Category Archives: Stânga & Co

Corupţia şi siguranţa naţională

Cum s-o dărâmi pe Codruţa în cinci paşi

Vă amintiţi cum în 2012 „dom’ profesor” Dan Voiculescu schiţa paşii de parcurs pentru suspendarea lui Băsescu? Pasul 1, pasul 2, pasul 3 etc. Băsescu era atunci inamicul public nr. 1 (pentru USL, altminteri creată pentru unicul scop de a se descotorosi de un preşedinte care nu ştia de glumă în privinţa independenţei justiţiei).
Acum inamicul public nr. 1 e altul. Mă rog, alta. Laura Codruţa Kövesi. Nici ea nu ştie de glumă în privinţa urmăririi juridice a penalilor. Şi ea le stă acum în gât. Drept urmare, s-a pus — deja de ceva vreme – de un „incubator” de soluţii de eliminare. Planul A fost „eliminarea” directă, prin raportul lui Slugărel. Se pare totuşi că nu prea iese. Şi atunci au activat Planul B. Planul B spune aşa: faceţi uz de protocoale. Cele de colaborare între DNA şi SRI. Nu se poate să nu descoperiţi ceva pe-acolo. Hai, la treabă!

N-a fost uşor. Dar „incubatoarele” de eliminare n-au stat degeaba. Au zis aşa:

Pasul 1. Protocoalele de colaborare DNA–SRI, de acum câţiva ani, există? Există. Deci Codruţa a colaborat cu SRI. Şi…

Statutul procurorilor
Pasul 2. Ia vedeţi, au procurorii voie să colaboreze cu serviciile? (Procurorii, la ei ne referim; judecătorii nu ne interesează. Deocamdată. Nu-i vreo lege în sensul ăsta?… Ba, cum să nu (dom’le Dragnea)! Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor ce zice? Păi, la art. 7, zice aşa — simplific, ştiţi: „Judecătorii, procurorii (…) nu pot fi (…) colaboratori ai serviciilor de informaţii”… Şi, mai departe?… Mai departe zice aşa: „încălcarea dispoziţiilor [de mai sus] conduce la eliberarea din funcţia deţinută (…) de (…) procuror.”

Excelent! Asta e! O băgăm la Legea 303 şi am ars-o!… Da, dar… nu e tocmai clar (dom’le Dragnea). Ştiţi anti-corupţia — aia de care se ocupă DNA — se vinde bine în ţară, şi la fel şi-n străinătate, la EU, la CE… S-a vorbit de ea şi la Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Au băgat corupţia la vulnerabilităţi la adresa securităţii naţionale… Şi atunci…

Strategia CSAT
Pasul 3. Ia vedeţi, cum pleacă corupţia de la CSAT! Că n-are ce căuta acolo!… Păi, e cam greu. Că, uite, în iunie 2015, CSAT, cu Iohannis în frunte, a scos un document numit „Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015–2019. O Românie puternică în Europa şi în lume”. Chestii d-astea! Cică:

„Corupţia vulnerabilizează statul, generează prejudicii economiei şi afectează potenţialul de dezvoltare a ţării, buna guvernanţă, decizia în folosul cetăţenilor şi comunităţilor, precum şi încrederea în actul de justiţie şi în instituţiile statului. În plan extern, persistenţa corupţiei are impact negativ asupra credibilităţii şi imaginii ţării noastre.” (paragr. 3.3. Vulnerabilităţi, pct. 68)

Se mai zice în document:

„Nerealizarea obiectivelor de dezvoltare ale României poate fi generată de persistenţa dificultăţilor economice, proliferarea economiei subterane şi a corupţiei, evaziunea fiscală, precaritatea infrastructurii, dar şi de factori externi precum perpetuarea decalajelor de dezvoltare la nivelul Uniunii Europene şi gradul scăzut de rezistență faţă de turbulenţele majore de pe pieţele externe, mai ales pe zona financiar-bancară.” (paragr. 3.2. Riscuri, pct. 59)

Păi, putea să zică toate astea? Ia vedeţi voi, nu găsiţi niscaiva definiţii pe undeva? Corupţia vulnerabilizează statul? Unde scrie de vulnerabilităţi la adresa securităţii statului? Nu-i nicio lege pe chestia asta?… Ar fi (dom’le Dragnea), dar… Păi, ce mai staţi! Hai…

Vulnerabilităţile după Legea 51/1991
Pasul 4. Ia uitaţi care sunt, după Legea 51/1991 (republicată) privind securitatea naţională a României, ameninţările la adresa securităţii sunt — citez:

„a) planurile şi acţiunile care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului român;
b) acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare străine, aservirea faţă de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizaţii străine de a săvârşi oricare din aceste fapte;
c) trădarea prin ajutarea inamicului;
d) acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat;
e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum şi divulgarea secretelor de stat sau neglijenţa în păstrarea acestora;
f) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale;
g) acţiunile prin care se atentează la viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcţii importante în stat ori a reprezentanţilor altor state sau ai organizaţiilor internaţionale, a căror protecţie trebuie să fie asigurată pe timpul şederii în România, potrivit legii, tratatelor şi convenţiilor încheiate, precum şi practicii internaţionale;
h) iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;
i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte;
j) atentatele contra unei colectivităţi, săvârşite prin orice mijloace;
k) sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unităţile autorizate să le deţină, contrabanda cu acestea, producerea, deţinerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea lor în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, precum şi portul de armament sau muniţie, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol securitatea naţională;
l) iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a)-k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.” (Art. 3)

Păi şi unde-i „corupţia”? Nicăieri! Excelent! Păi gata, deci CSAT n-avea niciun drept să vorbească de corupţie legat de securitatea naţională… Dar, ştiţi (dom’le Dragnea), o fac şi eu pe avocatul diavolului. Ar putea cineva, aşa, din rea-credinţă, cum se-ntâmplă de-atâtea ori, să se găsească să despice firu-n patru. Ar putea să zică că, uite, să luăm… punctul f de mai sus… Vi-l mai citesc o dată (dom’le Dragnea): „subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale”. Toate astea sunt ameninţări la adresa securităţii naţionale, nu po’ să negi. Că aşa scrie în lege. Nu vreau să vă supăr (dom’le Dragnea), dar cineva de rea-credinţă, ar putea să citească paragraful ăsta, aşa, mai pe sărite, cum s-ar zice. Ar putea să zică aşa: „Orice (…) acţiuni care (…) aduc atingere capacităţii de apărare ori altor (…) interese ale ţării” constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale… Şi aicea găsim şi corupţia?… Găsim, fir-ar să fie (dom’le Dragnea)… Şi nu-i numai asta. Mai sunt şi alţii care se bagă în ciorbă. Unii de le zice Grupul de Studii de Securitate.

Mizeriile corupţiei
Nu mă-ntrebaţi cine-s ăştia, că habar n-am. Da zic aşa, ăştia de la Grup:

„— corupţia distorsionează însuși principiul competiției specific economiei de piață, încurajând în schimb obținerea de favoruri prin mituirea funcționarilor publici;
— corupția duce la pierderea sau irosirea banului public, limitând potențialul economic al statului, al societății ori al comunităților locale;
— corupția ignoră normele morale și legale, încurajând în schimb alte forme de infracționalitate;
— corupția scade astfel coeziunea socială și politică, generând noi clivaje între victime și presupușii vinovați;
— corupția delegitimează clasa politică, autoritățile statului, încurajând în schimb mișcările și partidele populiste, de extremă-dreaptă sau extremă-stângă;
— corupția permite accederea în funcții publice pe alte criterii decât cele de merit, contribuind la fenomene adiacente precum proasta guvernare și la scăderea calității serviciilor publice.”

Cum funcţionează CSAT
Eu mi-am făcut datoria să vă atrag atenţia (dom’le Dragnea). Şi v-aş mai atrage atenţia, dacă-mi permiteţi (dom’le Dragnea), că mai e şi Legea 415 din 2002, privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, unde zice că atribuţia de a „aproba principalele direcţii de activitate şi măsurile generale necesare pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale” (art. 4, lit. f, pct. 22). Cu alte cuvinte, dacă Strategia aia de care ziceam mai pe la-nceput se referă la corupţie ca fiind o ameninţare la adresa securităţii naţionale, înseamnă că CSAT e îndreptăţit să declare chestia asta — ştiţi, Strategia, bat-o vina!… Dar Iohannis ce zice de toată povestea asta… Preşedintele (dom’le Dragnea) zice aşa: „CSAT este instituția care organizează și coordonează toate activitățile referitoare la apărarea și securitatea țării, însă stabilește doar direcții de acțiune, măsuri generale pentru prevenirea și înlăturarea riscurilor la adresa securității naționale, generează un cadru strategic de coordonare, dar nu decide colaborări punctuale între instituții.”… Ca să nu mai spun că e cam tuflit preşedintele după ce i-au mai tăiat din atribuţii, ştiţi dumneavoastră (dom’le Dragnea)… Dacă doar stabileşte direcţii, e OK. Bine că nu face legi, că de-asta mi-era mie teamă. Bun, atunci mergem înainte! Nu mai rămâne decât…

Cine-i Dana Gîrbovan?
Pasul 5. Să găsim pe cineva să pună în mişcare toată mustăria asta. Ia zi, pe cine vezi tu?… Ar fi o doamnă pe care o ştiu eu. Şi mi se pare foarte potrivită… Competentă? Devotată?… Nu ştiu câte e de competentă şi de devotată, dar are o mutrişoară (dom’le Dragnea)! Mieluşel. O cheamă Dana Gîrbovan. O să-i bage în cofă pe ăia de la EU şi de la CE, alde Timmermans sau Junker. Ia uitaţi ce zice de ea Graiul Sălajului, din 11 decembrie 2017:

„Judecătoarea Dana Gîrbovan, preşedinta Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România, singurul ONG acceptat în comisia Iordache (…) a intrat în atenţia presei pe vremea Guvernului Victor Ponta, când a criticat aspru politizarea unor instituţii ale Justiţiei.
Apoi, la începutul acestui an [2017], judecătoarea de pe malul Someşului a apărut din nou în presa după ce şi-a arătat susţinerea (…) cu privire la Ordonanţa 13 privind introducerea pragului la abuzul în serviciu, ordonanţa care a scos în stradă sute de mii de cetăţeni. Presa centrală mai spunea la acea vreme că, drept răsplată pentru susţinerea proiectului ministrului justiţiei de atunci, Florin Iordache, Dana Gîrbovan era una din variantele vehiculate pentru preluarea ministerului Justiţiei.
Odată cu apariţia şi dezbaterile noilor modificări propuse de PSD la legile justiţiei, sălăjeanca Dana Gîrbovan iese din nou în atenţia publică prin postări detaliate prin care susţine (…) noul pachet legislativ. Ba chiar aflăm din Cotidianul.ro, un trust de presă care îi promovează intens activitatea, că Dana Gîrbovan din Jibou, prin calitatea de preşedinte la UNJR, face propuneri pe noul pachet de legi care se dezbat in Parlament.
Comisia speciala pentru Legile justiţiei, din Parlament, condusa de Florin Iordache, a adoptat săptămâna trecută înfiinţarea «Secţiei de investigare a unor infracţiuni din Justiţie».”

Şi în plus — mai adaug de la mine — merge pe la televiziunile exact alea care trebuie: Antena 3, România TV şi altele (dom’le Dragnea)… Bun, asta e! Daţi-i bătaie, băieţi! Începem cu pasul 1. Desecretizarea! La protocoale mă refer. După care, toate merg şnur! Plus că poate mai găsim câte ceva să-i ajutăm pe băieţii noştri.

Reclame

Ferească Dumnezeu să vină la putere… HotNews!

Am vrut să postez un comentariu la un articol al lui Gabriel Liiceanu, „Ţara noastră în termeni de destin”, publicat de HotNews pe data de 30 decembrie anul trecut. Comentariul — interzis de HotNews — era negativ şi ironic la adresa autorului şi a textului său. Din mai multe motive. În primul rând pentru că detest tonul general plângăcios al acestui moralist acru şi plin de ifose care este Gabriel Liiceanu în peisajul publicisticii româneşti actuale. Consider că tonul său — la fel ca şi morga sa de formator de opinie infailibil — sunt de natură, ambele, să facă deservicii ideii de solidaritate şi rezistenţei reale la asaltul actualei majorităţi parlamentare împotriva democraţiei, a justiţiei şi în general a statului de drept. Să ne amintim doar de articolul mai vechi publicat de G.L. acum doi-trei ani, tot pe HotNews, intitulat: „Fie-vă milă de noi, domnule Ponta”. Mila lui Ponta? Opoziţia din România numai de mila „domnului” Ponta nu avea nevoie în acel moment, ci, la fel ca şi acum, de energie, de acţiune, de combativitate şi de încredere în sine. În al doilea rând, m-a nemulţumit selectivitatea interesată cu care G.L. citează nume de persoane pentru a-şi ilustra afirmaţiile, alimentând astfel impresia de elitism. O elită pe sprânceană. Această impresie am mai întâlnit-o şi la numeroşi alţi comentatori. Spre exemplificare am să reamintesc modul cum editura Humanitas (al cărei patron este G.L.) prezenta acum ceva timp condiţiile de eligibilitate pentru manuscrisele propuse editurii spre publicare — citez din memorie: „Manuscrisele vor fi prezentate în formă tipărită… Desigur, dacă vă numiţi H.R. Patapievici sau M. Cărtărescu, puteţi prezenta manuscrisele şi în format electronic.” Un asemenea mod arogant şi dispreţuitor de adresare — şi de privilegiere deşănţată a unor pretinse vârfuri —, dezvăluind totodată o carenţă profundă de situare în democraţie, cred că nu aş greşi prea mult dacă aş afirma că este caz unic în lume.

În articolul recent din HotNews, G.L. „stabileşte” din nou o elită pentru uzul propriu. Cei pentru care merită să rămâi în România — consideră autorul — sunt în bună parte câţiva dintre cei pe care el îi simpatizează şi/sau se află în anturajul său, sau care publică la editura sa. Alături editorii de la… HotNews! Dintr-o mână de oameni pe care G.L. îi citează, nu mai puţin de trei sunt din echipa HotNews, inclusiv „discretul” — îl numeşte G.L. — Lucian Popescu, responsabilul cu departamentul Contributors al HotNews. Mi s-a părut de-a dreptul dizgraţios ca ditamai liderul de opinie G.L. să se dedea acestui gen de linguşeală de doi bani: să-i perie pe cei de la HotNews, unde G.L. găseşte, în permanenţă şi orice ar scrie, uşă deschisă. Şi unde bodygardul său intelectual, respectivul „discret” pe care îl citează, membru al „elitei” ad-hoc marca G.L., veghează ca moralistul să nu fie atins — cum încercam să spun în comentariu — nici măcar cu o floare, tăind cu zel comentariile ce îi sunt oricât de puţin potrivnice.

Un editor care se respectă, într-o democraţie autentică, publică toate comentariile. Desigur, cu excepţia celor care, într-un stat de drept, nu ţin seamă de limitele legale de exercitare a dreptului la liberă exprimare — v. articolul 30 din Constituţia României: „[l]ibertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. De asemenea, „[s]unt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”. La care putem adăuga, în deplină înţelegere, condiţia suplimentară ca un text prezentat să satisfacă anumite exigenţe stilistice; ca şi condiţia de încadrare, să zicem, în politica editorială a publicaţiei (cum ar fi spre exemplu delimitarea de mentalitatea acaparatoare a actualei majorităţi PSD–ALDE); deşi restricţiile în această privinţă sunt mai greu de definit.

Or, HotNews ce face? Respinge cu aroganţă cam tot ce contravine părerilor editorilor; sau li se pare lor că nu este corect din punct de vedere politic. (Poate de aici şi afinitatea cu mohorâtul filozof — mă refer la aroganţă.)

Am mai încercat să comentez în contradictoriu atitudinea lui G.L. în amintitul articol de pe HotNews referitor la Ponta. Am fost şi atunci cenzurat. Am relatat incidentul, la vremea respectivă, pe acest blog. În acelaşi articol am prezentat şi un alt caz de cenzurare pe HotNews, când am încercat să iau atitudine în privinţa modului grobian în care un alt comentator (altminteri anonim) pretindea că ia apărarea comunităţii LGBT.

Se poate spune deci că HotNews, da, e-adevărat, este o publicaţie care informează în general corect, are o poziţie de sprijinire a statului de drept, a luptei anti-corupţie, o poziţie pro-europeană ş.a.m.d., într-un cuvânt că este de partea bună a lucrurilor. Dar… cei ce în decembrie ’89 aveau o vârstă cât de cât matură trebuie că îşi amintesc cum în vechiul regim, adevărul nu era negociabil ci constituia prerogativa fostului Partid Comunist. Dacă HotNews îi calcă pe urme împiedicând dezbaterea, disputa între idei şi opinii, arogându-şi paternitatea adevărului ultim, nu prea văd cum ar putea pretinde că se deosebeşte fundamental de mentalitatea vechiului partid–stat de dinainte de Revoluţie. La fel ca şi PCR pe vremuri, HotNews ştie ce e bun pentru popor şi ce nu, ce e bine ca publicul să afle şi ce nu.

De-aia spun: ferească Dumnezeu ca HotNews să devină partid politic şi să ajungă la putere în România.

Ne-a „dat” direcţia după 22!

Din inimă îi urez Conducătorului iubit La mulţi ani… după gratii!

Mândri că suntem români!

Mandri ca suntem romani

Propunere pentru Antena 3: o galerie de momâi şi-o măciucă

Ar fi mult mai simplu decât porcăiala de fiecare zi, mai puţin obositor decât o „plimbare” la ora 5: cu averea lui Felix rămasă după confiscare (sper s-ajungă), comandaţi o galerie de momâi. Ei, nu chiar à la Madame Toussaud, ar fi prea costisitor. Nişte momâi mai simple, de-ajuns să se distingă trăsăturile. Ştiu că vă irită foarte mulţi, dar, pentru economie, aţi putea să vă limitaţi la cei mai ai dracu’. Comandaţi-i cu trăsăturile îngroşate, aşa ca să-i recunoască oricare telespectator al Antenei 3 (cu posibilităţi mai limitate, ca să zic aşa). Comandaţi-i aşa cum îi făceau pe vremuri, în anii ’50, pe alde călăul Tito, cu satârul însângerat şi cu săculeţu’ cu dolari, pe alde Konrad Adenauer, cu trăsături mongoloide, slugă la Unchiu’ Sam, pe alde Eisenhower în chip de general dezmăţat, trăgând cu pistolu’ în porumbelu’ păcii — aveţi modele destule. Comandaţi-i pe: Băsescu pe primul loc, evident (cu trăsături mongoloide, ca să fie clar că toate mizeriile pe care le face se explică prin originea lui calmucă), apoi pe Laura Codruţa Kövesi, Daniel Morar, mai nou şi Camelia Bogdan, nu uitaţi de Horia Roman Patapievici şi de Pleşu (care „minte ca un porc!”), apoi colonelu’ Turcescu şi aghiotanţii lui, Emil Boc — ce mai! Îi ştiţi voi mai bine.

Andronescu antena 3_2

Aşezaţi momâile pe-un rând în studio, aşa, la vedere, într-o parte, puneţi la dispoziţie şi-o măciucă, şi îndemnaţi-i pe toţi ciuvicii care se perindă prin studioul vostru să le altoiască cu sete. Încurajaţi şi scuipatul şi să vedeţi ce-o să vă mai răcoriţi. Şi odată cu voi o să se răcorească şi telespectatorii voştri (cu posibilităţi limitate, ca să zic aşa). Menajaţi persoanele venite din partea Puterii în studio, alte Ecaterina Andronescu, Andronescu antena 3Mădălin Voicu, Ghişe sau Firea; sau spiritu’ lu’ Ponta Victor; şi cine-o mai fi. Vreau să spun că nu-i neapărat ca toţi ăştia să scuipe şi să dea cu măciuca, în rând cu ceilalţi ciuvici. Nu de alta, dar ar da rău pe la cancelariile europene. Simpla lor prezenţă în studio e o măciucă şi-un scuipat.

Facem pariu: majorarea impozitelor pe case şi pe terenuri, simplă cacialma!

Guvernul anunţă astăzi 28 iulie majorări semnificative de impozite pe locuinţe şi pe terenuri. Acum, cu puţin înainte de declanşarea campaniei prezidenţiale, acum când Ponta se şi vede pe cap cu coroniţa de prezident al României? Straniu, nu-i aşa?

Dar Guvernul anunţă nu numai majorări de impozite pe locuinţele modeste ci şi reduceri de impozite pentru locuinţele mari, de peste 150 m2! Păi de ce? Doar aşa, ca să stârnească invidii, să suscite ura proletariatului susţinător al PSD-ului? Atât de orb să fie guvernul Ponta?

Ei bine, eu zic că nu-i absolut niciun motiv de îngrijorare: nu va fi nicio majorare de impozite. Iar noul Cod Fiscal va fi amendat în sensul cuvenit.

Să ne amintim care era tactica aplicată de regimul ceauşist, în speţă de divizia de zvonistică a Securităţii, prin care se câştiga „pacea socială” fără nicio cheltuială. Care era tactica? Se lansau zvonuri. De pildă: începând de la anul Bucureştii se vor restrânge la o zonă relativ centrală, cam până la şoseaua Ştefan cel Mare–Mihai Bravu şi cam pe aceeaşi rază de partea cealaltă, astfel încât locuitorii din exteriorul acestui perimetru îşi vor pierde brusc calitatea de posesori al preţiosului „buletin de Bucureşti”! Sau, alt zvon: locuinţele proprietate personală reprezintă o întinare a idealurilor luminoase ale comunismului (vezi Ion Iliescu, vă amintiţi?) şi ca atare vor fi naţionalizate! Vă daţi seama ce calamitate pe capul bieţilor oameni care au făcut sacrificii peste sacrificii pentru a-şi cumpăra o locuinţă! După un sfert de secol de încurajare a proprietăţii asupra apartamentelor (de bloc îndeosebi), s-o întorci ca la Ploieşti, iar tu, cetăţean credul şi de bună-credinţă, să te trezeşti din nou, peste noapte, chiriaş al statului! Mărturisesc că eu însumi am căzut în capcană şi, indignat, am trimis „la ziar” (aveam acest obicei) o pledoarie, lungă de câteva pagini, cu argumente împotriva prezumtivei naţionalizări! Cică ar fi fost primit de către autorităţile comuniste un camion întreg de epistole în favoarea păstrării proprietăţii private!… Şi au mai fost multe alte zvonuri.

Mulţumim din inimă partidului (Social Democrat)!

Aş! Nimic din toate cele de mai sus nu s-a întâmplat şi nici măcar vreo intenţie nu existase în acest sens. Scopul zvonisticii lansate n-a fost decât acela ca populaţia mai întâi să fie ţinută sub presiune, iar mai apoi să răsufle uşurată că, iată, după privaţiunile inimaginabile ale vieţii de fiecare zi, măcar cu atâta să se aleagă: să-şi păstreze buletinul de Bucureşti şi să rămână cu biata sa locuinţă proprietate personală. Cu alte cuvinte, să-i „mulţumească din inimă partidului” pentru înţelepciunea sa de… a lăsa totul aşa cum era. După principiul simplu că după ce îţi dai cu ciocanul în cap, să vezi ce bine e când nu-ţi mai dai!

Ponta la Cotroceni, la 14 iulie 2014*

Ponta 1

MTO?

Ponta 2
Ponta 3

Poftiți?

Ponta 4
Ponta 5
Ponta 6
Ponta 7
Ponta 8

O să lucrăm la…

Ponta 9

…toate.

Ponta 10
Ponta 11
Ponta 12 - 14.07.2014

*Regret că sunt nevoit să dau atâta importanţă pe blog acestui nimeni numit Ponta Victor, şi că atâta lume din România este nevoită să ia în seamă această hologramă (cum l-a numit cineva) de proastă calitate, dar pericolul este real ca individul, împreună cu toată adunătura pe care o reprezintă și care îl susține, să ajungă la cârma ţării.

Călin Popescu Tăriceanu: politică viscerală

Călin Popescu Tăriceanu a anunţat azi în Senat iniţiativa sa de a nu-l invita pe preşedintele Traian Băsescu la festivitatea aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea Senatului.NICOLAESCU - LEGI

Pe acest subiect al trimis Senatului României scrisoarea de mai jos.

„Buna ziua.

Apropo de neinvitarea preşedintelui României la festivitatea de aniversare a 150 de ani de existenţă a Senatului în România, cu motivaţia că preşedintele a dorit desfiinţarea Senatului şi deci nu are ce căuta la o festivitate a instituţiei pe care o doreşte desfiinţată…

S-ar putea la fel de bine argumenta neinvitarea preşedintelui nici la Camera Deputaţilor, la o eventuală festivitate, urmare a dorinţei sale de a o desfiinţa pe aceasta, pentru a se ajunge la parlamentul unicameral preferat de popor prin referendum.

Acest tip de argumentaţie ar sta în picioare numai dacă preşedintele ar fi adeptul unei camere unice care să se numească Camera Deputaţilor, respectiv Senat. În realitate, preşedintele este favorabil ideii de parlament unicameral nu prin desfiinţarea uneia din camere ci prin reorganizarea legislativului sub numele de Parlament. De altfel, înseşi întrebările puse prin referendum — reamintesc — nu au conţinut nicio întrebare referitoare la desfiinţarea uneia din camere:

1. Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?

2. Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?

Prin urmare iniţiativa dlui Călin Popescu Tăriceanu de neinvitare a preşedintelui nu are altă justificare decât antipatia sa personală faţă de Traian Băsescu.”

Actualizare din 7 octombrie.
Nu am primit de la Senatul României nici un semn că ar fi recepţionat mesajul meu, darmite vreun răspuns! Drept care l-am mai trimis încă o dată.
Apropo de reacţiile instituţiilor statului: La scrisoarea unui „băsist”, publicată pe acest blog şi pe Contributors.ro, dar şi expediată preşedintelui României pe data de 10 sept., am primit pe data de 30 sept. următorul mesaj: „Domnule Paul Tumanian, Va mulţumim pentru opiniile, comentariile şi observaţiile adresate Preşedintelui României, domnul Traian Basescu. Cu stima, Consilier de Stat Gabriel-Cristian Piscociu”.
Nici scrisoarea către Traian Băsescu nu era tocmai prietenoasă. Dar de! Una e Traian Băsescu, şi cu totul altceva Călin Popescu Tăriceanu–Inimă–Zburdalnică.

Mândrul român Adrian Năstase

Slogan electoral PSD în alegerile pentru Parlamentul UE:
„Mândri că suntem români!”

Nastase 2

Adrian Năstase:

„M-am gândit, la un moment dat, să renunţ la cetăţenia română, însă am înţeles că nu pot face o asemenea cerere fiind în detenţie.”

Se adevereşte astfel vechiul banc din vremea lui Ceauşescu: Concursul Cîntarea României a fost cîştigat de formaţia Ză Brele, cu cîntecul patriotic „Noi sîntem mîndria ţării”.

„(Critic)Atac” la adresa preconizatului Muzeu al Comunismului

Ideologie de stânga, sau propagandă de partid?

Beneficiind, recent, de ospitalitatea unei prestigioase reviste literare, Grupul CriticAtac, care începe să capete notorietate (în limbaj popular, începe să fie cunoscut ca un cal breaz), patronează un grupaj de articole sub titlul „De ce un muzeu al comunismului?”.
Patronează? Scuze, m-am exprimat greşit! Grupul CriticAtac nu patronează nimic. De ce? Pentru că îi este profund odios cuvântul „patron”, specific capitalismului în stare de putrefacţie, cel aflat — vă amintiţi? — „pe muchia prăpastiei”; şi faţă de care „socialismul multilateral dezvoltat” se afla în poziţie… avansată (cum se spunea într-un banc din epocă)!
De ce este tocmai grupul CriticAtac cel ce abordează o asemenea temă? [1] Răspunsul la o asemenea întrebare ar putea părea cât se poate de firesc: deoarece grupul CriticAtac se revendică de stânga; iar un muzeu al comunismului se întrevede a fi un instrument de înfierare a ideologiei de stânga (stânga extremă, îmbrăţişată de comunism) şi mai ales a faptelor comise sub stindardul (de nu cumva sub pretextul) ideologiei stângii extreme. Ar putea părea, dar nu este. De ce? Pentru că de fapt CriticAtac se conturează a fi o grupare nu atât ideologică, cât mai degrabă un agent de propagandă în favoarea actualei stângi din România. Al cărei „stângism” se reduce la o singură deviză: anti-PDL şi anti-Băsescu.

Fie-mi permis ca înainte de comenta succint articolele reunite în grupajul în discuţie, să ilustrez orientarea respectivului grup, cu un articol semnat Victoria Stoiciu (membră fondatoare a CriticAtac-ului) din publicaţia cu acelaşi nume, din 31 iulie 2012, intitulat „Circul continuă. Pâine mai avem?”, în care afirmaţiile tendenţioase se află în competiţie cu argumentele false. Mă limitez la două exemple: „Ştirea despre privatizarea Poştei Române a rămas aproape neobservată în presă, deşi în iarnă în Piaţa Universităţii mesajele anti-privatizare au dominat agenda.” Să fim serioşi! Pentru cel dispus la un minim efort de documentare, manifestaţiile din Piaţa Universităţii au fost orchestrate (cu plăţile aferente către participanţi) de trustul lui Voiculescu şi menite a fi (ceea ce au şi fost până la urmă) o primă etapă a planului de răsturnare a Puterii de dreapta… Apoi: „Guvernul MRU a picat în aprilie şi din cauza tentativei de privatizare a CupruMin.” Încă o dată, să fim serioşi! Guvernul MRU a căzut în cadrul aceluiaşi plan, ca o a doua etapă, de instalare a unei puteri menite să deturneze cursul „periculos” al justiţiei din România, de emancipare de sub practicile comenzilor politice, curente sub guvernul lui Adrian Năstase; şi anume prin manevre de atragere a parlamentarilor Puterii în tabăra USL (a treia etapă), fără nicio legătură cu vreo confruntare ideologică sau de politici economice.

Dar să revenim la „Muzeul Comunismului”. Judecând după opiniile exprimate — în marea lor majoritate —, presupun că titlul cel mai potrivit ar fi nu cel afişat, „De ce un muzeu al comunismului?”, ci „De ce nu este necesar un muzeu al comunismului”. Dacă nu chiar „De ce un muzeu al comunismului nu-i decât o fiţă a grupului hegemonic anti-comunist format în jurul lui Vladimir Tismăneanu” (am citat din Florin Poenaru, coordonator al grupajului — v. mai jos).

Vasile Ernu deschide seria cu o teorie–zeflemea a falsificării obiectelor prin transferarea din mediul lor natural în sala muzeului, profitorul fiind — cine altul? — Traian Băsescu. În continuare, Ernu se miră că „comunismul a avut mult mai multe instituţii de arhivare decât capitalismul”. Nu e însă foarte clar de ce tocmai pe Ernu îl prinde mirarea în această privinţă. Oare nu comunismul este acela care a avut, spre deosebire de capitalism, o instituţie foarte productivă în dosare, poliţia politică? „Un muzeul al comunismului poate ar trebui să fie un spaţiu al concilierii în care victimele şi călăii ar trebui să se regăsească, să fie reprezentaţi” — iată o concluzie demnă de un fost (?) „cetăţean sovietic”.

Florin Abraham (membru al Colegiului CNSAS din partea PSD, cercetător la Institutul pentru Studierea Totalitarismului, şef de departament la Fundaţia Institutul Social Democrat „Ovidiu Şincai”) afirmă că „muzeul Comunismului nu este, aşadar [„aşadar”, însă fără nicio argumentaţie], un simplu proiect civic, ci unul ideologic, instrument al luptei politice, menit a consolida la nivel discursiv tema «despărţirii de comunism». Prin «Muzeul Comunismului» foştii social-democraţi, convertiţi peste noapte la «doctrina populară» [aviz PDL-ului!] încearcă să realizeze simbioza dintre anticomunismul ideologic şi neo-conservatorismul economic. Trecutul este pus din nou să lucreze în slujba unor interese politice foarte precise şi profitabile.”
Iată ce scria F.A. în Ora nouă, 8 feb. 2012 pe tema, înrudită, a Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România: „În concluzie, experimentul Tismăneanu are ca miză esenţială controlul asupra cercetării istorice din România în beneficiul partidului prezidenţial. De unde este interesul brusc pentru trecutul recent al României manifestat de mass-media pro-prezidenţiale şi al unor înalţi demnitari ai statului român? Răspunsul e foarte simplu: trecutul poate fi un ciomag electoral şi în 2012. Vă aduceţi aminte de strategia anti-Sorin Oprescu din anul 2008 sau de cea împotriva lui Mircea Geoana in 2009? Punctul lor comun este reprezentat de folosirea asocierii cu trecutul, prin Ion Iliescu, în scopul câştigării puterii şi asigurării controlului asupra resurselor publice.”

Igor Mocanu continuă dezbaterea–zeflemea întrebându-se: „Ne-am putea imagina, bunăoară, printr-un efort fabulatoriu, cum ar arăta un exponat într-un astfel de muzeu, menit să simbolizeze tortura sau turnătoria şi dotat cu scopul de a face ca vizitatorul să interiorizeze natura criminală a torturii sau turnătoriei. Pentru a înţelege cât mai bine şi a interioriza cât mai profund natura criminală a dictaturii comuniste, vizitatorul va putea fi invitat în sala de tortură unde va fi pus să semneze o notă informativă. La final i se va spune că totul a fost o înscenare, însă că în trecut totul a fost cât se poate de real (…)”. Noroc că acelaşi Mocanu spune ceva mai jos: „Lăsând gluma proastă la o parte…” Nu putem să-i negăm autorului dreptul la autoapreciere.

Florin Poenaru (coordonatorul grupajului, alături de Veronica Lazăr) constată: „În esenţă nu mai pare a fi niciun mister pentru nimeni, indiferent de diviziunea ideologică, că proiectul de muzeu al comunismului reprezintă de fapt doar ultima fiţă a grupului hegemonic anti-comunist format în jurul lui Vladimir Tismăneanu (…)”.
Iată ce scrie acelaşi F.P. în publicaţia CriticAtac sub titlul „România – ţară agresoare (de ce trebuie să ieşim din NATO şi să dizolvăm armata)”. Ai fi tentat s-o iei în glumă judecând după auto-prezentarea pe care autorul şi-o face: „În prezent sunt doctorand în antropologie socială la Central European University, Budapesta, cu o teză despre instrumentalizarea politică a «memoriei comunismului». Aici am ajuns după o perioadă în care am fost observator electoral internaţional, activând în special în spaţiul estic post-comunist. Toate însă au funcţionat ca distracţii de la ocupaţia mea principală: vizionarea meciurilor de fotbal.”
Dar nu, nu-i glumă. F.P. afirmă, printre multe altele în lungul său articol: „Numai că de această dată naţionalismul românesc este perfect consonant cu imperialismul american care portretizează teroriştii drept cel mai mare pericol al lumii de azi. Aşa cum armata română este complet subordonată intereselor NATO şi americane în cadrul operaţiunilor militare din teatrele de operaţiuni, şi la nivel ideologic naţionalismul românesc din ultimele două secole a fost subordonat total ideologiei imperiale, până la suprapunere. Astfel, vechea schemă marxistă de secol 19 în care naţionalismul statelor-naţiune în formare se poate opune cu succes diverselor forme de imperialism nu mai are astăzi aceeaşi relevanţă istorică.”
Mişto, nu?

Se află şi faimosul Claude Karnoouh printre aleşii CriticAtac-ului. Dar — surpriză! — Claude Karnoouh se limitează de astă dată să ne facă teoria muzeului… pur.

După ce ne informează că „Partidul Democrat Liberal (…) plănuia să construiască un «muzeu naţional al dictaturii comuniste»”, Ovidiu Gherasim–Proca construieşte o teorie întreagă în jurul ideii că memoria tinerilor de astăzi este „o memorie care nu le aparţine şi pe care sunt sortiţi fie să o respingă cu dezgust (subl. m.), fie să o asimileze ca proprie memorie, aşadar ca memorie falsă”. Şi asta de ce? Pentru că suntem incapabili „să le transmitem (…) amintirea curajului şi demnităţii noastre”. Nu e deloc clar despre care — ale cui — curaj şi demnitate vorbeşte autorul. Ale generaţiei care s-a consumat sub dictatura comunistă? Nu e deloc clar nici de ce tinerii resping cu dezgust memoria ce nu le aparţine, şi n-o resping pur şi simplu (fără dezgust). „Am asistat — spune mai jos autorul — prea mult timp la sfidarea consensuală a imperativului desecretizării dosarelor Securităţii Statului de către unele (subl. m.) formaţiuni politice. Prea mult s-au făcut că plouă fruntaşii unora dintre partidele noastre”, constată O. Gh.–P., cuprins subit de jenă să-i identifice pe titularii atitudinilor pro-securiste la fel de precis cum i-a identificat pe democrat-liberali ca promotori ai „monumentului unei victorii imposibile” sau pe cei ce „sprijină necondiţionat abuzul politic, diletantismul administrativ, politizarea generalizată, doar în scopul de a obţine protecţia puternicilor zilei pentru proiecte memorialistice care au nevoie mai curând de independenţă şi de contribuţia societăţii civile decât de patronajul posesorilor temporari ai puterii politice”. Adică membrii Comisiei Tismăneanu, care, alături de alte unelte, „s-au dovedit a fi [cum oare s-or fi dovedit?] mai mult arme ale puterii de partid în lupta oarbă ce a măcinat o alianţă schizoidă”. O. Gh.–P. renunţă la orice „camuflaj” pentru ca tot cititorul să înţeleagă — în caz că mai are dubii — în favoarea cui pledează, atunci când afirmă că „verbiajul anticomunist nu sună mai puţin fals în strunele neoconservatorilor de comandă şi ale liberalilor de carton ce aderă la simbolul de credinţă metanoic al PDL”. În finalul contribuţiei sale, autorul se arată îngrijorat de pericolul ce ne pândeşte, de „a cânta osanale cui nu trebuie”. Cui nu trebuie să-i cântăm osanale? Evident, lui Traian Băsescu.

Conciliantă, Ioana Vrabiescu vede muzeul exclusiv ca „obiect artistic, prin care se ajunge la asimilarea colectivă a noilor valori, locul unde mărturiile consemnate sunt doar pretextul pentru remodelări permanente ale istoriei”. Altfel spus, cine ştie, poate că comunismul o fi fost bun, iar noi să fim pregătiţi şi pentru asemenea surprize.

Iată ce spune, fără nicio reţinere, Dan Ungureanu într-un apendice la grupajul de articole al CriticAtac-ului, intitulat „Anchetă despre înfiinţarea în România a unui Muzeu al Dictaturii”: „Promotorii Muzeului Comunismului sunt, din punctul de vedere al teoriei comunicării, nişte analfabeţi.” Şi încă: „Promovarea stridentă a acestei idei tembele ar fi fost o naivitate dacă n-ar fi o crimă.” D.U. are, se pare, şi „argumente”: „Publicul e apatic. (…) Nu e nimic de expus despre comunism.”

În final, scriitorul croat Boris Buden semnalează într-un „Bonus” al grupajului pericolul ideologizării nepartinice a unui muzeu al dictaturilor — ceea ce niciunul din autorii români nu face (deoarece aproape toţi sunt preocupaţi preponderent de disputa partinică în defavoarea PDL) — şi anume cel întâlnit la „Casa Terorii” din Budapesta (un model, se pare, pentru un viitor muzeul al comunismului în Bucureşti). „Eu apăr pe Dumnezeu, Biserica şi Patria” este deviza afişată în sala consacrată unui arhiepiscop care a avut de suferit de pe urma ambelor dictaturi din Ungaria, cea naţionalist-fascistă şi cea comunistă. Buden se întreabă: aşadar cine apără dreptatea socială, secularismul şi internaţionalismul înseamnă că apără teroarea?…
Şi uite-aşa se falsifică mesajele.

[1]Faptul că printre semnatarii articolelor din grupaj întâlnim (în anexă!) numele unui Ion Vianu nu trebuie să inducă în eroare; nu-i niciun dubiu: „selecţia” CiticAtac-ului vrea să salveze aparenţa de diversitate a opiniilor.