Category Archives: Personalități

Putin și demolarea lui Lenin

Nu se știu încă prea multe detalii despre noul film serial realizat în Rusia de către scenaristul Igor Lipin, pe baza materialelor furnizate de o echipă de documentariști care au scotocit timp de patru ani prin arhivele FSB, continuatorul KGB-ului, sub conducerea (comanda!) fostului șef al arhivelor FSB, generalul Vasili Hristoforov. Așadar, un film făcut la comanda statului. Și cine este la comandă în Federația Rusă, un stat unde ierarhia a fost impusă și menținută cu strictețe încă de la începuturile bolșevismului?

În serial, Lenin ar fi prezentat, zice-se, ca un personaj malefic, ceva între bolnav mintal, tiran însetat de sânge și tip tributar deprinderilor mic-burgheze. Între timp s-a descoperit (de fapt, se știe de ceva vreme) că întoarcerea în țară, prin Germania, a lui Vladimir Ilici în preajma revoluției bolșevice a fost nu numai tolerată ci și „sponsorizată” de Kaiser, cu scopul clar de a scoate Rusia din război, în beneficiul Germaniei. N-a fost însă doar asta. S-a mai „descoperit” că Lenin nu i-a iubit pe ruși, că a nutrit un dispreț total pentru „adunătura de leneși” pe care o reprezenta țărănimea rusă. Drept care ar fi ordonat uciderea a două milioane de țărani! Astfel, până mai ieri sfântul-sfinților din panteonul proletariatului mondial, Lenin apare în noul serial rusesc drept o combinație toxică între bestie însetată de sânge și nebun de legat.

Printr-una din trăsături, cel puțin, istoria comunismului instituțional și a statelor comuniste diferă de istoria democrației și a statelor democratice: în timp ce istoria acestora din urmă s-a construit pe linia continuității, marile personalități adăugând — în linii mari, desigur — lucrarea lor la aceea a predecesorilor, istoria comunismului nu s-a putut niciodată dispensa de mari demolări. Ritualice, aș zice! Demolări, de altfel, în cea mai mare parte îndreptățite, dat fiind că personalitățile politice comuniste au fost, cu mici excepții, ticăloase. Nu trebuie să facem un efort prea mare de memorie ca să ne amintim cum Ceaușescu, odată puterea sa consolidată, la scurt timp după instalare, a dispus ștergerea din istorie a predecesorului său, Gheorghiu-Dej, punându-i în cârcă tot ce era mai rău: cultul personalității (pe care Ceaușescu însuși l-a reînviat ulterior, cu brio, în jurul propriei persoane), asasinarea lui Lucrețiu Pătrășcanu (reală dar nu puțin timp trecută cu vederea până atunci) și câte și mai câte.

Demolarea lui Stalin n-a întârziat prea mult: a venit curând după instalarea lui Hrușciov la cârma statului. Iar dezvăluirile acestuia cu privire la crimele fostului dictator au cutremurat o lume întreagă. Totuși, după primul val „de demascare”, stârnit de Nikita Sergheievici, pe care sovieticii — cei mai mulți dintre ei — l-au primit cu stupoare, s-a produs treptat o reconsiderare a contribuției lui Stalin la transformarea URSS într-o mare putere militară și (într-o oarecare măsură) economică a lumii. Este exact aspirația lui Putin din ziua de azi: să-i readucă Federației Ruse gloria de altădată. Parafrazându-l pe un alt mare contemporan, make USSR great again. Cetățeanul standard al Federației Ruse este beneficiarul unui reviriment deloc neglijabil al nivelului său de trai. Dar bunăstarea nu-i mai ajunge. El nu se va simți bine decât dacă țara sa își va recăpăta „prestigiul” din anii războiului rece. Nu doar la vârf ci și „la bază” se tânjește după G8. Putin știe asta foarte bine. Probabil că într-un fel el se simte continuatorul lui Stalin; mai puțin crimele (din care are pe conștiință mult mai puține). În acest context, Lenin nu îi mai este de folos. O fi fost el ctitorul Rusiei Sovietice, dar nu a făcut din ea țara pe care să o respecte și de care să se teamă o lume întreagă. Dimpotrivă, cu stilul său sobru de viață, potrivnic opulenței, Lenin nu-i un bun exemplu pentru oligarhii de azi, Putin y compris. Cu atât mai mult cu cât se bucură încă de o popularitate deloc de neglijat: patru din cinci ruși sunt astăzi, conform estimărilor, împotriva demolării statuilor lui Lenin, încă numeroase de-a lungul și de-a latul Federației Ruse. Una peste alta, cam era timpul ca Lenin să-și facă bagajele. Încă o dată, sub un alt drapel, fără seceră și ciocan, încă un mit este înlăturat, în aceeași manieră proprie samavolniciei comuniste.

Un lucru e sigur. Demolatorii comuniști și-au închipuit de fiecare dată că în locul mitului desființat, așează un altul. Nu, n-a fost așa. În realitate, cu fiecare demolare, au așezat tot mai puțin pe locul rămas vid. Până ce s-a ales praful. Cu siguranță, se va întâmpla la fel și de astă dată.

Dragnea: românii sunt frumoși

Etc.

Inocentul domn Morar

Judecătorul constituţional Daniel Morar restituie premiul GDS

Domnul Morar adresează Grupului pentru Dialog Social o scrisoare deschisă în care explică pe larg de ce restituie organizaţiei neguvernamentale premiul acordat de aceasta magistratului în… 2011. Pentru că acelaşi premiu a fost acordat şapte ani mai târziu, adică în 2018, procurorului-general al României, Augustin Lazăr. Care este în ultimele zile subiect al unui scandal mediatic, declanşat — foarte probabil — de actuala Putere PSD–ALDE, şi care — cu siguranţă — convine Puterii PSD–ALDE.

Reţinem din scrisoare:

„[D]omnul Augustin Lazăr nu a fost un torționar, însă nu este nici un inocent. Profesia de procuror în regimul comunist a ales-o în cunoștință de cauză și trebuia să înțeleagă care sunt consecințele unei asemenea activități într-un regim represiv. Avea de ales, chiar în condițiile acelor vremuri, mai ales că erau anii 80, iar nu anii 50. Istoria ne arată că actele de tortură în timpul regimurilor dictatoriale erau comise de regulă de forțele de miliție/poliție, de către ofițeri de siguranță/securitate sau de către gardienii închisorilor. Însă, tot istoria ne arată că disidenții politici erau oprimați de către autoritățile regimului, de regulă, cu ajutorul magistraturii. Procurorii și judecătorii acestor regimuri politice erau cei care, potrivit legii, dispuneau trimiterea în judecată a oponenților regimului și, respectiv, dispuneau condamnarea și încarcerarea acestora. Tot ei erau cei care cenzurau, într-un fel sau altul, liberarea condiționată a deținuților.”

Reţinem de asemenea din tardiva scrisoare deschisă:

„[R]evoluția din decembrie 1989 m-a «prins» în facultate, student la Drept, la Universitatea UBB din Cluj-Napoca, la vârsta de 23 de ani, având educația intelectuală pe care mi-o permiteau cărțile și lecturile disponibile într-o societate închisă.”

De unde putem deduce că inocentul domn Morar, în momentul înscrierii la o facultate de drept, în societatea închisă în care trăia, nu avea alte ambiţii decât să ajungă jurisconsult sau avocat. Şi asta deoarece, aşa cum el însuşi mărturiseşte, procurorii şi judecătorii din acele vremuri, nefiind de regulă chiar torţionari, contribuiau totuşi, volens-nolens, la reprimarea contestatarilor regimului. Să mai adăugăm că în societatea închisă în care dl Morar aspira să ajungă avocat sau jurisconsult, admiterea la o facultate de drept (ca şi de ziaristică sau chiar de istorie), în anii ’80, era condiţionată de obţinerea prealabilă a unei recomandări din partea comitetului local al PCR. Aşa, ca o garanţie a ataşamentului viitorului magistrat — mai puţin jurisconsult sau avocat! — la „valorile moralei şi eticii socialiste”.

Şi uite-aşa, întorsăturile (benefice) ale istoriei ne scot uneori eroi imaculaţi.

Tăriceanule, t’es foutu

Gata, s-a terminat, Tăriceanule. Nu te mai scoate din căcat nici statul paralel, nici Dragnea, nici Renate Weber. N-am probele israelienilor, nici nu sunt analist politic precum Guşă, Dan Andronic sau Ion Cristoiu. Dar am un dar: tot aşa cum unii se pricep să citească de pe buze fără să audă vocea (şi-s de multe ori de mare folos pentru anchetatori), eu mă pricep să citesc după aplombul dus pe apa sâmbetei al politicienilor cu gura mara. Chiar dacă Parlamentul se face scut în jurul tău, la fel ca în cazul altor javre precum Varujan Caţavenchian, israelienii nu se lasă niciodată. Adu-ţi aminte cum l-a scos Mossadul pe Eichmann din Argentina. Poate doar prescrierea să te mai scape. Dar sper că nu.
T’es foutu, Tăriceanule.

Simona Halep pe stadion: un alt popor român

În postarea mea anterioară de pe Blog secund, m-am înşelat, slavă Domnului!

Nu, ceea ce am văzut sâmbătă 9 iunie în Piaţa Victoriei din Bucureşti n-a fost poporul român. Doar o parte din el. Din păcate, există şi aşa ceva: jegul pesedist. Am auzit un ziarist comentând ieri la un post de televiziune cum că PSD este singurul partid care le-a făcut acelor oameni o ofertă, că opoziţia nu le-a făcut niciuna, că i-a tratat cu dispreţ şi cu aroganţă. Drept care ei, cei pe care i-am văzut sâmbătă, n-au avut altă alegere decât să se lase târâţi în piaţă pentru a susţine PSD împotriva voinţei lor. Nu ştiu ce altă ofertă putea să le fi făcut PSD decât pomana asistenţei sociale. Nu ştiu dacă şi ce fel de voinţă au acei oameni. Din fericire, nu sunt politician şi nu am constrângerile politicienilor de a mă abţine să spun ce cred.

Am văzut-o pe Simona Halep, o tânără absolut fermecătoare în modestia ei şi în bunul ei simţ nativ. I-am văzut pe bucureştenii din tribune, veniţi în deplină libertate să-şi ovaţioneze campioana. Am văzut mii de copii cărora părinţii au găsit ocazia să le ofere un model autentic de urmat. Nu ceea ce le oferă tabloul zilnic al politichiei româneşti: cum poţi să te umpli de bani fără să-ţi baţi capul cu şcoala. Cum poţi să minţi şi să furi fără a fi pedepsit. Sau cum îţi poţi umple timpul butonând smartphone-ul de dimineaţă până seară, în iluzia „socializării”. Am văzut pe Arena Naţională din Bucureşti contactul direct dintre public şi campion, aşa cum îmi aduc aminte de el încă din copilăria mea îndepărtată, animat de bucuria că totuşi ceea ce este esenţial s-a păstrat în oameni. M-am bucurat de cei doi cântăreţi de care aproape că uitasem, Monica Anghel şi Marcel Pavel, care prin arta şi prin talentul lor au creat aura romantică a evenimentului.

Am fost martor la huiduirea ţoapei psesediste care a încercat să capitalizeze în favoarea ei ceva din gloria cu care campioana s-a întors de la Roland Garros. Am apreciat zâmbetul reţinut al Simonei în timp ce primea „onorurile” din mâna paţachinei, care, asaltată de huiduieli, nu ştia cum să mai scurteze momentul pentru a dispărea mai repede de pe podium. Şi dusă a fost.

Cum spuneam, slavă Domnului că ceea ce am văzut sâmbătă în Piaţa Victoriei nu era poporul român!

PS. Nu, eu nu cred că publicul venit pe Arena Naţională a fost unul care n-a dorit altceva decât să o vadă pe Simona Halep, așa cum au considerat unii, şi că de aceea a huiduit-o pe ţoapa pesedistă. Eu cred că e vorba de un public dornic să se implice în viaţa cetăţii, un public responsabil, deci exact opus adunăturii care s-a lăsat târâtă cu două zile înainte în Piaţa Victoriei. Nu o ţoapă apartinică n-a dorit publicul de pe Arena Naţională să vadă, ci o ţoapă pesedistă.

Ţopescu şi Pintilie

Cristian Ţopescu şi Lucian Pintilie au dispărut recent, la distanţă de câteva zile, la vârste apropiate.
Ambii au căzut la un moment dat în dizgraţia regimului comunist. Ţopescu, comentator sportiv, a fost persecutat pentru o banală afirmaţie, cum că unora dintre cei mai buni fotbalişti români ar merita să li se permită să se transfere la mari echipe europene. Ceea ce — ar fi fost de părere comentatorul — ar fi în beneficiul lor şi al fotbalului românesc. Pintilie, regizor de teatru şi de film, a fost un opozant aproape făţiş al regimului comunist. A primit interdicţia de a mai monta spectacole în România după ce a pus în scenă o versiune „neconformă” a „Revizorului” lui Gogol. I-a fost retras de pe ecrane, imediat după premieră, filmul „Reconstituirea”, considerat subversiv. Drept care a plecat în exil, în Franţa. În ambele ţări a realizat spectacole de mare valoare artistică şi de mare succes.
Acum, la dispariţia lor, media şi instituţiile statului s-au ocupat copios de Cristian Ţopescu, şi l-au ignorat aproape cu desăvârşire pe Lucian Pintilie. Cel dintâi a pus umărul, conştient sau nu, la „circul” comunist (cu tot mai puţină pâine — și într-un final pe cartelă). Iar după Revoluţie a cochetat „puţin” cu regimul Iliescu. Cel de-al doilea a fost unul din marii artişti ai României.
Mi se pare scandalos.

Cum se vede în grupul ALDE–România de la Bruxelles asaltul împotriva legilor justiţiei şi al DNA

Aşadar, recapitulând cele petrecute în ultimele zile, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a dat aviz negativ cererii de revocare din funcţie a şefei DNA, Laura Codruţa Kövesi. Cum reacţionează eurodeputata Norica Nicolai când se discută în Parlamentul European situaţia justiţiei în România s-a văzut mult prea bine în România, acum câteva zile, şi nu mai este nevoie de comentarii. Dar care este părerea unei alte eurodeputate ALDE, Renate Weber, în legătură cu acest subiect?

Un interviu la RFI cu gust amar
Într-un interviu recent — 28 februarie — la Radio France International, reporterul i se adresează europarlamentarei din grupul ALDE:

Reporter: CSM a dat ieri aviz negativ solicitării ministrului justiţiei de revocare a procurorului-şef al DNA, Laura Codruţa Kövesi. Vă întreb mai întâi, doamnă Weber, cum priviţi acest vot al secţiei de procurori a CSM?
Renate Weber: Cu siguranţă că eu personal îl privesc nu neapărat cu surprindere, dar cu un gust foarte amar, pentru că mi se pare incredibil ca secţia de procurori să accepte să discute, aşa cum a fost discuţia de ieri, când doi dintre membrii săi se află în ancheta DNA. Deci este aici un conflict de interese uriaş şi nu înţeleg, sincer, cum cei doi nu s-au abţinut de la a participa la aceste discuţii, sau cum secţia de procurori nu a decis ca cei doi să nu participe.
Reporter: Cei doi, adică?
RW: Cei doi procurori care se află în… care au plângere penală şi în legătură cu care există investigaţii la DNA. Acesta este un conflict de interese. Este o chestiune care în mod normal, în instanţele din România de exemplu, nu se poate întâmpla pentru că există procedura abţinerii sau procedura recuzării. Ei, în mod asemănător, aşa ar fi trebuit, şi ieri, în secţia de procurori… Adică vreau să spun că orice procedură viciată într-o temă de o asemenea sensibilitate şi de o asemenea importanţă este un semn că ceva nu e în ordine, că ceva trebuie schimbat în general. Inclusiv în felul în care funcţionează CSM-ul.”


Aşadar, RW simte un „gust foarte amar” pentru că doi dintre procurorii semnatari ai avizului negativ al CSM — RW apucase să spună „în ancheta DNA”, dar, la insistenţa reporterului, s-a corectat: „au plângere penală şi în legătură cu care există investigaţii la DNA”. (Mă rog, nu chiar anchetă!)

În mod straniu, n-o deranjează pe RW că însuşi acuzatorul, ministrul justiţiei Tudorel Toader, a semnat pentru… propriu-i punct de vedere pe respectivul aviz! Asta nu i-a lăsat niciun gust amar. (Poate i s-a părut chiar dulce?… având în vedere, aş adăuga, că TT are susţinerea ALDE, comună celor doi.)

Am adresat CSM mesajul de mai jos.

Bună ziua
Revin cu rugămintea de a obţine de la dumneavoastră o clarificare în legătură cu respingerea de către CSM, secţia procurori, a cererii de revocare a procurorului-şef al DNA. Şi anume privitor la informaţia apărută în mass-media — şi invocată totodată de europarlamentara Renate Weber într-un interviu la RFI — cum că doi dintre procurori, Cristian Ban şi Nicolae Solomon, ar fi anchetaţi de DNA şi deci ar fi fost de dorit să se abţină de la semnătură sau nu ar fi trebuit să fie invitaţi să semneze rezoluţia de respingere a cererii de revocare.
Consider că o asemenea clarificare din partea dumneavoastră ar fi cât se poate de utilă pentru opinia publică. La fel de utilă ar fi şi pentru CSM şi în general pentru imaginea justiţiei din România.
Dacă întâmplător aţi făcut-o deja, am rugămintea să-mi indicaţi situl unde poate fi găsită.
Cu mulţumiri,
Paul Tumanian [adresă; telefon]


Sunt în aşteptarea răspunsului… Dacă va veni vreodată.

Pe ce se bazează RW atunci când afirmă că doi procurori ai CSM sunt investigaţi de DNA? Singura sursă disponibilă în spaţiul public este luju.ro , adică publicaţia „Lumea justiţiei”, unde este prezentată şi comentată cu lux de amănunte plângerea unui avocat, pe nume Florin Ghiulbenghian, depusă la DNA în 2016, împotriva celor doi avocaţi ai CSM.

Cu alte cuvinte, tot aşa cum ministrul justiţiei şi-a întocmit raportul privitor la DNA sprijinindu-se copios pe informaţii din mass-media, cu precădere de la Antena 3, tot aşa şi RW se sprijină pe spusele unei publicaţii. O publicaţie destul de dubioasă, după cum vom vedea. Deci nimic oficial.

Din ce surse se informează europarlamentara ALDE?
Mai întâi, cine este Florin Ghiulbenghian? Ei bine, avocatul FG a fost condamnat pe 6 mai 2016, de Judecătoria Sectorului 1, la patru ani închisoare pentru înșelăciune într-un proces cu Banca Comercială Carpatica. Când a fost condamnat FG? În acelaşi an în care a depus plângerea împotriva procurorilor! Adică 2016. Unde am mai auzit oare, recent, de o asemenea practică: inculpatul/condamnatul depune plângere penală împotriva procurorilor/judecătorilor?

Ştirea de pe luju.ro a mai fost preluată, aţi ghicit, de Antena 3. Şi atât.

Dar ce/cine este publicaţia electronică „Lumea justiţiei” — luju.ro? Redactorul-şef al publicaţiei este un ziarist, pe nume Răzvan Savaliuc. Iată câteva titluri din ziarul „Adevărul”, care îl privesc pe RS: „Procurorii care instrumentează dosarul «Ordonanţei 13», reclamaţi la Inspecţia Judiciară de «Lumea Justiţiei», un site apropiat Antenelor [subl. mea]” (martie 2017). Sau: „Circul continuă în procesul dintre postul Antena 3 şi Codruţa Kovesi: Răzvan Savaliuc [subl. mea] a cerut recuzarea completului de judecători şi strămutarea procesului” (decembrie 2016). Sau: „Circ în procesul Codruţei Kovesi împotriva postului Antena 3: jurnalistul Răzvan Savaliuc [subl. mea] a cerut amendarea şefei DNA”. Etc.

Iată de asemenea ce articole scrie Savaliuc (citez de pe situl corectnews.com): „Iohannis si Kovesi renasc practicile Securitatii si ura de clasa”. „Coruptie la Strasbourg pe legile justitiei. Atentatul la suveranitatea Romaniei a fost dejucat”. „Adio Kovesi! Klaus te saluta!”. „Linsajul judiciar al chirurgului Lucan si distrugerea transplantului in Romania”…

Are vreo legătură „Lumea justiţiei”/Răzvan Savaliuc cu propaganda rusă?
Cine credeţi că îl ridică în slăvi pe RS? Aţi ghicit: sputnik.md. Iată câteva titluri din sputnik.md: „Răzvan Savaliuc îl face praf pe ambasadorul Hans Klemm” („Obraznicul ambasador Hans Klemm nu pierde nicio ocazie să ne umilească, nu avem bani și pentru că plătim rachetele Patriot și avioanele F16 de care nu avem nevoie”). Sau: „Pleșoianu și doi mari ziariști au făcut-o praf pe Kovesi” [unul din cei doi mari ziarişti este RS!]. Sau: „Savaliuc: «Kovesi, președinte — străinii o pregătesc» — reacție totală Ciutacu”… Cred că ajunge.

Din asemenea surse se inspira eurodeputata RW când afirma la RFI că are „un gust foarte amar”.

A fost odată Renate Weber
Doamna Weber, înainte să ajungă deputată la Bruxelles, pe lângă numeroase alte activităţi, a fost membră, ba chiar co-preşedintă a Comitetul Helsinki pentru Apărarea Drepturilor Omului, APADOR–CH, şi preşedintă a Fundaţiei (Soros) pentru o Societate Deschisă. Printre multe altele, cum ziceam…

Dar acum?

Astăzi RW este europarlamentară, membră a grupului ALDE din Parlamentul European, membră a partidului cu acelaşi nume din România, în fruntea căruia se află Tăriceanul cel trimis în judecată de DNA pentru mărturie mincinoasă. „Este vorba despre declaraţia pe care a dat-o la DNA Braşov la data de 15 aprilie 2016 [în legătură cu] retrocedarea către Paul Philippe Al României a unor suprafeţe de teren în Băneasa (fosta fermă regală) şi Snagov (trunchiul de pădure Fundul Sacului), [cu] implicarea inculpaţilor Tal Silberstein, Beny Steinmetz, Moshe Agavi (…) în procedurile de retrocedare.”

O companie „onorantă” pentru RW
Iată ce aflăm de pe situl aktual24.ro, 13 feb. 2018:

„Mai mulţi jurnalişti care se ocupă de România au primit, duminică seară, după emisiunile în tandem de la Antena 3 si RTV în care procurori DNA au fost acuzaţi de măsluirea dosarelor, un mail în care este atacată violent Laura Codruţa Kovesi sub pretextul «apărării luptei anticorupţie» din România. Mesajul a fost trimis de o companie de public-relations din Marea Britanie.” Şi se referă la scandalul dezvăluirilor privind abuzurile DNA (v. cazul DNA Ploieşti)

Care era lista? Ne-o dezvăluie, cine credeţi? sputnik.md: Călin Popescu Tăriceanu, Sebastian Ghiţă, Liviu Pleşoianu, Renate Weber, Bogdan Chireac, Daniel Dragomir şi Ingrid Mocanu. Cum spuneam, „onorantă” companie! N-am auzit-o pe RW să iasă public şi să conteste ştirea.

RW în trecutul recent
În 2014 lucrurile stăteau cu totul altfel. RW era deputat PNL, iar despre actualul ei şef la ALDE din România avea o cu totul altă părere: „Renate Weber ironizează la RFI anunţul făcut de premierul Victor Ponta, care spunea marţi că l-ar vrea prim-ministru pe Călin Popescu Tăriceanu, dacă va ajunge preşedinte. Europarlamentarul PNL califică acest anunţ drept o glumă şi-l compară pe candidatul PSD cu un «jongleur care scoate iepuraşi din pălărie».” La data aceea, RW, după ce pusese umărul din gros la „monstruoasa coaliţie” USL pentru dărâmarea lui Băsescu (inclusiv la Antena 3; ceea ce, fie vorba între noi, i s-a întâmplat şi mai recent, de mai multe ori), deja se simţea dezlegată de „obligaţiile” faţă de PSD şi deci mai slobodă la gură.

Şi, s-o recunoaştem în final, RW are totuşi jumătăţi de sclipiri de luciditate când afirmă că: „Oamenii care ies în stradă în Piaţa Victoriei şi în alte pieţe din oraşe mari din România nu ies pentru că nu se redactează o hotărâre judecătoreasca cu anii. Ei ies pentru că există o percepţie că, dacă te atingi şi cu o floare de legile justiţiei acum, şi insist asupra cuvântului «acum», o faci pentru că vrei de fapt să sugrumi toată lupta anticorupţie. Şi aceasta de ce? Pentru că, sincer, câtă vreme ai în fruntea partidului de guvernământ o persoană care are o condamnare penală nu ai cum să ştergi din percepţia publică ideea că este un conflict de interese şi că este o chestiune pro domo. Nu ai cum să scoţi asta din mintea oamenilor.”

Asta se întâmpla în noiembrie 2017. A se observa că RW nu era de părere că există un atac real din partea Puterii la legile justiţiei. Ci doar o percepţie. Drept care, se arată dispusă să-l sacrifice pe şeful PSD. (Cine ştie însă ce aspiraţii secrete are şeful ei de partid, Tăriceanu, în raport cu aliatul său actual; şi noi încă nu le ştim?)

Actualizare 7 martie 2018
De la Consiliul Superior al Magistraturii am primit răspunsul de mai jos. Rezoluţia la cererea mea este, în final, următoarea. „Informaţiile solicitate de dumneavoastră nu reprezintă, în accepţiunea Legii nr. 544/2001, informaţii de interes public care să rezulte din activităţile Consiliului Superior al Magistraturii ca instituţie/autoritate publică. Având în vedere cele mai sus enunţate, vă informăm că obiectul cererii dumneavoastră excede competenţelor Consiliului Superior al Magistraturii.”

Euforia funeraliilor

Paradoxal, moartea regelui Mihai I şi mai ales funeraliile sale au creat o adevărată euforie naţională. Cel puţin, atât cât poţi judeca prin prisma zecilor de ore de transmisii televizate. Doar e lucru cunoscut: nimic nu are impact mai mare asupra publicului decât imaginile. Iar imaginile în aceste zile au fost impresionante. Emoţia a însoţit cortegiul funerar pe lungul său drum de la intrarea în ţară până la locul de odihnă veşnică al capetelor încoronate de la Curtea de Argeş.

Întreaga atmosferă din aceste zile de la mijloc de decembrie a amintit izbitor atmosfera sfârşitului unui alt decembrie, cel al Revoluţiei. Mă uitam atunci la feţele oamenilor din jur, toate strălucind de emoţie, transfigurate de speranţă, cuprinse de o ireală armonie generală. Şi mă întrebam: oare cât o să dureze? A durat câteva zile. La capătul cărora din viscerele naţiunii au reizbucnit sentimentele care au hrănit-o timp de decenii, de secole: ura, antipatiile, invidia, dispreţul, aroganţa, toate contopite în NESIMŢIREA endemică fondatoare… Şi nu neapărat că a intrat în scenă Iliescu cu IMGB-ul şi cu minerii săi. Ura are resurse nebănuite în spaţiul mioritic.

La fel se va întâmpla şi acum. În doar câteva zile, euforia funeraliilor se va disipa sub presiunea grijilor cotidiene şi sub adierea apatiei generale (a votanţilor PSD). Iar statura regelui, gonflată nemăsurat cu prilejul funeraliilor, îşi va recăpăta dimensiunea modestă care i-a fost proprie. Fiindcă, da, majestatea sa a fost un om înţelept, modest, echilibrat, sincer (până la un punct) ş.cl., dar cu aceste însuşiri nu construieşti un mare om politic. Regelui Mihai I i-au lipsit inspiraţia şi energia de a provoca acel declic care face istorie. Cât despre ipostaza de victimă a regimului neo-comunist, care l-a împiedicat pe Mihai I să se întoarcă în ţară în anii ’90, aceasta trezeşte într-adevăr compasiune. Dar nici din compasiune nu se zămislesc marile personalităţi politice.

Ce ar fi putut regele să facă dacă s-ar fi stabilit în România? Aici ne situăm în plin tărâm al ipotezelor. Iar Istoria, cum se ştie, are oroare de „dacă”. Un eventual referendum ar fi fost puţin probabil să scoată electoratul român din letargia sa pro-pesedistă şi să-i îndrepte paşii pe calea monarhiei. Şi la fel de puţin probabil ar fi fost ca echilibrul interior al persoanei regelui să se transfere, aşa cum presupun unii, asupra vieţii politice din România.

Nici destinul nu i-a fost favorabil. Lăsând la o parte lungul exil al regelui — liber-consimţit în ultimii ani —, o poveste urâtă cu fiica din America, condamnată pentru pariuri ilegale la lupte cu cocoşi, ca şi povestea tulbure cu excluderea principelui Nicolae din Casa Regală pentru o vină nedezvăluită, nu au fost de natură să consolideze prestigiul nici al Casei Regale, nici al regelui Mihai I personal.

Amintirea sa, da, rămâne să hrănească o vagă nostalgie monarhică, nediferenţiată prea mult de ipocrizia naturii umane, hrănind un iluzoriu sentiment de linişte şi de împăcare, tot aşa cum împăcarea ni se năzăreşte că domină lumea atunci când ne plimbăm pe aleile unui cimitir într-o frumoasă zi de vară. Unde fostele patimi zac îngropate şi uitate pentru totdeauna.

Băsescu: rinocerizare

Traian Băsescu, în tandem de „idei” cu Dan Voiculescu

Iată ce zicea securistul infractor Dan Voiculescu pe 30 aprilie 2014:

„Am depus astăzi la Parchetul General, după cum am anunţat, sesizarea prin care solicit anchetarea DNA pentru constituire de grup infracţional organizat.”

Iată ce zice fostul preşedinte Traian Băsescu pe postul România TV,trei ani mai târziu, pe 27 martie 2017:

„E un grup infracțional organizat al grupului de la K2. Acolo se stabilea cine rămânea în viață, pe cine executau. Erau împotriva politicienilor. Grupul infracțional era format din Livia Stanciu, Laura Codruța Kovesi sau Florian Coldea. Grupul infracțional a vrut să pună stăpânirea pe statul român și a fost susținut de un imberb ca Hans Klemm.”

Deosebirea faţă de Bérenger, eroul lui Eugène Ionesco, este că acesta se rinocerizează la intrarea în sistem, în timp ce Băsescu a făcut-o la ieşirea din sistem, din motive mai ales personale. În rest, ce ar mai fi de comentat? Poate doar că am ajuns să trăim în plin coşmar.

Lumea lui Niculaie… și lumea lui Ion Țiriac

„Peisagistul”

Aveam la institutul unde lucram pe vremuri, undeva în afara oraşului, un coleg de serviciu din personalul auxiliar bun la toate. Nu ştiu pe ce post era angajat; presupun că îngrijitor. Dar toată lumea îi zicea „peisagistul” atunci când nu-i zicea pur şi simplu Niculaie. Aşa îl strigau şi cei mult mai tineri. Iar Niculaie nu se supăra — îşi cunoştea lungul nasului. Trecut de cinzeci de ani în ultimul deceniu al vechiului regim, nu avea studii, iar serviciul îl interesa numai cât să nu intre la „parazitism” conform legii comuniste. Altminteri, ocupaţia lui de bază era creşterea oilor, acasă la el, desigur, adică într-o comună limitrofă a Bucureştiului. La fel ca şi Becali. Se spunea că are cam o sută de oi. Pe lângă creşterea oilor se ocupa şi de agricultură, cum altfel? „Peisagistul” făcea, cum am spus, de toate şi nimic anume: căra aparatură şi instalaţii, ajuta la montare şi la înfigerea stâlpilor, încărca, descărca. Dar în primul rând se ocupa de întinsa livadă din jurul institutului, curăţa pomii de omizi, tăia crengile uscate, stropea, culegea fructele (pentru angajaţii institutului, contra cost), cosea iarba (pe care o lua apoi acasă, pentru animale — cu încuviinţarea conducerii) şi câte şi mai câte. Şi bineînţeles vindea la toată lumea telemea de oaie. Chiar şi în cea mai sumbră perioadă din „epoca de aur” puteai găsi la Niculaie un kilogram de brânză, sau două, sau trei — oricât dorea „clientul”. Una peste alta, orice ar fi făcut, sau n-ar fi făcut, „peisagistul” era indispensabil la institut. De aceea, programul de lucru era pentru el facultativ. Dacă vreun şef îi amintea de condica de prezenţă, Niculaie îi replica cu glas domol dar ferm: „Nu se poate, dom’ şef. E munci, dom’ şef. Dacă aşa consideraţi, io plec.” Aşa că ajunsese să vină la ce oră dorea, şi să plece aşijderea, să lipsească de la serviciu câte două-trei zile la rând; pe scurt, program de voie. Era ilegal? Mă rog, era. Nici vânzarea brânzei, în afara reţelei comerciale, fără plata impozitului, nici deţinerea în proprietate a celor o sută de oi presupun că nu erau conform legii de atunci. Dar cine să-l sancţioneze (sau să-l condamne) pe Niculaie că nu se supune regulilor unui stat opresiv? Mai că nu ţinea loc de opoziţie! Ţăran isteţ şi descurcăreţ, veşnic cu o sclipire ironică în ochii instabili, măruntul şi vânosul „peisagist” observa cu ochi critic tot ce mişca în jur. Într-o primăvară mi-a arătat pe fereastră brazdele de grâu abia răsărit care se vedeau pe câmpia din jur: „Vezi mata cum a luat-o cu sapele? Când mai la dreapta, când mai la stânga, când mai dese rândurile, când mai rare. L-a durut în cot pă tractorist! Păi dacă lucra aşa la patron, îl dădea afară cât ai zice peşte!” În schimb, dacă lui îi dădeai vreo treabă de făcut (în virtutea îndatoririlor sale de serviciu, aşa vag precizate cum erau), de cele mai multe ori te trezeai că o face precum tractoristul cel indolent, în dorul lelii, când mai la dreapta, când mai la stânga, sau mai degrabă la sfântu-aşteaptă, căci una-două, o ştergea acasă, la muncile sale mult mai importante. Exceptând cositul ierbii: pe acela îl făcea temeinic. Căci, vezi bine, iarba era menită să ajungă la animalele sale proprietate personală…

Într-o zi, la sfârşitul unei campanii de măsurători pe teren, când ierarhiile şi aşa laxe ale regimului comunist, se relaxau şi mai mult, şi toată lumea se bătea pe burtă cu toată lumea la un pahar de vin, seara la cârciumă, „peisagistul” nostru cu ochi vicleni, înfierbântat de alcool, s-a pornit la un moment dat să arunce în sus cu bancnote de o sută de lei, aşa ghemotocite cum le scotea din buzunare, puzderie, jerbe de bancnote: „Ia uite-aicea! Bani, bă! Nu ca la voi, la cercetători!”… Erau sutele, miile, adunate din muncile lui cu oile de-acasă, tolerate, de bună seamă contra şpagă vărsată către autorităţile locale de la el din sat, precursoarele PSD-ului de astăzi…

N-am mai auzit de Niculaie de la schimbarea de regim din ’89. În orice caz, n-a mers pe urmele lui Becali. Deşi avea toate şansele. Şi toate calităţile. Sau poate că nu le-a avut pe toate. Poate că încercase să se „dezvolte” în afara Securităţii. Ceea ce e de neconceput! Sau poate că pur şi simplu n-a fost de-ajuns de ticălos, cine ştie.

Dacă nu eşti hoţ, eşti prost!

Mi-am adus aminte de Niculaie „peisagistul” şi de lumea lui când cu declaraţiile de ieri ale lui Ion Ţiriac: „Între hoţi şi proşti, îi prefer pe cei dintâi”… Mda, ce să zic… N-am auzit ca Ţiriac să se fi făloşit aruncând cu bancnote în aer în faţa „proştilor”. Deşi, dacă stau să mă gândesc, ce altceva a fost indignarea magnatului vânător, acum câţiva ani, când, întorcându-se cu maşina în ţară, poliţia a avut neobrăzarea să-l oprească pentru nu ştiu ce contravenţie: „Auzi, dom’le, să mă oprească poliţia! Pe mine, care am făcut atâta pentru ţara asta!”… Sau ameninţările violente ale vânătorului magnat când cu punerea sub acuzare a juniorului Alexandru pentru deţinere de droguri sub ministeriatul Monicăi Macovei la Justiţie… Nu sună a bancnote aruncate în sus în faţa „proştilor”?… Pe care acum, iată, îi şi defineşte: proşti sunt aceia care nu sunt hoţi! Căci în logica magnatului, altă categorie nu există. Hoţi şi proşti. Atât.

Şi dacă lumea întreagă se împarte în hoţi şi proşti, te-aş întreba pe dumneata, domnule Ţiriac: dumneata în care categorie te încadrezi? Ia zi! Da’ sincer.

Oricum, urâtă lume ne propune miliardarul! La fel de urâtă ca şi lumea de odinioară a lui Niculaie „peisagistul”.

Discursul de adio al lui Barack Obama. 10 ianuarie 2017

Textul integral tradus în limba română

Ce bine e acasă! Dragi concetăţeni americani, Michelle şi cu mine am fost foarte mişcaţi de toate urările de bine pe care le-am primit în ultimele câteva săptămâni. Dar în seara asta e rândul meu să vă spun mulţumesc. Fie că am fost în deplin acord sau că, mai rar, n-am fost deloc, conversaţiile mele cu voi americanii — că au avut loc acasă sau în şcoli; la ferme sau în fabrici; pe la dineuri şi prin avanposturi militare îndepărtate — m-au făcut mai onest, m-au stimulat, m-au făcut să merg mai departe. În fiecare zi am învăţat de la voi. Voi m-aţi făcut să fiu un preşedinte mai bun, voi m-aţi făcut mai bun ca om.
obama-discurs-final-2017
Am venit pentru prima oară la Chicago pe când aveam douăzeci şi ceva de ani, pe când încă mai încercam să-mi dau seama cine sunt; când încă îmi mai căutam un scop în viaţă. Prin cartierele din apropiere am început să lucrez cu grupuri de-ale bisericii, în preajma oţelăriilor închise. Pe aceste străzi am cunoscut puterea credinţei, şi demnitatea calmă a lucrătorilor confruntaţi cu nevoile şi cu lipsurile. Aici am învăţat că schimbarea se produce doar atunci când oamenii obişnuiţi se implică, se înrolează, şi împreună o cer.

După opt ani cât am fost preşedinte, eu tot în asta cred. Şi nu e doar credinţa mea. Este însăşi esenţa spiritului american — experimentul nostru îndrăzneţ de autoguvernare.

Am convingerea că noi toţi am fost creaţi să fim egali, înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la viaţă, la libertate şi la fericire. Subliniez că aceste drepturi, deşi de la sine înţelese, nu au venit niciodată de la sine; că noi, oamenii, uzând de instrumentul democraţiei, putem forma o uniune mai desăvârşită. Acesta este marele dar pe care Părinţii Fondatori ni l-au făcut. Libertatea de a lupta pentru visurile fiecăruia dintre noi prin străduinţă, trudă, şi viziune — ca şi imperativul de a depune eforturi împreună, pentru a atinge un nivel mai ridicat al bunăstării.

De 240 de ani, chemarea naţiunii noastre la cetăţenie dă de lucru şi un scop în viaţă pentru fiecare nouă generaţie. Aceasta i-a făcut pe patrioţi să prefere republica tiraniei, pe pionieri să cucerească Vestul, pe sclavi să-şi croiască drum spre libertate. Aceasta i-a făcut pe imigranţi şi pe refugiaţi să traverseze oceanele şi Rio Grande, le-a făcut pe femei să lupte pentru dreptul la vot, i-a determinat pe lucrători să se organizeze. De aceea soldaţii şi-au dat viaţa pe plaja Omaha şi la Iwo Jima; în Irak şi în Afganistan — şi de aceea bărbaţii şi femeile de la Selma la Stonewall au fost şi ei gata să şi-o dea pe a lor.

Deci la asta ne referim când spunem că America este excepţională. Nu că naţiunea noastră ar fi fost fără cusur de la început, dar am demonstrat capacitatea noastră de a ne schimba şi de a face viaţa mai bună pentru cei ce vin.

Da, progresul nostru a fost inegal. Lupta pentru democraţie a fost întotdeauna grea, controversată şi uneori sângeroasă. La fiecare doi paşi înainte, ni se pare adesea că facem un pas înapoi. Dar lungul parcurs al Americii a fost definit de mişcarea înainte, de o lărgire constantă a crezului nostru fondator de a-i cuprinde pe toţi, nu doar pe unii.

Dacă v-aş fi spus acum opt ani că America va depăşi o mare recesiune, că va reporni industria auto, şi că vom lansa cea mai lungă cursă de creare de locuri de muncă din istoria noastră… dacă v-aş fi spus că vom deschide un nou capitol al relaţiilor cu poporul cubanez, că vom încheia programul nuclear al Iranului fără a trage un foc de armă, şi că îl vom înlătura pe creierul lui 9/11… dacă v-aş fi spus că vom realiza egalitatea căsătoriilor, şi că vom acorda dreptul la asigurare de sănătate pentru încă 20 de milioane de concetăţeni de-ai noştri — poate v-aţi fi spus că ţintim prea sus.

Dar asta am făcut. Asta aţi făcut voi. Voi aţi fost schimbarea. Voi aţi împlinit speranţele oamenilor, şi datorită vouă, prin aproape fiecare măsură luată, America este o ţară mai bună, mai puternică decât a fost când am început.

În zece zile, lumea va avea o dovadă a democraţiei noastre: transferul paşnic al puterii de la un preşedinte ales liber la următorul. M-am angajat faţă de preşedintele ales Trump că administraţia mea va asigura cea mai lină tranziţie posibilă, la fel cum a făcut preşedintele Bush cu mine. Pentru că depinde de noi toţi să ne asigurăm că guvernul nostru ne poate ajuta să facem faţă numeroaselor provocări cu care ne confruntăm încă.

Avem ceea ce ne trebuie pentru a face acest lucru. La urma urmei, noi rămânem cea mai bogată, cea mai puternică şi cea mai respectată naţiune de pe Pământ. Tineretul nostru şi dinamismul nostru, diversitatea şi deschiderea noastră, capacitatea noastră nelimitată de a ne asuma riscuri şi de a reinventa înseamnă că viitorul trebuie să fie al nostru.

Dar acest potenţial se va realiza numai dacă democraţia noastră funcţionează. Numai dacă politica noastră reflectă decenţa poporului nostru. Numai dacă noi toţi, indiferent de afilierea de partid sau de vreun interes anume, contribuim la restabilirea sensului scopului comun de care avem atâta nevoie chiar acum.

Asupra acestui lucru vreau să mă concentrez în această seară — starea democraţiei noastre.

Se înţelege, democraţia nu cere uniformitate. Părinţii noştri Fondatori s-au certat şi s-au împăcat, şi aşteaptă de la noi să facem acelaşi lucru. Dar ei au ştiut că democraţia are nevoie de un sentiment fundamental al solidarităţii — ideea că cu toate deosebirile exterioare dintre noi, suntem cu toţii împreună în această privinţă; că ne ridicăm sau cădem toţi în acelaşi timp.

Au existat momente de-a lungul istoriei noastre când a existat ameninţarea să ne distrugem solidaritatea. Începutul acestui secol a fost unul din aceste momente. O lume în declin, inegalităţi crescânde; schimbările demografice şi spectrul terorismului — aceste forţe nu ne-au pus la încercare doar securitatea şi prosperitatea, ci şi democraţia. Şi modul cum răspundem la aceste provocări la adresa democraţiei noastre va determina capacitatea noastră de a ne educa copiii, şi de a crea locuri de muncă bune, de a ne apăra patria.

Cu alte cuvinte, ne va hotărî viitorul.

Democraţia noastră nu va funcţiona fără sentimentul că toată lumea are oportunităţi economice. Astăzi economia este din nou în creştere; salariile, veniturile, valoarea locuinţelor şi conturile pentru pensii sunt în creştere din nou; sărăcia se diminuează iarăşi. Cei bogaţi plătesc taxe la cote mai echitabile, chiar dacă bursele bat toate recordurile. Rata şomajului este aproape de cel mai scăzut nivel din ultimii zece ani. Proporţia celor neasiguraţi nu a fost niciodată atât de scăzută. Creşterea costului asigurărilor de sănătate este cea mai lentă din ultimii cincizeci de ani. Iar dacă cineva poate propune un plan care să se poată demonstra că este mai bun decât îmbunătăţirile pe care noi le-am adus sistemului nostru de sănătate — care să acopere tot atâtea persoane la un cost mai mic — eu îl voi sprijini în mod public.

Căci la urma urmei acesta este motivul pentru care suntem în slujba voastră — pentru a face viaţa oamenilor mai bună, nu mai rea.
obama-la-despartire
Dar cu toate progresele reale pe care le-am făcut, ştim că nu e de ajuns. Economia noastră nu funcţionează la fel de bine şi nu creşte la fel de repede atunci când câţiva prosperă în detrimentul unei clase de mijloc în creştere. Dar inegalităţile flagrante sunt corozive şi pentru principiile noastre democratice. În timp ce unu la sută din americanii din top au acumulat cea mai mare parte din avere şi din venituri, prea multe familii din oraşele interioare şi din judeţele rurale au fost abandonate — muncitorul din fabrică disponibilizat; chelneriţa şi asistentul medical care se chinuiesc să-şi plătească facturile — convinşi că regulile jocului sunt împotriva lor, că guvernul nu serveşte decât interesele celor puternici — o reţetă sigură pentru mai mult cinism şi pentru polarizare în politica noastră.

Nu exista remedii rapide la această tendinţă pe termen lung. Sunt de acord că traficul nostru de bunuri trebuie să fie şi corect, nu doar liber. Dar următorul val de dislocare economică nu va veni din străinătate. Acesta va fi dat de ritmul susţinut al automatizărilor care face ca multe locuri de muncă bune, în clasa de mijloc, să dispară.

Aşa că trebuie să creăm un nou acord social — să garantăm tuturor copiilor noştri educaţia de care au nevoie; să dăm lucrătorilor puterea de a se organiza în sindicate, pentru salarii mai bune; să actualizăm reţeaua de securitate socială pentru a reflecta modul în care trăim acum şi să facem mai multe reforme la codul fiscal astfel încât societăţile şi persoanele care beneficiază cel mai mult de noua economie să nu îşi uite obligaţiile faţă de ţara care a făcut succesul lor posibil. Putem discuta despre cum e cel mai bine să realizăm aceste obiective. Dar nu putem fi mulţumiţi cu privire la obiectivele în sine. Pentru că dacă nu creăm oportunităţi pentru toţi oamenii, nemulţumirea şi divizarea care au blocat progresul nostru nu vor face decât să se accentueze în anii ce vin.

Există o a doua ameninţare la democraţia noastră — una la fel de veche ca şi naţiunea noastră. După alegerea mea, au fost discuţii despre o Americă post-rasială. O astfel de viziune, oricât de bine intenţionată, nu a fost niciodată realistă. Căci rasa rămâne o forţă importantă şi adesea conflictuală în societatea noastră. Am trăit destul pentru a şti că relaţiile rasiale sunt mai bune decât au fost acum zece, sau douăzeci, sau treizeci de ani — puteţi vedea acest lucru nu doar în statistici ci şi în atitudinea tinerilor americani din tot spectrul politic.

Dar noi nu suntem acolo unde ar trebui să fim. Cu toţii mai avem încă mult de lucru. La urma urmei, dacă fiecare problemă economică este privită ca o luptă între o clasă de mijloc a celor albi şi harnici, şi minorităţile leneşe, atunci muncitorii de orice fel vor fi lăsaţi să se lupte pentru resturi, în timp ce cei înstăriţi se vor retrage şi mai mult în enclavele lor private. Dacă refuzăm să investim în copiii imigranţilor, doar pentru că ei nu arată ca noi, vom limita perspectivele propriilor noştri copii — pentru că acei copii bruni vor reprezenta o pondere mai mare a forţei de muncă a Americii. Iar economia noastră nu trebuie să fie un joc cu sumă nulă. Anul trecut veniturile au crescut pentru toate rasele, pentru toate grupele de vârstă, pentru bărbaţi şi pentru femei.

Mergând mai departe, trebuie să adoptăm legi împotriva discriminării — la angajări, în construcţia de locuinţe, în educaţie şi în sistemul de drept penal. Acest lucru ni-l cer Constituţia noastră şi cele mai înalte idealuri. Dar, legile singure nu vor fi de ajuns. Inimile trebuie să se schimbe. Dacă democraţia noastră e să funcţioneze în această naţiune tot mai diversificată, fiecare dintre noi trebuie să încerce să ţină seama de sfatul unuia dintre marile personaje ale romanului american, Atticus Finch, care a spus: „Nu înţelegi cu adevărat o persoană până când nu priveşti lucrurile din punctul ei de vedere… până nu te pui în pielea ei şi nu îi dai ocol.”

Pentru negri şi pentru alte minorităţi, asta înseamnă să faci legătura între propriile noastre lupte pentru dreptate şi provocările cărora mulţi oameni în această ţară trebuie să le facă faţă — refugiatul, imigrantul, cel sărac din mediul rural, transsexualul american, dar şi bărbatul alb de vârstă mijlocie, care din exterior poate părea că are toate avantajele, dar care s-a pomenit cu o lume bulversată de schimbări economice, culturale şi tehnologice.

Pentru americanii albi aceasta înseamnă a recunoaşte că efectele sclaviei, împreună cu Jim Crow, n-au dispărut dintr-o dată în anii ’60; că, atunci când grupurile minoritare îşi exprimă nemulţumirea, ele vor doar să inverseze rasismul sau să practice corectitudinea politică; că atunci când protestează paşnic, ei nu cer un tratament special, ci tratamentul egal pe care Părinţii noştri Fondatori l-au promis.

Pentru americanii nativi asta înseamnă să-şi amintească faptul că stereotipiile în privinţa imigranţilor de azi au fost repetate aproape cuvânt cu cuvânt în privinţa irlandezilor, a italienilor şi a polonezilor. America nu a fost slăbită de prezenţa acestor nou-veniţi; ei au îmbrăţişat crezul acestei naţiuni, şi naţiunea a ieşit întărită.

Aşa că indiferent de poziţia pe care o ocupăm, trebuie să ne străduim mai mult; să pornim de la premisa că fiecare dintre concetăţenii noştri iubeşte această ţară la fel de mult ca şi noi; că ei preţuiesc hărnicia şi familia, la fel ca şi noi; că copiii lor sunt la fel de curioşi şi plini de speranţă şi vrednici de iubire ca şi ai noştri.

Nimic din toate acestea nu e uşor. Pentru prea mulţi dintre noi a devenit mai sigur să ne retragem în propriile noastre bule, în cartiere sau în campusuri universitare, sau în locuri de rugăciune, sau în comunităţi de socializare media, înconjuraţi de oameni care arată ca noi şi împărtăşesc aceleaşi vederi politice şi niciodată nu ne contestă prezumţiile. Proliferarea partizanatului deschis, accentuarea stratificării economice şi regionale, fragmentarea mass-mediei noastre într-un canal bun pentru toate gusturile — toate acestea fac ca această mare catalogare să pară naturală, ba chiar inevitabilă. Şi ajungem să ne simţim atât de siguri în bulele noastre încât acceptăm doar informaţii, adevărate sau nu, care se potrivesc cu opiniile noastre, în loc să ne întemeiem opiniile pe dovezi care se găsesc în altă parte.

Această tendinţă reprezintă o a treia ameninţare la adresa democraţiei noastre. Politica este o luptă de idei; în cursul unei dezbateri sănătoase, vom prioritiza diferite obiective, şi diferitele mijloace de a le atinge. Dar fără o bază comună de fapte; fără dorinţa de a accepta noi informaţii, şi a admite că adversarul tău are dreptate, şi că ştiinţa şi raţiunea contează, vom vorbi singuri, făcând găsirea unui numitor comun şi compromisul imposibile.

Nu fac oare toate acestea ca politica să pară atât de descurajantă? Cum se poate ca oficialii aleşi să critice furibund deficitele atunci când noi propunem să cheltuim bani pentru preşcolari, dar nu şi atunci când tăiem taxe pentru corporaţii? De ce să trecem cu vederea scăpările etice în propriul nostru partid, şi să atacăm celălalt partid când face acelaşi lucru? Nu e doar necinstită o asemenea abordare selectivă a faptelor; este şi autodistructivă. Pentru că aşa cum îmi spunea cândva mama, realitatea te ajunge din urmă.

Să luăm provocarea schimbărilor climatice. În doar opt ani ne-am redus la jumătate dependenţa de petrolul străin, am dublat energia din surse regenerabile şi am propus lumii un acord care poate salva planeta. Însă fără măsuri mai curajoase, copiii noştri nu vor avea timp să dezbată existenţa schimbărilor climatice; vor fi ocupaţi cu efectele acestora: dezastre ecologice, perturbări economice şi valuri de refugiaţi–victime ale schimbărilor climatice, în căutare de adăpost.

Acum, putem şi trebuie să discutăm despre cea mai bună abordare a problemei. Dar a nega pur şi simplu existenţa problemei nu doar că este o trădare a generaţiilor viitoare; este şi o trădare a ideii de inovaţie şi a practicii rezolvării problemelor, care i-au călăuzit pe Părinţii noştri Fondatori.

Este vorba de acel spirit, născut din Iluminism, care ne-a făcut să fim un centru de putere economică — spiritul care şi-a luat zborul la Kitty Hawk şi la Cape Canaveral; spiritul care vindecă boala şi care pune un calculator în fiecare buzunar.

Este acel spirit — credinţă în raţiune, şi spirit întreprinzător, precum şi supremaţie a dreptului asupra puterii —, care ne-a permis să rezistăm atracţiei fascismului şi tiraniei în timpul Marii Depresiuni, şi să construim o nouă ordine după Al Doilea Război Mondial alături de alte democraţii, o ordine bazată nu doar pe putere militară sau pe afilieri naţionale, ci pe principii — statul de drept, drepturile omului, libertatea religioasă, de exprimare, de asociere, precum şi o presă independentă.

Această ordine este acum contestată — mai întâi de fanatici violenţi care pretind că vorbesc în numele Islamului; mai recent, de autocraţi din capitale străine care văd în pieţele libere, în democraţiile deschise, în însăşi societatea civilă, o ameninţare la adresa puterii lor. Pericolul pe care fiecare dintre aceştia îl reprezintă pentru democraţia noastră este mult mai important decât maşinile capcană sau decât rachetele. Este frica de schimbare; frica de oameni care arată sau vorbesc sau se roagă altfel; este dispreţul faţă de statul de drept, de care acei lideri se fac responsabili; este intoleranţa la alte păreri şi la gândirea liberă; credinţa că sabia sau arma sau bomba sau maşina de propagandă este arbitrul final a ceea ce este adevărat şi drept.

Datorită curajului extraordinar de care au dat dovadă bărbaţii şi femeile noastre în uniformă, ca şi ofiţerii de informaţii, organele de poliţie şi diplomaţii care îi sprijină, nici o organizaţie teroristă străină nu a pus la cale şi executat vreun atac asupra patriei noastre în aceşti ultimi opt ani; şi, deşi Bostonul şi Orlando ne amintesc cât de periculoasă poate fi radicalizarea, organele noastre de poliţie sunt mai eficiente şi mai vigilente decât oricând. Am anihilat zeci de mii de terorişti — inclusiv pe Osama bin Laden. Coaliţia globală pe care noi o conducem împotriva Statului Islamic i-a anihilat pe liderii acestuia şi i-a izgonit de pe aproximativ jumătate din teritoriul lor. Statul Islamic va fi distrus, şi nimeni din cei ce ameninţă America nu va fi vreodată la adăpost. Tuturor celor din armată le spun că a fost onoarea vieţii mele să le fiu comandant suprem.

Dar protejarea modului nostru de viaţă necesită mai mult decât militarii noştri. Democraţia se poate bloca atunci când ne lăsăm cuprinşi de frică. La fel cum noi, ca cetăţeni, trebuie să rămânem vigilenţi la agresiunile externe, trebuie să evităm o slăbire a valorilor care ne fac să fim cine suntem. De aceea în ultimii opt ani am lucrat pentru a pune lupta împotriva terorismului pe o bază legală fermă. De aceea am eliminat tortura, am acţionat pentru a închide baza de la Guantanamo şi pentru a reforma legile care reglementează supravegherea pentru protejarea vieţii private şi a libertăţilor civile. De aceea resping discriminarea împotriva musulmanilor americani. De aceea nu ne putem sustrage de la lupta la nivel global — pentru extinderea democraţiei şi pentru drepturile omului, pentru drepturile femeilor şi pentru drepturile comunităţii LGBT — oricât de imperfecte ar fi eforturile noastre, oricât de avantajoasă ar putea părea ignorarea unor astfel de valori. Căci combaterea extremismului şi a intoleranţei şi a sectarismului sunt din acelaşi aluat cu lupta împotriva autoritarismului şi agresiunii naţionaliste. Dacă sfera libertăţii şi a respectului pentru statul de drept se restrânge în lume, probabilitatea de a izbucni războiul în interiorul unei naţiuni şi între naţiuni creşte, iar propriile noastre libertăţi vor fi în final periclitate.

Aşa că haideţi să fim vigilenţi, dar nu temători. Statul Islamic va încerca să ucidă oameni nevinovaţi. Dar ei nu pot învinge America decât dacă ne trădăm Constituţia şi principiile în luptă. Rivalii precum Rusia sau China nu se pot compara cu noi ca influenţă în întreaga lume — decât dacă renunţăm la ceea ce reprezentăm, şi ne transformăm într-o ţară mare, ca oricare alta, care îşi agresează vecini mai mici.

Ceea ce mă conduce la punctul final — democraţia noastră este ameninţată în clipa în care vom considera că este de la sine înţeleasă. Noi toţi, indiferent de partid, trebuie să ne luăm drept sarcină reconstruirea instituţiilor noastre democratice. Atunci când ratele de participare la vot sunt unele dintre cele mai mici printre democraţiile avansate, ar trebui să fie mai uşor, nu mai greu, să votezi. Atunci când încrederea în instituţiile noastre este scăzută ar trebui să se reducă influenţa corozivă a banilor în politica noastră, şi să se insiste pe principiile transparenţei şi ale eticii în serviciile publice. Atunci când Congresul este nefuncţional, ar trebui să atragem districtele să-i încurajeze pe politicienii să adopte bunul-simţ şi nu extremele rigide.

Şi toate acestea depind de participarea noastră; de faptul ca fiecare dintre noi să accepta responsabilitatea cetăţeniei, indiferent de modul cum se leagănă pendulul puterii.

Constituţia noastră este un dar remarcabil, minunat. Dar este de fapt doar o bucată de pergament. Ea nu are nici o putere în sine.

Noi oamenii îi dăm putere — prin participarea noastră şi prin deciziile pe care le luăm. Fie că ne ridicăm pentru libertăţile noastre, sau nu. Fie că respectăm şi impunem statul de drept, sau nu. America nu este fragilă. Dar ceea ce am câştigat în lunga noastră călătorie spre libertate nu este garantat.

În mesajul său de rămas-bun, George Washington a scris că auto-guvernarea este fundamentul siguranţei, prosperităţii şi libertăţii noastre, dar „din diferite cauze şi venind din diferite puncte cardinale vor fi unii care vor face tot posibilul… pentru a zdruncina în mintea voastră încrederea în acest adevăr”; pe care ar trebui să-l păstrăm cu „dragoste ocrotitoare”; pentru care ar trebui să respingem „încă de la prima mijire orice încercare de a învrăjbi oricare bucăţică din ţara noastră cu restul sau de a submina legăturile sacre”, care ne fac să fim un singur tot.

Slăbim aceste legături atunci când permitem ca dialogul politic să devină atât de coroziv încât oamenii de caracter se îndepărtează de serviciul public; atât de vulgar şi plin de ură că americanii cu care suntem în dezacord nu sunt doar induşi în eroare ci într-un fel răuvoitori. Slăbim acele legături, atunci când spunem despre unii dintre noi că sunt mai americani decât alţii; când tratăm întregul sistem ca fiind inevitabil corupt, şi dăm vina pe liderii pe care îi alegem fără a cerceta rolul nostru în alegerea lor.

Îi revine fiecăruia dintre noi obligaţia să fie acel apărător preocupat, ocrotitor al democraţiei noastre; să accepte cu bucurie sarcina pe care ne-am asumat-o de a încerca să îmbunătăţim necontenit această mare naţiune a noastră. Fiindcă oricare ar fi diferenţele exterioare dintre noi, împărtăşim cu toţii acelaşi titlu de mândrie, acela de Cetăţean.

În concluzie, asta cere democraţia noastră. Ea are nevoie de voi. Nu doar atunci când sunt alegeri, nu doar atunci când interesul tău îngust este în joc, ci pe toată durata vieţii. Dacă te-ai săturat să ai dispute cu necunoscuţii pe internet, încearcă să discuţi cu cineva din viaţa reală. Dacă ceva nu merge, sari în cizme şi organizează tu. Dacă eşti dezamăgit de oficialii pe care i-ai ales, pune mâna pe o foaie şi umblă după semnături, zbate-te să fii tu ales. Ieşi în faţă. Aruncă-te cu capul înainte. Perseverează. Uneori vei câştiga. Alteori vei pierde. Să presupui că alţii sunt un butoi de bunătate poate fi un risc, vor exista momente când acţiunea te va dezamăgi. Dar pentru aceia dintre noi destul de norocoşi să joace un rol în această treabă, să vadă cu ce se mănâncă, vă spun că poate să-ţi dea energie şi să te stimuleze. Şi de cele mai multe ori credinţa în America — şi în americani — se va adeveri că merită.

A mea s-a adeverit, negreşit. De-a lungul acestor opt ani, am văzut feţele pline de speranţă ale tinerilor absolvenţi şi ale celor mai noi ofiţeri din armată. Am plâns împreună cu familiile îndoliate care aşteptau explicaţii, şi am găsit binecuvântarea în biserica din Charleston. I-am văzut pe oamenii noştri de ştiinţă ajutând un om paralizat să-şi recapete simţul tactil, şi pe războinicii noştri răniţi mergând din nou. I-am văzut pe doctorii şi pe voluntarii noştri lucrând la reconstrucţie după cutremure şi oprind pandemiile pe traseele lor. L-am văzut pe cel mai mic dintre copii reamintindu-ne de obligaţiile noastre de a avea grijă de refugiaţi, să lucrăm în pace, şi mai presus de toate să avem grijă unul de altul.

Credinţa pe care am avut-o în toţi acei ani urmă, aflându-mă nu departe de aici, în puterea americanilor obişnuiţi de a aduce schimbarea — acea credinţă care a fost răsplătită într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut imagina. Sper că şi a voastră. Unii dintre cei care vă aflaţi aici în seara asta sau ne urmăriţi de acasă aţi fost cu noi şi în 2004, în 2008, în 2012 — şi poate că încă nu vă vine să credeţi că am scos-o la capăt cu toate acestea.

Nu sunteţi singurii. Michelle, în ultimii 25 de ani mi-ai fost nu doar soţie şi mamă a copiilor mei, ci şi cea mai bună prietenă. Ai preluat un rol pe care nu l-ai cerut şi l-ai personalizat cu graţie, hotărâre, stil şi bună dispoziţie. Ai făcut din Casa Albă un loc deschis tuturor. Iar noua generaţie va ridica ştacheta mai sus pentru că te-a avut pe tine model. Mă faci să fiu mândru. Faci ţara întreagă să fie mândră de tine.
obama-in-lacrimi
Malia şi Sasha, în cele mai ciudate circumstanţe aţi devenit două tinere uimitoare, isteţe şi frumoase, dar mai important, generoase şi serioase şi pline de însufleţire. Aţi purtat povara acestor ani cu atâta uşurinţă aflându-vă în centrul atenţiei. Dintre toate lucrurile pe care le-am făcut în viaţă, cel mai mândru sunt de faptul că sunt tatăl vostru.

Joe Biden, copilul teribil din Scranton, care a ajuns fiul preferat al statului Delaware: ai fost prima numire pe care am făcut-o ca nominalizat, şi cea mai bună. Nu doar pentru că ai fost un mare vicepreşedinte, ci şi ca afacere, căci am câştigat un frate. Te iubim pe tine şi pe Jill ca pe cei din familie, iar prietenia ta a fost una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii noastre.

Adresându-mă remarcabilei mele echipe: Timp de opt ani — şi pentru unii dintre voi chiar mult mai mult — m-am format din energia voastră, şi am încercat să vă înapoiez ceea ce mi-aţi arătat zi de zi: suflet, şi caracter, şi idealism. V-am urmărit cum v-aţi maturizat, v-aţi căsătorit, aţi avut copii, şi aţi pornit-o pe drumul vostru, în călătorii incredibile. Chiar şi atunci când au venit momente grele şi v-aţi simţit frustraţi, nu aţi lăsat niciodată Washingtonul pentru a pleca la mai bine. Singurul lucru care mă face mai mândru decât pentru tot binele pe care l-am făcut este gândul la toate lucrurile remarcabile pe care le-aţi dobândit aici.

Şi adresându-mă vouă celor care sunteţi în altă parte — fiecărui organizator care s-a mutat într-un oraş necunoscut şi fiecărei familii cu suflet bun care i-a primit, fiecărui voluntar care a bătut pe la uşi, fiecărei persoane tinere care a votat pentru prima oară, fiecărui american care a trăit şi a pus umărul la schimbare — voi sunteţi cei mai buni suporteri şi organizatori pe care oricine ar putea spera să-i aibă, şi vă voi fi veşnic recunoscător. Pentru că da, voi aţi schimbat lumea.

De aceea părăsesc această estradă în seara asta chiar mai optimist în privinţa acestei ţări decât am fost atunci când am început. Fiindcă ştiu că munca noastră nu numai că i-a ajutat pe mulţi americani; dar i-a stimulat pe mulţi americani — mai ales pe mulţi dintre tinerii excepţionali — să creadă că aveţi discernământ; că puteţi încerca să aveţi succes cu carul. Această generaţie care vine — generoasă, altruistă, creatoare, patriotică — v-am întâlnit în fiecare colţ al ţării.

Voi credeţi într-o Americă cinstită, dreaptă şi primitoare; ştiţi că schimbarea constantă a fost semnul distinctiv al Americii, ceva de care să nu te temi ci să adopţi, şi sunteţi gata să duceţi înainte această lucrare durabilă a democraţiei. Veţi fi în curând mai numeroşi decât oricare dintre noi, iar eu cred, în consecinţă, că viitorul este în mâini bune.

Dragi concetăţeni americani, a fost onoarea vieţii mele să fiu în slujba voastră. Nu mă voi opri; de fapt voi fi împreună cu voi, ca cetăţean, pentru tot restul zilelor mele. Acum însă, fie că sunteţi tineri sau cu inima tânără, am o ultimă rugăminte la voi în calitate de preşedinte al vostru — acelaşi lucru pe care vi l-am cerut când mi-aţi dat o şansă în urmă cu opt ani.

Vă cer să credeţi. Nu în puterea mea de a aduce schimbarea — ci în a voastră.

Vă cer să vă ataşaţi strâns de credinţa înscrisă în documentele noastre fundamentale; de acea idee spusă în şoaptă de sclavi şi de aboliţionişti; de acel spirit cântat de către imigranţi şi fermieri şi de către cei care au manifestat pentru justiţie; acel crez reafirmat de cei care au înfipt steaguri pe câmpurile de luptă din străinătate şi în solul Lunii; un crez în inima fiecărui american a cărui poveste este încă nescrisă:

Da, putem.

Da, am reuşit.

Da, putem.

Mulţumesc. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Şi fie ca Dumnezeu să binecuvânteze în continuare Statele Unite ale Americii.

[Trad.: Paul Tumanian]

Surse: http://www.telegraph.co.uk/news/2017/01/11/barack-obamas-farewell-speech-full/
https://www.whitehouse.gov/farewell

Pile în sistemul medical românesc

Pile, aroganţă şi dispreţ!

Se vorbeşte în aceste zile, insistent, de nereguli în domeniul transplanturilor de organe, în particular de absenţa unei liste de priorităţi pentru transplantul renal. Iată ce transmite postul de televiziune Digi 24.

lucan-regina-suedieiReporterul întreabă: Sunt suspiciuni de-a lungul vremii, inclusiv pentru Alexandru Arşinel sau Victor Socaciu?
Profesorul Mihai Lucan, şeful Secţiei de Transplant din cadrul Institutului Clinic de Urologie și Transplant Renal Cluj, răspunde: Păi da’ sunt suspiciuni că regina Suediei are amant un negru. Poţi să te iei după toate suspiciunile?

Replica doctorului Lucan mi se pare o probă de nesimţire. Dar hihăiala indecentă a doctorului Irinel Popescu, aflat alături, pe mine unul mă umileşte. Apropo, acesta din urmă tocmai a fost chemat la DNA pentru suspiciuni de abuz în serviciu… Suspiciuni? Păi doctorul Popescu ar putea da şi acolo replica colegului său Lucan, cea cu regina Suediei.

Unii poate vor spune: Bun, dar aceşti oameni sunt somităţi medicale. Eu aş spune mai degrabă: Poate că sunt (până la proba contrară), da, dar somităţi grevate de suspiciuni morale şi/sau penale. Chiar şi de condamnări. Şi-l închipuie cineva pe doctorul Christian Barnard condamnat pentru favorizarea infractorului sau pentru alte matrapazlâcuri, aşa cum a fost Şerban Brădişteanu, realizatorul primului transplant de inimă din România?

Creativitatea în puşcării

O propunere

Există la noi în ţară o practică — controversată, e drept — a reducerii pedepselor pentru cei care scriu în detenţie opere ştiinţifice.

Ştiinţifice? Da’ de ce numai ştiinţifice? Eu propun ca pedepsele să fie reduse şi pentru opere de proză şi de poezie. Pentru cele ştiinţifice apar de fiecare dată dubii cu privire la numărul de zile cu care să se reducă pedeapsa. Să fie 30 de zile reduse pentru fiecare operă scrisă, cum este acum? Să fie 20 de zile indiferent de numărul operelor, cum propune Raluca Prună, ministra justiţiei? Să fie 20 de zile pentru fiecare operă scrisă, cum propune Comisia juridică a Senatului?

Dar dubii există şi legat de valoarea operelor. Pe bună dreptate, nu? Cine le confirmă valoarea? Există vreo personalitate în ţara asta să le confirme valoarea? Una singură. Puteţi să-mi spuneţi?

Pe când în privinţa operelor de proză şi de poezie n-ar exista niciun dubiu…

Parcă îi şi văd pe unii sărind în sus: Cum, niciun dubiu? Tocmai acolo unde confuzia e la ea acasă? Unde unii spun: Genial! — iar alţii, pentru aceeaşi operă: O mizerie!…

Păi, da. Aşa s-ar întâmpla, într-adevăr. Dar eu pun o condiţie: să fie atestate de Nicolae Manolescu. Tot spunea marele critic: „Dacă nu ştim noi de ele, nu există!” [V-aţi prins: era vorba de operele care circulă haihui, neautorizat, în spaţiul publicistic, în speţă pe Internet.]

„Noi”? Mă rog, pe vremea când a zis-o marele critic, mai existau pe-acolo [v-aţi prins: era vorba de redacţia „României literare”, Polul Nord al Performanţei literare] şi un Gabriel Dimisianu, mai exista şi un Alex Ştefănescu. Acum Ştefănescu a ieşit din gaşcă, supărat, Dimisianu, deh, mai bătrâior…

Rămâne cum am zis: Manolescu şi-atât. Să vadă Manolescu operele, şi putem dormi liniştiţi. Dacă Manolescu zice Da, eu unul sunt de părere că pedeapsa se poate reduce şi cu 100 la sută.

La înscăunarea lui Donald Trump

Unde a greşit Hillary Clinton?

Candidata democraţilor, Hillary Clinton, a comis o greşeală fundamentală, de neiertat: a dat România ca exemplu negativ, de stat care a interzis avorturile! Or, electoratul american, care ştie de existenţa Axei Bucureşti–Londra–Washington și este devotat acesteia trump și suflet, nu putea accepta aşa ceva!
Așa că l-a votat pe republicanul Donald Trump, al 45-lea președinte al Statelor Unite ale Americii!

donald-trump-presedinte

TRĂIASCĂ ÎN VECI
MINUNATUL POPOR AMERICAN,
ÎN FRUNTE CU CONDUCĂTORUL SĂU,
PREŞEDINTELE DONALD TRUMP!

Kövesi, „Steaua Polară” şi dosarul Revoluţiei

Laura Codruța Kövesi văd că a primit „Steaua Polară” a Suediei, pentru „lupta susţinută şi curajoasă împotriva corupţiei din România (…)”, cu participarea la ceremonia de decernare a ambasadorului Americii.

Foarte frumos. Doar că rămâne în urmă dosarul Revoluţiei, care procuroarea-şefă a DNA a dispus acum nu prea mulţi ani să fie închis. Deci se poate spune: procuroarea-şefă a DNA a închis dosarul Revoluţiei, dar în schimb a deschis şi rezolvat foarte multe dosare de înaltă corupţie. Da, dar la fel de bine se poate spune şi: procuroarea-şefă a rezolvat o mulţime de dosare de corupţie, dar a închis dosarul Revoluţiei.

O adevărată mare dilemă. Pentru ambasadorul Americii corupţia este desigur o problemă de actualitate, de importanţă capitală. Pentru prosperitatea Americii și a oamenilor de afaceri americani! Că doar se știe: americanii sunt oameni pragmatici! Pentru noi însă, nu că prosperitatea n-ar conta, dar trecutul contează, la rândul lui, enorm! Ba contează — indirect — chiar şi pentru prosperitatea actuală.

E drept că şi la noi sunt foarte mulţi „pragmatici”, cărora închiderea dosarului Revoluţiei le-ar fi prins al naibii de bine.

Rămânem deci cu ochii pe… „Steaua Polară”.