Category Archives: Stânga & Co

Mândri că suntem români!

Mandri ca suntem romani

Propunere pentru Antena 3: o galerie de momâi şi-o măciucă

Ar fi mult mai simplu decât porcăiala de fiecare zi, mai puţin obositor decât o „plimbare” la ora 5: cu averea lui Felix rămasă după confiscare (sper s-ajungă), comandaţi o galerie de momâi. Ei, nu chiar à la Madame Toussaud, ar fi prea costisitor. Nişte momâi mai simple, de-ajuns să se distingă trăsăturile. Ştiu că vă irită foarte mulţi, dar, pentru economie, aţi putea să vă limitaţi la cei mai ai dracu’. Comandaţi-i cu trăsăturile îngroşate, aşa ca să-i recunoască oricare telespectator al Antenei 3 (cu posibilităţi mai limitate, ca să zic aşa). Comandaţi-i aşa cum îi făceau pe vremuri, în anii ’50, pe alde călăul Tito, cu satârul însângerat şi cu săculeţu’ cu dolari, pe alde Konrad Adenauer, cu trăsături mongoloide, slugă la Unchiu’ Sam, pe alde Eisenhower în chip de general dezmăţat, trăgând cu pistolu’ în porumbelu’ păcii — aveţi modele destule. Comandaţi-i pe: Băsescu pe primul loc, evident (cu trăsături mongoloide, ca să fie clar că toate mizeriile pe care le face se explică prin originea lui calmucă), apoi pe Laura Codruţa Kövesi, Daniel Morar, mai nou şi Camelia Bogdan, nu uitaţi de Horia Roman Patapievici şi de Pleşu (care „minte ca un porc!”), apoi colonelu’ Turcescu şi aghiotanţii lui, Emil Boc — ce mai! Îi ştiţi voi mai bine.

Andronescu antena 3_2

Aşezaţi momâile pe-un rând în studio, aşa, la vedere, într-o parte, puneţi la dispoziţie şi-o măciucă, şi îndemnaţi-i pe toţi ciuvicii care se perindă prin studioul vostru să le altoiască cu sete. Încurajaţi şi scuipatul şi să vedeţi ce-o să vă mai răcoriţi. Şi odată cu voi o să se răcorească şi telespectatorii voştri (cu posibilităţi limitate, ca să zic aşa). Menajaţi persoanele venite din partea Puterii în studio, alte Ecaterina Andronescu, Andronescu antena 3Mădălin Voicu, Ghişe sau Firea; sau spiritu’ lu’ Ponta Victor; şi cine-o mai fi. Vreau să spun că nu-i neapărat ca toţi ăştia să scuipe şi să dea cu măciuca, în rând cu ceilalţi ciuvici. Nu de alta, dar ar da rău pe la cancelariile europene. Simpla lor prezenţă în studio e o măciucă şi-un scuipat.

Facem pariu: majorarea impozitelor pe case şi pe terenuri, simplă cacialma!

Guvernul anunţă astăzi 28 iulie majorări semnificative de impozite pe locuinţe şi pe terenuri. Acum, cu puţin înainte de declanşarea campaniei prezidenţiale, acum când Ponta se şi vede pe cap cu coroniţa de prezident al României? Straniu, nu-i aşa?

Dar Guvernul anunţă nu numai majorări de impozite pe locuinţele modeste ci şi reduceri de impozite pentru locuinţele mari, de peste 150 m2! Păi de ce? Doar aşa, ca să stârnească invidii, să suscite ura proletariatului susţinător al PSD-ului? Atât de orb să fie guvernul Ponta?

Ei bine, eu zic că nu-i absolut niciun motiv de îngrijorare: nu va fi nicio majorare de impozite. Iar noul Cod Fiscal va fi amendat în sensul cuvenit.

Să ne amintim care era tactica aplicată de regimul ceauşist, în speţă de divizia de zvonistică a Securităţii, prin care se câştiga „pacea socială” fără nicio cheltuială. Care era tactica? Se lansau zvonuri. De pildă: începând de la anul Bucureştii se vor restrânge la o zonă relativ centrală, cam până la şoseaua Ştefan cel Mare–Mihai Bravu şi cam pe aceeaşi rază de partea cealaltă, astfel încât locuitorii din exteriorul acestui perimetru îşi vor pierde brusc calitatea de posesori al preţiosului „buletin de Bucureşti”! Sau, alt zvon: locuinţele proprietate personală reprezintă o întinare a idealurilor luminoase ale comunismului (vezi Ion Iliescu, vă amintiţi?) şi ca atare vor fi naţionalizate! Vă daţi seama ce calamitate pe capul bieţilor oameni care au făcut sacrificii peste sacrificii pentru a-şi cumpăra o locuinţă! După un sfert de secol de încurajare a proprietăţii asupra apartamentelor (de bloc îndeosebi), s-o întorci ca la Ploieşti, iar tu, cetăţean credul şi de bună-credinţă, să te trezeşti din nou, peste noapte, chiriaş al statului! Mărturisesc că eu însumi am căzut în capcană şi, indignat, am trimis „la ziar” (aveam acest obicei) o pledoarie, lungă de câteva pagini, cu argumente împotriva prezumtivei naţionalizări! Cică ar fi fost primit de către autorităţile comuniste un camion întreg de epistole în favoarea păstrării proprietăţii private!… Şi au mai fost multe alte zvonuri.

Mulţumim din inimă partidului (Social Democrat)!

Aş! Nimic din toate cele de mai sus nu s-a întâmplat şi nici măcar vreo intenţie nu existase în acest sens. Scopul zvonisticii lansate n-a fost decât acela ca populaţia mai întâi să fie ţinută sub presiune, iar mai apoi să răsufle uşurată că, iată, după privaţiunile inimaginabile ale vieţii de fiecare zi, măcar cu atâta să se aleagă: să-şi păstreze buletinul de Bucureşti şi să rămână cu biata sa locuinţă proprietate personală. Cu alte cuvinte, să-i „mulţumească din inimă partidului” pentru înţelepciunea sa de… a lăsa totul aşa cum era. După principiul simplu că după ce îţi dai cu ciocanul în cap, să vezi ce bine e când nu-ţi mai dai!

Ponta la Cotroceni, la 14 iulie 2014*

Ponta 1

MTO?

Ponta 2
Ponta 3

Poftiți?

Ponta 4
Ponta 5
Ponta 6
Ponta 7
Ponta 8

O să lucrăm la…

Ponta 9

…toate.

Ponta 10
Ponta 11
Ponta 12 - 14.07.2014

*Regret că sunt nevoit să dau atâta importanţă pe blog acestui nimeni numit Ponta Victor, şi că atâta lume din România este nevoită să ia în seamă această hologramă (cum l-a numit cineva) de proastă calitate, dar pericolul este real ca individul, împreună cu toată adunătura pe care o reprezintă și care îl susține, să ajungă la cârma ţării.

Călin Popescu Tăriceanu: politică viscerală

Călin Popescu Tăriceanu a anunţat azi în Senat iniţiativa sa de a nu-l invita pe preşedintele Traian Băsescu la festivitatea aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea Senatului.NICOLAESCU - LEGI

Pe acest subiect al trimis Senatului României scrisoarea de mai jos.

„Buna ziua.

Apropo de neinvitarea preşedintelui României la festivitatea de aniversare a 150 de ani de existenţă a Senatului în România, cu motivaţia că preşedintele a dorit desfiinţarea Senatului şi deci nu are ce căuta la o festivitate a instituţiei pe care o doreşte desfiinţată…

S-ar putea la fel de bine argumenta neinvitarea preşedintelui nici la Camera Deputaţilor, la o eventuală festivitate, urmare a dorinţei sale de a o desfiinţa pe aceasta, pentru a se ajunge la parlamentul unicameral preferat de popor prin referendum.

Acest tip de argumentaţie ar sta în picioare numai dacă preşedintele ar fi adeptul unei camere unice care să se numească Camera Deputaţilor, respectiv Senat. În realitate, preşedintele este favorabil ideii de parlament unicameral nu prin desfiinţarea uneia din camere ci prin reorganizarea legislativului sub numele de Parlament. De altfel, înseşi întrebările puse prin referendum — reamintesc — nu au conţinut nicio întrebare referitoare la desfiinţarea uneia din camere:

1. Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?

2. Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?

Prin urmare iniţiativa dlui Călin Popescu Tăriceanu de neinvitare a preşedintelui nu are altă justificare decât antipatia sa personală faţă de Traian Băsescu.”

Actualizare din 7 octombrie.
Nu am primit de la Senatul României nici un semn că ar fi recepţionat mesajul meu, darmite vreun răspuns! Drept care l-am mai trimis încă o dată.
Apropo de reacţiile instituţiilor statului: La scrisoarea unui „băsist”, publicată pe acest blog şi pe Contributors.ro, dar şi expediată preşedintelui României pe data de 10 sept., am primit pe data de 30 sept. următorul mesaj: „Domnule Paul Tumanian, Va mulţumim pentru opiniile, comentariile şi observaţiile adresate Preşedintelui României, domnul Traian Basescu. Cu stima, Consilier de Stat Gabriel-Cristian Piscociu”.
Nici scrisoarea către Traian Băsescu nu era tocmai prietenoasă. Dar de! Una e Traian Băsescu, şi cu totul altceva Călin Popescu Tăriceanu–Inimă–Zburdalnică.

Mândrul român Adrian Năstase

Slogan electoral PSD în alegerile pentru Parlamentul UE:
„Mândri că suntem români!”

Nastase 2

Adrian Năstase:

„M-am gândit, la un moment dat, să renunţ la cetăţenia română, însă am înţeles că nu pot face o asemenea cerere fiind în detenţie.”

Se adevereşte astfel vechiul banc din vremea lui Ceauşescu: Concursul Cîntarea României a fost cîştigat de formaţia Ză Brele, cu cîntecul patriotic „Noi sîntem mîndria ţării”.

„(Critic)Atac” la adresa preconizatului Muzeu al Comunismului

Ideologie de stânga, sau propagandă de partid?

Beneficiind, recent, de ospitalitatea unei prestigioase reviste literare, Grupul CriticAtac, care începe să capete notorietate (în limbaj popular, începe să fie cunoscut ca un cal breaz), patronează un grupaj de articole sub titlul „De ce un muzeu al comunismului?”.
Patronează? Scuze, m-am exprimat greşit! Grupul CriticAtac nu patronează nimic. De ce? Pentru că îi este profund odios cuvântul „patron”, specific capitalismului în stare de putrefacţie, cel aflat — vă amintiţi? — „pe muchia prăpastiei”; şi faţă de care „socialismul multilateral dezvoltat” se afla în poziţie… avansată (cum se spunea într-un banc din epocă)!
De ce este tocmai grupul CriticAtac cel ce abordează o asemenea temă? [1] Răspunsul la o asemenea întrebare ar putea părea cât se poate de firesc: deoarece grupul CriticAtac se revendică de stânga; iar un muzeu al comunismului se întrevede a fi un instrument de înfierare a ideologiei de stânga (stânga extremă, îmbrăţişată de comunism) şi mai ales a faptelor comise sub stindardul (de nu cumva sub pretextul) ideologiei stângii extreme. Ar putea părea, dar nu este. De ce? Pentru că de fapt CriticAtac se conturează a fi o grupare nu atât ideologică, cât mai degrabă un agent de propagandă în favoarea actualei stângi din România. Al cărei „stângism” se reduce la o singură deviză: anti-PDL şi anti-Băsescu.

Fie-mi permis ca înainte de comenta succint articolele reunite în grupajul în discuţie, să ilustrez orientarea respectivului grup, cu un articol semnat Victoria Stoiciu (membră fondatoare a CriticAtac-ului) din publicaţia cu acelaşi nume, din 31 iulie 2012, intitulat „Circul continuă. Pâine mai avem?”, în care afirmaţiile tendenţioase se află în competiţie cu argumentele false. Mă limitez la două exemple: „Ştirea despre privatizarea Poştei Române a rămas aproape neobservată în presă, deşi în iarnă în Piaţa Universităţii mesajele anti-privatizare au dominat agenda.” Să fim serioşi! Pentru cel dispus la un minim efort de documentare, manifestaţiile din Piaţa Universităţii au fost orchestrate (cu plăţile aferente către participanţi) de trustul lui Voiculescu şi menite a fi (ceea ce au şi fost până la urmă) o primă etapă a planului de răsturnare a Puterii de dreapta… Apoi: „Guvernul MRU a picat în aprilie şi din cauza tentativei de privatizare a CupruMin.” Încă o dată, să fim serioşi! Guvernul MRU a căzut în cadrul aceluiaşi plan, ca o a doua etapă, de instalare a unei puteri menite să deturneze cursul „periculos” al justiţiei din România, de emancipare de sub practicile comenzilor politice, curente sub guvernul lui Adrian Năstase; şi anume prin manevre de atragere a parlamentarilor Puterii în tabăra USL (a treia etapă), fără nicio legătură cu vreo confruntare ideologică sau de politici economice.

Dar să revenim la „Muzeul Comunismului”. Judecând după opiniile exprimate — în marea lor majoritate —, presupun că titlul cel mai potrivit ar fi nu cel afişat, „De ce un muzeu al comunismului?”, ci „De ce nu este necesar un muzeu al comunismului”. Dacă nu chiar „De ce un muzeu al comunismului nu-i decât o fiţă a grupului hegemonic anti-comunist format în jurul lui Vladimir Tismăneanu” (am citat din Florin Poenaru, coordonator al grupajului — v. mai jos).

Vasile Ernu deschide seria cu o teorie–zeflemea a falsificării obiectelor prin transferarea din mediul lor natural în sala muzeului, profitorul fiind — cine altul? — Traian Băsescu. În continuare, Ernu se miră că „comunismul a avut mult mai multe instituţii de arhivare decât capitalismul”. Nu e însă foarte clar de ce tocmai pe Ernu îl prinde mirarea în această privinţă. Oare nu comunismul este acela care a avut, spre deosebire de capitalism, o instituţie foarte productivă în dosare, poliţia politică? „Un muzeul al comunismului poate ar trebui să fie un spaţiu al concilierii în care victimele şi călăii ar trebui să se regăsească, să fie reprezentaţi” — iată o concluzie demnă de un fost (?) „cetăţean sovietic”.

Florin Abraham (membru al Colegiului CNSAS din partea PSD, cercetător la Institutul pentru Studierea Totalitarismului, şef de departament la Fundaţia Institutul Social Democrat „Ovidiu Şincai”) afirmă că „muzeul Comunismului nu este, aşadar [„aşadar”, însă fără nicio argumentaţie], un simplu proiect civic, ci unul ideologic, instrument al luptei politice, menit a consolida la nivel discursiv tema «despărţirii de comunism». Prin «Muzeul Comunismului» foştii social-democraţi, convertiţi peste noapte la «doctrina populară» [aviz PDL-ului!] încearcă să realizeze simbioza dintre anticomunismul ideologic şi neo-conservatorismul economic. Trecutul este pus din nou să lucreze în slujba unor interese politice foarte precise şi profitabile.”
Iată ce scria F.A. în Ora nouă, 8 feb. 2012 pe tema, înrudită, a Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România: „În concluzie, experimentul Tismăneanu are ca miză esenţială controlul asupra cercetării istorice din România în beneficiul partidului prezidenţial. De unde este interesul brusc pentru trecutul recent al României manifestat de mass-media pro-prezidenţiale şi al unor înalţi demnitari ai statului român? Răspunsul e foarte simplu: trecutul poate fi un ciomag electoral şi în 2012. Vă aduceţi aminte de strategia anti-Sorin Oprescu din anul 2008 sau de cea împotriva lui Mircea Geoana in 2009? Punctul lor comun este reprezentat de folosirea asocierii cu trecutul, prin Ion Iliescu, în scopul câştigării puterii şi asigurării controlului asupra resurselor publice.”

Igor Mocanu continuă dezbaterea–zeflemea întrebându-se: „Ne-am putea imagina, bunăoară, printr-un efort fabulatoriu, cum ar arăta un exponat într-un astfel de muzeu, menit să simbolizeze tortura sau turnătoria şi dotat cu scopul de a face ca vizitatorul să interiorizeze natura criminală a torturii sau turnătoriei. Pentru a înţelege cât mai bine şi a interioriza cât mai profund natura criminală a dictaturii comuniste, vizitatorul va putea fi invitat în sala de tortură unde va fi pus să semneze o notă informativă. La final i se va spune că totul a fost o înscenare, însă că în trecut totul a fost cât se poate de real (…)”. Noroc că acelaşi Mocanu spune ceva mai jos: „Lăsând gluma proastă la o parte…” Nu putem să-i negăm autorului dreptul la autoapreciere.

Florin Poenaru (coordonatorul grupajului, alături de Veronica Lazăr) constată: „În esenţă nu mai pare a fi niciun mister pentru nimeni, indiferent de diviziunea ideologică, că proiectul de muzeu al comunismului reprezintă de fapt doar ultima fiţă a grupului hegemonic anti-comunist format în jurul lui Vladimir Tismăneanu (…)”.
Iată ce scrie acelaşi F.P. în publicaţia CriticAtac sub titlul „România – ţară agresoare (de ce trebuie să ieşim din NATO şi să dizolvăm armata)”. Ai fi tentat s-o iei în glumă judecând după auto-prezentarea pe care autorul şi-o face: „În prezent sunt doctorand în antropologie socială la Central European University, Budapesta, cu o teză despre instrumentalizarea politică a «memoriei comunismului». Aici am ajuns după o perioadă în care am fost observator electoral internaţional, activând în special în spaţiul estic post-comunist. Toate însă au funcţionat ca distracţii de la ocupaţia mea principală: vizionarea meciurilor de fotbal.”
Dar nu, nu-i glumă. F.P. afirmă, printre multe altele în lungul său articol: „Numai că de această dată naţionalismul românesc este perfect consonant cu imperialismul american care portretizează teroriştii drept cel mai mare pericol al lumii de azi. Aşa cum armata română este complet subordonată intereselor NATO şi americane în cadrul operaţiunilor militare din teatrele de operaţiuni, şi la nivel ideologic naţionalismul românesc din ultimele două secole a fost subordonat total ideologiei imperiale, până la suprapunere. Astfel, vechea schemă marxistă de secol 19 în care naţionalismul statelor-naţiune în formare se poate opune cu succes diverselor forme de imperialism nu mai are astăzi aceeaşi relevanţă istorică.”
Mişto, nu?

Se află şi faimosul Claude Karnoouh printre aleşii CriticAtac-ului. Dar — surpriză! — Claude Karnoouh se limitează de astă dată să ne facă teoria muzeului… pur.

După ce ne informează că „Partidul Democrat Liberal (…) plănuia să construiască un «muzeu naţional al dictaturii comuniste»”, Ovidiu Gherasim–Proca construieşte o teorie întreagă în jurul ideii că memoria tinerilor de astăzi este „o memorie care nu le aparţine şi pe care sunt sortiţi fie să o respingă cu dezgust (subl. m.), fie să o asimileze ca proprie memorie, aşadar ca memorie falsă”. Şi asta de ce? Pentru că suntem incapabili „să le transmitem (…) amintirea curajului şi demnităţii noastre”. Nu e deloc clar despre care — ale cui — curaj şi demnitate vorbeşte autorul. Ale generaţiei care s-a consumat sub dictatura comunistă? Nu e deloc clar nici de ce tinerii resping cu dezgust memoria ce nu le aparţine, şi n-o resping pur şi simplu (fără dezgust). „Am asistat — spune mai jos autorul — prea mult timp la sfidarea consensuală a imperativului desecretizării dosarelor Securităţii Statului de către unele (subl. m.) formaţiuni politice. Prea mult s-au făcut că plouă fruntaşii unora dintre partidele noastre”, constată O. Gh.–P., cuprins subit de jenă să-i identifice pe titularii atitudinilor pro-securiste la fel de precis cum i-a identificat pe democrat-liberali ca promotori ai „monumentului unei victorii imposibile” sau pe cei ce „sprijină necondiţionat abuzul politic, diletantismul administrativ, politizarea generalizată, doar în scopul de a obţine protecţia puternicilor zilei pentru proiecte memorialistice care au nevoie mai curând de independenţă şi de contribuţia societăţii civile decât de patronajul posesorilor temporari ai puterii politice”. Adică membrii Comisiei Tismăneanu, care, alături de alte unelte, „s-au dovedit a fi [cum oare s-or fi dovedit?] mai mult arme ale puterii de partid în lupta oarbă ce a măcinat o alianţă schizoidă”. O. Gh.–P. renunţă la orice „camuflaj” pentru ca tot cititorul să înţeleagă — în caz că mai are dubii — în favoarea cui pledează, atunci când afirmă că „verbiajul anticomunist nu sună mai puţin fals în strunele neoconservatorilor de comandă şi ale liberalilor de carton ce aderă la simbolul de credinţă metanoic al PDL”. În finalul contribuţiei sale, autorul se arată îngrijorat de pericolul ce ne pândeşte, de „a cânta osanale cui nu trebuie”. Cui nu trebuie să-i cântăm osanale? Evident, lui Traian Băsescu.

Conciliantă, Ioana Vrabiescu vede muzeul exclusiv ca „obiect artistic, prin care se ajunge la asimilarea colectivă a noilor valori, locul unde mărturiile consemnate sunt doar pretextul pentru remodelări permanente ale istoriei”. Altfel spus, cine ştie, poate că comunismul o fi fost bun, iar noi să fim pregătiţi şi pentru asemenea surprize.

Iată ce spune, fără nicio reţinere, Dan Ungureanu într-un apendice la grupajul de articole al CriticAtac-ului, intitulat „Anchetă despre înfiinţarea în România a unui Muzeu al Dictaturii”: „Promotorii Muzeului Comunismului sunt, din punctul de vedere al teoriei comunicării, nişte analfabeţi.” Şi încă: „Promovarea stridentă a acestei idei tembele ar fi fost o naivitate dacă n-ar fi o crimă.” D.U. are, se pare, şi „argumente”: „Publicul e apatic. (…) Nu e nimic de expus despre comunism.”

În final, scriitorul croat Boris Buden semnalează într-un „Bonus” al grupajului pericolul ideologizării nepartinice a unui muzeu al dictaturilor — ceea ce niciunul din autorii români nu face (deoarece aproape toţi sunt preocupaţi preponderent de disputa partinică în defavoarea PDL) — şi anume cel întâlnit la „Casa Terorii” din Budapesta (un model, se pare, pentru un viitor muzeul al comunismului în Bucureşti). „Eu apăr pe Dumnezeu, Biserica şi Patria” este deviza afişată în sala consacrată unui arhiepiscop care a avut de suferit de pe urma ambelor dictaturi din Ungaria, cea naţionalist-fascistă şi cea comunistă. Buden se întreabă: aşadar cine apără dreptatea socială, secularismul şi internaţionalismul înseamnă că apără teroarea?…
Şi uite-aşa se falsifică mesajele.

[1]Faptul că printre semnatarii articolelor din grupaj întâlnim (în anexă!) numele unui Ion Vianu nu trebuie să inducă în eroare; nu-i niciun dubiu: „selecţia” CiticAtac-ului vrea să salveze aparenţa de diversitate a opiniilor.

Bandiera rossa la trionferà, evviva il comunismo e la libertà

Spicuiesc dintr-un articol semnat Gabriel Chindea, apărut în octombrie 2010 (dar peste care am dat abia acum), în publicaţia auto-declarată de stânga CriticAtac, intitulat „Echivocul neoliberalismului: ideologia puterii sau opiul clasei de mijloc?”

„Sistemul capitalist se mişcă după o dinamică relativ simplă şi, mai ales, perfect coerentă cu sine: cea a realizării şi multiplicării de capital. O dinamică posibilă — cum se exprima Marx odinioară — datorită regimului de proprietate privată asupra mijloacelor de producţie şi în general asupra întregului proces productiv. Cel care permite o permanentă deposedare a muncii de plusvaloarea pe care o realizează şi astfel şi apariţia efectivă a capitalului. Capital despre care — în paranteză fie spus — putem admite că ar fi obţinut, la început, prin efortul şi din economiile proprietarului său, dar care ajunge în cele din urmă, după un anumit număr de cicluri productive, să fie «răscumpărat», adică reprodus în întregime de cei ce lucrează pentru el. Fără însă ca situaţia regimului său de proprietate să se schimbe. Şi deci fără ca întreprinderea să treacă din mâna patronului în cea a angajaţilor săi.”

„Aşa cum o declară el însuşi, neoliberalismul caută să reducă cât mai mult dependenţa de societate a individului. Ceea ce pare, la prima vedere, mai mult decât de dorit. Neluând însă în seamă faptul că o bogăţie privată precum capitalul are, în acelaşi timp, şi o natură socială. Lucru cu atât mai valabil pentru marele capital. De unde, de fapt, şi echivocul acestei proprietăţi private care nu e în fond — prin implicaţiile sale mai întâi economice şi, în cele din urmă, politice — strict privată. Şi care, cum susţin marxiştii, nici nu ar trebui lăsată pe mâna unor persoane particulare, chiar dacă despre asta nu are rost să discutăm acum.”

„Imposibilitatea unui capitalism liberal a devenit tot mai evidentă. Şi faptul că, într-un fel sau altul, capitalismul nu se poate dispensa de mijloace administrative, fie pentru a-şi linişti şi controla angajaţii, fie pentru a-şi susţine expansiunea.”

„Stângii (…) i se reproşează (…) că este utopică în radicalismul ei. Mai ales că uneori îşi face — cu totul greşit ar spune Marx, ce nu s-a uitat niciodată cu simpatie la utopism — un titlu de glorie din asta. (…) Dacă şansa de a trăi într-o altă societate, necapitalistă, este, fără îndoială, nesigură, atunci cel puţin în cea de faţă să ne ducem viaţa fără iluzii.”

Eu unul mărturisesc că n-aş risca că mai fiu încă o dată parte la o nouă experienţă egalitaristă. Mi-aduc aminte de un film biografic despre Fidel Castro, ce-i drept nu documentar ci artistic. Dar cât de verosimil! Prea multe n-am reţinut din el, decât doar o secvenţă în care El Lider Maximo, după preluarea puterii în Cuba, vizitează o fermă de vaci, devenită — cum altfel? — proprietate colectivă. Lucrul de care Fidel este cel mai tare contrariat este: De ce nu mai dă vaca lapte, ca înainte?

Îmi aduc de asemenea aminte — ceea ce autorului articolului, la cei patruzeci de ani ai săi, mă îndoiesc că i-a rămas prea clar în amintire — cum, la sfârşitul anilor ’70 (şi încă nu ajunseserăm „în fundul gropii”), tatăl meu, pensionar fiind, îşi lua un scăunel şi se ducea de cu seară în hală, să se aşeze la coadă pentru carnea care urma să „se dea” (poate) a doua zi dimineaţă. Acum, că am ajuns şi eu aproape de vârsta lui de atunci, n-aş vrea să fiu nevoit să-i urmez exemplul.

Mai multe nu i-aş aminti (încă) tânărului Chindea. Decât poate doar anecdota cu „Cea mai fericită zi din viaţa tovarăşului Ionescu”.

Ionescu discută cu un amic.
Ionescu zice: Hai să-ţi spun care a fost cea mai fericită zi din viaţa mea… Plec de la serviciu, după opt ore de muncă în frig. Ajung în staţia de autobuz. Îngheţat bocnă peste tot. O mare de oameni în staţie. În sfârşit, după vreo juma’ de oră soseşte în sfârşit autobuzul. Ticsit. Reuşesc cu chiu cu vai să mă agăţ pe scară…
Amicul: Şi asta numeşti tu cea mai fericită zi din viaţa ta?
Ionescu: Stai să vezi. Ajung în sfârşit acasă. Mă uit de jos la bloc. Beznă. Curent electric, ioc. Intru, urc scara pe bâjbâite, şase etaje…
Amicul: Asta zici c-a fost cea mai fericită zi din viaţa ta?
Ionescu: Stai să vezi. Intru în casă. Beznă. Caloriferele reci. Apa nu curge. Dau s-aprind aragazul. Gaze, ioc. Şi un frig!…
Amicul: Şi asta numeşti tu…
Ionescu: Stai să vezi. Mă duc la fereastră, mă uit afară. Văd în beznă două faruri de maşină că s-apropie pe aleea din spate. Zic: Aoleu, de n-ar fi Securitatea! Când, ce să vezi, maşina opreşte chiar la blocul meu. Doi indivizi în mantale de piele îi văd că se dau jos din maşină şi intră în bloc. Mă duc la uşă şi stau lipit de ea, la pândă, cu inima cât un purice…
Amicul: Ziceai că asta a fost cea mai fericită…?
Ionescu: Stai să vezi. Ascult dindărătul uşii. Le aud paşii urcând scara. Zic: Aoleu, de nu s-ar opri la etajul meu! Când colo, chiar la etajul meu se opresc! Îi văd prin vizor că luminează cu lanterna. Zic: Aoleu, de n-ar veni la uşa mea!
Amicul: Cea mai fericită zi, ziceai?
Ionescu: Stai să vezi. Îi aud că se opresc la uşa mea. Bat în uşă. Mai mult mort decât viu, deschid. Unul zice încruntat: Dumneata eşti Popescu?… Uf! răsuflu uşurat şi zic: Nu dom’le, eu sunt Ionescu!

Apoi, a uitat un amănunt domnul Chindea, că societatea capitalistă nu poate funcţiona nici fără democraţie, nici fără statul de drept. Care le sunt egal favorabile oligarhilor şi omului de rând. Aş zice: treacă de la mine, omul de rând, averile neruşinate şi suportul lor politic. Oricât ar fi Voiculescu de dezgustător, i-l prefer lui Tudor Postelnicu.

Fiindcă i-aş mai aminti, în final, inimosului autor articolul 3 din Constituţia RSR: „În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Roman.” Articol despre care — ca să parafrazez — aş zice că nu era de neevitat „la început”, dar care uite că se instalează „până la urmă” atunci când „capitalul nu este lăsat pe mâna unor persoane particulare”.

Conu’ Mircea (Diaconu) faţă cu Iniţiativa Civică de Centru-Dreapta

Întrebat ce părere are de Iniţiativa Civică de Centru-Dreapta, anunţată de fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu, Mircea Diaconu a răspuns, cu o mină scârbită şi mai ales iritată, că i se pare infinit mai importantă problema Sarmizegetusei, că „acolo e un deal, cu copaci, sub care se află trei etaje de istorie românească şi nimeni nu dă la o parte nici copacii, nici pământul şi stăm pe noi. Ce face Ungureanu atât de puţin mă interesează”. Altfel — şi apăsat — spus, fostul actor M.D. preferă acţiunea culturală acţiunii politice. Şi asta deşi este membru al Partidului Naţional Liberal, senator şi, mai nou, ministru al culturii. Adică o ipostază triplu-politică. Plus implicarea, dubioasă după unii, în subteranele Revoluţiei din decembrie ’89. Desigur, dl senator şi ministru liberal are dreptul să considere că acţiunea politică este doar un vehicul în împlinirea adevăratului destin omului de cultură ce se consideră a fi rămas. Acela al activismului cultural.

Ar fi interesant de aflat când a avut M.D. revelaţia „celor trei etaje de istorie românească” de la Sarmizegetusa. Când a intrat în politică? Sau acum o lună şi ceva, când a fost numit ministru al culturii?… Interesant, vorba vine! Ce mai poate fi interesant în liberalismul românesc de când a intrat sub zodia crinului şi toate s-au pervertit răsturnându-se cu stânga-n sus? Dacă au fost vreodată altfel din ’89 încoace.

Pomeni (pre)electorale PSD, sectorul 4 Bucureşti, 23 decembrie 2010

No comment