Category Archives: Secu & Co

Securişti şi afacerişti

Pe la începutul anilor ’90, vrând să dea o replică celor care nu încetau să-i atace în mass-media pe securişti, foşti sau actuali, observând cum rând pe rând acaparează, în noul regim, poziţiile cheie, Ion Iliescu s-a simţit obligat să explice — citez din memorie: De ce vă agitaţi atâta? Pe piaţa liberă, în mediul de afaceri, foştii securişti se simt ca peştele în apă!… Mărturisesc că a fost una din foarte puţinele ocazii când i-am dat, în sinea mea, dreptate bătrânului comunist.

Păi n-avea el dreptate? Există într-adevăr asemănări izbitoare între cei ce au optat, în trecut, pentru „meseria” de securist, şi cei ce, la vremuri noi, au ales să intre in afaceri. Şi unii, şi ceilalţi, au două trăsături distinctive fundamentale: 1. setea de bani, şi 2. setea de putere. Mai sunt, fără îndoială, şi alte condiţii care trebuie îndeplinite. De exemplu, un om de afaceri trebuie să mai fie şi inventiv, inteligent şi să accepte riscul. La fel, securistul, pe lângă cele două condiţii de mai sus, este/era musai să mai fie şi cinic şi lipsit de scrupule; şi să-l doară în cot de toţi ceilalţi. La drept vorbind, nici omului de afaceri nu-i strică un pic de cinism şi de lipsă de scrupule; şi să-l doară un pic în cot de toţi. Dar hai să admitem că se poate descurca şi fără. La fel, securistul era, într-un fel, nevoit să-şi asume unele riscuri. Întâi şi-ntâi să primească în plină figură, fără crâcneală, flegma şefului ierarhic superior; căci astea erau în Securitate (la fel şi în armată, la fel şi în miliţie), raporturile superior–subordonat. Şi să primească în plină figură oprobriul (interiorizat!) al celor care, în plină mizerie a regimului comunist, încă mai considerau că a fi securist înseamnă o degradare inacceptabilă.

De-aia ziceam că bătrânul comunist avea perfectă dreptate să bage cele două categorii în aceeaşi oală. Se aseamănă al naibii de bine între ele.

Unii spun că viaţa e prea frumoasă ca să ţi-o pierzi făcând bani. Dar cine spune asta? Cei ce n-au reuşit nimic în viaţă — doar au citit, au scris, au mai născocit câte ceva, mă rog, vreo teorie, ceva, au compus muzică, au mâzgălit tablouri, au maimuţărit personaje pe scenă sau pe ecran, i-au învăţat pe alţii, inclusiv economie şi cum să facă bani, şi cam atât. Alţii s-au zbătut pentru drepturi. Pentru drepturile omului, cică. Care om? Drepturile fraierului! Ale celui care nu-i în stare să lupte pentru el însuşi, să-şi impună voinţa, puterea, gradul de securist.

În treacăt fie zis, în categoria oamenilor de afaceri i-aş include şi pe popi. Iar celor care ar dori să mă urecheze pentru asta le-aş pune o singură întrebare: ştiţi cu câţi bani se cumpără un post de preot paroh? De fapt, ca s-o spun pe-a dreaptă, aş mai pune încă una: ştiţi cât încasează un popă la o înmormântare? Dar la o nuntă? Dar la un botez? Bani mulţi, fraţilor, chitanţe — ioc, impozit — ioc, risc: zero. Iată deci că nu totdeauna afacerile se lasă cu acceptare de risc… Asta explică de ce pe listele de colaboratori — şi, probabil, şi pe ştatele de plată — ale Securităţii figura o parte consistentă din preoţimea ortodoxă română.

I-aş include la capitolul afaceri şi pe politicieni. Căci ce a ajuns politica, dacă nu tot o afacere? La fel ca şi preoţia, tot cu risc zero. Participare, agora? Amintiri din Antichitate. În rest, cinism, obraz gros, aroganţă cât încape. Uitaţi-vă, numai, la Iordaşerbalicea!

Aşa că, ce pot să spun? Da, mare dreptate a avut bătrânul comunist la începutul anilor ’90.

Reclame

Stareţii „răzvrătiţi” de la Putna

Îmi amintesc de ultimul circuit turistic al României pe care l-am făcut în vechiul regim, care includea şi faimosul tur al mânăstirilor din nordul Moldovei. Era chiar în vara lui ’89 şi se comemora un secol de la moartea lui Eminescu. (Apropo, la un restaurant — din Vatra Dornei, cred —, ni s-a servit parizer pané!) Îmi amintesc de cuvântarea înflăcărată pe care ne-a ţinut-o stareţul mânăstirii Putna, cu voce fermă şi răsunătoare, în faţa criptei cu rămăşiţele pământeşti ale lui Ştefan cel Mare. „Azi sunt două ţări — spunea! Una dincoace de Prut, şi una dincolo. Sub sceptrul lui Ştefan era o singură ţară! Clopotul mânăstirii se auzea şi dincolo de apa Prutului, chemându-i pe români să stea cu toţii zid în faţa duşmanilor neamului!” Şi câte şi mai câte. Grupul nostru de turişti asculta cu capul între umeri, aruncând priviri neliniştite în dreapta şi-n stânga, înfiorându-se la auzul cutezătoarelor cuvinte ale neînfricatului şi răzvrătitului stareţ de la Putna. Ba chiar, lângă mine, o pereche de tineri simpatici, un el şi o ea, şi-au aruncat unul altuia o privire grăitoare, iar el i-a şoptit iubitei la ureche, precipitat şi mucalit, de-ajuns de tare totuşi ca să audă şi cei din jur: Hai să plecăm!… Ce om curajos! şi-or fi zis toţi cei ce îl ascultau — şi eu odată cu ei.

Astăzi, stareţul mânăstirii Putna, alt „răzvrătit”, îşi înalţă glasul mânios împotriva „maimuţărelii europene” şi a amestecului ambasadelor în „treburili interne” ale statului român. Şi câte altele asemenea, din repertoriul iniţiatorilor referendumului pentru familia tradiţională.

Era curajos stareţul din ’89 — curajos cu trese pe umăr sub rasa monahală, probabil sub autoritatea şi directa îndrumare a departamentului patriotic ani-KGB al Securităţii. La fel şi cel de astăzi, din 2018. Doar că între timp Securitatea s-a privatizat şi tocmai dă ultima bătălie pentru privatizarea Justiţiei.

Atenţie la jocul Gabrielei Firea!

La început „şefă” a disidenţei din PSD — a aşa-zisului puci —, apoi părăsită rând pe rând de „pucişti”, din ce în ce mai singură. Apoi, mai recent, singură de tot. Singură împotriva Căpcăunului, vai, săraca de ea! Cât pe ce să ne dea lacrimile!

M-am uitat la recentul sondaj CURS şi, dacă-i adevărat (personal, am dubii), m-am îngrozit: preferinţă de vot pentru PSD de 38% pentru europarlamentare, în Bucureşti! Măi, să fie! Chiar aşa? PNL la abia 15 procente, gâfâind în urmă, pe locul doi, la egalitate cu ALDE? Şi USR la abia 8 procente, după „Pro România” lui Ponta? Incredibil!

Dar dacă-i totuşi adevărat, înseamnă că strategia PSD-ului începe să dea roade. Simpatia pentru madam Firea a crescut vertiginos în ultimele câteva săptămâni. A fost preferată de bucureşteni în proporţie de 43% în alegerile locale din 2016. Totuşi pentru următoarele prezidenţiale era riscant să se afişeze drept candidată. Nu de alta, dar nu se bucura de simpatie în restul ţării. Nici Dragnea nu se bucura de simpatie, iar în ultimul timp a ajuns la cote catastrofale în urma lanţului de scandaluri legate de afacerile sale dubioase şi de asaltul PSD-ului împotriva justiţiei. Primăriţa Bucureştiului s-a dovedit a fi o catastrofă pentru Capitala României. Şi atunci, ce s-or fi gândit ei? Ca gospodar al Bucureştiului, zero. Dar opozantă a lui Dragnea! Vorba aia, duşmanii duşmanilor mei sunt prietenii mei! Ce pierde madam Firea ca administrator, câştigă politic. PSD pierde şi el teren, odată cu Dragnea. Vertiginos! Da, dar Firea e din ce în ce mai puţin PSD. Luni 19 noiembrie, probabil că nu va mai fi deloc. Exclusă. Cică! Păi nu-i ăsta un motiv de simpatie, chiar şi în ţară, unde până mai ieri era nedorită?

Atenţie mare! După europarlamentare urmează prezidenţialele. Unde se zice că PSD n-a reuşit până acum să-şi găsească niciun candidat. Dar dacă a şi găsit? Amintiţi-vă şmecheria lui Sorin Oprescu la alegerile de la 1 iunie 2008 pentru Primăria Bucureştiului. Sau mai bine zis, şmecheria PSD-ului cu Sorin Oprescu. În aprilie, dom’ Oprescu şi-a dat — cică! — demisia din PSD (unde fusese, ce credeţi? Preşedinte al filialei Bucureşti în 2006!), a candidat independent şi a câştigat Capitala. Nu s-a mai reînscris în PSD. Dar mai era nevoie? A rămas „trup şi suflet” pesedist şi omul lui Iliescu. În măsura în care fiul unui securist de rang înalt poate fi trup şi suflet pentru altceva decât pentru binele şi prosperitatea sa personală.

Ce intenţii are madam Firea? Întrebată dacă va candida la prezidenţialele din 2019, la început a răspuns că nu, nici vorbă. Doar că ultima ei declaraţie a fost: „Se spune că în viaţă niciodată să nu spui niciodată.” Ei? Destul de clar, nu?

Dragnea n-are şcoală de actorie. Se descurcă şi el cum poate, ca amator. Dar madam Firea? Ce mai, are şcoală madam Firea! Şcoala securistă de la Antena 3. Ea însăşi este o „fiică” a Antenei 3 şi a infractorului-securist Dan Voiculescu. Cu resurse să prostească o ţară întreagă. Care judecă cum judecă. Cu ce are şi ea în dotare.

Post-nazism, post-comunism. Similitudini

Multă lume se întreabă cum este posibil ca la aproape trei decenii de la căderea (oficială) a comunismului în Europa de Est, în speţă în România, la manetele puterii să se afle, în bună parte, în continuare, dacă nu structuri, atunci să zicem măcar clanuri (de inspiraţie mafiotă) provenind din nomenclatura vechiului stat centralizat comunist. Eventual, descendenţi. Se deplânge prezenţa — presupusă/dedusă — în instituţiile cheie, mai ales economice, a unor „încrengături” din structurile fostei Securităţi. Se deplânge de asemenea ignorarea celebrului punct 8 al Declaraţiei de la Timişoara, din 1990, care, dacă ar fi fost aplicat, le-ar fi interzis foştilor nomenclaturişti ai Partidului Comunist şi foştilor securişti să ocupe timp de zece ani funcţii publice. În sfârşit, se deplânge inexistenţa în România a unui proces „autentic” al comunismului, similar procesului de la Nürnberg al nazismului. Toate acestea împiedică, se consideră, societatea românească să se purifice după dictatura comuniştilor şi să se angajeze ferm pe drumul european al unei democratizări reale.

Să fie oare o consolare pentru noi faptul că nu suntem singurii din Europa care s-au confruntat cu probleme de acest gen?

În anii ’60 a rulat pe ecranele din România un fel de muzical (vest-)german, în care un cor nevăzut, asemenea corurilor antice, punctează din când în când momentele principale ale acţiunii. Unul din personaje era un fost nazist, convertit după război într-un prosper om de afaceri. (Unde oare am mai auzit povestea asta?) Agresiv, mereu în conflict cu noile autorităţi, reuşea de fiecare dată să se ridice cumva deasupra. Până într-o zi când, ieşind dintr-o încăpere după o altercaţie, se îndreaptă furios spre lift ignorând strigătele de avertizare ale unor muncitori care tocmai lucrau la revizia acestuia; şi, deschizând intempestiv uşa, se prăbuşeşte în gol. Iar corul trage concluzia: Din păcate nu avem câte un gol al liftului pentru fiecare fost nazist!… Sigur, nu a fost decât un film artistic. Dar…

Claus von Stauffenberg, atentatorul la viaţa lui Hitler, executat în iulie 1944, încă mai era „trădător de ţară”, la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în ochii unora dintre colegii de şcoală şi dintre profesorii copiilor lui. În timp ce la noi, în România, după aproape trei decenii, Ion Mihai Pacepa continuă să fie pentru mulţi un trădător de ţară; iar alţii îl elogiază pe fostul şef al Securităţii Iulian Vlad, recent decedat.

Să ne mai mirăm de ce situaţia în România este cum este?

Dacă ar fi să comparăm post-comunismul cu post-nazismul, ar trebui să remarcăm că sunt multe elemente care despart cele două epoci/spaţii. Post-nazismul a beneficiat de subvenţiile consistente acordate de Statele Unite pentru refacerea economiei germane (împreună cu a altor state) distruse de război, în cadrul faimosului Plan Marshall. Astfel că prosperitatea generală care a însoţit reinstaurarea democraţiei, a preîntâmpinat în bună măsură neîncrederea în binefacerile acesteia şi apariţia nostalgiei naziste. Apoi, nazismul, din punct de vedere economic, nu a fost atât de catastrofal precum comunismul, lăsând, în ciuda imenselor distrugeri provocate de război, o infrastructură susceptibilă de a se reface rapid. Nu în ultimul rând, nazismul a venit să disloce temporar (pentru nu mai mult de 12 ani!) o mentalitate consolidată timp de secole, a seriozităţii, a onestităţii, a disciplinei şi a lucrului bine făcut.

Şi totuşi…

Rudolf Diels a fost primul şef al Gestapoului lui Hitler. După război a făcut parte din Guvernul Saxoniei Inferioare, apoi a lucrat la Ministerul de Interne din acelaşi land. S-a pensionat în 1953, probabil cu o pensie consistentă (dar poate nu specială!), şi murit în 1957, într-un accident de vânătoare.

Iată ce scrie Jonathan Freedland în The Guardian, într-un articol din 2008, intitulat „Răzbunare”: „Au fost zeci, dacă nu chiar sute, de mii [de oameni vinovaţi pentru regimul nazist, în Germania], și toţi au scăpat de judecată exceptând o mică parte. Iată o statistică stupefiantă. După război, oficialii aliaţilor au identificat 13,2 milioane de oameni numai în Germania de Vest ca fiind susceptibili de a fi arestaţi pe loc, fiind considerați parte a aparatului nazist. Mai puțin de 3,5 milioane din ei au fost luaţi în vizor și, dintre aceştia, 2,5 milioane nu au fost trimişi în judecată. Rămân deci circa un milion de oameni — majoritatea nefiind sancționați decât cu amendă sau cu confiscarea bunurilor jefuite, cu o restricție temporară de angajare sau cu o scurtă interdicție de a ocupa funcții publice. În 1949, la patru ani după război, doar 300 de naziști se aflau în închisoare. Dintr-o listă iniţială de 13 milioane, doar 300 au avut de pătimit ceva mai serios.

De ce n-au fost pedepsiți mai mulți dintre cei vinovați? «Pentru că ar fi fost o treabă interminabilă», spune David Cesarani, profesor de cercetare la Royal Holloway, Universitatea din Londra (…). El citează tentativa britanicilor de a-i condamna pe cei responsabili de crimele de la Belsen [unul din lagărele naziste]. Procesul a durat nouă luni și i-a epuizat pe britanici. «A fost vorba de un singur lagăr, dar fuseseră 70 de lagăre, cu sute de oameni fiecare. Ca să nu mai vorbim de membrii Gestapo-ului și de cei de la Einsatzgruppen [unităţi mobile de intervenţie].» A-i urmări pe toţi cei responsabili de măcelărirea evreilor ar fi însemnat judecarea a mii și mii de oameni — și s-ar fi încheiat cu întemniţarea aproape a întregii populații adulte masculine din Germania. (…)

Lumea voia să meargă mai departe; îndeosebi, americanii erau grăbiţi să includă Germania de Vest într-o nouă alianță împotriva blocului sovietic.”

Nu cumva şi după căderea comunismului „lumea” a vrut să meargă mai departe? Nu ştiu. Doar mă întreb.

Propunere pentru Antena 3: o galerie de momâi şi-o măciucă

Ar fi mult mai simplu decât porcăiala de fiecare zi, mai puţin obositor decât o „plimbare” la ora 5: cu averea lui Felix rămasă după confiscare (sper s-ajungă), comandaţi o galerie de momâi. Ei, nu chiar à la Madame Toussaud, ar fi prea costisitor. Nişte momâi mai simple, de-ajuns să se distingă trăsăturile. Ştiu că vă irită foarte mulţi, dar, pentru economie, aţi putea să vă limitaţi la cei mai ai dracu’. Comandaţi-i cu trăsăturile îngroşate, aşa ca să-i recunoască oricare telespectator al Antenei 3 (cu posibilităţi mai limitate, ca să zic aşa). Comandaţi-i aşa cum îi făceau pe vremuri, în anii ’50, pe alde călăul Tito, cu satârul însângerat şi cu săculeţu’ cu dolari, pe alde Konrad Adenauer, cu trăsături mongoloide, slugă la Unchiu’ Sam, pe alde Eisenhower în chip de general dezmăţat, trăgând cu pistolu’ în porumbelu’ păcii — aveţi modele destule. Comandaţi-i pe: Băsescu pe primul loc, evident (cu trăsături mongoloide, ca să fie clar că toate mizeriile pe care le face se explică prin originea lui calmucă), apoi pe Laura Codruţa Kövesi, Daniel Morar, mai nou şi Camelia Bogdan, nu uitaţi de Horia Roman Patapievici şi de Pleşu (care „minte ca un porc!”), apoi colonelu’ Turcescu şi aghiotanţii lui, Emil Boc — ce mai! Îi ştiţi voi mai bine.

Andronescu antena 3_2

Aşezaţi momâile pe-un rând în studio, aşa, la vedere, într-o parte, puneţi la dispoziţie şi-o măciucă, şi îndemnaţi-i pe toţi ciuvicii care se perindă prin studioul vostru să le altoiască cu sete. Încurajaţi şi scuipatul şi să vedeţi ce-o să vă mai răcoriţi. Şi odată cu voi o să se răcorească şi telespectatorii voştri (cu posibilităţi limitate, ca să zic aşa). Menajaţi persoanele venite din partea Puterii în studio, alte Ecaterina Andronescu, Andronescu antena 3Mădălin Voicu, Ghişe sau Firea; sau spiritu’ lu’ Ponta Victor; şi cine-o mai fi. Vreau să spun că nu-i neapărat ca toţi ăştia să scuipe şi să dea cu măciuca, în rând cu ceilalţi ciuvici. Nu de alta, dar ar da rău pe la cancelariile europene. Simpla lor prezenţă în studio e o măciucă şi-un scuipat.

„Dosarul de Securitate al unui ambasador: Coen Stork” — Note de lectură

De când dosarele Securităţii au devenit accesibile publicului mi s-a întărit tot mai mult convingerea că Securitatea din România, cel puţin departamentele care se ocupau de persoanele private din ţară, a fost o maşinărie hipertrofiată care a produs „pe stoc”. Coen Stork dosar de securitateAni şi ani în şir. „Marfă” de care nimeni în afara ei însăşi n-avea nevoie — note, rapoarte, tehnică operativă, filaje, percheziţii, dosare — toate având drept principal ţel să-şi justifice existenţa în ochii mai-marilor zilei. Cu privilegii peste privilegii, cu drept nelimitat la aroganţă, cu risc zero, cu salarii uriaşe în comparaţie cu restul salariaţilor care chiar produceau. Sigur, nu mă refer aici la anii de teroare începând de la momentul înfiinţării Securităţii şi până la acela când România, pentru a supravieţui în comunitatea internaţională, a fost nevoită să se deschidă (şi să facă concesii, limitând puterea Securităţii) pentru a beneficia de know-how şi de tehnologie din Occident. O demonstrează din plin o mare parte din documentele reproduse în Dosarul de securitate al unui ambasador: Coen Stork, ed. Humanitas, 2013.

Cotidianul subversiv
Numeroasele reproduceri de documente de pe tot cuprinsul volumului, filajul persoanelor indezirabile pentru regim şi îndeosebi al „obiectivului” „STAN”, cum era codificat numele ambasadorului olandez în România, nu dezvăluiau, practic, nimic subversiv. Doar fapte cotidiene, mai mult sau mai puţin mărunte, ale unui om care înţelegea să acţioneze responsabil şi să încerce să-i sprijine pe cetăţenii români, pe aceia dintre ei care aleseseră să se prevaleze de prevederile privitoare la drepturile omului din Actul final de la Helsinki, din 1975, la care şi România aderase, şi să protesteze împotriva abuzurilor puterii. Dar ambasadorul ştia totodată să se bucure de viaţă, chiar şi în bezna care coborâse peste România sfârşitului anilor 80 ai secolului XX. Iată un exemplu între atâtea altele:

„[L]a ora 17.50 [«STAN» împreună cu soţia] au ieşit [din oficiul P.T.T.R. nr. 63], au mers pe Calea Dorobanţilor şi s-au oprit în piaţa de flori, unde «STAN» i-a cumpărat soţiei un buchet mare de flori”? (p. 400)

Sau:
„[Obiectivul, adică ambasadorul!] a cumpărat roşii [pe şos. Bucureşti–Ploieşti], apoi au plecat oprind din nou în dreptul bisericii [din comuna Baloteşti], obiectivul a intrat în curtea bisericii, apoi a privit picturile de la intrare (biserica era închisă) după care a privit [!] spre cimitir.” (p. 116)

Raportul filajului capătă la un moment dat accente de comedie romantică:
„La ora 2.00 [noaptea!] din ziua de 28.07.1988 «STAN» a ieşit de la adresă împreună cu soţia şi câinele, au continuat pe strada Paris, Piaţa Quitto, str. Praga, str. Atena şi la ora 2.15 au intrat în casă. Pe acest traseu cei doi s-au alergat, obiectivul a luat-o în braţe pe soţie şi a învârtit-o, apoi, ca şi când s-ar fi supărat, a luat-o înainte grăbit, soţia luând câinele în braţe şi urmărind să-l prindă, se jucau copilăreşte traversând de pe un trotuar pe altul sau mergând ştrengăreşte pe mijlocul străzii.” (p. 144)

Nu-i păcat? În „organul” care a întocmit un asemenea raport s-a irosit fără doar şi poate un poet. Căci după căderea regimului comunist, cel mai probabil este să fi devenit — nu-i aşa? — om de afaceri. Păcat, mare păcat!

Augustin Buzura e OK
Într-o notă provenită de la o informatoare — în regim cum altfel dacă nu strict secret? — se relatează despre o discuţie pe care ambasadorul Stork a avut-o cu scriitorul Augustin Buzura pe marginea unui recent incident diplomatic româno–maghiar. Incidentul este descris într-o notă de subsol de la pag. 191:

„În 14 noiembrie 1988, pe capota maşinii sale [a lui Györfi Köroly, şeful reprezentanţei comerciale a Ungariei la Bucureşti] a fost aşezat, întâmplător, un teanc de manifeste împotriva regimului Ceauşescu, astfel încât, la plecare, acestea să se împrăştie pe stradă. Autorităţile au interpretat incidentul ca pe un gest provocator, l-au arestat pe Györfi Köroly şi, pe 19 noiembrie 1988, l-au declarat persona non grata, cerându-i să părăsească România în termen de trei zile.”

Iar referirea la participarea la conversaţie a lui A. Buzura este următoarea:
„(…) Buzura [a] căutat să-i demonstreze [ambasadorului Stork] că nu are dreptate [să creadă că partea maghiară are dreptate atunci când afirmă că dacă vinovăţia diplomatului maghiar ar fi fost evidentă, partea română n-ar fi întârziat cu 5 zile dezvăluirea în presă a incidentului], că românii, din raţiuni de bun-simţ, nu au dat publicităţii cazul, fiind vorba de relaţii între două ţări socialiste vecine, că adevărul aparţine autorităţilor române întru totul.” (p. 197)

Sunt câteva referiri la A. Buzura în tot volumul, în care se aminteşte de (sau se comentează) câteva întâlniri ale acestuia cu ambasadorul olandez, sau de un interviu „neautorizat” dat unui ziarist străin. Scriitorul clujean este însă absolvit, în toate rapoartele, de orice „vinovăţie”, negăsindu-i-se vreo opinie sau vreo acţiune „necorespunzătoare”. Se vede treaba că nu orice întâlnire a unui cetăţean român, fie ea şi „neautorizată”, era neapărat condamnabilă din punctul de vedere al Securităţii. În ultimă instanţă totul depindea de ce spuneai şi cum te purtai. Opiniile şi purtarea lui Buzura în dialog cu străinii cu care s-a întâlnit au fost la fel ca şi cărţile sale, care au făcut atâta vâlvă în epocă: subversive în aparenţă, în timp ce în substanţă… adevărul a aparţinut „autorităţilor române întru totul.”

Securitate balcanică
În legătură cu recepţia organizată la ambasadă cu ocazia Zilei Naţionale a Olandei, 28 aprilie 1989, în raportul unui căpitan de Securitate (nedezvăluit), participant la festivitate, se spune:

„(…) De sesizat mai este faptul că în spaţiul restrâns al ambasadei, în mod evident au fost invitate sute de persoane, ceea ce a dus în mod intenţionat la o aglomeraţie studiată, unde erau condiţii de contacte între diverse persoane care nu puteau fi controlate informativ.”

La care cineva de la Securitate, un şef, a notat pe margine: „HA! HA!” (p. 371) Balcanismul, unde totul este derizoriu (deci comic) nu se dezminte nici chiar în spaţiul rezervat poliţiei politice.

Nimic anormal: fost conferenţiar, în prezent muncitor necalificat
La 14 iunie 1989 Academiei R.S.R. i-a fost înmânată o scrisoare din partea preşedintelui Academiei Regale Olandeze, în care se cerea urgentarea rezolvării cererii de plecare definitivă în S.U.A., depusă de „omul de ştiinţă român” Preda Gheorghe de la Institutul pentru Conservarea Energiei şi Politică Energetică. Preşedintele Academiei R.S.R., Radu Voinea, răspunde că „nu cunoaşte despre existenţa respectivului institut”. Cât despre Preda Gheorghe, se afirmă:

„Din verificările noastre a rezultat că Preda Gheorghe, de 59 de ani, fost conferenţiar la Academia de Studii Economice din Bucureşti, în prezent muncitor necalificat, exclus din partid, a depus la 8 februarie 1988 cerere de plecare definitivă în S.U.A.”

Mă îndoiesc că preşedintele Academiei Regale a Olandei era interesat de excluderea din partid a cetăţeanului Preda Gheorghe. În schimb, e foarte probabil să fi ridicat din sprâncene a mirare aflând că fostul conferenţiar este în prezent muncitor necalificat. „Organele” din R.S.R. ajunseseră să nu se mai sinchisească de dezvăluirea propriilor acţiuni de reprimare. (p. 388)

Actualizare, iulie 2015. Buzura, mereu pe lângă cine trebuie:
Buzura mereu pe langa cine trebuie_chenar

Semnături pentru miting

Două doamne profesoare călătoresc cu autobuzul spre locul de întâlnire în vederea protestului programat vineri 20 ianuarie 2012 în faţa Ministerului Educaţiei. Stau de vorbă între ele. De la Ministerul Educaţiei urmează să se deplaseze în Piaţa Universităţii pentru a se alătura celuilalt protest. Au însă o îngrijorare. Se întreabă unde vor găsi lista pe care să-şi pună semnătura.

Am şi eu o nedumerire: pentru ce trebuie să semneze?

Ce oferă Felix: consultaţii juridice, o masă pe săptămână şi o doctrină, toate gratuit…

…Dar numai la pachet!

Doamna X află că la o anumită adresă de pe bulevardul Timişoara, Partidul Conservator oferă tuturor doritorilor consultaţii juridice gratuite. Destul de neîncrezătoare, se înfiinţează la adresa respectivă şi se interesează dacă consultaţiile sunt cu adevărat gratuite. I se dau toate asigurările că într-adevăr aşa este. Doamna X îşi ia inima în dinţi, intră în biroul avocatului Partidului Conservator, primeşte consultaţia de care avea nevoie, după care vine oferta: Veţi primi şi alte consultaţii juridice, dacă doriţi, şi, în plus, câte o masă pe săptămână, la un restaurant, toate gratuit… cu o condiţie: să vă înscrieţi în Partidul Conservator…
…şi să strigaţi Jos Băsescu!… Nu, asta nu i-a spus-o avocatul PC doamnei X. Adaug asta de la mine, după o logică elementară: altă doctrină Partidul Conservator nu are. Cum nu are, de altfel, nici Partidul Naţional Liberal.
Altfel spus, nimic mai simplu decât să-ţi însuşeşti „doctrina” Partidului Conservator.

Noi vrem respect! „Noi” vrem rating!

Realitatea TV vrea respect! Cică. Şi drept urmare pune în scenă o „indignare” a boborului privitor, pricinuită de gâlceava de ultimă oră a guvernanţilor. Un grup de oameni sunt aduşi într-o încăpere pusă la dispoziţie de Realitatea lui Vântu şi strigă către obiectivul camerei de luat vederi: Eu vreau respect! Şi eu vreau respect! Şi eu! Şi eu vreau respect!… Din păcate, actorul Victor Rebengiuc, un om de a cărui bună-credinţă n-am niciun motiv să mă îndoiesc, se lasă şi el manipulat. Domnule Rebengiuc, treziţi-vă!

Până şi cuplul (TV, nu fac nicio insinuare cu privire la viaţa privată) Liana Alexandrru–Constantin Drăgan, pe care îi credeam oneşti, oarecum rătăciţi printre cumetri mahalagii în genul lui Cosmin Prelipceanu şi al Laurei Chiriac (căreia stagiul la Radio France Internationale şi Agence France nu pare să-i fi fost de prea mare folos), face „bilanţul” guvernării Boc până la momentul ruperii coaliţiei şi ajunge la concluzia: „9 luni şi 10 zile. Atât a stat la Palatul Victoria Guvernul Boc I şi a condus lupta cu criza economică. 9 luni şi 10 zile în care a produs 800 de şomeri zilnic. 9 luni şi 10 zile în care la fiecare 24 de ore, 280 de oameni au ajuns atât de săraci încât nu şi-au mai putut plăti ratele la bănci. Însă bilanţul guvernului de 9 luni şi 10 zile nu se opreşte aici.” De parcă n-ar şti foarte bine că nu guvernul Boc a provocat dezastrul din ultimele luni ci criza economică mondială…

Deci asta e Realitatea TV. Iar acum vine şi ne aruncă praf în ochi: Noi vrem respect? Care „noi”? Adică Realitatea? Să fim serioşi! Noi, Realitatea, vrem rating! Cu orice preţ. Chiar şi cu preţul dezamăgirii populaţiei. Pe noi, Realitatea TV, ne doare în cot de respect! Noi vrem rating!

Securişti liberi

În primele zile de după schimbarea de regim, prietenul meu Nicolae Romanof, în prezent dus dintre cei vii, s‑a întâlnit în centrul Bucureştiului, cam prin dreptul agenţiei Air France, cu domnul Rapilat (scuze, nu îmi amintesc prenumele), fostul securist al institutului unde lucram pe‑atunci, cu grad, se pare, de colonel, care, stând pe bordură şi urmărind c‑un zâmbet senin o manifestaţie antifesenistă, i‑a spus:

— Ei, acum mă simt şi eu într‑adevăr liber!

Am făcut cu toţii un haz nebun când Nae Romanof ne‑a povestit întâmplarea. Nici prin minte nu ne trecea nouă la ora aceea, când ne ţineam cu mâna de burtă de atâta râs, cât adevăr ieşise din gura domnului securist Rapilat.

Securist şi academician: Emanuel Valeriu şi Răzvan Theodorescu

Cotidianul vine, iată, cu probe de necontestat că fostul jurnalist, fostul sportiv, fostul comentator sportiv, fostul director executiv al Televiziunii Române în timpul Mineriadei din 1990, fostul membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului Emanuel Valeriu a făcut timp de decenii un joc dublu — disident şi informator al Securităţii, „detaşat” la postul de radio Europa Liberă

Mi‑am propus de atâtea ori să nu mai citesc tâmpeniile pe care le inserează diverşi anonimi mai mult sau mai puţin iresponsabili drept „comentarii” la articole publicate, indiferent in care ziar sau la care „forum”. Şi totuşi, când şi când, spre regretul meu, nu mă pot abţine. Iată, în cazul de faţă, unui Sherlock Holmes autohton i se năzare că mâna lui E.V. petrecută, în poză, pe după umărul lui Neculai Constantin Munteanu e trucată! (Într‑adevăr: nu era mâna lui E.V., era mâna Securităţii.) N.C.Munteanu_E.ValeriuAlţii se gratulează reciproc cu obişnuitele epitete de dobitoci, securişti ş.c.l. Unul dintre comentatori în schimb, aminteşte de „tovărăşia”, la cataramă adaug eu, dintre E.V. şi academicianul Răzvan Theodorescu. (Din când în când mai apare în comentariile de care vorbeam şi câte o observaţie de bun-simţ: chestiunea e că raportul câştig vs. pierdere de timp în asemenea lecturi este infim.) Şi într‑adevăr, poate lumea a uitat, dar merită să rememorăm episodul, de altfel în mare parte cunoscut.

La ceva timp după încheierea Mineriadei, actualul academician, pe atunci doar preşedinte al Radioteleviziunii Române, apare pe post şi recunoaşte senin că a ordonat în ziua de 13 iunie 1990 întreruperea emisiei „pentru a contribui la restabilirea ordinei” (citat aproximativ). Asta, după ce anterior, susţinuse în mod repetat, că emisia fusese întreruptă în urma intervenţiei brutale a unor elemente turbulente, fasciste (v. Ion Iliescu, idolul academicianului). Pesemne însă că manevrele tehnice de întrerupere a emisiei postului naţional de televiziune implicaseră mai mulţi tehnicieni, a căror tăcere actualul academician nu o putea garanta. Şi atunci, într‑o străluminare academică, a găsit soluţia de a‑şi corecta susţinerea dinainte, şi a jucat cartea sincerităţii. Evident, doar jumătate de carte; doar o jumătate de adevăr. Căci, nu‑i aşa? adevărul e cea mai bună minciună!

Dar ceea ce am reţinut din acel episod este imaginea televizată a celor doi, securistul şi academicianul, cel din urmă cu braţul petrecut pe după umărul celui dintâi… Ce asemănare izbitoare între acea imagine şi fotografia publicată de Cotidianul! Cu mici deosebiri: spaţiu privat în poză — spaţiu public la TV; aşezaţi pe o canapea în poză — în picioare la TV; „sărutul lui Iuda” în poză (întrucât poza era menită să servească pentru identificarea lui N.C.M. de către Securitate) — sărut tovărăşesc la TV; cel ce „săruta” în poză era E.V. — cel ce „săruta” la TV era domnu’ academician. În plus, domnu’ academician a mai şi grăit în ipostaza sa ocrotitoare de preşedinte al TVR, cu puişorul E.V. luat sub aripă. Ce a grăit domnu’ academician? Domnia sa grăit‑a: „Tovarăşul meu! (adică E.V.). Nu mi‑e frică să folosesc acest cuvânt, indiferent de ce vor spune unii şi alţii. Fiindcă este un cuvânt neaoş românesc! Eu şi E.V. chiar suntem tovarăşi!” (citat aproximativ)

Cotidianul, dacă dispune de mijloace, ar putea să mai scotocească prin arhive. Cine ştie… Câţiva au tot zburdat, sub vechiul regim, timp de ani şi ani, prin străinătăţuri capitaliste odioase. Şi tare mi‑e teamă că nu puteai s‑o faci decât dacă acceptai cei treizeci de arginţi. Să încep eu lista?

%d blogeri au apreciat asta: