Category Archives: Stânga & Co

Pro-România lui Ponta, „Perestroika” PSD-ului

Tocmai i-am trimis lui Victor Ponta, pe situl partidului Pro-România, mesajul de mai jos.

Domnule Ponta,

Văd că aţi făcut unele declaraţii în privinţa liderului PNL, Ludovic Orban, cum că „nu poți să faci schimbarea politică în România cu indivizi ca Ludovic Orban — un combinator politic din anii 90, mincinos, prefăcut și iresponsabil, plin de «schelete» din anii 2007-2008, mereu pe post de măscărici pentru cei care îl mai bagă în seamă!”

Nu sunt un fan al liberalilor, am votat la europarlamentare cu Alianţa USR–PLUS. Nu pot însă să nu observ. Da, Orban nu-i potrivit pentru rolul de lider al Opoziţiei, pentru simplul fapt că nu se bucură de simpatia electoratului. Din diverse motive. Şi cu siguranţă are şi alte defecte. Dar înverşunarea dv. împotriva lui Orban e clar de unde vi se trage: de la de refuzul acestuia de a vi se alătura la mizeria numită USL, pe care aţi conceput-o în 2011, împreună cu Antonescu şi cu fostul om de casă al lui securistului Voiculescu, Daniel Constantin, care astăzi vă stă din nou alături, cu unicul scop — atunci — de a-l înlătura de la putere pe Traian Băsescu.

Dv. vorbiţi de minciună, prefăcătorie şi iresponsabilitate? Dar ştiu că aveţi tupeu! Aţi ajuns un „disident” al PSD-ului doar fiindcă Dragnea a avut abilitatea să vă profite de conjunctură pentru a vă înlătura de la putere. Mai nou, vă puneţi cenuşă în cap pentru unele eşecuri de pe vremea când aţi fost premier, pozând în victimă. Nu mai trec în revistă acţiunile dv. din vremea mandatului de premier, prin care aţi adus prejudicii grave, pe termen lung, românilor şi României, în intervalul 2012–2015, deoarece n-am nicio îndoială că sunteţi incapabil să înţelegeţi. O dovadă — dacă mai era nevoie de încă una — este maniera grobiană în care vă referiţi la Ludovic Orban, după ce românii tocmai şi-au manifestat prin vot, fără echivoc, preferinţa pentru Dreapta.

Schimbarea politică în România nu se poate face nu cu indivizi ca Orban, ci cu indivizi ca dv. Dv. nu sunteţi Opoziţie ci o variantă „cu faţă umană” a PSD-ului. Un fel de perestroika. Ştiţi cum se spune în popor: lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba.

Reclame

Claudiu Lucaci de la TVR 1: jocul burtierelor

Mă uit la emisiunea „Ultima ediţie”, pe TVR 1. Claudiu Lucaci. O faţă împietrită, care face eforturi vizibile să convingă de mai multe: că are simţul umorului, că-i nepărtinitor, că-i competent, că invitaţii săi sunt unu’ şi unu’. De astă dată e Dan Pavel. Despre care îmi vine greu să uit că a fost, într-o vreme, angajatul lui Gigi Becali, pe care, contra unei sume care depăşea „tot salariul pe care l-ar fi putut câştiga într-o viaţă” — ca să-l citez, mă rog, aproximativ, pe analistul politic însuşi — a avut sarcina să-l scoată cât de cât frecventabil; dar cu care a cam făcut-o de… oaie.

Ce să spun? Analizele lui Lucaci sunt, să zicem, onorabile. Cu nepărtinirea se descurcă onorabil. Pe ici, pe colo — nu vreau să fiu nedrept — pot decela şi unele accente de umor… onorabile. De agresivitate faţă de interlocutor nu-l pot învinui. Nici de grosolănie. Nici faţă de interlocutor, nici faţă de telespectator.

Şi totuşi… Să lucreze oare doar imaginaţia mea? Pe undeva, mi se pare că o anume halenă fesenisto-pesedistă îi iese din gura veşnic crispată — în ciuda zâmbetului chinuit — şi trece dincoace de ecran.

Iată, se lansează o idee: CÂT DE MULT IUBESC POLITICIENII POPORUL? E pe burtieră, n-o spune Lucaci. Dar e emisiunea lui. Eu ştiu că echipa nu pune nimic pe ecran de capul ei. Şi în timp ce ideea populismului persistă, pe ecran se perindă Dăncilă, Iordache, Câţu de la liberali şi preşedintele Iohannis. Apoi se lansează o altă idee, care de asemenea apare pe ecran sub formă de burtieră: DISCURSUL POPULIST, CVASIUNIVERSAL. N-o spune el. Echipa. Şi pe ecran se perindă iarăşi politicieni din ambele tabere, cu Iohannis dominând înşiruirea, câteva secunde în plus, la final, în chip de concluzie. Cvasiuniversal? Sunt sigur că spectatorul standard al televiziunii publice nu reţine prefixul. El reţine: UNIVERSAL. Populişti sunt toţi politicienii, ce să mai vorbim! Populişti şi care nu iubesc poporul! Toţi sunt la fel. Mai merită oare să mergem la vot? (Şi adaug iute în minte, aproape involuntar: cine câşigă de pe urma unei prezenţe mici la vot?)

Alte idei sunt lansate, rând pe rând. Toate… din burtieră: FACEBOOK ŞTERGE CONTURI ATRIBUITE PSD. Bun, OK, am reţinut: atribuite! Deci ar putea să fie doar o presupunere că-i lucrătura PSD-ului. Când el, de fapt, PSD-ul, ar putea să fie curat ca lacrima! Pro TV a prezentat ştirea cu totul altfel: „Facebook a șters 31 de pagini, conturi și grupuri care manipulau în favoarea PSD.” La fel şi Realitatea TV. Pentru Lucaci însă, conturile sunt atribuite. N-o spune el. Apare pe burtieră.

Altă idee: KÖVESI, ÎNTRE ÎNGER ŞI DEMON. Tot pe burtieră. Ce mai, nu-i deloc sigur: or fi Dragnea şi guvernul ticăloşii României (după unii); or fi luat-o în braţe pe Kövesi opoziţia şi Parlamentul European; dar dacă ea e totuşi un pic malefică? Nu se ştie. „Între înger şi demon”! Unii cred una, alţii cred alta — explică Lucaci. Nu se ştie cine-s unii, şi cine alţii. Ehei, totu-i relativ: iubirea de popor, populismul, Facebook, Kövesi.

Mă gândesc la bietul Lucaci: în definitiv, ce-oi fi având eu cu băiatul ăsta? A fost purtătorul de cuvânt al lui Adrian Năstase, cât pe-aci să fie, la începutul lui 2017, şi al lui Grindeanu; a fost consul al României la New York şi consul general la Los Angeles, în guvernarea PSD. A fost trup şi suflet pentru Catedrala Mântuirii Neamului; o pură întâmplare că a fost şi este susţinută cu ardoare tot de PSD: „ziua sfinţirii [Catedralei Mântuirii Neamului] singurului proiect naţional care străbate secolele” — declaraţie pe DC News-ul lui Bogdan Chirieac. Ei, nu! probabil că totuşi sunt eu cârcotaş.

„Lucaci, din cabinetul lui Năstase pe plaja lui Ridzi și acum la Știrile «depolitizate» ale TVR”, zicea Tolontan în iulie 2012. Alt cârcotaş.

Renunț la RCS & RDS

Mesaj transmis furnizorului telecom RCS & RDS.

Domnilor,
În semn de protest faţă de noile „evoluţii” ale postului de televiziune Digi24, de înregimentare vizibilă şi dezgustătoare în cohorta slujitorilor puterii, faţă de concedierea ziariştilor Dan Turturică, Laurenţiu Mihu şi Doru Cireaşă, am hotărât renunţarea la furnizorul telecom RCS & RDS.
Sper ca acelaşi gest să-l facă mulţi alţi abonaţi.

Actualizare 13 martie 2019
RCS & RDS a rămas cu birocrația din Epoca de aur!.

Pentru rezilierea contractului am sunat la Dispeceratul central al firmei, de unde am primit următoarea informație: Mergeți la orice „punct de vânzări”, cu echipamentele (modem, receiver etc.), semnați rezilierea și plătiți la zi. La care punct de vânzări? am întrebat. La oricare, mi s-a răspuns. Nu știu care vă este cel mai apropiat de casă, că nu sunt din București. Cu alte cuvinte, la dispeceratul central nu aveau o hartă cu punctele de vânzări din București!

Bun, am ales „puctul de vânzări” de pe strada Alunișului, sectorul 4, cel mai apropiat de casă. Unde am fost informat, pe un ton mai degrabă acru, că rezilierile se fac… pe șoseaua Giurgiului!

Pe șoseaua Giurgiului am achitat factura la zi, am semnat rezilierea, iar pentru restituirea echipamentelor (pe care le adusesem cu mine) mi s-a spus: După 1 aprilie! La oricare punct de vânzare.

Clar, nu?

Românii, un popor violent şi inapt pentru democraţie

Indice al democraţiei
Întâmplarea a făcut să-mi cadă ochii pe o clasificare a ţărilor lumii după un aşa-numit „indice al democraţiei”. România ocupă un modest lor 65 din 167 de ţări şi anume în categoria ţărilor cu „democraţie imperfectă” (Flawed democracy); în care, spre consolarea noastră, ne aflăm într-o companie onorabilă, alături de Statele Unite, Italia sau Franţa. Totuşi, ţări precum Filipine, Ghana, Columbia, Sri Lanka, până şi Republica Dominicană, se află înaintea noastră în acel clasament; ca să nu mai vorbim de veşnica rivală a României întru „disputarea” ultimului loc în Uniunea Europeană, Bulgaria, care ne devansează cu mai bine de 10 locuri. Mi-am zis: aşa ceva e imposibil, trebuie că e vorba de un indice de două parale, care nu reflectă realitatea. Şi într-adevăr, indicele se obţine sintetizând opiniile unor cercetători, analişti, universitari din domeniu, sub coordonarea grupului The Economist Intelligence Unit din Marea Britanie. Deci nu e vorba de parametri măsurabili, care să garanteze obiectivitatea evaluatorului. (Poate că cei de la The Economist au ceva cu noi! Nu? Doar suntem dintotdeauna persecutaţi de toată lumea, evident din invidie!) Totuşi, impresiile sunt şi ele importante. Uneori chiar foarte importante. Cei 60 de indicatori folosiţi pentru calcularea indicelui de democraţie sunt grupaţi în 5 categorii, dintre care una se referă la „Cultura politică” a ţării. Ei bine, la această categorie România a primit nota 4,38; în timp ce la „Participarea politică” nota României este 5,00; a se compara cu India, spre exemplu, care a obţinut 7,22. Asta spune ceva, nu?

Vineri 10 august, sfârşitul iluziilor
Ce s-a întâmplat vineri 10 august 2018, la protestul din Piaţa Victoriei al românilor din diaspora,după aproape 29 de ani de „democraţie”, pune capăt, din punctul meu de vedere, oricăror iluzii: Românii sunt un popor violent, incapabil să-şi asume rigorile democraţiei. Ce Dragnea! Ce PSD! Jandarmii, oameni „din popor”, nu s-au format sub bagheta lui Dragnea, nici la şcoala PSD-ului. Brutele care au răspândit cu sălbăticie, cu o ură viscerală, bastoane de cauciuc în dreapta şi în stânga, au lansat jeturi de gaze iritante drept în ochii protestatarilor, au folosit tunul cu apă, au lovit cu picioarele şi cu pumnii, au înjurat ca la uşa cortului, toţi aceia sunt, folosind o locuţiune dragă naţionaliştilor şi dacopaţilor, expresie a „fibrei naţiunii”! Sau, mai nou, a „ADN-ului naţiunii”! Da, se poate presupune că Dragnea, pentru a-şi apăra pielea — a lui şi a celor din clica sa —, a ordonat: Intraţi în ei! Bateţi! Rupeţi!… Dar la un popor „blând şi tolerant”, cum ne ne place să ne autocaracterizăm, aşa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple.
Unii vor zice poate: Da, dar asemenea violenţe au fost văzute şi la case mai mari, în Statele Unite, şi în Franţa. Da, e adevărat. Şi poate tocmai de aceea, ţările care au dat lumii Charta Democraţiei acum mai bine de două secole se află astăzi în categoria „Democraţii imperfecte”. Să nu ne amăgim însă: situaţia de astăzi a acelor ţări este conjuncturală, în timp ce situaţia României pare a fi endemică.

Trecutul spune multe
Să nu uităm, România a fost singura ţară din estul Europei care a plătit cu morţi (şi nu doar câţiva ci peste o mie) şi cu sânge despărţirea de regimul comunist. Să nu uităm nici mineriadele puse la cale de regimul Iliescu pentru a devia cursul democratizării în România spre varianta „perestroika”, soldate şi ele cu răniţi, cu morţi şi cu arestaţi abuziv, dar şi cu o imagine catastrofală a României în lume, de ţară necivilizată şi neguvernabilă. Minerii au fost la rândul lor „oameni din popor”; la fel şi bucureştenii care i-au întâmpinat cu urale şi cu aplauze.
Exemplele continuă în trecutul ceva mai îndepărtat. România este ţara în care, sub regimul comunist, a avut loc aşa-numitul „Fenomen” Piteşti, unic în ţările din „Lagărul” comunist, unde deţinuţii au fost supuşi unui regim de degradare atât de sălbatic, încât până şi sovieticii s-au îngrozit şi, din câte se spune, au silit autorităţile lui Gheorghiu-Dej să-i pună capăt şi să-i pedepsească pe cei vinovaţi.
Tot românii, sub regimul Antonescu de astă dată, au comis „Masacrul de la Odessa”, în toamna anului 1941, când zeci de mii de evrei au fost omorâţi fără judecată, cu o cruzime bestială, din motive de epurare etnică şi ca represalii la un atentat al bolşevicilor în sediului comandamentului armatei române. Să mai adăugăm deportările evreilor şi ale ţiganilor în Transnistria, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când atrocităţile comise în pripă de soldaţii români i-au nemulţumit pe aliaţii germani, care i-au îndemnat pe români nu să fie mai omenoşi ci să ucidă şi să incinereze mai „profesionist”.

Concluzii?
Zilele trecute…
Deputatul PSD zis „Mitralieră”, la „bază” medic chirurg, către protestatari: „Câți ați fost 20.000, 40.000, 50.000? Nu ne provocați ca venim 1 milion și vă călcăm în picioare.”
Cristian Bîrdac, consilier în Guvernul PSD al României: „Nu mai plângeţi şi rostogoliţi imbecilităţi pe reţele. Trebuiau mitraliaţi, nu stropiţi cu apă !!!”
Gabriel Zamfir, directorul Filarmonicii din Craiova, fost preot: „Un mare respect pentru acei jandarmi şi măcar un glonţ în cap acelor asa-zise «mame» care au ieşit cu copiii în braţe la proteste deşi se ştia ca nu e un protest paşnic.”

Nu-i aşa că avem toate motivele să fim optimiști?

Nu neimplicare ci ticăloşie

Campania „Fără penali în funcţii publice” a fost piatra de încercare a onestităţii celor care ani de zile au pretins că opţiunile lor electorale se îndreaptă spre PSD pentru că „toţi sunt la fel”; sau pentru că: „eu nu fac politică”. Deşi sprijinită de un partid politic, Uniunea Salvaţi România, iniţiativa cetăţenească nu a avut, propriu-zis, nimic politic. Ce ar putea fi politic în dezideratul ca persoanelor condamnate penal să le fie interzis prin lege să ocupe funcţii publice, aşa cum se întâmplă acum? În realitate, aşa-zişilor neimplicaţi politic PSD-ul le vine mănuşă. Şi nu doar prin pomenile care se înmulţesc pe măsură ce se apropie noile campanii electorale, pentru preşedinţie şi pentru Parlamentul European, ci şi prin izul comunist pe care PSD-ul în degajă în ansamblul său, iz la care nările „neimplicaţilor” freamătă lacome precum nările calului la aroma fânului. Recenta campanie civică a stârnit nu doar respingerea de către „neimplicaţi” ci şi o anume agresivitate psihanalizabilă, o contrareacţie dosnică şi pestilenţială, care sugerează un singur lucru: că niciun dialog nu mai este posibil şi că timpul le va rezolva pe toate. Dacă le va rezolva.

Sfânta laşitate pesedistă (şi extra-pesedistă)

Pentru cei ce au uitat sau n-au fost martorii trecutului comunist, PSD a explicat astăzi în chip strălucit cum a fost posibilă dictatura lui Ceauşescu în România. Unanimitatea din CEx în sprijinul condamnatului Dragnea spune totul. Cei de sub dictatură mai aveau oarecum scuza că, la câtă lăcomie de putere şi de bunăstare îi anima, n-aveau, să zicem, alternativă la susţinerea politică. Plus ameninţarea represiunii securiste în cazul că, prin absurd, le-ar fi trecut prin cap gânduri de nesupunere. Cei de astăzi în schimb, tot ce ar risca ar fi represiunea… „statului paralel”! Cât despre o alternativă la susţinerea politică, ar fi putut găsi fără probleme o soluţie de refugiu: migraţia către un alt partid. Momentul era propice: cei ce apucaseră să se pronunţe pentru neacceptarea în partid a „traseiştilor politici” ar fi trecut fără doar şi poate, acum, în preajma moţiunii de cenzură, peste „principii” pentru a-i primi la sânul lor pe eventualii transfugi pesedişti. Nu s-a găsit niciunul. Unanimitate! Strâns uniţi în jurul conducătorului iubit! De ce? Din atașament pentru principiile social-democrației? Aș! ți-ai găsit. Din cea mai pură laşitate.

Şi când te gândeşti că toate acestea se petrec în prezent, sub tutela Uniunii Europene. Să ne imaginăm că tutela ar fi fost, ca odinioară, a Uniunii Sovietice (sau a lui Putin din ziua de azi), sau că n-ar fi existat niciuna, ca pe vremea „disidentului” internaţional Ceauşescu. Derapajul PSD ar fi fost rapid şi total.

La fel de total şi de rapid cum urmează, în împrejurările date, frângerea gâtului pesedistului-şef. Sper.

Ne-a „dat” direcţia după 22!

Din inimă îi urez Conducătorului iubit La mulţi ani… după gratii!

Mândri că suntem români!

Mandri ca suntem romani

Propunere pentru Antena 3: o galerie de momâi şi-o măciucă

Ar fi mult mai simplu decât porcăiala de fiecare zi, mai puţin obositor decât o „plimbare” la ora 5: cu averea lui Felix rămasă după confiscare (sper s-ajungă), comandaţi o galerie de momâi. Ei, nu chiar à la Madame Toussaud, ar fi prea costisitor. Nişte momâi mai simple, de-ajuns să se distingă trăsăturile. Ştiu că vă irită foarte mulţi, dar, pentru economie, aţi putea să vă limitaţi la cei mai ai dracu’. Comandaţi-i cu trăsăturile îngroşate, aşa ca să-i recunoască oricare telespectator al Antenei 3 (cu posibilităţi mai limitate, ca să zic aşa). Comandaţi-i aşa cum îi făceau pe vremuri, în anii ’50, pe alde călăul Tito, cu satârul însângerat şi cu săculeţu’ cu dolari, pe alde Konrad Adenauer, cu trăsături mongoloide, slugă la Unchiu’ Sam, pe alde Eisenhower în chip de general dezmăţat, trăgând cu pistolu’ în porumbelu’ păcii — aveţi modele destule. Comandaţi-i pe: Băsescu pe primul loc, evident (cu trăsături mongoloide, ca să fie clar că toate mizeriile pe care le face se explică prin originea lui calmucă), apoi pe Laura Codruţa Kövesi, Daniel Morar, mai nou şi Camelia Bogdan, nu uitaţi de Horia Roman Patapievici şi de Pleşu (care „minte ca un porc!”), apoi colonelu’ Turcescu şi aghiotanţii lui, Emil Boc — ce mai! Îi ştiţi voi mai bine.

Andronescu antena 3_2

Aşezaţi momâile pe-un rând în studio, aşa, la vedere, într-o parte, puneţi la dispoziţie şi-o măciucă, şi îndemnaţi-i pe toţi ciuvicii care se perindă prin studioul vostru să le altoiască cu sete. Încurajaţi şi scuipatul şi să vedeţi ce-o să vă mai răcoriţi. Şi odată cu voi o să se răcorească şi telespectatorii voştri (cu posibilităţi limitate, ca să zic aşa). Menajaţi persoanele venite din partea Puterii în studio, alte Ecaterina Andronescu, Andronescu antena 3Mădălin Voicu, Ghişe sau Firea; sau spiritu’ lu’ Ponta Victor; şi cine-o mai fi. Vreau să spun că nu-i neapărat ca toţi ăştia să scuipe şi să dea cu măciuca, în rând cu ceilalţi ciuvici. Nu de alta, dar ar da rău pe la cancelariile europene. Simpla lor prezenţă în studio e o măciucă şi-un scuipat.

Facem pariu: majorarea impozitelor pe case şi pe terenuri, simplă cacialma!

Guvernul anunţă astăzi 28 iulie majorări semnificative de impozite pe locuinţe şi pe terenuri. Acum, cu puţin înainte de declanşarea campaniei prezidenţiale, acum când Ponta se şi vede pe cap cu coroniţa de prezident al României? Straniu, nu-i aşa?

Dar Guvernul anunţă nu numai majorări de impozite pe locuinţele modeste ci şi reduceri de impozite pentru locuinţele mari, de peste 150 m2! Păi de ce? Doar aşa, ca să stârnească invidii, să suscite ura proletariatului susţinător al PSD-ului? Atât de orb să fie guvernul Ponta?

Ei bine, eu zic că nu-i absolut niciun motiv de îngrijorare: nu va fi nicio majorare de impozite. Iar noul Cod Fiscal va fi amendat în sensul cuvenit.

Să ne amintim care era tactica aplicată de regimul ceauşist, în speţă de divizia de zvonistică a Securităţii, prin care se câştiga „pacea socială” fără nicio cheltuială. Care era tactica? Se lansau zvonuri. De pildă: începând de la anul Bucureştii se vor restrânge la o zonă relativ centrală, cam până la şoseaua Ştefan cel Mare–Mihai Bravu şi cam pe aceeaşi rază de partea cealaltă, astfel încât locuitorii din exteriorul acestui perimetru îşi vor pierde brusc calitatea de posesori al preţiosului „buletin de Bucureşti”! Sau, alt zvon: locuinţele proprietate personală reprezintă o întinare a idealurilor luminoase ale comunismului (vezi Ion Iliescu, vă amintiţi?) şi ca atare vor fi naţionalizate! Vă daţi seama ce calamitate pe capul bieţilor oameni care au făcut sacrificii peste sacrificii pentru a-şi cumpăra o locuinţă! După un sfert de secol de încurajare a proprietăţii asupra apartamentelor (de bloc îndeosebi), s-o întorci ca la Ploieşti, iar tu, cetăţean credul şi de bună-credinţă, să te trezeşti din nou, peste noapte, chiriaş al statului! Mărturisesc că eu însumi am căzut în capcană şi, indignat, am trimis „la ziar” (aveam acest obicei) o pledoarie, lungă de câteva pagini, cu argumente împotriva prezumtivei naţionalizări! Cică ar fi fost primit de către autorităţile comuniste un camion întreg de epistole în favoarea păstrării proprietăţii private!… Şi au mai fost multe alte zvonuri.

Mulţumim din inimă partidului (Social Democrat)!

Aş! Nimic din toate cele de mai sus nu s-a întâmplat şi nici măcar vreo intenţie nu existase în acest sens. Scopul zvonisticii lansate n-a fost decât acela ca populaţia mai întâi să fie ţinută sub presiune, iar mai apoi să răsufle uşurată că, iată, după privaţiunile inimaginabile ale vieţii de fiecare zi, măcar cu atâta să se aleagă: să-şi păstreze buletinul de Bucureşti şi să rămână cu biata sa locuinţă proprietate personală. Cu alte cuvinte, să-i „mulţumească din inimă partidului” pentru înţelepciunea sa de… a lăsa totul aşa cum era. După principiul simplu că după ce îţi dai cu ciocanul în cap, să vezi ce bine e când nu-ţi mai dai!

Ponta la Cotroceni, la 14 iulie 2014*

Ponta 1

MTO?

Ponta 2
Ponta 3

Poftiți?

Ponta 4
Ponta 5
Ponta 6
Ponta 7
Ponta 8

O să lucrăm la…

Ponta 9

…toate.

Ponta 10
Ponta 11
Ponta 12 - 14.07.2014

*Regret că sunt nevoit să dau atâta importanţă pe blog acestui nimeni numit Ponta Victor, şi că atâta lume din România este nevoită să ia în seamă această hologramă (cum l-a numit cineva) de proastă calitate, dar pericolul este real ca individul, împreună cu toată adunătura pe care o reprezintă și care îl susține, să ajungă la cârma ţării.

Călin Popescu Tăriceanu: politică viscerală

Călin Popescu Tăriceanu a anunţat azi în Senat iniţiativa sa de a nu-l invita pe preşedintele Traian Băsescu la festivitatea aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea Senatului.NICOLAESCU - LEGI

Pe acest subiect al trimis Senatului României scrisoarea de mai jos.

„Buna ziua.

Apropo de neinvitarea preşedintelui României la festivitatea de aniversare a 150 de ani de existenţă a Senatului în România, cu motivaţia că preşedintele a dorit desfiinţarea Senatului şi deci nu are ce căuta la o festivitate a instituţiei pe care o doreşte desfiinţată…

S-ar putea la fel de bine argumenta neinvitarea preşedintelui nici la Camera Deputaţilor, la o eventuală festivitate, urmare a dorinţei sale de a o desfiinţa pe aceasta, pentru a se ajunge la parlamentul unicameral preferat de popor prin referendum.

Acest tip de argumentaţie ar sta în picioare numai dacă preşedintele ar fi adeptul unei camere unice care să se numească Camera Deputaţilor, respectiv Senat. În realitate, preşedintele este favorabil ideii de parlament unicameral nu prin desfiinţarea uneia din camere ci prin reorganizarea legislativului sub numele de Parlament. De altfel, înseşi întrebările puse prin referendum — reamintesc — nu au conţinut nicio întrebare referitoare la desfiinţarea uneia din camere:

1. Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?

2. Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?

Prin urmare iniţiativa dlui Călin Popescu Tăriceanu de neinvitare a preşedintelui nu are altă justificare decât antipatia sa personală faţă de Traian Băsescu.”

Actualizare din 7 octombrie.
Nu am primit de la Senatul României nici un semn că ar fi recepţionat mesajul meu, darmite vreun răspuns! Drept care l-am mai trimis încă o dată.
Apropo de reacţiile instituţiilor statului: La scrisoarea unui „băsist”, publicată pe acest blog şi pe Contributors.ro, dar şi expediată preşedintelui României pe data de 10 sept., am primit pe data de 30 sept. următorul mesaj: „Domnule Paul Tumanian, Va mulţumim pentru opiniile, comentariile şi observaţiile adresate Preşedintelui României, domnul Traian Basescu. Cu stima, Consilier de Stat Gabriel-Cristian Piscociu”.
Nici scrisoarea către Traian Băsescu nu era tocmai prietenoasă. Dar de! Una e Traian Băsescu, şi cu totul altceva Călin Popescu Tăriceanu–Inimă–Zburdalnică.

Mândrul român Adrian Năstase

Slogan electoral PSD în alegerile pentru Parlamentul UE:
„Mândri că suntem români!”

Nastase 2

Adrian Năstase:

„M-am gândit, la un moment dat, să renunţ la cetăţenia română, însă am înţeles că nu pot face o asemenea cerere fiind în detenţie.”

Se adevereşte astfel vechiul banc din vremea lui Ceauşescu: Concursul Cîntarea României a fost cîştigat de formaţia Ză Brele, cu cîntecul patriotic „Noi sîntem mîndria ţării”.

„(Critic)Atac” la adresa preconizatului Muzeu al Comunismului

Ideologie de stânga, sau propagandă de partid?

Beneficiind, recent, de ospitalitatea unei prestigioase reviste literare, Grupul CriticAtac, care începe să capete notorietate (în limbaj popular, începe să fie cunoscut ca un cal breaz), patronează un grupaj de articole sub titlul „De ce un muzeu al comunismului?”.
Patronează? Scuze, m-am exprimat greşit! Grupul CriticAtac nu patronează nimic. De ce? Pentru că îi este profund odios cuvântul „patron”, specific capitalismului în stare de putrefacţie, cel aflat — vă amintiţi? — „pe muchia prăpastiei”; şi faţă de care „socialismul multilateral dezvoltat” se afla în poziţie… avansată (cum se spunea într-un banc din epocă)!
De ce este tocmai grupul CriticAtac cel ce abordează o asemenea temă? [1] Răspunsul la o asemenea întrebare ar putea părea cât se poate de firesc: deoarece grupul CriticAtac se revendică de stânga; iar un muzeu al comunismului se întrevede a fi un instrument de înfierare a ideologiei de stânga (stânga extremă, îmbrăţişată de comunism) şi mai ales a faptelor comise sub stindardul (de nu cumva sub pretextul) ideologiei stângii extreme. Ar putea părea, dar nu este. De ce? Pentru că de fapt CriticAtac se conturează a fi o grupare nu atât ideologică, cât mai degrabă un agent de propagandă în favoarea actualei stângi din România. Al cărei „stângism” se reduce la o singură deviză: anti-PDL şi anti-Băsescu.

Fie-mi permis ca înainte de comenta succint articolele reunite în grupajul în discuţie, să ilustrez orientarea respectivului grup, cu un articol semnat Victoria Stoiciu (membră fondatoare a CriticAtac-ului) din publicaţia cu acelaşi nume, din 31 iulie 2012, intitulat „Circul continuă. Pâine mai avem?”, în care afirmaţiile tendenţioase se află în competiţie cu argumentele false. Mă limitez la două exemple: „Ştirea despre privatizarea Poştei Române a rămas aproape neobservată în presă, deşi în iarnă în Piaţa Universităţii mesajele anti-privatizare au dominat agenda.” Să fim serioşi! Pentru cel dispus la un minim efort de documentare, manifestaţiile din Piaţa Universităţii au fost orchestrate (cu plăţile aferente către participanţi) de trustul lui Voiculescu şi menite a fi (ceea ce au şi fost până la urmă) o primă etapă a planului de răsturnare a Puterii de dreapta… Apoi: „Guvernul MRU a picat în aprilie şi din cauza tentativei de privatizare a CupruMin.” Încă o dată, să fim serioşi! Guvernul MRU a căzut în cadrul aceluiaşi plan, ca o a doua etapă, de instalare a unei puteri menite să deturneze cursul „periculos” al justiţiei din România, de emancipare de sub practicile comenzilor politice, curente sub guvernul lui Adrian Năstase; şi anume prin manevre de atragere a parlamentarilor Puterii în tabăra USL (a treia etapă), fără nicio legătură cu vreo confruntare ideologică sau de politici economice.

Dar să revenim la „Muzeul Comunismului”. Judecând după opiniile exprimate — în marea lor majoritate —, presupun că titlul cel mai potrivit ar fi nu cel afişat, „De ce un muzeu al comunismului?”, ci „De ce nu este necesar un muzeu al comunismului”. Dacă nu chiar „De ce un muzeu al comunismului nu-i decât o fiţă a grupului hegemonic anti-comunist format în jurul lui Vladimir Tismăneanu” (am citat din Florin Poenaru, coordonator al grupajului — v. mai jos).

Vasile Ernu deschide seria cu o teorie–zeflemea a falsificării obiectelor prin transferarea din mediul lor natural în sala muzeului, profitorul fiind — cine altul? — Traian Băsescu. În continuare, Ernu se miră că „comunismul a avut mult mai multe instituţii de arhivare decât capitalismul”. Nu e însă foarte clar de ce tocmai pe Ernu îl prinde mirarea în această privinţă. Oare nu comunismul este acela care a avut, spre deosebire de capitalism, o instituţie foarte productivă în dosare, poliţia politică? „Un muzeul al comunismului poate ar trebui să fie un spaţiu al concilierii în care victimele şi călăii ar trebui să se regăsească, să fie reprezentaţi” — iată o concluzie demnă de un fost (?) „cetăţean sovietic”.

Florin Abraham (membru al Colegiului CNSAS din partea PSD, cercetător la Institutul pentru Studierea Totalitarismului, şef de departament la Fundaţia Institutul Social Democrat „Ovidiu Şincai”) afirmă că „muzeul Comunismului nu este, aşadar [„aşadar”, însă fără nicio argumentaţie], un simplu proiect civic, ci unul ideologic, instrument al luptei politice, menit a consolida la nivel discursiv tema «despărţirii de comunism». Prin «Muzeul Comunismului» foştii social-democraţi, convertiţi peste noapte la «doctrina populară» [aviz PDL-ului!] încearcă să realizeze simbioza dintre anticomunismul ideologic şi neo-conservatorismul economic. Trecutul este pus din nou să lucreze în slujba unor interese politice foarte precise şi profitabile.”
Iată ce scria F.A. în Ora nouă, 8 feb. 2012 pe tema, înrudită, a Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România: „În concluzie, experimentul Tismăneanu are ca miză esenţială controlul asupra cercetării istorice din România în beneficiul partidului prezidenţial. De unde este interesul brusc pentru trecutul recent al României manifestat de mass-media pro-prezidenţiale şi al unor înalţi demnitari ai statului român? Răspunsul e foarte simplu: trecutul poate fi un ciomag electoral şi în 2012. Vă aduceţi aminte de strategia anti-Sorin Oprescu din anul 2008 sau de cea împotriva lui Mircea Geoana in 2009? Punctul lor comun este reprezentat de folosirea asocierii cu trecutul, prin Ion Iliescu, în scopul câştigării puterii şi asigurării controlului asupra resurselor publice.”

Igor Mocanu continuă dezbaterea–zeflemea întrebându-se: „Ne-am putea imagina, bunăoară, printr-un efort fabulatoriu, cum ar arăta un exponat într-un astfel de muzeu, menit să simbolizeze tortura sau turnătoria şi dotat cu scopul de a face ca vizitatorul să interiorizeze natura criminală a torturii sau turnătoriei. Pentru a înţelege cât mai bine şi a interioriza cât mai profund natura criminală a dictaturii comuniste, vizitatorul va putea fi invitat în sala de tortură unde va fi pus să semneze o notă informativă. La final i se va spune că totul a fost o înscenare, însă că în trecut totul a fost cât se poate de real (…)”. Noroc că acelaşi Mocanu spune ceva mai jos: „Lăsând gluma proastă la o parte…” Nu putem să-i negăm autorului dreptul la autoapreciere.

Florin Poenaru (coordonatorul grupajului, alături de Veronica Lazăr) constată: „În esenţă nu mai pare a fi niciun mister pentru nimeni, indiferent de diviziunea ideologică, că proiectul de muzeu al comunismului reprezintă de fapt doar ultima fiţă a grupului hegemonic anti-comunist format în jurul lui Vladimir Tismăneanu (…)”.
Iată ce scrie acelaşi F.P. în publicaţia CriticAtac sub titlul „România – ţară agresoare (de ce trebuie să ieşim din NATO şi să dizolvăm armata)”. Ai fi tentat s-o iei în glumă judecând după auto-prezentarea pe care autorul şi-o face: „În prezent sunt doctorand în antropologie socială la Central European University, Budapesta, cu o teză despre instrumentalizarea politică a «memoriei comunismului». Aici am ajuns după o perioadă în care am fost observator electoral internaţional, activând în special în spaţiul estic post-comunist. Toate însă au funcţionat ca distracţii de la ocupaţia mea principală: vizionarea meciurilor de fotbal.”
Dar nu, nu-i glumă. F.P. afirmă, printre multe altele în lungul său articol: „Numai că de această dată naţionalismul românesc este perfect consonant cu imperialismul american care portretizează teroriştii drept cel mai mare pericol al lumii de azi. Aşa cum armata română este complet subordonată intereselor NATO şi americane în cadrul operaţiunilor militare din teatrele de operaţiuni, şi la nivel ideologic naţionalismul românesc din ultimele două secole a fost subordonat total ideologiei imperiale, până la suprapunere. Astfel, vechea schemă marxistă de secol 19 în care naţionalismul statelor-naţiune în formare se poate opune cu succes diverselor forme de imperialism nu mai are astăzi aceeaşi relevanţă istorică.”
Mişto, nu?

Se află şi faimosul Claude Karnoouh printre aleşii CriticAtac-ului. Dar — surpriză! — Claude Karnoouh se limitează de astă dată să ne facă teoria muzeului… pur.

După ce ne informează că „Partidul Democrat Liberal (…) plănuia să construiască un «muzeu naţional al dictaturii comuniste»”, Ovidiu Gherasim–Proca construieşte o teorie întreagă în jurul ideii că memoria tinerilor de astăzi este „o memorie care nu le aparţine şi pe care sunt sortiţi fie să o respingă cu dezgust (subl. m.), fie să o asimileze ca proprie memorie, aşadar ca memorie falsă”. Şi asta de ce? Pentru că suntem incapabili „să le transmitem (…) amintirea curajului şi demnităţii noastre”. Nu e deloc clar despre care — ale cui — curaj şi demnitate vorbeşte autorul. Ale generaţiei care s-a consumat sub dictatura comunistă? Nu e deloc clar nici de ce tinerii resping cu dezgust memoria ce nu le aparţine, şi n-o resping pur şi simplu (fără dezgust). „Am asistat — spune mai jos autorul — prea mult timp la sfidarea consensuală a imperativului desecretizării dosarelor Securităţii Statului de către unele (subl. m.) formaţiuni politice. Prea mult s-au făcut că plouă fruntaşii unora dintre partidele noastre”, constată O. Gh.–P., cuprins subit de jenă să-i identifice pe titularii atitudinilor pro-securiste la fel de precis cum i-a identificat pe democrat-liberali ca promotori ai „monumentului unei victorii imposibile” sau pe cei ce „sprijină necondiţionat abuzul politic, diletantismul administrativ, politizarea generalizată, doar în scopul de a obţine protecţia puternicilor zilei pentru proiecte memorialistice care au nevoie mai curând de independenţă şi de contribuţia societăţii civile decât de patronajul posesorilor temporari ai puterii politice”. Adică membrii Comisiei Tismăneanu, care, alături de alte unelte, „s-au dovedit a fi [cum oare s-or fi dovedit?] mai mult arme ale puterii de partid în lupta oarbă ce a măcinat o alianţă schizoidă”. O. Gh.–P. renunţă la orice „camuflaj” pentru ca tot cititorul să înţeleagă — în caz că mai are dubii — în favoarea cui pledează, atunci când afirmă că „verbiajul anticomunist nu sună mai puţin fals în strunele neoconservatorilor de comandă şi ale liberalilor de carton ce aderă la simbolul de credinţă metanoic al PDL”. În finalul contribuţiei sale, autorul se arată îngrijorat de pericolul ce ne pândeşte, de „a cânta osanale cui nu trebuie”. Cui nu trebuie să-i cântăm osanale? Evident, lui Traian Băsescu.

Conciliantă, Ioana Vrabiescu vede muzeul exclusiv ca „obiect artistic, prin care se ajunge la asimilarea colectivă a noilor valori, locul unde mărturiile consemnate sunt doar pretextul pentru remodelări permanente ale istoriei”. Altfel spus, cine ştie, poate că comunismul o fi fost bun, iar noi să fim pregătiţi şi pentru asemenea surprize.

Iată ce spune, fără nicio reţinere, Dan Ungureanu într-un apendice la grupajul de articole al CriticAtac-ului, intitulat „Anchetă despre înfiinţarea în România a unui Muzeu al Dictaturii”: „Promotorii Muzeului Comunismului sunt, din punctul de vedere al teoriei comunicării, nişte analfabeţi.” Şi încă: „Promovarea stridentă a acestei idei tembele ar fi fost o naivitate dacă n-ar fi o crimă.” D.U. are, se pare, şi „argumente”: „Publicul e apatic. (…) Nu e nimic de expus despre comunism.”

În final, scriitorul croat Boris Buden semnalează într-un „Bonus” al grupajului pericolul ideologizării nepartinice a unui muzeu al dictaturilor — ceea ce niciunul din autorii români nu face (deoarece aproape toţi sunt preocupaţi preponderent de disputa partinică în defavoarea PDL) — şi anume cel întâlnit la „Casa Terorii” din Budapesta (un model, se pare, pentru un viitor muzeul al comunismului în Bucureşti). „Eu apăr pe Dumnezeu, Biserica şi Patria” este deviza afişată în sala consacrată unui arhiepiscop care a avut de suferit de pe urma ambelor dictaturi din Ungaria, cea naţionalist-fascistă şi cea comunistă. Buden se întreabă: aşadar cine apără dreptatea socială, secularismul şi internaţionalismul înseamnă că apără teroarea?…
Şi uite-aşa se falsifică mesajele.

[1]Faptul că printre semnatarii articolelor din grupaj întâlnim (în anexă!) numele unui Ion Vianu nu trebuie să inducă în eroare; nu-i niciun dubiu: „selecţia” CiticAtac-ului vrea să salveze aparenţa de diversitate a opiniilor.

Bandiera rossa la trionferà, evviva il comunismo e la libertà

Spicuiesc dintr-un articol semnat Gabriel Chindea, apărut în octombrie 2010 (dar peste care am dat abia acum), în publicaţia auto-declarată de stânga CriticAtac, intitulat „Echivocul neoliberalismului: ideologia puterii sau opiul clasei de mijloc?”

„Sistemul capitalist se mişcă după o dinamică relativ simplă şi, mai ales, perfect coerentă cu sine: cea a realizării şi multiplicării de capital. O dinamică posibilă — cum se exprima Marx odinioară — datorită regimului de proprietate privată asupra mijloacelor de producţie şi în general asupra întregului proces productiv. Cel care permite o permanentă deposedare a muncii de plusvaloarea pe care o realizează şi astfel şi apariţia efectivă a capitalului. Capital despre care — în paranteză fie spus — putem admite că ar fi obţinut, la început, prin efortul şi din economiile proprietarului său, dar care ajunge în cele din urmă, după un anumit număr de cicluri productive, să fie «răscumpărat», adică reprodus în întregime de cei ce lucrează pentru el. Fără însă ca situaţia regimului său de proprietate să se schimbe. Şi deci fără ca întreprinderea să treacă din mâna patronului în cea a angajaţilor săi.”

„Aşa cum o declară el însuşi, neoliberalismul caută să reducă cât mai mult dependenţa de societate a individului. Ceea ce pare, la prima vedere, mai mult decât de dorit. Neluând însă în seamă faptul că o bogăţie privată precum capitalul are, în acelaşi timp, şi o natură socială. Lucru cu atât mai valabil pentru marele capital. De unde, de fapt, şi echivocul acestei proprietăţi private care nu e în fond — prin implicaţiile sale mai întâi economice şi, în cele din urmă, politice — strict privată. Şi care, cum susţin marxiştii, nici nu ar trebui lăsată pe mâna unor persoane particulare, chiar dacă despre asta nu are rost să discutăm acum.”

„Imposibilitatea unui capitalism liberal a devenit tot mai evidentă. Şi faptul că, într-un fel sau altul, capitalismul nu se poate dispensa de mijloace administrative, fie pentru a-şi linişti şi controla angajaţii, fie pentru a-şi susţine expansiunea.”

„Stângii (…) i se reproşează (…) că este utopică în radicalismul ei. Mai ales că uneori îşi face — cu totul greşit ar spune Marx, ce nu s-a uitat niciodată cu simpatie la utopism — un titlu de glorie din asta. (…) Dacă şansa de a trăi într-o altă societate, necapitalistă, este, fără îndoială, nesigură, atunci cel puţin în cea de faţă să ne ducem viaţa fără iluzii.”

Eu unul mărturisesc că n-aş risca că mai fiu încă o dată parte la o nouă experienţă egalitaristă. Mi-aduc aminte de un film biografic despre Fidel Castro, ce-i drept nu documentar ci artistic. Dar cât de verosimil! Prea multe n-am reţinut din el, decât doar o secvenţă în care El Lider Maximo, după preluarea puterii în Cuba, vizitează o fermă de vaci, devenită — cum altfel? — proprietate colectivă. Lucrul de care Fidel este cel mai tare contrariat este: De ce nu mai dă vaca lapte, ca înainte?

Îmi aduc de asemenea aminte — ceea ce autorului articolului, la cei patruzeci de ani ai săi, mă îndoiesc că i-a rămas prea clar în amintire — cum, la sfârşitul anilor ’70 (şi încă nu ajunseserăm „în fundul gropii”), tatăl meu, pensionar fiind, îşi lua un scăunel şi se ducea de cu seară în hală, să se aşeze la coadă pentru carnea care urma să „se dea” (poate) a doua zi dimineaţă. Acum, că am ajuns şi eu aproape de vârsta lui de atunci, n-aş vrea să fiu nevoit să-i urmez exemplul.

Mai multe nu i-aş aminti (încă) tânărului Chindea. Decât poate doar anecdota cu „Cea mai fericită zi din viaţa tovarăşului Ionescu”.

Ionescu discută cu un amic.
Ionescu zice: Hai să-ţi spun care a fost cea mai fericită zi din viaţa mea… Plec de la serviciu, după opt ore de muncă în frig. Ajung în staţia de autobuz. Îngheţat bocnă peste tot. O mare de oameni în staţie. În sfârşit, după vreo juma’ de oră soseşte în sfârşit autobuzul. Ticsit. Reuşesc cu chiu cu vai să mă agăţ pe scară…
Amicul: Şi asta numeşti tu cea mai fericită zi din viaţa ta?
Ionescu: Stai să vezi. Ajung în sfârşit acasă. Mă uit de jos la bloc. Beznă. Curent electric, ioc. Intru, urc scara pe bâjbâite, şase etaje…
Amicul: Asta zici c-a fost cea mai fericită zi din viaţa ta?
Ionescu: Stai să vezi. Intru în casă. Beznă. Caloriferele reci. Apa nu curge. Dau s-aprind aragazul. Gaze, ioc. Şi un frig!…
Amicul: Şi asta numeşti tu…
Ionescu: Stai să vezi. Mă duc la fereastră, mă uit afară. Văd în beznă două faruri de maşină că s-apropie pe aleea din spate. Zic: Aoleu, de n-ar fi Securitatea! Când, ce să vezi, maşina opreşte chiar la blocul meu. Doi indivizi în mantale de piele îi văd că se dau jos din maşină şi intră în bloc. Mă duc la uşă şi stau lipit de ea, la pândă, cu inima cât un purice…
Amicul: Ziceai că asta a fost cea mai fericită…?
Ionescu: Stai să vezi. Ascult dindărătul uşii. Le aud paşii urcând scara. Zic: Aoleu, de nu s-ar opri la etajul meu! Când colo, chiar la etajul meu se opresc! Îi văd prin vizor că luminează cu lanterna. Zic: Aoleu, de n-ar veni la uşa mea!
Amicul: Cea mai fericită zi, ziceai?
Ionescu: Stai să vezi. Îi aud că se opresc la uşa mea. Bat în uşă. Mai mult mort decât viu, deschid. Unul zice încruntat: Dumneata eşti Popescu?… Uf! răsuflu uşurat şi zic: Nu dom’le, eu sunt Ionescu!

Apoi, a uitat un amănunt domnul Chindea, că societatea capitalistă nu poate funcţiona nici fără democraţie, nici fără statul de drept. Care le sunt egal favorabile oligarhilor şi omului de rând. Aş zice: treacă de la mine, omul de rând, averile neruşinate şi suportul lor politic. Oricât ar fi Voiculescu de dezgustător, i-l prefer lui Tudor Postelnicu.

Fiindcă i-aş mai aminti, în final, inimosului autor articolul 3 din Constituţia RSR: „În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Roman.” Articol despre care — ca să parafrazez — aş zice că nu era de neevitat „la început”, dar care uite că se instalează „până la urmă” atunci când „capitalul nu este lăsat pe mâna unor persoane particulare”.