Category Archives: Personalități

Băsescu: rinocerizare

Traian Băsescu, în tandem de „idei” cu Dan Voiculescu

Iată ce zicea securistul infractor Dan Voiculescu pe 30 aprilie 2014:

„Am depus astăzi la Parchetul General, după cum am anunţat, sesizarea prin care solicit anchetarea DNA pentru constituire de grup infracţional organizat.”

Iată ce zice fostul preşedinte Traian Băsescu pe postul România TV,trei ani mai târziu, pe 27 martie 2017:

„E un grup infracțional organizat al grupului de la K2. Acolo se stabilea cine rămânea în viață, pe cine executau. Erau împotriva politicienilor. Grupul infracțional era format din Livia Stanciu, Laura Codruța Kovesi sau Florian Coldea. Grupul infracțional a vrut să pună stăpânirea pe statul român și a fost susținut de un imberb ca Hans Klemm.”

Deosebirea faţă de Bérenger, eroul lui Eugène Ionesco, este că acesta se rinocerizează la intrarea în sistem, în timp ce Băsescu a făcut-o la ieşirea din sistem, din motive mai ales personale. În rest, ce ar mai fi de comentat? Poate doar că am ajuns să trăim în plin coşmar.

Anunțuri

Lumea lui Niculaie… și lumea lui Ion Țiriac

„Peisagistul”

Aveam la institutul unde lucram pe vremuri, undeva în afara oraşului, un coleg de serviciu din personalul auxiliar bun la toate. Nu ştiu pe ce post era angajat; presupun că îngrijitor. Dar toată lumea îi zicea „peisagistul” atunci când nu-i zicea pur şi simplu Niculaie. Aşa îl strigau şi cei mult mai tineri. Iar Niculaie nu se supăra — îşi cunoştea lungul nasului. Trecut de cinzeci de ani în ultimul deceniu al vechiului regim, nu avea studii, iar serviciul îl interesa numai cât să nu intre la „parazitism” conform legii comuniste. Altminteri, ocupaţia lui de bază era creşterea oilor, acasă la el, desigur, adică într-o comună limitrofă a Bucureştiului. La fel ca şi Becali. Se spunea că are cam o sută de oi. Pe lângă creşterea oilor se ocupa şi de agricultură, cum altfel? „Peisagistul” făcea, cum am spus, de toate şi nimic anume: căra aparatură şi instalaţii, ajuta la montare şi la înfigerea stâlpilor, încărca, descărca. Dar în primul rând se ocupa de întinsa livadă din jurul institutului, curăţa pomii de omizi, tăia crengile uscate, stropea, culegea fructele (pentru angajaţii institutului, contra cost), cosea iarba (pe care o lua apoi acasă, pentru animale — cu încuviinţarea conducerii) şi câte şi mai câte. Şi bineînţeles vindea la toată lumea telemea de oaie. Chiar şi în cea mai sumbră perioadă din „epoca de aur” puteai găsi la Niculaie un kilogram de brânză, sau două, sau trei — oricât dorea „clientul”. Una peste alta, orice ar fi făcut, sau n-ar fi făcut, „peisagistul” era indispensabil la institut. De aceea, programul de lucru era pentru el facultativ. Dacă vreun şef îi amintea de condica de prezenţă, Niculaie îi replica cu glas domol dar ferm: „Nu se poate, dom’ şef. E munci, dom’ şef. Dacă aşa consideraţi, io plec.” Aşa că ajunsese să vină la ce oră dorea, şi să plece aşijderea, să lipsească de la serviciu câte două-trei zile la rând; pe scurt, program de voie. Era ilegal? Mă rog, era. Nici vânzarea brânzei, în afara reţelei comerciale, fără plata impozitului, nici deţinerea în proprietate a celor o sută de oi presupun că nu erau conform legii de atunci. Dar cine să-l sancţioneze (sau să-l condamne) pe Niculaie că nu se supune regulilor unui stat opresiv? Mai că nu ţinea loc de opoziţie! Ţăran isteţ şi descurcăreţ, veşnic cu o sclipire ironică în ochii instabili, măruntul şi vânosul „peisagist” observa cu ochi critic tot ce mişca în jur. Într-o primăvară mi-a arătat pe fereastră brazdele de grâu abia răsărit care se vedeau pe câmpia din jur: „Vezi mata cum a luat-o cu sapele? Când mai la dreapta, când mai la stânga, când mai dese rândurile, când mai rare. L-a durut în cot pă tractorist! Păi dacă lucra aşa la patron, îl dădea afară cât ai zice peşte!” În schimb, dacă lui îi dădeai vreo treabă de făcut (în virtutea îndatoririlor sale de serviciu, aşa vag precizate cum erau), de cele mai multe ori te trezeai că o face precum tractoristul cel indolent, în dorul lelii, când mai la dreapta, când mai la stânga, sau mai degrabă la sfântu-aşteaptă, căci una-două, o ştergea acasă, la muncile sale mult mai importante. Exceptând cositul ierbii: pe acela îl făcea temeinic. Căci, vezi bine, iarba era menită să ajungă la animalele sale proprietate personală…

Într-o zi, la sfârşitul unei campanii de măsurători pe teren, când ierarhiile şi aşa laxe ale regimului comunist, se relaxau şi mai mult, şi toată lumea se bătea pe burtă cu toată lumea la un pahar de vin, seara la cârciumă, „peisagistul” nostru cu ochi vicleni, înfierbântat de alcool, s-a pornit la un moment dat să arunce în sus cu bancnote de o sută de lei, aşa ghemotocite cum le scotea din buzunare, puzderie, jerbe de bancnote: „Ia uite-aicea! Bani, bă! Nu ca la voi, la cercetători!”… Erau sutele, miile, adunate din muncile lui cu oile de-acasă, tolerate, de bună seamă contra şpagă vărsată către autorităţile locale de la el din sat, precursoarele PSD-ului de astăzi…

N-am mai auzit de Niculaie de la schimbarea de regim din ’89. În orice caz, n-a mers pe urmele lui Becali. Deşi avea toate şansele. Şi toate calităţile. Sau poate că nu le-a avut pe toate. Poate că încercase să se „dezvolte” în afara Securităţii. Ceea ce e de neconceput! Sau poate că pur şi simplu n-a fost de-ajuns de ticălos, cine ştie.

Dacă nu eşti hoţ, eşti prost!

Mi-am adus aminte de Niculaie „peisagistul” şi de lumea lui când cu declaraţiile de ieri ale lui Ion Ţiriac: „Între hoţi şi proşti, îi prefer pe cei dintâi”… Mda, ce să zic… N-am auzit ca Ţiriac să se fi făloşit aruncând cu bancnote în aer în faţa „proştilor”. Deşi, dacă stau să mă gândesc, ce altceva a fost indignarea magnatului vânător, acum câţiva ani, când, întorcându-se cu maşina în ţară, poliţia a avut neobrăzarea să-l oprească pentru nu ştiu ce contravenţie: „Auzi, dom’le, să mă oprească poliţia! Pe mine, care am făcut atâta pentru ţara asta!”… Sau ameninţările violente ale vânătorului magnat când cu punerea sub acuzare a juniorului Alexandru pentru deţinere de droguri sub ministeriatul Monicăi Macovei la Justiţie… Nu sună a bancnote aruncate în sus în faţa „proştilor”?… Pe care acum, iată, îi şi defineşte: proşti sunt aceia care nu sunt hoţi! Căci în logica magnatului, altă categorie nu există. Hoţi şi proşti. Atât.

Şi dacă lumea întreagă se împarte în hoţi şi proşti, te-aş întreba pe dumneata, domnule Ţiriac: dumneata în care categorie te încadrezi? Ia zi! Da’ sincer.

Oricum, urâtă lume ne propune miliardarul! La fel de urâtă ca şi lumea de odinioară a lui Niculaie „peisagistul”.

Discursul de adio al lui Barack Obama. 10 ianuarie 2017

Textul integral tradus în limba română

Ce bine e acasă! Dragi concetăţeni americani, Michelle şi cu mine am fost foarte mişcaţi de toate urările de bine pe care le-am primit în ultimele câteva săptămâni. Dar în seara asta e rândul meu să vă spun mulţumesc. Fie că am fost în deplin acord sau că, mai rar, n-am fost deloc, conversaţiile mele cu voi americanii — că au avut loc acasă sau în şcoli; la ferme sau în fabrici; pe la dineuri şi prin avanposturi militare îndepărtate — m-au făcut mai onest, m-au stimulat, m-au făcut să merg mai departe. În fiecare zi am învăţat de la voi. Voi m-aţi făcut să fiu un preşedinte mai bun, voi m-aţi făcut mai bun ca om.
obama-discurs-final-2017
Am venit pentru prima oară la Chicago pe când aveam douăzeci şi ceva de ani, pe când încă mai încercam să-mi dau seama cine sunt; când încă îmi mai căutam un scop în viaţă. Prin cartierele din apropiere am început să lucrez cu grupuri de-ale bisericii, în preajma oţelăriilor închise. Pe aceste străzi am cunoscut puterea credinţei, şi demnitatea calmă a lucrătorilor confruntaţi cu nevoile şi cu lipsurile. Aici am învăţat că schimbarea se produce doar atunci când oamenii obişnuiţi se implică, se înrolează, şi împreună o cer.

După opt ani cât am fost preşedinte, eu tot în asta cred. Şi nu e doar credinţa mea. Este însăşi esenţa spiritului american — experimentul nostru îndrăzneţ de autoguvernare.

Am convingerea că noi toţi am fost creaţi să fim egali, înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la viaţă, la libertate şi la fericire. Subliniez că aceste drepturi, deşi de la sine înţelese, nu au venit niciodată de la sine; că noi, oamenii, uzând de instrumentul democraţiei, putem forma o uniune mai desăvârşită. Acesta este marele dar pe care Părinţii Fondatori ni l-au făcut. Libertatea de a lupta pentru visurile fiecăruia dintre noi prin străduinţă, trudă, şi viziune — ca şi imperativul de a depune eforturi împreună, pentru a atinge un nivel mai ridicat al bunăstării.

De 240 de ani, chemarea naţiunii noastre la cetăţenie dă de lucru şi un scop în viaţă pentru fiecare nouă generaţie. Aceasta i-a făcut pe patrioţi să prefere republica tiraniei, pe pionieri să cucerească Vestul, pe sclavi să-şi croiască drum spre libertate. Aceasta i-a făcut pe imigranţi şi pe refugiaţi să traverseze oceanele şi Rio Grande, le-a făcut pe femei să lupte pentru dreptul la vot, i-a determinat pe lucrători să se organizeze. De aceea soldaţii şi-au dat viaţa pe plaja Omaha şi la Iwo Jima; în Irak şi în Afganistan — şi de aceea bărbaţii şi femeile de la Selma la Stonewall au fost şi ei gata să şi-o dea pe a lor.

Deci la asta ne referim când spunem că America este excepţională. Nu că naţiunea noastră ar fi fost fără cusur de la început, dar am demonstrat capacitatea noastră de a ne schimba şi de a face viaţa mai bună pentru cei ce vin.

Da, progresul nostru a fost inegal. Lupta pentru democraţie a fost întotdeauna grea, controversată şi uneori sângeroasă. La fiecare doi paşi înainte, ni se pare adesea că facem un pas înapoi. Dar lungul parcurs al Americii a fost definit de mişcarea înainte, de o lărgire constantă a crezului nostru fondator de a-i cuprinde pe toţi, nu doar pe unii.

Dacă v-aş fi spus acum opt ani că America va depăşi o mare recesiune, că va reporni industria auto, şi că vom lansa cea mai lungă cursă de creare de locuri de muncă din istoria noastră… dacă v-aş fi spus că vom deschide un nou capitol al relaţiilor cu poporul cubanez, că vom încheia programul nuclear al Iranului fără a trage un foc de armă, şi că îl vom înlătura pe creierul lui 9/11… dacă v-aş fi spus că vom realiza egalitatea căsătoriilor, şi că vom acorda dreptul la asigurare de sănătate pentru încă 20 de milioane de concetăţeni de-ai noştri — poate v-aţi fi spus că ţintim prea sus.

Dar asta am făcut. Asta aţi făcut voi. Voi aţi fost schimbarea. Voi aţi împlinit speranţele oamenilor, şi datorită vouă, prin aproape fiecare măsură luată, America este o ţară mai bună, mai puternică decât a fost când am început.

În zece zile, lumea va avea o dovadă a democraţiei noastre: transferul paşnic al puterii de la un preşedinte ales liber la următorul. M-am angajat faţă de preşedintele ales Trump că administraţia mea va asigura cea mai lină tranziţie posibilă, la fel cum a făcut preşedintele Bush cu mine. Pentru că depinde de noi toţi să ne asigurăm că guvernul nostru ne poate ajuta să facem faţă numeroaselor provocări cu care ne confruntăm încă.

Avem ceea ce ne trebuie pentru a face acest lucru. La urma urmei, noi rămânem cea mai bogată, cea mai puternică şi cea mai respectată naţiune de pe Pământ. Tineretul nostru şi dinamismul nostru, diversitatea şi deschiderea noastră, capacitatea noastră nelimitată de a ne asuma riscuri şi de a reinventa înseamnă că viitorul trebuie să fie al nostru.

Dar acest potenţial se va realiza numai dacă democraţia noastră funcţionează. Numai dacă politica noastră reflectă decenţa poporului nostru. Numai dacă noi toţi, indiferent de afilierea de partid sau de vreun interes anume, contribuim la restabilirea sensului scopului comun de care avem atâta nevoie chiar acum.

Asupra acestui lucru vreau să mă concentrez în această seară — starea democraţiei noastre.

Se înţelege, democraţia nu cere uniformitate. Părinţii noştri Fondatori s-au certat şi s-au împăcat, şi aşteaptă de la noi să facem acelaşi lucru. Dar ei au ştiut că democraţia are nevoie de un sentiment fundamental al solidarităţii — ideea că cu toate deosebirile exterioare dintre noi, suntem cu toţii împreună în această privinţă; că ne ridicăm sau cădem toţi în acelaşi timp.

Au existat momente de-a lungul istoriei noastre când a existat ameninţarea să ne distrugem solidaritatea. Începutul acestui secol a fost unul din aceste momente. O lume în declin, inegalităţi crescânde; schimbările demografice şi spectrul terorismului — aceste forţe nu ne-au pus la încercare doar securitatea şi prosperitatea, ci şi democraţia. Şi modul cum răspundem la aceste provocări la adresa democraţiei noastre va determina capacitatea noastră de a ne educa copiii, şi de a crea locuri de muncă bune, de a ne apăra patria.

Cu alte cuvinte, ne va hotărî viitorul.

Democraţia noastră nu va funcţiona fără sentimentul că toată lumea are oportunităţi economice. Astăzi economia este din nou în creştere; salariile, veniturile, valoarea locuinţelor şi conturile pentru pensii sunt în creştere din nou; sărăcia se diminuează iarăşi. Cei bogaţi plătesc taxe la cote mai echitabile, chiar dacă bursele bat toate recordurile. Rata şomajului este aproape de cel mai scăzut nivel din ultimii zece ani. Proporţia celor neasiguraţi nu a fost niciodată atât de scăzută. Creşterea costului asigurărilor de sănătate este cea mai lentă din ultimii cincizeci de ani. Iar dacă cineva poate propune un plan care să se poată demonstra că este mai bun decât îmbunătăţirile pe care noi le-am adus sistemului nostru de sănătate — care să acopere tot atâtea persoane la un cost mai mic — eu îl voi sprijini în mod public.

Căci la urma urmei acesta este motivul pentru care suntem în slujba voastră — pentru a face viaţa oamenilor mai bună, nu mai rea.
obama-la-despartire
Dar cu toate progresele reale pe care le-am făcut, ştim că nu e de ajuns. Economia noastră nu funcţionează la fel de bine şi nu creşte la fel de repede atunci când câţiva prosperă în detrimentul unei clase de mijloc în creştere. Dar inegalităţile flagrante sunt corozive şi pentru principiile noastre democratice. În timp ce unu la sută din americanii din top au acumulat cea mai mare parte din avere şi din venituri, prea multe familii din oraşele interioare şi din judeţele rurale au fost abandonate — muncitorul din fabrică disponibilizat; chelneriţa şi asistentul medical care se chinuiesc să-şi plătească facturile — convinşi că regulile jocului sunt împotriva lor, că guvernul nu serveşte decât interesele celor puternici — o reţetă sigură pentru mai mult cinism şi pentru polarizare în politica noastră.

Nu exista remedii rapide la această tendinţă pe termen lung. Sunt de acord că traficul nostru de bunuri trebuie să fie şi corect, nu doar liber. Dar următorul val de dislocare economică nu va veni din străinătate. Acesta va fi dat de ritmul susţinut al automatizărilor care face ca multe locuri de muncă bune, în clasa de mijloc, să dispară.

Aşa că trebuie să creăm un nou acord social — să garantăm tuturor copiilor noştri educaţia de care au nevoie; să dăm lucrătorilor puterea de a se organiza în sindicate, pentru salarii mai bune; să actualizăm reţeaua de securitate socială pentru a reflecta modul în care trăim acum şi să facem mai multe reforme la codul fiscal astfel încât societăţile şi persoanele care beneficiază cel mai mult de noua economie să nu îşi uite obligaţiile faţă de ţara care a făcut succesul lor posibil. Putem discuta despre cum e cel mai bine să realizăm aceste obiective. Dar nu putem fi mulţumiţi cu privire la obiectivele în sine. Pentru că dacă nu creăm oportunităţi pentru toţi oamenii, nemulţumirea şi divizarea care au blocat progresul nostru nu vor face decât să se accentueze în anii ce vin.

Există o a doua ameninţare la democraţia noastră — una la fel de veche ca şi naţiunea noastră. După alegerea mea, au fost discuţii despre o Americă post-rasială. O astfel de viziune, oricât de bine intenţionată, nu a fost niciodată realistă. Căci rasa rămâne o forţă importantă şi adesea conflictuală în societatea noastră. Am trăit destul pentru a şti că relaţiile rasiale sunt mai bune decât au fost acum zece, sau douăzeci, sau treizeci de ani — puteţi vedea acest lucru nu doar în statistici ci şi în atitudinea tinerilor americani din tot spectrul politic.

Dar noi nu suntem acolo unde ar trebui să fim. Cu toţii mai avem încă mult de lucru. La urma urmei, dacă fiecare problemă economică este privită ca o luptă între o clasă de mijloc a celor albi şi harnici, şi minorităţile leneşe, atunci muncitorii de orice fel vor fi lăsaţi să se lupte pentru resturi, în timp ce cei înstăriţi se vor retrage şi mai mult în enclavele lor private. Dacă refuzăm să investim în copiii imigranţilor, doar pentru că ei nu arată ca noi, vom limita perspectivele propriilor noştri copii — pentru că acei copii bruni vor reprezenta o pondere mai mare a forţei de muncă a Americii. Iar economia noastră nu trebuie să fie un joc cu sumă nulă. Anul trecut veniturile au crescut pentru toate rasele, pentru toate grupele de vârstă, pentru bărbaţi şi pentru femei.

Mergând mai departe, trebuie să adoptăm legi împotriva discriminării — la angajări, în construcţia de locuinţe, în educaţie şi în sistemul de drept penal. Acest lucru ni-l cer Constituţia noastră şi cele mai înalte idealuri. Dar, legile singure nu vor fi de ajuns. Inimile trebuie să se schimbe. Dacă democraţia noastră e să funcţioneze în această naţiune tot mai diversificată, fiecare dintre noi trebuie să încerce să ţină seama de sfatul unuia dintre marile personaje ale romanului american, Atticus Finch, care a spus: „Nu înţelegi cu adevărat o persoană până când nu priveşti lucrurile din punctul ei de vedere… până nu te pui în pielea ei şi nu îi dai ocol.”

Pentru negri şi pentru alte minorităţi, asta înseamnă să faci legătura între propriile noastre lupte pentru dreptate şi provocările cărora mulţi oameni în această ţară trebuie să le facă faţă — refugiatul, imigrantul, cel sărac din mediul rural, transsexualul american, dar şi bărbatul alb de vârstă mijlocie, care din exterior poate părea că are toate avantajele, dar care s-a pomenit cu o lume bulversată de schimbări economice, culturale şi tehnologice.

Pentru americanii albi aceasta înseamnă a recunoaşte că efectele sclaviei, împreună cu Jim Crow, n-au dispărut dintr-o dată în anii ’60; că, atunci când grupurile minoritare îşi exprimă nemulţumirea, ele vor doar să inverseze rasismul sau să practice corectitudinea politică; că atunci când protestează paşnic, ei nu cer un tratament special, ci tratamentul egal pe care Părinţii noştri Fondatori l-au promis.

Pentru americanii nativi asta înseamnă să-şi amintească faptul că stereotipiile în privinţa imigranţilor de azi au fost repetate aproape cuvânt cu cuvânt în privinţa irlandezilor, a italienilor şi a polonezilor. America nu a fost slăbită de prezenţa acestor nou-veniţi; ei au îmbrăţişat crezul acestei naţiuni, şi naţiunea a ieşit întărită.

Aşa că indiferent de poziţia pe care o ocupăm, trebuie să ne străduim mai mult; să pornim de la premisa că fiecare dintre concetăţenii noştri iubeşte această ţară la fel de mult ca şi noi; că ei preţuiesc hărnicia şi familia, la fel ca şi noi; că copiii lor sunt la fel de curioşi şi plini de speranţă şi vrednici de iubire ca şi ai noştri.

Nimic din toate acestea nu e uşor. Pentru prea mulţi dintre noi a devenit mai sigur să ne retragem în propriile noastre bule, în cartiere sau în campusuri universitare, sau în locuri de rugăciune, sau în comunităţi de socializare media, înconjuraţi de oameni care arată ca noi şi împărtăşesc aceleaşi vederi politice şi niciodată nu ne contestă prezumţiile. Proliferarea partizanatului deschis, accentuarea stratificării economice şi regionale, fragmentarea mass-mediei noastre într-un canal bun pentru toate gusturile — toate acestea fac ca această mare catalogare să pară naturală, ba chiar inevitabilă. Şi ajungem să ne simţim atât de siguri în bulele noastre încât acceptăm doar informaţii, adevărate sau nu, care se potrivesc cu opiniile noastre, în loc să ne întemeiem opiniile pe dovezi care se găsesc în altă parte.

Această tendinţă reprezintă o a treia ameninţare la adresa democraţiei noastre. Politica este o luptă de idei; în cursul unei dezbateri sănătoase, vom prioritiza diferite obiective, şi diferitele mijloace de a le atinge. Dar fără o bază comună de fapte; fără dorinţa de a accepta noi informaţii, şi a admite că adversarul tău are dreptate, şi că ştiinţa şi raţiunea contează, vom vorbi singuri, făcând găsirea unui numitor comun şi compromisul imposibile.

Nu fac oare toate acestea ca politica să pară atât de descurajantă? Cum se poate ca oficialii aleşi să critice furibund deficitele atunci când noi propunem să cheltuim bani pentru preşcolari, dar nu şi atunci când tăiem taxe pentru corporaţii? De ce să trecem cu vederea scăpările etice în propriul nostru partid, şi să atacăm celălalt partid când face acelaşi lucru? Nu e doar necinstită o asemenea abordare selectivă a faptelor; este şi autodistructivă. Pentru că aşa cum îmi spunea cândva mama, realitatea te ajunge din urmă.

Să luăm provocarea schimbărilor climatice. În doar opt ani ne-am redus la jumătate dependenţa de petrolul străin, am dublat energia din surse regenerabile şi am propus lumii un acord care poate salva planeta. Însă fără măsuri mai curajoase, copiii noştri nu vor avea timp să dezbată existenţa schimbărilor climatice; vor fi ocupaţi cu efectele acestora: dezastre ecologice, perturbări economice şi valuri de refugiaţi–victime ale schimbărilor climatice, în căutare de adăpost.

Acum, putem şi trebuie să discutăm despre cea mai bună abordare a problemei. Dar a nega pur şi simplu existenţa problemei nu doar că este o trădare a generaţiilor viitoare; este şi o trădare a ideii de inovaţie şi a practicii rezolvării problemelor, care i-au călăuzit pe Părinţii noştri Fondatori.

Este vorba de acel spirit, născut din Iluminism, care ne-a făcut să fim un centru de putere economică — spiritul care şi-a luat zborul la Kitty Hawk şi la Cape Canaveral; spiritul care vindecă boala şi care pune un calculator în fiecare buzunar.

Este acel spirit — credinţă în raţiune, şi spirit întreprinzător, precum şi supremaţie a dreptului asupra puterii —, care ne-a permis să rezistăm atracţiei fascismului şi tiraniei în timpul Marii Depresiuni, şi să construim o nouă ordine după Al Doilea Război Mondial alături de alte democraţii, o ordine bazată nu doar pe putere militară sau pe afilieri naţionale, ci pe principii — statul de drept, drepturile omului, libertatea religioasă, de exprimare, de asociere, precum şi o presă independentă.

Această ordine este acum contestată — mai întâi de fanatici violenţi care pretind că vorbesc în numele Islamului; mai recent, de autocraţi din capitale străine care văd în pieţele libere, în democraţiile deschise, în însăşi societatea civilă, o ameninţare la adresa puterii lor. Pericolul pe care fiecare dintre aceştia îl reprezintă pentru democraţia noastră este mult mai important decât maşinile capcană sau decât rachetele. Este frica de schimbare; frica de oameni care arată sau vorbesc sau se roagă altfel; este dispreţul faţă de statul de drept, de care acei lideri se fac responsabili; este intoleranţa la alte păreri şi la gândirea liberă; credinţa că sabia sau arma sau bomba sau maşina de propagandă este arbitrul final a ceea ce este adevărat şi drept.

Datorită curajului extraordinar de care au dat dovadă bărbaţii şi femeile noastre în uniformă, ca şi ofiţerii de informaţii, organele de poliţie şi diplomaţii care îi sprijină, nici o organizaţie teroristă străină nu a pus la cale şi executat vreun atac asupra patriei noastre în aceşti ultimi opt ani; şi, deşi Bostonul şi Orlando ne amintesc cât de periculoasă poate fi radicalizarea, organele noastre de poliţie sunt mai eficiente şi mai vigilente decât oricând. Am anihilat zeci de mii de terorişti — inclusiv pe Osama bin Laden. Coaliţia globală pe care noi o conducem împotriva Statului Islamic i-a anihilat pe liderii acestuia şi i-a izgonit de pe aproximativ jumătate din teritoriul lor. Statul Islamic va fi distrus, şi nimeni din cei ce ameninţă America nu va fi vreodată la adăpost. Tuturor celor din armată le spun că a fost onoarea vieţii mele să le fiu comandant suprem.

Dar protejarea modului nostru de viaţă necesită mai mult decât militarii noştri. Democraţia se poate bloca atunci când ne lăsăm cuprinşi de frică. La fel cum noi, ca cetăţeni, trebuie să rămânem vigilenţi la agresiunile externe, trebuie să evităm o slăbire a valorilor care ne fac să fim cine suntem. De aceea în ultimii opt ani am lucrat pentru a pune lupta împotriva terorismului pe o bază legală fermă. De aceea am eliminat tortura, am acţionat pentru a închide baza de la Guantanamo şi pentru a reforma legile care reglementează supravegherea pentru protejarea vieţii private şi a libertăţilor civile. De aceea resping discriminarea împotriva musulmanilor americani. De aceea nu ne putem sustrage de la lupta la nivel global — pentru extinderea democraţiei şi pentru drepturile omului, pentru drepturile femeilor şi pentru drepturile comunităţii LGBT — oricât de imperfecte ar fi eforturile noastre, oricât de avantajoasă ar putea părea ignorarea unor astfel de valori. Căci combaterea extremismului şi a intoleranţei şi a sectarismului sunt din acelaşi aluat cu lupta împotriva autoritarismului şi agresiunii naţionaliste. Dacă sfera libertăţii şi a respectului pentru statul de drept se restrânge în lume, probabilitatea de a izbucni războiul în interiorul unei naţiuni şi între naţiuni creşte, iar propriile noastre libertăţi vor fi în final periclitate.

Aşa că haideţi să fim vigilenţi, dar nu temători. Statul Islamic va încerca să ucidă oameni nevinovaţi. Dar ei nu pot învinge America decât dacă ne trădăm Constituţia şi principiile în luptă. Rivalii precum Rusia sau China nu se pot compara cu noi ca influenţă în întreaga lume — decât dacă renunţăm la ceea ce reprezentăm, şi ne transformăm într-o ţară mare, ca oricare alta, care îşi agresează vecini mai mici.

Ceea ce mă conduce la punctul final — democraţia noastră este ameninţată în clipa în care vom considera că este de la sine înţeleasă. Noi toţi, indiferent de partid, trebuie să ne luăm drept sarcină reconstruirea instituţiilor noastre democratice. Atunci când ratele de participare la vot sunt unele dintre cele mai mici printre democraţiile avansate, ar trebui să fie mai uşor, nu mai greu, să votezi. Atunci când încrederea în instituţiile noastre este scăzută ar trebui să se reducă influenţa corozivă a banilor în politica noastră, şi să se insiste pe principiile transparenţei şi ale eticii în serviciile publice. Atunci când Congresul este nefuncţional, ar trebui să atragem districtele să-i încurajeze pe politicienii să adopte bunul-simţ şi nu extremele rigide.

Şi toate acestea depind de participarea noastră; de faptul ca fiecare dintre noi să accepta responsabilitatea cetăţeniei, indiferent de modul cum se leagănă pendulul puterii.

Constituţia noastră este un dar remarcabil, minunat. Dar este de fapt doar o bucată de pergament. Ea nu are nici o putere în sine.

Noi oamenii îi dăm putere — prin participarea noastră şi prin deciziile pe care le luăm. Fie că ne ridicăm pentru libertăţile noastre, sau nu. Fie că respectăm şi impunem statul de drept, sau nu. America nu este fragilă. Dar ceea ce am câştigat în lunga noastră călătorie spre libertate nu este garantat.

În mesajul său de rămas-bun, George Washington a scris că auto-guvernarea este fundamentul siguranţei, prosperităţii şi libertăţii noastre, dar „din diferite cauze şi venind din diferite puncte cardinale vor fi unii care vor face tot posibilul… pentru a zdruncina în mintea voastră încrederea în acest adevăr”; pe care ar trebui să-l păstrăm cu „dragoste ocrotitoare”; pentru care ar trebui să respingem „încă de la prima mijire orice încercare de a învrăjbi oricare bucăţică din ţara noastră cu restul sau de a submina legăturile sacre”, care ne fac să fim un singur tot.

Slăbim aceste legături atunci când permitem ca dialogul politic să devină atât de coroziv încât oamenii de caracter se îndepărtează de serviciul public; atât de vulgar şi plin de ură că americanii cu care suntem în dezacord nu sunt doar induşi în eroare ci într-un fel răuvoitori. Slăbim acele legături, atunci când spunem despre unii dintre noi că sunt mai americani decât alţii; când tratăm întregul sistem ca fiind inevitabil corupt, şi dăm vina pe liderii pe care îi alegem fără a cerceta rolul nostru în alegerea lor.

Îi revine fiecăruia dintre noi obligaţia să fie acel apărător preocupat, ocrotitor al democraţiei noastre; să accepte cu bucurie sarcina pe care ne-am asumat-o de a încerca să îmbunătăţim necontenit această mare naţiune a noastră. Fiindcă oricare ar fi diferenţele exterioare dintre noi, împărtăşim cu toţii acelaşi titlu de mândrie, acela de Cetăţean.

În concluzie, asta cere democraţia noastră. Ea are nevoie de voi. Nu doar atunci când sunt alegeri, nu doar atunci când interesul tău îngust este în joc, ci pe toată durata vieţii. Dacă te-ai săturat să ai dispute cu necunoscuţii pe internet, încearcă să discuţi cu cineva din viaţa reală. Dacă ceva nu merge, sari în cizme şi organizează tu. Dacă eşti dezamăgit de oficialii pe care i-ai ales, pune mâna pe o foaie şi umblă după semnături, zbate-te să fii tu ales. Ieşi în faţă. Aruncă-te cu capul înainte. Perseverează. Uneori vei câştiga. Alteori vei pierde. Să presupui că alţii sunt un butoi de bunătate poate fi un risc, vor exista momente când acţiunea te va dezamăgi. Dar pentru aceia dintre noi destul de norocoşi să joace un rol în această treabă, să vadă cu ce se mănâncă, vă spun că poate să-ţi dea energie şi să te stimuleze. Şi de cele mai multe ori credinţa în America — şi în americani — se va adeveri că merită.

A mea s-a adeverit, negreşit. De-a lungul acestor opt ani, am văzut feţele pline de speranţă ale tinerilor absolvenţi şi ale celor mai noi ofiţeri din armată. Am plâns împreună cu familiile îndoliate care aşteptau explicaţii, şi am găsit binecuvântarea în biserica din Charleston. I-am văzut pe oamenii noştri de ştiinţă ajutând un om paralizat să-şi recapete simţul tactil, şi pe războinicii noştri răniţi mergând din nou. I-am văzut pe doctorii şi pe voluntarii noştri lucrând la reconstrucţie după cutremure şi oprind pandemiile pe traseele lor. L-am văzut pe cel mai mic dintre copii reamintindu-ne de obligaţiile noastre de a avea grijă de refugiaţi, să lucrăm în pace, şi mai presus de toate să avem grijă unul de altul.

Credinţa pe care am avut-o în toţi acei ani urmă, aflându-mă nu departe de aici, în puterea americanilor obişnuiţi de a aduce schimbarea — acea credinţă care a fost răsplătită într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut imagina. Sper că şi a voastră. Unii dintre cei care vă aflaţi aici în seara asta sau ne urmăriţi de acasă aţi fost cu noi şi în 2004, în 2008, în 2012 — şi poate că încă nu vă vine să credeţi că am scos-o la capăt cu toate acestea.

Nu sunteţi singurii. Michelle, în ultimii 25 de ani mi-ai fost nu doar soţie şi mamă a copiilor mei, ci şi cea mai bună prietenă. Ai preluat un rol pe care nu l-ai cerut şi l-ai personalizat cu graţie, hotărâre, stil şi bună dispoziţie. Ai făcut din Casa Albă un loc deschis tuturor. Iar noua generaţie va ridica ştacheta mai sus pentru că te-a avut pe tine model. Mă faci să fiu mândru. Faci ţara întreagă să fie mândră de tine.
obama-in-lacrimi
Malia şi Sasha, în cele mai ciudate circumstanţe aţi devenit două tinere uimitoare, isteţe şi frumoase, dar mai important, generoase şi serioase şi pline de însufleţire. Aţi purtat povara acestor ani cu atâta uşurinţă aflându-vă în centrul atenţiei. Dintre toate lucrurile pe care le-am făcut în viaţă, cel mai mândru sunt de faptul că sunt tatăl vostru.

Joe Biden, copilul teribil din Scranton, care a ajuns fiul preferat al statului Delaware: ai fost prima numire pe care am făcut-o ca nominalizat, şi cea mai bună. Nu doar pentru că ai fost un mare vicepreşedinte, ci şi ca afacere, căci am câştigat un frate. Te iubim pe tine şi pe Jill ca pe cei din familie, iar prietenia ta a fost una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii noastre.

Adresându-mă remarcabilei mele echipe: Timp de opt ani — şi pentru unii dintre voi chiar mult mai mult — m-am format din energia voastră, şi am încercat să vă înapoiez ceea ce mi-aţi arătat zi de zi: suflet, şi caracter, şi idealism. V-am urmărit cum v-aţi maturizat, v-aţi căsătorit, aţi avut copii, şi aţi pornit-o pe drumul vostru, în călătorii incredibile. Chiar şi atunci când au venit momente grele şi v-aţi simţit frustraţi, nu aţi lăsat niciodată Washingtonul pentru a pleca la mai bine. Singurul lucru care mă face mai mândru decât pentru tot binele pe care l-am făcut este gândul la toate lucrurile remarcabile pe care le-aţi dobândit aici.

Şi adresându-mă vouă celor care sunteţi în altă parte — fiecărui organizator care s-a mutat într-un oraş necunoscut şi fiecărei familii cu suflet bun care i-a primit, fiecărui voluntar care a bătut pe la uşi, fiecărei persoane tinere care a votat pentru prima oară, fiecărui american care a trăit şi a pus umărul la schimbare — voi sunteţi cei mai buni suporteri şi organizatori pe care oricine ar putea spera să-i aibă, şi vă voi fi veşnic recunoscător. Pentru că da, voi aţi schimbat lumea.

De aceea părăsesc această estradă în seara asta chiar mai optimist în privinţa acestei ţări decât am fost atunci când am început. Fiindcă ştiu că munca noastră nu numai că i-a ajutat pe mulţi americani; dar i-a stimulat pe mulţi americani — mai ales pe mulţi dintre tinerii excepţionali — să creadă că aveţi discernământ; că puteţi încerca să aveţi succes cu carul. Această generaţie care vine — generoasă, altruistă, creatoare, patriotică — v-am întâlnit în fiecare colţ al ţării.

Voi credeţi într-o Americă cinstită, dreaptă şi primitoare; ştiţi că schimbarea constantă a fost semnul distinctiv al Americii, ceva de care să nu te temi ci să adopţi, şi sunteţi gata să duceţi înainte această lucrare durabilă a democraţiei. Veţi fi în curând mai numeroşi decât oricare dintre noi, iar eu cred, în consecinţă, că viitorul este în mâini bune.

Dragi concetăţeni americani, a fost onoarea vieţii mele să fiu în slujba voastră. Nu mă voi opri; de fapt voi fi împreună cu voi, ca cetăţean, pentru tot restul zilelor mele. Acum însă, fie că sunteţi tineri sau cu inima tânără, am o ultimă rugăminte la voi în calitate de preşedinte al vostru — acelaşi lucru pe care vi l-am cerut când mi-aţi dat o şansă în urmă cu opt ani.

Vă cer să credeţi. Nu în puterea mea de a aduce schimbarea — ci în a voastră.

Vă cer să vă ataşaţi strâns de credinţa înscrisă în documentele noastre fundamentale; de acea idee spusă în şoaptă de sclavi şi de aboliţionişti; de acel spirit cântat de către imigranţi şi fermieri şi de către cei care au manifestat pentru justiţie; acel crez reafirmat de cei care au înfipt steaguri pe câmpurile de luptă din străinătate şi în solul Lunii; un crez în inima fiecărui american a cărui poveste este încă nescrisă:

Da, putem.

Da, am reuşit.

Da, putem.

Mulţumesc. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Şi fie ca Dumnezeu să binecuvânteze în continuare Statele Unite ale Americii.

[Trad.: Paul Tumanian]

Surse: http://www.telegraph.co.uk/news/2017/01/11/barack-obamas-farewell-speech-full/
https://www.whitehouse.gov/farewell

Pile în sistemul medical românesc

Pile, aroganţă şi dispreţ!

Se vorbeşte în aceste zile, insistent, de nereguli în domeniul transplanturilor de organe, în particular de absenţa unei liste de priorităţi pentru transplantul renal. Iată ce transmite postul de televiziune Digi 24.

lucan-regina-suedieiReporterul întreabă: Sunt suspiciuni de-a lungul vremii, inclusiv pentru Alexandru Arşinel sau Victor Socaciu?
Profesorul Mihai Lucan, şeful Secţiei de Transplant din cadrul Institutului Clinic de Urologie și Transplant Renal Cluj, răspunde: Păi da’ sunt suspiciuni că regina Suediei are amant un negru. Poţi să te iei după toate suspiciunile?

Replica doctorului Lucan mi se pare o probă de nesimţire. Dar hihăiala indecentă a doctorului Irinel Popescu, aflat alături, pe mine unul mă umileşte. Apropo, acesta din urmă tocmai a fost chemat la DNA pentru suspiciuni de abuz în serviciu… Suspiciuni? Păi doctorul Popescu ar putea da şi acolo replica colegului său Lucan, cea cu regina Suediei.

Unii poate vor spune: Bun, dar aceşti oameni sunt somităţi medicale. Eu aş spune mai degrabă: Poate că sunt (până la proba contrară), da, dar somităţi grevate de suspiciuni morale şi/sau penale. Chiar şi de condamnări. Şi-l închipuie cineva pe doctorul Christian Barnard condamnat pentru favorizarea infractorului sau pentru alte matrapazlâcuri, aşa cum a fost Şerban Brădişteanu, realizatorul primului transplant de inimă din România?

Creativitatea în puşcării

O propunere

Există la noi în ţară o practică — controversată, e drept — a reducerii pedepselor pentru cei care scriu în detenţie opere ştiinţifice.

Ştiinţifice? Da’ de ce numai ştiinţifice? Eu propun ca pedepsele să fie reduse şi pentru opere de proză şi de poezie. Pentru cele ştiinţifice apar de fiecare dată dubii cu privire la numărul de zile cu care să se reducă pedeapsa. Să fie 30 de zile reduse pentru fiecare operă scrisă, cum este acum? Să fie 20 de zile indiferent de numărul operelor, cum propune Raluca Prună, ministra justiţiei? Să fie 20 de zile pentru fiecare operă scrisă, cum propune Comisia juridică a Senatului?

Dar dubii există şi legat de valoarea operelor. Pe bună dreptate, nu? Cine le confirmă valoarea? Există vreo personalitate în ţara asta să le confirme valoarea? Una singură. Puteţi să-mi spuneţi?

Pe când în privinţa operelor de proză şi de poezie n-ar exista niciun dubiu…

Parcă îi şi văd pe unii sărind în sus: Cum, niciun dubiu? Tocmai acolo unde confuzia e la ea acasă? Unde unii spun: Genial! — iar alţii, pentru aceeaşi operă: O mizerie!…

Păi, da. Aşa s-ar întâmpla, într-adevăr. Dar eu pun o condiţie: să fie atestate de Nicolae Manolescu. Tot spunea marele critic: „Dacă nu ştim noi de ele, nu există!” [V-aţi prins: era vorba de operele care circulă haihui, neautorizat, în spaţiul publicistic, în speţă pe Internet.]

„Noi”? Mă rog, pe vremea când a zis-o marele critic, mai existau pe-acolo [v-aţi prins: era vorba de redacţia „României literare”, Polul Nord al Performanţei literare] şi un Gabriel Dimisianu, mai exista şi un Alex Ştefănescu. Acum Ştefănescu a ieşit din gaşcă, supărat, Dimisianu, deh, mai bătrâior…

Rămâne cum am zis: Manolescu şi-atât. Să vadă Manolescu operele, şi putem dormi liniştiţi. Dacă Manolescu zice Da, eu unul sunt de părere că pedeapsa se poate reduce şi cu 100 la sută.

La înscăunarea lui Donald Trump

Unde a greşit Hillary Clinton?

Candidata democraţilor, Hillary Clinton, a comis o greşeală fundamentală, de neiertat: a dat România ca exemplu negativ, de stat care a interzis avorturile! Or, electoratul american, care ştie de existenţa Axei Bucureşti–Londra–Washington și este devotat acesteia trump și suflet, nu putea accepta aşa ceva!
Așa că l-a votat pe republicanul Donald Trump, al 45-lea președinte al Statelor Unite ale Americii!

donald-trump-presedinte

TRĂIASCĂ ÎN VECI
MINUNATUL POPOR AMERICAN,
ÎN FRUNTE CU CONDUCĂTORUL SĂU,
PREŞEDINTELE DONALD TRUMP!

Kövesi, „Steaua Polară” şi dosarul Revoluţiei

Laura Codruța Kövesi văd că a primit „Steaua Polară” a Suediei, pentru „lupta susţinută şi curajoasă împotriva corupţiei din România (…)”, cu participarea la ceremonia de decernare a ambasadorului Americii.

Foarte frumos. Doar că rămâne în urmă dosarul Revoluţiei, care procuroarea-şefă a DNA a dispus acum nu prea mulţi ani să fie închis. Deci se poate spune: procuroarea-şefă a DNA a închis dosarul Revoluţiei, dar în schimb a deschis şi rezolvat foarte multe dosare de înaltă corupţie. Da, dar la fel de bine se poate spune şi: procuroarea-şefă a rezolvat o mulţime de dosare de corupţie, dar a închis dosarul Revoluţiei.

O adevărată mare dilemă. Pentru ambasadorul Americii corupţia este desigur o problemă de actualitate, de importanţă capitală. Pentru prosperitatea Americii și a oamenilor de afaceri americani! Că doar se știe: americanii sunt oameni pragmatici! Pentru noi însă, nu că prosperitatea n-ar conta, dar trecutul contează, la rândul lui, enorm! Ba contează — indirect — chiar şi pentru prosperitatea actuală.

E drept că şi la noi sunt foarte mulţi „pragmatici”, cărora închiderea dosarului Revoluţiei le-ar fi prins al naibii de bine.

Rămânem deci cu ochii pe… „Steaua Polară”.

Cât de populară vrea să fie Mişcarea Populară?

Traian Băsescu şi-a pus mari speranţe în partidul său de suflet, Partidul Mişcarea Populară, şi şi-a propus să atragă în scurt timp circa 30 la sută din voturile electoratului. Un obiectiv ambiţios, pe măsura ctitorului. Cine ar urma să fie simpatizanţii noului partid? Desigur, cei nemulţumiţi de politica tradiţională. Drept care, Băsescu a lansat sloganul: un alt fel de politică şi mai ales oameni politici noi.

Bun, oameni politici noi, să admitem că s-ar mai găsi. Care să ofere, ce? Oferta electorală propriu-zisă nu poate fi fundamental diferită de cea „clasică”, pe care partidele existente se grăbesc să o împartă cu generozitate (că doar vorbele nu costă): locuri de muncă, reformă în educaţie, reforma sistemului medical, creşterea salariului minim garantat, autostrăzi, combaterea corupţiei etc. etc.

Rămâne deci că noutatea PMP-ului stă în calitatea membrilor de partid, 85 la sută care n-au mai făcut în viaţa lor politică, după cum afirmă întemeietorul partidului. Asta ce înseamnă? De bună seamă, o anumită ţinută a politicianului de tip nou, PMP-ist. Manierat, popular în relaţiile cu oamenii (că doar face parte dintr-un partid popular), onest şi modest, lipsit de aroganţă, parolist, dedicat în tot ce face — mă rog, toate calităţile din lume.

Chestiunea este că pentru ţinuta sa, politicianul de tip nou, PMP-ist, va fi apreciat atât cât va fi. Adică o bucată de vreme. Şi în măsura în care va fi vizibil. Şi nu va prea fi, atâta vreme cât se va limita la ţinută, fără a îndreptăţi aşteptările „clasice”, adică: locuri de muncă, reformă în educaţie, reforma sistemului medical, creşterea salariului minim garantat, autostrăzi, combaterea corupţiei etc. etc. Plus, desigur, respectul pentru cele sfinte. Că doar trăim, nu-i aşa? într-o ţară ortodoxă (circa 85% ortodocşi — ca să vezi ce coincidenţă!). Aleşii PMP-ului vor trebui să dea satisfacţie acestei majorităţi zdrobitoare. Drept care votează, iată, în Consiliul General al Municipiului Bucureşti, alături de consilierii puterii, o sumă importantă, 15 milioane de lei, care să fie alocată Catedralei Mântuirii Neamului.

De altfel, Traian Băsescu a dat semnalul relaxării şi în privinţa proporţiei de politicieni din PMP necontaminaţi de vechea politică, admiţând că este nevoie de mai multă vizibilitate în rândurile electoratului, ceea ce cei 85% noi nu pot să ofere. Şi tot Traian Băsescu iată că a devenit un obişnuit al postului de televiziune România TV, „televiziunea lui Ghiţă”, cea atât de blamată de el însuşi nu mai departe decât cu un an înainte. Mulţi consideră noua opţiune a lui Traian Băsescu un compromis inacceptabil. Din punctul lui de vedere însă este cât se poate de acceptabil. Băsescu nu-şi poate constitui electoratul pentru PMP-ul atât de drag lui dacă şi-l selectează doar dintre băsişti. Care oricum l-ar vota, pe el şi PMP-ul. Problema este cum să-şi atragă votanţi din adversarii tradiţionali, cei ce urmăresc televiziunile detestate, România TV şi Antena 3. Păi, foarte simplu: acceptând invitaţiile venite din partea lui Ciutacu şi a colegilor săi. Nu mă îndoiesc că în anumite condiţii ar accepta să apară şi la „televiziunea infractorului Voiculescu”, din acelaşi motiv. N-o face însă deocamdată ca să dea un semnal clar: chiar atât de jos nu mă pot coborî; oamenii „mei” trebuie să vadă că am totuşi demnitate.

Aşa că încetul cu încetul, PMP-ul se „popularizează”, încercând să se încadreze în tiparele „clasice” ale politicii — şi n-aş zice neapărat dâmboviţene, fiindcă trăsăturile generale seamănă în linii mari pe toate meridianele. În definitiv, tipurile de politică, liberalismul şi populismul social-democrat, cam acoperă întreaga gamă de opţiuni politice ce se pot imagina. Nu degeaba au americanii doar două partide mari şi late, care alternează la putere de atâta amar de ani. Ba chiar acoperă cu vârf şi îndesat spectrul tuturor opţiunilor politice încât se face loc chiar şi pentru extremismul lui Donald Trump.

Cât va mai dura PMP-ul lui Băsescu? Probabil nu prea mult. Va „agăţa”, poate, câteva procente (nici vorbă de 30%, cât speră, sau afirmă că speră, fondatorul!). Dar mă tem că riscă să-i piardă pe băsiştii înşişi. Care vor începe să se întrebe dacă Mişcarea Populară s-a născut dintr-o nevoie reală de înnoire, sau este cumva un gadget inventat de fostul preşedinte pentru a mai putea rămâne un timp în politică.

Un ceas încremenit la ora şapte, sau Turcescu fără tic-tac

Un ceas arătând ora şapte, când Robert Turcescu urma să se prezinte la Primăria Bucureştiului, în dimineaţa de 6 iunie, în chip de primar-general, şi să-i dea afară pe toţi şpăgarii…

I-a plăcut lui imaginea cu ceasul, ce poți să-i faci?…

Dar ceasul a încremenit la ora şapte dimineaţă, Turcescu Tic-Tacpăianjenii, în timp, vor ţese pânze peste cadran, ca în odaia unde totul a încremenit la ora şi minutul când miss Havisham a lui Dickens — vă amintiți, din Marile speranțe — a fost părăsită de mire în noaptea nunţii. Căci cel ce ne arată, triumfalist, ceasul nu se prezintă în faţa electoratului, nici cu capul sus, nici cu capul plecat, să explice cum de i-a fugit Primăria părăsindu-l în noaptea alegerilor. (Și nici mirele n-a mai ieșit pe sticlă!)

Un ceas care arată că politica este pentru cei lucizi şi că nu-i de-ajuns să fii cinstit pentru a ajunge un mare politician.

Înapoi la copaia de lemn a jurnalisticii, Robert Turcescu!

Nu vă onorează, doamnă Nora Iuga

Textul de mai jos, apărut acum câţiva ani în Observator cultural, nu vă onorează, doamnă Nora Iuga.

„Sire, Poate că dacă nu-i vedeam faţa schimonosită de ură, gestul mîrlănesc al mîinii care arăta cu degetul şi ochii asimetrici de om «însemnat», dacă nu-i auzeam hohotul de rîs batjocoritor, semănînd cu gîlgîitul spurcat al apelor reziduale curgînd dintr-o ţeavă de canalizare, nu m-aş fi trezit…” ş.a.m.d.

E-adevărat, pentru Observator cultural s-a potrivit mănuşă. Şi încă şi mai bine ar fi mers la Antena 3. Apropo, nu v-au invitat încă la Antena 3, doamnă Nora Iuga?

Dumneavoastră sunteţi o mare scriitoare, doamnă Iuga… Păcat! Un atac atât de grobian, la persoană — „ochi asimetrici”, „hohot de rîs batjocoritor, semănînd cu gîlgîitul spurcat al apelor reziduale curgînd dintr-o ţeavă de canalizare”!…

Dumneavoastră vi-l puteţi închipui pe un Thomas Mann sau pe un Hermann Hesse dedându-se la asemenea mojicii împotriva oricărui personaj detestat de vreunul din ei?

Delectându-mă cu proza dumneavoastră, nu credeam să ajung vreodată să vă văd atât de orbită de ură. Tocmai îmi propusesem să aflu amănunte despre dumneavoastră pe Internet, după ce remarcasem că vă bucuraţi de mult mai puţină atenţie decât meritaţi din partea găştilor literare din ţară. Şi când colo, peste ce dau!…

În definitiv, ce a spus Traian Băsescu despre regele Mihai? Din câte în amintesc, doar atât: că, în locul lui, n-ar fi abdicat, lăsând ţara pe mâna comuniştilor. Fără injurii, fără sarcasm, fără vreun atac la persoană. Fără să vreţi, aţi alimentat cu greutatea numelui dumneavoastră jocul murdar al clicii securistului Voiculescu şi al „parlamentarilor ruşinii” din primăvara–vara lui 2012. Iar dacă aţi făcut-o voit, cu atât mai ruşinos.

Încă o dată: mare păcat! Dragostea dumneavoastră pentru familia regală nu vă scuză.

Completare (31.12.2015). Iată, de altfel, şi părerea fostului rege Carol al II-lea despre abdicarea fiului său Mihai.
Carol II despre abdicarea lui Mihai