de ştiinţă. Dar să vă spun ceva — cunosc o mulţime de oameni de ştiinţă foarte buni de la NASA şi de la NOAA, ca şi de la principalele noastre universităţi. Cei mai buni oameni de ştiinţă din lume ne spun cu toţii că din cauza activităţilor noastre se schimbă clima, şi că dacă nu vom acţiona în forţă, vom asista în continuare la creşterea nivelului oceanelor, la valuri de căldură mai lungi şi mai calde, la secete şi la inundaţii periculoase, precum şi la perturbaţii masive, care pot determina migraţii, conflicte şi foamete de mai mari proporţii pe tot globul. Pentagonul spune că schimbările climatice creează riscuri imediate pentru securitatea noastră naţională. Deci vom acţiona în consecinţă.

Iată de ce în ultimii şase ani am făcut mai mult ca oricând pentru a combate schimbările climatice, începând de la modul cum producem energie şi până la modul cum o consumăm. Iată de ce am retras din circuitul agricol mai multe terenuri şi ape din domeniul public decât oricare altă administraţie din toată istoria noastră. Şi iată de ce nu voi permite acestui Congres să pună în pericol sănătatea copiilor întorcându-ne la ce era înainte de a fi început să acţionăm. Sunt hotărât să fac în aşa fel ca America să fie lider în acţiunile internaţionale. La Beijing am făcut un anunţ istoric — Statele Unite vor dubla ritmul de reducere a poluării cu [bioxid de] carbon, iar China s-a angajat pentru prima oară să-şi limiteze emisiile. Şi fiindcă cele două cele mai mari economii ale lumii s-au asociat, alte naţiuni fac acum progrese, dându-ne speranţe că în acest an lumea va ajunge în sfârşit la un acord pentru a proteja singura planetă pe care o avem.

Mai există încă un pilon al poziţiei noastre de lider — şi acesta este exemplul valorilor noastre.

Ca americani, noi respectăm demnitatea umană, chiar şi atunci când suntem ameninţaţi, motiv pentru care am interzis tortura şi am făcut demersuri ca folosirea noilor noastre tehnologii, precum dronele, să fie limitate corespunzător. De aceea ne pronunţăm categoric împotriva antisemitismului deplorabil care a reapărut în anumite părţi ale lumii. De aceea respingem în continuare stereotipiile agresive cu musulmanii — marea majoritate a cărora împărtăşesc angajamentele noastre de pace. De aceea apărăm libera exprimare şi pledăm pentru eliberarea deţinuţilor politici, şi condamnăm persecutarea femeilor sau a minorităţilor religioase, sau a persoanelor care sunt lesbiene, homosexuale, bisexuale sau transsexuale. Facem toate aceste lucruri nu numai pentru că aşa e drept, ci şi fiindcă ne conferă siguranţă.

Ca americani, suntem profund ataşaţi dreptăţii — aşa că nu are sens să cheltuim trei milioane de dolari pe deţinut pentru a ţine gata-pregătită o închisoare pe care lumea o condamnă, iar teroriştii o folosesc pentru recrutări. De când am devenit preşedinte, noi am lucrat în mod responsabil pentru a reduce la jumătate numărul deţinuţilor de la GTMO [Guantanamo]. A sosit timpul să terminăm treaba începută. Nu voi renunţa la hotărârea mea de a închide închisoarea. Nu aşa suntem noi.

Ca americani, noi preţuim libertăţile cetăţeneşti — şi trebuie să ne ţinem acest angajament dacă vrem o cooperare maximă din partea altor ţări, şi diligenţă în lupta noastră împotriva reţelelor teroriste. Şi dacă unii au părăsit dezbaterile privind programele noastre de supraveghere, eu n-am făcut-o. După cum am promis, agenţiile noastre de informaţii au muncit serios, având şi recomandări din partea susţinătorilor dreptului la o viaţă privată, pentru a creşte transparenţa şi pentru a crea mai multe garanţii împotriva potenţialelor abuzuri. Iar luna viitoare vom întocmi un raport despre felul cum ne respectăm promisiunea de a asigura siguranţa naţională întărind totodată dreptul la viaţă privată.

Să privim mai mult spre viitor decât spre trecut. Să facem în aşa fel încât să îmbinăm puterea noastră cu diplomaţia şi să uzăm de forţă cu înţelepciune. Să creăm coaliţii pentru a răspunde la provocări şi a profita de oportunităţi. Să fim lideri — întotdeauna — prin exemplul valorilor noastre. Asta ne face să fim importanţi. Asta ne dă tărie. Şi de aceea trebuie să ne străduim să ne menţinem la cele mai înalte standarde — ale noastre.

Ştiţi, acum peste un deceniu am ţinut o cuvântare la Boston, în care am spus că nu există o Americă liberală şi o Americă conservatoare; o Americă neagră, şi o Americă albă — ci doar Statele Unite ale Americii. Am spus-o fiindcă am văzut acest lucru în propria mea viaţă, în sânul unei naţiuni care a dat unuia ca mine o şansă; pentru că am crescut în Hawai, un creuzet de rase şi de obiceiuri; pentru că m-am stabilit în Illinois — un stat cu oraşe mici şi cu pământ fertil, şi unul dintre cele mai mari oraşe din lume; un microcosmos al ţării, unde democraţii şi republicanii şi independenţii, oameni cumsecade de diverse etnii şi cu diverse credinţe, împărtăşesc anumite valori fundamentale.

În ultimii şase ani analiştii au subliniat nu o dată că preşedinţia mea nu s-a calat pe această viziune. Paradoxal, spun aceştia, politica noastră pare mai divizată ca niciodată. Aceasta este prezentată drept dovadă nu numai a propriilor mele neajunsuri — care sunt multe —, dar şi ca dovadă că viziunea în sine este eronată şi naivă, şi că sunt prea mulţi oameni care de fapt beneficiază de pe urma acestui partizanat şi ne împiedică să facem ceva în această direcţie.

Ştiu cât de tentant poate fi acest cinism. Cred în continuare că cinicii greşesc.

Cred în continuare că suntem un popor. Cred în continuare că împreună putem face lucruri măreţe, chiar şi atunci când şansele sunt mici. Cred acest lucru pentru că de atâtea şi atâtea ori în cei şase ai de când sunt în funcţie am văzut America în ce are ea mai bun. Am văzut chipurile pline de speranţă ale tinerilor absolvenţi de la New York până în California; şi pe cei mai noi ofiţeri de la West Point, Colorado Springs şi New London. Am plâns împreună cu familiile îndoliate din Tucson şi Newtown; din Boston, West Texas şi West Virginia. I-am urmărit pe americani învingând adversităţile de la Coasta Golfului Mexic până la Marile Câmpii; de la liniile de montaj din Midwest până pe ţărmul Atlanticului Mijlociu. Am văzut cum un fenomen precum căsătoriile homosexuale se transformă dintr-o chestiune controversată, care înainte ne stârnea unii împotriva altora, într-o poveste despre libertate care cuprinde întreaga ţară, într-un drept civil, acum adoptat în state pe care şapte americani din zece le numesc acasă.
Obama Congress_2
Cunosc deci bunătatea, optimismul, mărinimia şi generozitatea poporului american, care, zi de zi, este însufleţit de ideea că noi suntem cei ce au grijă de fraţii noştri, de surorile noastre. Şi ştiu că aşteaptă de la aceia dintre noi care ne aflăm aici un exemplu mai bun.

Aşadar, problema pentru aceia dintre noi care ne aflăm aici în această seară este cum putem noi toţi să exprimăm mai bine speranţele Americii. Am lucrat în Congres împreună cu mulţi dintre dumneavoastră. Pe mulţi îi ştiu foarte bine. Sunt o mulţime de oameni cumsecade aici, de ambele părţi ale intervalului. Şi mulţi dintre dumneavoastră mi-au spus că nu la asta s-au aşteptat — dispute sterile la televizor, toată ziua colectare de fonduri, mereu priviri peste umăr pentru a vedea cum reacţionează baza la fiecare decizie.

Ce-ar fi să spargem aceste tipare vechi şi obosite? Ce-ar fi să facem ceva diferit?

Se înţelege — o politică mai bună nu este aceea în care democraţii să-şi abandoneze agenda, iar republicanii s-o adopte pe a mea.

O politică mai bună este aceea în care facem apel fiecare la decenţa fundamentală a celuilalt, şi nu la cea a celor mai josnice temeri.

O politică mai bună este aceea în care dezbatem fără să ne demonizăm reciproc; în care discutăm probleme, şi valori, şi principii, şi fapte, nu momente în genul „te-am prins”, sau gafe serbede, sau pseudo-controverse, care nu au nimic de a face cu viaţa de fiecare zi a oamenilor.

O politică mai bună este aceea în care consumăm mai puţin timp băgând cu nemiluita bani negri în publicitate electorală, care ne trag în mocirlă, şi mai mult timp pentru creşterea unor tineri care să aibă simţul scopului şi al posibilităţii, cerându-le să ni se alăture în marea misiune a construirii Americii.

Dacă e să avem dispute, haideţi să avem dispute — dar haideţi să le transformăm în dezbateri demne de acest organism şi demne de această ţară.

Poate că încă nu suntem de acord în privinţa dreptului femeii de a alege, dar cu siguranţă putem să fim de acord că este un lucru bun că numărul de sarcini şi de avorturi la adolescente se apropie de un minim istoric, şi că orice femeie trebuie să aibă acces la asistenţa medicală de care are nevoie.

Da, imigraţia încă mai stârneşte pasiuni, dar cu siguranţă putem regăsi cu toţii ceva din noi înşine în tânărul student motivat şi să cădem de acord că nimeni nu trage niciun folos când o mamă care munceşte e luată de lângă copilul ei, şi că e posibil să formulăm o lege care să întărească tradiţia noastră de naţiune dedicată legilor şi de naţiune de imigranţi.

Putem să ne disputăm în campanie electorală, dar cu siguranţă putem fi de acord că dreptul la vot este sacru; că prea multora nu le este acordat; şi că, la a 50-a aniversare a marelui marş de la Selma la Montgomery şi a Legii dreptului la vot, putem să ne înţelegem cu toţii, democraţi şi republicani, ca să facem procesul de votare mai uşor pentru toţi americanii.

Putem avea perspective diferite asupra evenimentelor de la Ferguson şi New York. Dar cu siguranţă putem înţelege că un tată se teme că fiul său nu poate veni acasă fără să fie hărţuit. Cu siguranţă o putem înţelege pe soţia care nu poate fi liniştită până când poliţistul cu care este măritată nu ajunge la intrarea în casă, la sfârşitul turei sale. Cu siguranţă putem fi de acord că este un lucru bun că pentru prima oară după 40 de ani rata criminalităţii şi rata de încarcerare au scăzut simultan, şi să folosim acest lucru ca un punct de plecare pentru democraţi şi republicani, pentru liderii comunităţilor şi pentru organele judiciare pentru a reforma sistemul infracţiunilor de drept penal astfel încât acesta să ne protejeze şi să ne fie de folos tuturor.

Asta înseamnă o politică mai bună. Astfel vom începe să restabilim încrederea. Astfel vom duce această ţară înainte. Asta este ceea ce vrea poporul american. Asta este ceea ce merită.

Nu mai am nicio campanie electorală în faţă. Singura mea agendă pentru următorii doi ani este aceeaşi pe care am avut-o în ziua când am depus jurământul pe treptele Capitoliului — că voi face tot ceea ce cred eu că e mai bine pentru America. Dacă împărtăşiţi viziunea generală pe care am prezentat-o în această seară, haideţi să lucrăm împreună. Dacă nu sunteţi de acord, sper că vom lucra împreună măcar în ceea ce suntem de acord. Iar eu mă angajez în faţa tuturor republicanilor, în această seară, nu numai că voi examina ideile dumneavoastră, ci şi că voi căuta să lucrez cu dumneavoastră pentru a face această ţară mai puternică.

Fiindcă vreau ca din această Cameră, din acest oraş să pornească adevărul — că în pofida tuturor neîmplinirilor şi neajunsurilor noastre, suntem un popor care are forţa şi generozitatea spiritului necesare pentru a găsi punţi de legătură, pentru a se uni într-un efort comun, a-şi ajuta vecinii, fie că sunt cei de pe stradă, sau de cealaltă parte a lumii.

Vreau ca prin acţiunile noastre să-i spunem fiecărui copil din oricare cartier: viaţa ta contează, iar noi suntem tot atât de preocupaţi de şansele tale în viaţă cât suntem de ale propriilor noştri copii.

Vreau ca generaţiile viitoare să ştie că suntem un popor care consideră diferenţele între noi ca un mare dar, că suntem un popor care preţuieşte demnitatea şi valoarea fiecărui cetăţean — bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, alb sau negru, latino-american sau asiatic, imigrant sau nativ american, homosexual sau heterosexual, americani suferind de boli mintale sau cu dizabilităţi fizice.

Vreau ca ei să crească într-o ţară care să arate lumii că ştim să fim autentici: că suntem mai mult decât o colecţie de state cu roşu şi state cu albastru [democraţi şi republicani]; că suntem Statele Unite ale Americii.

Vreau ca ei să crească într-o ţară în care o mamă tânără precum Rebekah să poată să se aşeze la masă şi să-i scrie Preşedintelui său a scrisoare cu o poveste care sintetizează aceşti ultimi şase ani:

„E uimitor cum poţi să te redresezi atunci când vrei… suntem o familie puternică şi strâns unită, care a răzbit în nişte vremuri foarte, foarte grele.”

Dragi concetăţeni, şi noi suntem o familie puternică, strâns unită în vremuri destul de grele. În cei cincisprezece ani care au trecut din acest nou secol, ne-am ridicat, ne-am scuturat de praf, şi am reînceput să muncim la reclădirea Americii. Am pus o nouă temelie. Viitorul luminos e al nostru, aşa cum îl scriem. Haideţi să începem un capitol nou — împreună — şi să începem lucrul chiar acum.

Vă mulţumesc, Dumnezeu să vă binecuvânteze, Dumnezeu să binecuvânteze această ţară pe care o iubim.

[Trad.: Paul Tumanian]

Surse: http://www.npr.org/2015/01/20/378680818/transcript-president-obamas-state-of-the-union-address

https://medium.com/@WhiteHouse/president-obamas-state-of-the-union-address-remarks-as-prepared-for-delivery-55f9825449b2

În aşteptarea unui răspuns de la fostul premier Emil Boc

I-am trimis fostului premier Emil Boc scrisoarea de mai jos (10 dec.). Aştept răspunsul.

Domnule Emil Boc,

Profit de faptul că aţi făcut publică adresa de e-mail la care puteţi fi contactat şi vă transmit întrebările de mai jos.

Vreau mai întâi să vă asigur că am fost de la început un susţinător al dumneavoastră şi al guvernului dumneavoastră, ca şi al preşedintelui Traian Băsescu. Şi asta nu doar din pură simpatie, ci şi pentru că am crezut în competenţa şi în onestitatea dumneavoastră. În consecinţă vreau să fiţi convins că scopul acestor rânduri nu este de a vă pune în dificultate ci de a-mi clarifica un aspect important din timpul guvernării dumneavoastră.

Întrebările mele sunt legate de recentele dezvăluiri din mass-media cu privire la „mafia” retrocedărilor de terenuri şi la sumele uriaşe de bani, suspectate de a fi frauduloase, încasate de la stat de către persoane care sunt acum cercetate de DNA pentru săvârşirea a diverse infracţiuni. Parte din presupusele infracţiuni au fost comise în timpul mandatului dumneavoastră. Unii comentatori din spaţiul public afirmă că dacă guvernul condus de dumneavoastră s-ar fi implicat mai mult, ar fi putut să constate că sumele plătite de statul român sunt cel puţin suspecte (suspect de mari). În acest fel, mai spun comentatorii, aţi fi putut evita diminuările de salarii pe care le-aţi operat în timpul crizei financiare, având posibilitatea să acoperiţi deficitul bugetar din sumele acordate de guvern samsarilor imobiliari, sume foarte importante, de ordinul miliardelor de lei.

Sigur, anchetele judiciare sunt încă în curs şi nu vă cer să vă antepronunţaţi în privinţa verdictului/verdictelor aşteptate de opinia publică. În schimb, sunt interesat să aflu:

1) Dacă dumneavoastră personal şi guvernul condus de dumneavoastră, prin organele de control proprii, aţi avut vreo suspiciune cu privire la amploarea fenomenului retrocedărilor dubioase; cuantumul acestora, apreciază comentatorii, ar fi fost comparabil cu sumele rezultate din tăierile de salarii, dându-vă astfel posibilitatea să scoateţi ţara din criză fără a recurge la tăieri de salarii.

Şi: 2) Având în vedere că sumele rezultate din tăierile de salarii le-aţi considerat la vremea respectivă „sigure” (ca alternativă la sursele „nesigure”, cum ar fi mărirea TVA), dacă nu credeţi că amânând un an sau doi cheltuielile cu despăgubirile pentru terenurile naţionalizate de comunişti, fie şi perfect legale — sume la fel de „sigure” —, aţi fi putut evita diminuările de salarii.

Răspunsul dumneavoastră este important pentru mine şi pentru ceilalţi care, asemenea mie, au învestit încredere în Guvernul Boc pe toată durata mandatului, inclusiv în anii de criză. Mi-ar face plăcere să pot rămâne la imaginea pozitivă pe care am avut-o. Pe de altă parte însă, adevărul primează.

Al dumneavoastră,
Paul Tumanian
Bucureşti

Actializare 9 martie 2016
NU, EMIL BOC N-A RĂSPUS!
Să mai aștept? Nu cred că are rost. Pe ce listă să vă trec, domnule fost prim-ministru? Pe lista Dezamăgiri? Sau pe cea de Victime ale sistemului?

Scrisoarea de pe urmă a unui „băsist” către Preşedintele României

Domnule Preşedinte,

Vă sunt recunoscător pentru şansa pe care mi-aţi dat-o să rămân până la capăt „băsist”. Aţi făcut-o prin gestul dumneavoastră de ultimă oră, îndemnând electoratul să voteze „anti-Ponta” — deci cu Klaus Iohannis, al cărui nume constat că vi se pare în continuare odios; dar asta poate că este de înţeles, până la un punct, în context. Rămâne de văzut ce ne va rezerva viitorul.

Meritele dumneavoastră de-a lungul celor două mandate sunt, fără doar şi poate, remarcabile — cu reforma justiţiei în prim-plan, dar şi cu celelalte contribuţii, la reformarea sistemului de învăţământ, de sănătate, al salarizării şi al pensiilor. La care se adaugă succesul incontestabil al demersurilor dumneavoastră în beneficiul României în cadrul Uniunii Europene şi al NATO. Şi, nu mai puţin, inspiraţia de a desemna, în numeroase domenii, „omul potrivit la locul potrivit”. Cu micile excepţii, aş spune inevitabile.

Eu unul am fost de acord chiar şi cu stilul dumneavoastră „bătăios”. Căci în „sistemul ticăloşit”, aşa cum l-aţi numit cândva, nu ar fi fost posibilă breşa pe care aţi făcut-o, adoptând o atitudine pacificatoare, de mediere cuminte, aşa cum o clamează unii, nu puţini, din păcate. Implicarea dumneavoastră, de „preşedinte jucător”, a fost salutară şi nici nu a depăşit pragul imixtiunii directe şi brutale în sfera instituţiilor statului. Dacă unii au văzut în disputele dumneavoastră cu Parlamentul şi cu primul-ministru o îndelungată şi regretabilă răfuială, părerea mea este că, adoptând o atitudine intransigentă şi fermă, chiar şi cu riscul de a apărea drept conflictuală, aţi făcut posibilă ameliorarea instituţiilor fundamentale: un parlament care astăzi începe să dea semne că poate să lucreze în interesul românilor şi un prim-ministru pe punctul să cedeze locul unei persoane cu adevărat competente.

Nu voi uita nici că sunteţi singurul preşedinte care a condamnat public ororile comunismului în România. Faptul că aţi scandalizat atâtea personaje din prim-planul politicii româneşti, care s-au opus şi v-au criticat furibund în acel demers nu arată decât că le-aţi atins în punctele lor cele mai sensibile.

Recunosc că mi-ar fi plăcut să vă alegeţi un moment mai potrivit pentru o nouă construcţie politică, cea a Partidului Mişcarea Populară. Speranţa dumneavoastră supradimensionată într-un PMP creat în criză de timp şi într-o persoană insuficient de atent verificată, aleasă de asemenea în pripă, pe criterii preponderent de fidelitate faţă de dumneavoastră, a fost cât pe-aci să ducă la o catastrofă. Din fericire nu s-a întâmplat aşa. A fost o şansă pentru România. Dar şi pentru dumneavoastră. Nimeni nu v-ar fi iertat un eşec de proporţiile celui care se contura la începutul lunii noiembrie.

Cu această conjunctură favorabilă din final, românii vor reţine ceea ce fost bun în cele două mandate ale dumneavoastră. Criticii şi detractorii dumneavoastră, inevitabil, se vor împuţina cu timpul. Sunt sigur că veţi rămâne în istoria ţării ca preşedintele care a pus bazele destructurării „sistemului ticăloşit”. Dacă am fi avut un alt fel de preşedinte, este foarte probabil ca nici momentul istoric pe care l-am trăit zilele trecute să nu fi fost posibil. Iar eu unul n-aş fi ajuns să mă simt liber şi demn în România, aşa cum mă simt acum.

Al dumneavoastră (în continuare) „băsist”,
Paul Tumanian

Actualizare 27 nov. 2014. Spre deosebire de majoritatea celorlalte instituţii ale statului, Preşedinţia României răspunde la scrisori:

Petitia nr.18959
Data: 27-11

Domnule Paul Tumanian,

Presedintele României, Domnul Traian Basescu, a primit mesajul dumneavoastra si doreste sa va multumeasca pe aceasta cale pentru gândurile transmise, pentru încrederea acordata, precum si pentru atitudinea dumneavoastra.

Cu deosebita consideratie,

Consilier de Stat
Gabriel-Cristian Piscociu