Category Archives: Sunt ateu, slavă Domnului

B.O.R., în sistemul medical românesc: Nu ne mai lipseşte nimic!

Unul din bancurile cu Bulă care au circulat în vechiul regim suna cam aşa.

La o oră de dirigenţie profa îi invită pe copii să povestească despre lipsurile de pe‑acasă… Trec peste primii doi elevi care s‑au ridicat să răspundă, să zicem Florica şi Gigel, în timp ce Bulă, nerăbdător ca de obicei, tot împungea aerul cu două degete ridicate. „Ei hai, Bulă, se îndură în cele din urmă diriga, spune şi tu. Vouă ce vă lipseşte din casă?” Bulă se ridică fericit şi spune: „Nouă, tovarăşa, nu ne lipseşte nimic din casă!” Răspuns care, pe bună dreptate, într‑o vreme marcată de atâtea lipsuri, stârneşte nedumerirea dirigăi: „Cum aşa, Bulă?” „Păi să vedeţi, zice Bulă, aseară vine soră-mea acasă şi zice: Am rămas borţoasă. La care tata îşi lasă fruntea în palmă şi zice: Numai asta ne mai lipsea!”

Acest banc mi‑a venit în minte când am aflat de Protocolul pentru asistenţă medicală şi spirituală între Patriarhie şi Ministerul Sănătăţii, anunţat ieri 24 iulie, cu îndreptăţit optimism, de cei doi întâi-stătători ai celor două entităţi statale (nu‑i aşa?), patriarhul Daniel şi ministrul sănătăţii Eugen Nicolăescu.

Iată un fragment din declaraţia patriarhului Daniel: „Acest protocol e urmarea firească a practicii şi tradiţiei bimilenare a Bisericii. Implicarea Bisericii în asistenţa socială şi spirituală este o necesitate practică.  Sperăm că astăzi colaborarea Bisericii cu statul înseamnă forţe unite pentru o eficienţă mai mare. Arată responsabilitatea noastră comună. Este o bază comună pentru programe social-medicale şi spiritual-pastorale.”

De unde se poate vedea, în subsidiar, că Biserica română este mai mult decât protocronă (pe linia — cum altfel? — încurajată de defunctul regim naţional-comunist şi, iată, persistentă) de vreme ce îşi atribuie o existenţă de două milenii, începând cu biserica… să‑i spunem daco-romană?

Cum-necum, putem deci spera că vor fi implementate „programe social-medicale şi spiritual-pastorale” comune.

 

Carduri de pelerinaj

În ce vor consta programele? Nu putem face decât presupuneri… Preoţii vor colinda, probabil, de Bobotează şi cu ocazia altor sărbători, spitalele, vor stropi cu apă sfinţită în dreapta şi‑n stânga şi, cum observa un prieten de‑al meu, vor întinde, spre a fi sărutată, o aceeaşi cruce, pe care bolnavii vor depune rând pe rând sărutul lor creştinesc şi, împreună el, germenii patogeni specifici bolii fiecăruia.

S‑ar putea de asemenea — îmi imaginez — ca preoţii să se ofere să intermedieze relaţiile dintre pacient şi doctor în sensul de a‑l convinge pe acesta din urmă, în numele moralei creştin-ortodoxe, nu să renunţe la şpagă dar măcar să‑şi coboare pretenţiile… Asta, de nu cumva vor ajunge la concluzia că, puterile lor tămăduitoare dovedindu-se comparabile, ar fi mai echitabil să‑şi împartă „câştigul” între ei. Că tot au preoţii, în majoritatea lor zdrobitoare, o îndelungată practică în a oferi „servicii duhovniceşti” contra cost (şi fără să taie chitanţă)…

Dar principalul „program” va consta, n‑am nicio îndoială, în pelerinaje la moaştele vindecătoare ale sfintei Parascheva, precum şi la ale altor sfinţi cu virtuţi curative atestate. Ceea ce, cu perpetua criză de medicamente din România, s‑ar putea dovedi extraordinar de convenabil. Care ar putea fi, în acest caz, contribuţia Ministerului Sănătăţii? Păi M.S. ar putea emite carduri C.N.A.S. de pelerinaj, care să acopere, pentru  pacienţii (credincioşi), cheltuielile de transport, cazare şi o masă caldă pe durata aşteptării la coadă. Eventual, M.S. ar putea să asigure de asemenea primul ajutor pacienţilor leşinaţi înainte ca aceştia să beneficieze de lucrarea tămăduitoare a moaştelor.

Anunțuri

John Polkinghorne şi „matematizarea” microstructurii lumii reale

Unul dintre „semnele” care l-au determinat pe John Polkinghorne să îmbrăţişeze credinţa în Dumnezeu este potrivirea perfectă — consideră el — dintre raţiunea interioară a conceptelor matematice şi raţiunea exterioară a lumii fizice, pe care el, ca fizician teoretician de mare calibru, devenit ulterior (şi) teolog, afirmă că a găsit-o de nenumărate ori în cercetările sale în domeniul particulelor elementare. Polkinghorne spune:

„Nu numai că înţelegem lumea, dar matematica este cheia înţelegerii universului fizic. În fizica fundamentală se caută teorii care în expresia lor matematică sunt eficiente şi elegante, care din punct de vedere matematic sunt frumoase. Frumuseţea matematicii este o caracteristică foarte uşor de recunoscut. Există o aşteptare — o aşteptare care a fost în mod repetat onorată în istoria fizicii — că exact acele teorii care au caracteristica eficienţei şi a eleganţei matematice s-au dovedit a fi cele ce explică ce se întâmplă în lumea fizică. (…) Matematica poate fi predată la şcoală ca un model de creaţie, ca un model de analiză. Şi totuşi unele dintre cele mai frumoase modele la care au visat matematicienii puri în studiile lor se constată că apar în mod real în structurile lumii fizice care ne înconjoară. Cu alte cuvinte, există o congruenţă adânc înrădăcinată între raţiunea pe care o constatăm în interior (în mintea noastră) şi raţiunea pe care o constatăm în exterior (în lumea fizică din jurul nostru).”

Îmi amintesc şi astăzi cu o anume amărăciune de eşecul meu, cu mulţi ani în urmă, ca student la fizică, atunci când am luat contact cu o matematizare, în fizica particulelor şi a câmpurilor, pe care am considerat-o excesivă şi mai ales abuzivă. Îmi era greu, dacă nu imposibil, să admit că există o cuplare naturală între lumea materială şi conceptele matematice (abstracte). Începând din acel moment am avut senzaţia că fizica teoretică a apucat-o pe un drum greşit şi interesul meu pentru ea s-a diminuat drastic. În treacăt fie spus, am trăit senzaţia (din fericire nu constantă) că însăşi orientarea mea către fizică a fost o eroare.

Pe vremea aceea, John Polkinghorne era doar fizician; încă nu se lansase în aventura reconcilierii între ştiinţă şi teologie. Oricum, teoriile sale şi, desigur, ale altora în acest domeniu n-ar fi reuşit să străpungă Cortina de Fier. Iar dacă, prin absurd, ar fi reuşit totuşi, cu siguranţă eu n-aş fi devenit credincios luând cunoştinţă de ele. În schimb, poate că aş fi admis că abordarea teologică a „imixtiunii” conceptelor matematice în structura lumii reale este o alternativă la absenţa (aparentă) a oricărei logici.

Cât despre dezacordul meu cu John Polkinghorne privind Principiul antropic şi Acordul fin al Universului, ca „semne” ale existenţei unei divinităţi, poate cu altă ocazie.

De ce nu cred în Dumnezeu. Consideraţii ale unui liber-cugetător — IV

Continuare de aici

Este religia necesară?
Se pare că inovatorul Papă Benedict al XVI-lea este pus pe fapte mari. Am trecut în revistă mai sus (partea a II-a) tentativa sa, revoluţionară am putea spune, de altfel repudiată de înalţi prelaţi catolici, de a le aduce necredincioşilor mântuirea (creştină) — cu anumite condiţii. Tot el este acela care a condamnat ororile săvârşite de colonizatorii Americii Latine, după cum relata Tracy Wilkinson acum aproape un an într-un articol din The Sidney Morning Herald, preluat din Los Angeles Times:

„Confruntat cu starea de iritare din America Latină, Papa Benedict a recunoscut că colonizarea creştină a populaţiilor indiene nu a fost atât de roză pe cât a zugrăvit-o el într-un discurs rostit în această lună [mai 2007] în Brazilia. Papa nu şi-a cerut scuze, aşa cum îi ceruseră unii lideri indigeni şi latino-americani. Cu toate acestea, el a spus că este imposibil să ignori «umbrele» întunecate şi «crimele nejustificate» care au însoţit evanghelizarea Lumii Noi de către preoţii catolici în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. «Nu poţi uita suferinţele şi nedreptăţile pricinuite de colonizatori populaţiei indigene, ale cărei drepturi au fost deseori călcate în picioare», a spus Papa la audienţa sa săptămânală de miercuri, din Piaţa Sf. Petru. «Desigur, amintirea unui trecut glorios nu poate ignora umbrele care au însoţit lucrarea de evanghelizare a continentului latino-american.» Totuşi, a spus el, recunoaşterea păcatelor nu trebuie să micşoreze binele realizat de către misionari: «Cele menţionate nu trebuie să ne împiedice să apreciem cu recunoştinţă lucrarea minunată realizată de graţia divină printre acele popoare.» În prima sa călătorie în cele două Americi, Benedict (…) a ţinut un discurs considerat de mulţi ca fiind o interpretare revizionistă a istoriei. (…) El nu a amintit însă de convertirile silite, de epidemii, de masacre, de actele de înrobire şi de alte abuzuri despre care majoritatea istoricilor afirmă în consens că au însoţit colonizarea.”

Iată deci că Papa Benedict al XVI-lea tinde să devină o figură revizionistă a creştinismului catolic, dovedind că ceva se poate mişca — totuşi —, fie şi timid, în dogma ce părea până mai ieri de neclintit. La fel ca şi Gorbaciov în a doua jumătate a deceniului al nouălea în privinţa comunismului din ţara sa şi a celui mondial, Benedict al XVI-lea pare doritor să redea catolicismului şi, prin extensie, creştinismului, splendoarea sa (ideologică/doctrinară) pierdută. Care, la fel ca şi „splendoarea” comunismului — aş adăuga —, n-a existat, de altfel, decât în măsura în care unii au dorit sau au avut interesul să o vadă. Iar dacă liderul sovietic a dat un prim bobârnac provocând, fără să vrea, dărâmarea imperiului pe care a dorit de fapt să-l salveze, nu-i exclus ca şi Papa Benedict al XVI-lea să fi dat startul într-o întreprindere similară în „domeniul său de activitate”. Deşi consecinţele acestui gest nu vor fi nici pe departe atât de spectaculoase şi de rapide cum au fost cele ale „echivalentului” său din lumea politică.

Papa Benedict al XVI-lea s-a referit la episodul sumbru (dintr-un anumit punct de vedere) al „evanghelizării” Americii Latine. Istoria creştinismului a cunoscut şi alte episoade sumbre, printre care Cruciadele (mai ales spre finalul acestora, când devenise deja limpede — probabil chiar şi pentru contemporani — că recuperarea creştinismului pierdut în dauna islamului în Bizanţ ajunsese să servească doar de pretext pentru incursiuni de jaf şi de acaparare de teritorii), războaiele religioase sau Inchiziţia. Nu le voi comenta aici. Vreau doar să adaug că, în lumina violenţelor generate de religia creştină, mai ales pe continentul european, cred că n-ar fi potrivit să urmăm exemplul recent al unor înalţi prelaţi catolici care au găsit de cuviinţă să minimalizeze numărul victimelor Inchiziţiei comparându-le cu mult mai numeroasele victime ale Holocaustului. Şi nici să aplaudăm (prea entuziast!) poziţia Papei, care, în pofida tendinţei sale revizioniste, găseşte totuşi „minunată” lucrarea de evanghelizare (prin nimicire!) a indigenilor din America Latină. Care — spune Tracy Wilkinson în articolul amintit mai sus, citându-l pe Papă, — „tânjea după Hristos”… Destul de greu de crezut, nu?

Să mai adăugăm că există susţinători ai credinţei/religiei care contrapun ororile săvârşite de creştinism celor săvârşite de nazism şi de comunism, găsindu-le minime. Nu ştiu în ce măsură pot fi puse crimele nazismului pe seama vreunei convingeri religioase. Ceea ce mi se pare însă mai presus de orice îndoială este că în comunism religia nu a fost combătută decât în măsura în care era considerată un obstacol în calea dictaturii. Iar miza dictaturilor comuniste nu a fost instaurarea ateismului ci exercitarea puterii discreţionare.

Se va spune însă, probabil, că toate acestea ţin de trecut. Iar eu am să răspund: Nu, nu ţin de trecut. „9/11” s-a întâmplat acum mai puţin de 7 ani. A! că acolo islamul a fost cel care a lovit, şi nu catolicismul? Sau ortodoxismul? Eu, ca liber-cugetător, nu am motive de principiu să fac distincţie între culte. Toate pretind că deţin propriul lor adevăr. Toate pretind că dumnezeul lor este cel adevărat şi unicul. Toate îi rezervă „păgânului” un destin de neinvidiat. Şi toate îl consideră „păgân” pe cel ce are altă credinţă (sau nu are nicio credinţă religioasă). Doar că, pe scara istoriei, momentele lor de „glorie” se succedă defazat. Iar ceea ce le pune, mai mult decât orice altceva, sub o aceeaşi umbrelă este faptul că toate plasează „impulsul vital”, generic vorbind, în transcendental.

Dacă religia este utilă? Pot să afirm cu certitudine că a fost, încă din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă. Vechiul Testament a ţinut chiar loc, printre altele, de cod penal şi de cod civil:

„Cel ce va bate pe tatăl său sau pe mama sa să fie omorât.
Dacă se vor bate doi oameni şi vor lovi pe o femeie însărcinată şi ea va lepăda pruncul, fără altă vătămare, vinovatul să fie silit să dea ispaşa pe care i-o va cere bărbatul femeii, şi aşa să plătească lepădarea pruncului.
Iar dacă îi va fi pricinuit vătămare fără leac, atunci să dea viaţă pentru viaţă.
Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior.” [Exodul, 21:18, 22–24] Ş.a.m.d.

Pe de altă parte, nu se poate face abstracţie de faptul că majoritatea covârşitoare a marilor opere de artă, de-a lungul istoriei şi îndeosebi în Renaştere, au fost create sub impulsul credinţei; foarte probabil autentice — chiar şi atunci când lucrările de artă au fost executate la comandă. Desigur, astăzi situaţia este total diferită. Arta modernă, chiar şi atunci când se întâmplă — relativ rar — să nu fie pe de-a întregul laică, iese de cele mai multe ori din registrul propriu-zis religios, în sensul medieval sau renascentist, şi se plasează în registrul sacru. Or, sacrul nu trebuie confundat cu religiosul.

Dar la scară personală? Ei bine, aici, într-adevăr, merită să poposim preţ de câteva alineate.

„Oricare ar fi convingerile noastre personale — spune Mario Vargas Llosa — trebuie să insuflăm dezvoltarea unei vieţi spirituale profunde, de vreme ce, pentru cei mai mulţi oameni, religia pare să fie cel mai eficient vehicul din tradiţia noastră pentru a stăpâni teama de moarte, a exprima solidaritatea, a forma respectul pentru codurile etice, pentru a promova coexistenţa, ordinea şi, în general, pentru a menţine pacea şi a îmblânzi dorinţele sălbatice ale tuturor oamenilor, aflate chiar şi la cei aparent foarte civilizaţi.” [M.V. Llosa, „Cultură şi libertate”, LA&I, Cotidianul, 6 iul. 1992]

Din păcate însă, din toate beneficiile religiei/credinţei pe care le enumeră Llosa, cu tot regretul pentru dezacordul cu persoana sa faţă de care nutresc simpatie şi preţuire, nu pot să reţin decât una singură: „a stăpâni teama de moarte”. Cât despre rest… Vehicul eficient pentru „a exprima solidaritatea”? „Respect pentru codurile etice”? „A menţine pacea şi a îmblânzi dorinţele sălbatice ale oamenilor”? Să fim serioşi!… Am cumpărat recent un mic teren într-o zonă de deal. Încă din primele zile, unul dintre vecini a ţinut să mă prevină că proprietarul dinainte a fost incorect: stâlpii gardului despărţitor, da, au fost aşezaţi cum trebuie, exact pe hotarul dintre proprietăţi. Dar ulucile… Ei bine, ulucile au fost bătute în cuie pe latura dinspre proprietatea sa, a vecinului! Cinci centimetri „răpiţi”!… Un alt vecin m-a anunţat şi el că fostul proprietar al terenului tocmai cumpărat a deviat puţin, cu bună ştiinţă, gardul despărţitor (de pe o altă latură a terenului), ciuntindu-i vecinului, una peste alta, cam un metru pătrat din proprietatea lui! N-am ajuns la conflict cu niciunul din acei vecini. Dar câţi oameni nu se judecă ani în şir pentru o palmă de pământ, iar nu de puţine ori se ajunge la crimă. Şi sunt cu toţii oameni „cu frica lui Dumnezeu”. Care se duc duminica la biserică, iar, mai nou, acum că s-a dat „dezlegare” la credinţă, după ’89, ţin post în proporţie de masă şi nu-i biserică pe lângă care să treacă fără a-şi face semnul crucii.

Cum spuneam mai sus, eu-ul se împacă anevoie cu gândul anihilării sale odată cu moartea. O boală gravă, incurabilă, a noastră sau a unei fiinţe apropiate, ne aruncă în plină disperare şi, atâta vreme cât nimic lumesc nu pare a ne mai fi de vreun ajutor, gândul nostru se agaţă de firul de pai al salvării divine… O fiinţă apropiată şi dragă care ne-a părăsit n-o acceptăm cu niciun chip dusă pentru totdeauna. Sperăm într-o revedere cu ea în „lumea de apoi”. Iar până la acel moment al revederii (pe care, în treacăt fie zis, ni-l dorim cât mai îndepărtat!) o dorim în preajma noastră, fie şi în chip de duh, simţind-o deseori aproape, alinându-ne durerile şi sfătuindu-ne de bine… Iar la ceas de bucurie simţim nevoia să aducem cuiva, de preferinţă Fiinţei Supreme, prinosul nostru de recunoştinţă. Căci sentimentul de recunoştinţă este sădit în noi, face parte din fiinţa noastră, este un dat al fiinţei noastre. (Chiar dacă, vorba lui Aristotel, „recunoştinţa îmbătrâneşte repede”.) Şi în general, nevolnica şi plăpânda lume a eului nostru (pe care, de altfel, o simţim astfel numai în momentele de cumpănă!) ne determină să căutăm, la tot pasul, sprijin — ba chiar şi semne — în exteriorul nostru… Mă amuză să-mi amintesc cum, pe vremea studenţiei, în preajma câte unui examen greu, îmi ziceam în timp ce mă grăbeam să traversez strada pe verdele semaforului: Dacă nu se face roşu până ajung la cealaltă bordură, iau examenul!… Da, ştiu, superstiţii. Dar, în definitiv, care este diferenţa dintre superstiţie şi credinţă religioasă? Superstiţiile sunt, în cea mai mare parte, stupide? De acord. Credinţa religioasă este mai organizată? Adică presupune o dogmă? Nu mai revin: am văzut (eu, cel puţin) cât este dogma de organizată şi mai ales de generoasă!

Aşa că vreau, spre final, să revin la îndoiala exprimată de un prieten privind fermitatea necredinţei mele în Dumnezeu (v. partea I): „Nu crezi acum. Dar într-o situaţie disperată, vei crede.” Şi l-aş întreba pe prietenul meu: Asemenea virtuale situaţii disperate te-au determinat pe tine să devii credincios? Şi, dacă da, atunci, mai exact, în ce mod? Ai socotit că starea ta de spirit în situaţiile de grea cumpănă primează asupra stării de spirit din restul vieţii? Ai dorit să fii egal cu tine însuţi? Ţi-ai dorit consistenţa personalităţii tale?… Din păcate, nu mai pot să-i pun prietenului aceste întrebări pentru că între timp el a murit. Şi nu ştiu dacă credinţa l-a ajutat să treacă mai senin peste acel ultim hop al vieţii sale.

În ce mă priveşte, recunosc că nu pot să dau nicio asigurare despre simţirea mea şi despre comportamentul meu într-o situaţie extremă. Dar, vorba unei personalităţi al cărei nume din păcate nu mi-l amintesc, într-o discuţie pe o temă similară: Consemnează, te rog, acum când ne aflăm în normalitate, afirmaţia mea de necredinţă. Fiindcă în momentul când mă voi afla în faţa morţii, s-ar putea să spun orice. Dar nu voi mai fi eu însumi.

Argumentul suprem privind existenţa lui Dumnezeu al mai multor credincioşi cu care am stat de vorbă a fost: Am avut o revelaţie!… Dacă măsura credinţei în Dumnezeu ar înceta să fie revelaţia şi ar deveni binele pe care îl faci aproapelui, atunci dilema credinţei în momente de grea cumpănă vs. credinţă în viaţa de zi cu zi ar înceta să existe. Din nefericire însă, credinţa — şi am să accentuez aici încă o dată: aşa-zisa credinţă religioasă — de zi cu zi nu aduce cu sine niciun strop de compasiune pentru aproapele mult trâmbiţat ci doar ipocrizie. Vizibilă la tot pasul şi revoltătoare în cel mai înalt grad. E limpede: creştinismul — ca să nu mă refer la alte religii, pe care le cunosc mai puţin — a înregistrat în final un eşec lamentabil.

În ceva trebuie să crezi
Mă întorc pentru moment la frustrarea pe care o resimţim la pierderea unei fiinţe apropiate. Credinciosul continuă să „vadă” acea fiinţă în exteriorul său, şi anume sus în Ceruri, de unde veghează asupra sa şi cu care poate comunica mistic. Mă surprinde, într-un fel, din partea persoanei religioase această nevoie de obiectivizare a unei entităţi, fie ea şi imaterială — mă refer la fiinţa dispărută…

După moartea mamei mele a rămas în casă, într-un sertăraş, o mică „moştenire” de la ea: câteva flacoane cu medicamente din care lua, o trusă de lucru de mână, o poşetuţă minusculă, o broderie neterminată… Am stabilit: acest sertăraş va fi micul meu altar din casă dedicat memoriei mamei. Dar pe mama o port în suflet. Ea continuă să trăiască prin mine şi în mine. Nu simt nevoia s-o plasez în Ceruri. Ea nu veghează asupra mea. Dar aproape că nu trece zi fără să mă gândesc la ea şi fără să „comunic” cu ea, aici în interiorul meu. Rememorez necazurile pe care i le-am pricinuit şi regret că nu le mai pot înlătura, dar şi nedreptăţile pe care ea mi le-a făcut şi încerc, empatic, să mi le explic. Aşa cum nu m-am învrednicit în timpul vieţii ei s-o fac.

În 1991, cu susţinerea a doi colegi, am pus în institutul unde lucram, bazele unui sindicat nou, care să nu fie aservit Puterii. Sindicatul a fost foarte activ până la sfârşitul anului 1996, când am părăsit acel institut. Ei bine, în acea perioadă de „carieră” sindicală, devenisem peste noapte credincios. Fusesem liber-cugetător, am redevenit liber-cugetător după aceea, dar pe durata „mandatului” sindical m-am trezit credincios. O colegă m-a întrebat: De ce crezi în Dumnezeu? I-am răspuns aşa: Uite, să ne referim la una dintre cele zece porunci — „să nu furi”. Eşti de acord că, genetic, omul tinde să-şi însuşească bunul altuia? Da. Atunci cum îţi explici că în codul moral al umanităţii a apărut această interdicţie, să nu furi? Şi că, în principiu, oamenii o şi respectă. Prin urmare trebuie să existe o voinţă mai presus de umanitate… După ce n-am mai fost lider sindical am rememorat de nenumărate ori trăirile mele din „perioada sindicală”. Şi am găsit şi explicaţia credinţei mele conjuncturale: mă aflam în fruntea unui grup de oameni în marea lor majoritatea credincioşi. Nu era cinstit ca liderul lor să fie necredincios fiindcă ei nu s-ar mai fi simţit reprezentaţi de un asemenea lider — chiar dacă scopul sindicatului nu avea nicio legătură cu credinţa religioasă. Şi fiindcă, în onestitatea mea, nu puteam să mint afirmând că sunt credincios, a trebuit să devin credincios!… Ei, da! convingerile omului sunt adesea forjate de împrejurări… Pe de altă parte, am meditat şi la acea voinţă mai presus de umanitate… Nu mi s-a părut că acea voinţă ar fi iluzorie. Dar — m-am mai întrebat — este adevărat că umanitatea este altceva, probabil mai mult, decât suma indivizilor care o alcătuiesc? Fără îndoială, da! mi-am răspuns. Şi atunci de ce n-am crede într-o Umanitate Divină?… A! că omenirea colcăie de ticăloşi? Perfect adevărat. Dar Spiritul Umanităţii este ceva complet diferit!

Dostoievski, care era un credincios autentic, a făcut (în Fraţii Karamazov) următoarea afirmaţie:

„Cu cât iubesc mai mult umanitatea în general, cu atât îi iubesc mai puţin pe oameni în particular, ca indivizi.”

De acord: este riscul asumat de cel ce îşi propune să creadă în Om. Ludwig Feuerbach susţinea o idee asemănătoare:

„Marea cotitură în istorie se va produce în momentul când omul va deveni conştient că singurul dumnezeu este omul însuşi.”

Din păcate, probabil că Feuerbach va mai avea mult de aşteptat (acolo în Ceruri!) până când profeţia sa se va împlini.

Până atunci însă, eu unul pot crede în Umanitatea Divină (sau, mă rog, în Spiritul Umanităţii). Pot crede, de pildă, în jazz, sau într-o mulţime de oameni care, într-o sală de concerte, ascultă — cu religiozitate! — jazz. Sau muzică de Beethoven sau de Ceaikovski. Sau pot crede în culorile sau în liniile sau în formele create de pictori. Sau în spiritul inovator al lui Gaudi sau al lui Hundertwasser în arhitectură şi în creaţia de mobilier. Sau în pictura decorativ-spirituală a lui Gustav Klimt. Sau în art–nouveau. Sau în fântânile cu cumpănă având drept fundal păduri de conifere. Pot crede în multe, care să-mi umple sufletul. Fiindcă nu asta înseamnă, în ultimă instanţă, credinţa — să-ţi simţi sufletul plin?

Da, în ceva trebuie să crezi. Raţiunea singură nu-i de-ajuns. Poţi, eventual, să crezi în puterea raţiunii. Raţiunea singură nu-i de-ajuns fiindcă lumea în care trăim — cea materială — nu este raţională. Nu spun că este i-raţională, dar e cu siguranţă a-raţională. Cum spuneam mai înainte (partea I), în alte cuvinte, logica şi raţiunea funcţionează, putem să admitem, perfect. Dar numai de la fundament (axiomatic) în sus. Fundamentul ni-l alegem singuri. Spuneam la început: în mod arbitrar. Ei bine, nu: ni-l alegem în aşa fel încât să ne umple sufletul.

***

Publicat şi în Acum.tv

De ce nu cred în Dumnezeu. Consideraţii ale unui liber-cugetător — III

Continuare de aici

Expresivitatea discursului vs. argumentaţia pro-credinţă
Iată câteva versuri dintr-un cântec de Jill Phillips:

„Atunci când începi să te îndoieşti că exişti / Dumnezeu crede în tine / Când semnele te neliniştesc / Dumnezeu crede în tine / Când luminile-ţi abia mai pâlpâie / Când norocul ţi-e departe / Şi-ai jura că nu crezi în El / Dumnezeu crede în tine.”

S-o recunoaştem, sună bine. Ar putea fi reconfortant să ştii că o fiinţă atotputernică veghează permanent să-ţi fie bine. Şi, în virtutea omnipotenţei sale, ar avea toate şansele să-ţi şi asigure confortul spiritual după care tânjeşti. O face — oferindu-ţi o şansă — chiar şi atunci când tu nu crezi în acea fiinţă. În plus, acele versuri transmit şi un mesaj de toleranţă, de care rareori ai parte în viaţa reală.

Textul lui Jill Phillips reia, cu sau fără ştiinţă (sau, poate, prin intermediere), gândirea Sfântului Augustin:

„Ei [necredincioşii, rătăciţii] nu ştiu, fireşte, că tu te afli pretutindeni, deşi niciun loc nu te poate îngrădi, şi că doar tu eşti prezent chiar şi alături de cei ce se ţin departe de tine (subl. mea). Să se întoarcă deci către tine şi să te caute, deoarece, chiar dacă ei l-au părăsit pe Creatorul lor, tu nu ţi-ai părăsit creatura.” [Confesiuni, Ed. Nemira, 2006, Cartea a V-a, cap. III, 3, p. 95]

Să observăm însă o perspectivă stranie. Tu, fiinţă nevolnică, eşti frământat de nelinişti; şi atunci răsună lângă tine vocea cantautoarei Jill Phillips — şi, prin ea, vocea credinciosului… activ, să-i zicem — şi te asigură că, în ciuda îndoielilor tale, eventual chiar şi în ciuda necredinţei tale, Dumnezeu crede în tine. Îţi iartă, iată, „rătăcirea temporară”, se arată gata să se susţină şi îşi exprimă convingerea că, mai devreme sau mai târziu, te vei întoarce la El. Eşti astfel adus, tu, oaie rătăcită, printr-o mişcare meşteşugită, prin „magie stilistică”, am putea spune, la turma cea însufleţită de credinţă. Ţi se arată îngăduinţă, insuflându-ţi-se un sentiment de recunoştinţă pentru a ţi se trece cu vederea o vinovăţie care, pentru a justifica — sentimental — iertarea acordată cu mărinimie, trebuie mai întâi recunoscută. Id est, inventată! Mai pe scurt: speculaţie sentimentală! Cu riscul încălcării dogmei creştine (urmând calea Papei Benedict al XVI-lea — v. mai sus), credinciosul–teolog (luminat) promite să-ţi aducă „mântuirea”. Dar care mântuire? Evident, mântuirea creştină! Să te accepte aşa cum eşti, agnostic, ateu sau liber-cugetător? Nici nu se pune problema.

Refuzul mântuirii în schimb (alături de alte păcate, fireşte) îţi atrage un sfârşit mai mult decât sumbru. Dar prezentat în dogmă de o manieră nu mai puţin expresivă:

„Şi s-au pornit fulgere şi vuiete şi tunete şi s-a făcut cutremur mare, aşa cum nu a fost, de când este omul pe pământ, un cutremur atât de puternic.
Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit, şi Babilonul cel mare a fost pomenit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui.
Şi toate insulele pieriră şi munţii nu se mai aflară.
Şi grindină mare, cât talantul, se prăvăli din cer peste oameni. Şi oamenii huliră pe Dumnezeu, din pricina pedepsei cu grindină, căci urgia ei era foarte mare.” [Apocalipsa, 16:18–21]

Să ne întoarcem la cântecul lui Jill Phillips şi să observăm încă o dată expresivitatea versurilor. Trebuie să mai remarcăm faptul că, în general, întregul discurs religios în demersul de expunere a dogmei, de catehizare, indiferent de religie, se bazează pe expresivitate. Ce putere de convingere ar fi avut Biblia dacă s-ar fi redus la o expunere seacă de principii creştine de conduită, de argumente şi de ameninţări cu pedeapsa divină? Probabil, extrem de scăzută. Sau niciuna.

„Ideile, înainte de a primi o dimensiune estetică, adică mitologică, nu prezintă interes pentru popor (subl. mea) — spune Rita Bischof; invers, o mitologie care să nu aibă o dimensiune raţională este o ruşine pentru filozof. (…) De aceea mitologia trebuie să devină filozofie pentru ca poporul să se comporte raţional, iar filozofia trebuie să devină mitologie pentru ca filozofii să fie oameni.” [Rita Bischof, „Les romantiquets allemands et l’impossible mythe de la modernité”; în Europe, apr. 2004, „Le romantisme revolutionnaire”, pp. 22–39; citat de Adrian Mihalache, „Melancolica raţiune”, I&D, 4(7), apr. 2005, p. 37]

Să ne reamintim minunatele versete din Cartea lui Iov — de exemplu, capitolele 38–41. Expresivitatea lor artistică remarcabilă învăluie şi convinge la fel ca oricare altă mare operă de artă… Mi-am permis să rearanjez acele versete, să operez o minimă schimbare de formă şi să le ofer spre delectare oricărui cititor, fie el credincios sau liber-cugetător, nedezvăluind decât în final, provenienţa. Nu trebuie să fii credincios ca să-l guşti din plin. O minimă sensibilitate artistică este de-ajuns… Poate nu degeaba a spus Jean Przyluski că „Frumosul este un substitut al sacrului.” Aş zice, poate, chiar mai mult, că frumosul este însuşi sacrul. Dar asta este deja o altă discuţie.

Un dialog între credincioşi şi atei?
Realitatea (tristă) — trebuie s-o spun din capul locului — este că, după părerea mea, în spaţiul gândirii logice, între dogma credinţei şi argumentaţia necredinţei nu se poate găsi, practic, niciun teren neutru (nici măcar pe durata unei dezbateri). Fie-mi permisă o ilustrare personală. Într-o discuţie pe care am avut-o acum câţiva ani cu o persoană publică, evlavioasă, mi-am permis să-mi exprim stupefacţia că dogma creştină (catolică sau ortodoxă, deopotrivă), urmând strict litera Sfintei Scripturi, „îi aruncă”, după Judecata de Apoi (Apoc., 21:8 — v. mai sus), în focul Gheenei, pentru vina de necredinţă, chiar şi pe cei trăitori înainte de apariţia creştinismului! Ceea ce mi se pare o culme injustiţiei „divine”! Ca să nu spun o culme a absurdului!… Iar respectiva persoană publică şi evlavioasă ce credeţi că mi-a răspuns? Ei bine, răspunsul, literal, a fost: „Ce vină au credincioşii [din ziua de azi] că cei născuţi înainte de creştinism vor fi pedepsiţi?”… Până şi justiţia umană, mult inferioară — nu-i aşa? — justiţiei divine, admite principiul neretroactivităţii legilor. Ei bine, după cum se vede, creştinismul este retroactiv! Şi nu doar ca dogmă. Să ne amintim că în Roma medievală, statuia împăratului păgân Traian din vârful celebrei columne care îi poartă numele, a fost înlocuită, la ordinul Papei Sixt al V-lea, în 1588, cu statuia Sfântului Petru. Şi asta, după ce, cu aproape un mileniu înainte, Papa Grigore I (Cel Mare), reuşise — spune legenda — să salveze statuia de la demolare, mişcat fiind de un relief de pe columnă, care îl înfăţişează pe Traian aplecându-se să-i dea ajutor mamei unui soldat ucis; drept care, Papa s-a rugat lui Dumnezeu să mântuiască sufletul păgân al împăratului.
De altfel, refuzul dialogului îl întâlnim până şi la inteligentul şi tolerantul Augustin:

„Nu accept, Dumnezeul meu, să port o discuţie în prezenţa ta decât cu cei care acceptă că sunt adevărate toate aceste lucruri pe care Adevărul tău le afirmă înlăuntrul spiritului meu. Cât îi priveşte pe cei care neagă aceste adevăruri, ei să latre cât doresc, până vor asurzi.” [Confesiuni, cartea a XII ea, 23, p. 287]

Spuneam mai sus (în partea I) că, de dragul consistenţei, dogma creştină (ca şi a oricărei alte credinţe monoteiste) este imperios necesar să îmbrăţişeze ideea unicităţii şi a omnipotenţei lui Dumnezeu. Această cerinţă implică excluderea oricărei modificări, fie şi minore, a cuvântului Bibliei. (De unde şi expresia „literă de Evanghelie”!) Aşa se face că teologii creştini se văd puşi în situaţia ingrată de a susţine — şi de a se strădui să găsească explicaţii — pentru precepte absurde precum cel deja menţionat, al vinovăţiei „păgânilor” trăitori pe pământ înainte de apariţia creştinismului. Fiind — aşa cum s-a observat — o creaţie compozită, o colecţie de istorii datând din perioade diferite, scrise sub influenţe diverse (v. de exemplu Cântarea Cântărilor), este firesc ca în interiorul ei să se juxtapună entităţi narative ideologic şi factual contradictorii. Dar în virtutea interdicţiei oricărei modificări, se creează o stare de încremenire în adevăr, aşa cum am mai afirmat, având drept consecinţă imposibilitatea oricărui dialog. Căci dialogul presupune, într-o etapă sau alta, o anume permeabilitate la ideile interlocutorului. Teologul creştin (chiar şi amator!), după cum poate observa oricine, nu dialoghează. El doar afirmă. Uneori poate lăsa doar impresia că este deschis schimbului de idei. Dar aceasta numai cu scopul de a-şi impune în final punctul de vedere. Şi am putea spune, glumind, că nici măcar nu este vina lui: nu-i permite dogma.

Religia şi viaţa publică
Potrivit site-lui oficial al Bisericii Ortodoxe Române, „viaţa liturgică şi de cult în slujba credincioşilor se desfăşoară în 15.116 locaşuri de cult parohiale şi filiale.” Având în vedere că în anul 2003 funcţionau 14.177 de biserici ortodoxe [Liviu Andreescu, „The Construction of Orthodox Churches in Post-Communist Romania”, Europe–Asia Studies, vol. 59, nr. 3, p. 458], rezultă că în patru ani au fost „date în folosinţă” nu mai puţin de 939 de biserici. Adăugând la acestea 166 de biserici a căror construire a început în 2006, 1.066 de alte biserici la care au continuat lucrările de construcţie, şi 285 de biserici nou construite (dar în care — se poate presupune — „viaţa liturgică şi de cult” nu a început încă), ajungem la impresionanta cifră de 2.290 de biserici ortodoxe care se vor adăuga în viitorul apropiat celor 15.116, ajungându-se astfel la 17.406 biserici ortodoxe. (Fără a mai pune la socoteală cele 509 capele care funcţionează în spitale, unităţi militare, penitenciare, şcoli şi aşezăminte de ocrotire socială.) Ţinând seama şi de cele 11 facultăţi de teologie, 35 de seminarii teologice etc., pe drept cuvânt se poate afirma că România este ţara cu cele mai multe biserici pe cap de locuitor din Uniunea Europeană (v. Andreescu, op. cit.).

Probabil că toate aceste locaşuri de cult sunt necesare, de vreme ce 87,6% dintre români se declară creştini ortodocşi, iar numărul total de creştini din România atinge impresionantul procentaj de 99,3%, care concurează cu succes scorurile electorale ale partidului unic din perioada comunistă.

Este clar din toate aceste date că religia ocupă un loc important în viaţa publică din România. Se pun însă două întrebări: 1) Care este calitatea prestaţiilor „liturgice şi de cult” (precum şi a celor auxiliare: de exemplu ale mass-media în sprijinul religiei, al credinţei şi al bisericii)? Şi 2) Care este efectul acestor prestaţii în sfera relaţiilor interumane?

Nu am date să probez afirmaţia, dar circulă zvonuri potrivit cărora o parohie, în România, se cumpără cu circa 10.000 de euro. Poate că cifra este exagerată; poate există parohii care se atribuie gratuit, în beneficiul exclusiv al enoriaşilor; dar plauzibilitatea tranzacţionării parohiilor este probată de faptul că preoţii parohi înregistrează de-a lungul carierei lor câştiguri substanţiale. Neimpozabile. Adică „la negru”. Ceea ce se vede cu prisosinţă în nivelul lor de trai. (Să mai întreb oare unde este smerenia şi modestia la care îndeamnă „cuvântul Domnului”?) Să ne amintim de preoţii care umblă din casă în casă de Bobotează şi cu ocazia altor sărbători religioase şi încasează bani cu dezinvoltură (ca să nu spun cu neruşinare). Câţi ştiu oare că preoţii sunt obligaţi să elibereze chitanţă pentru orice serviciu religios? Personal, am aflat acest lucru abia în toamna anului 1979, cu ocazia înmormântării tatălui meu, când preotul paroh, o persoană cu totul atipică pentru clerul ortodox român, mi-a eliberat chitanţă pentru serviciul funerar prestat. Şi nici că am mai întâlnit vreun caz asemănător de atunci încoace, cu toate că am participat la numeroase nunţi, botezuri, înmormântări, parastase ş.a.m.d.

Cineva ar putea să-mi replice că fac o confuzie între valorile spiritual-creştine şi reflectările mundane, reprobabile, ale religiei creştine. Iar eu voi răspunde: Nu, nu fac nicio confuzie. Căci atâta vreme cât creştinismul — religia creştină, dogma creştină — nu a fost capabil să preîntâmpine răspândirea acestui „mundan” reprobabil, eu nu am niciun motiv să fac vreo distincţie între cele două aspecte.

Mai sus am discutat conceptul de „aproapele” preponderent prin prisma dogmei creştine. Dar ce valoare are acest concept în viaţa noastră cotidiană? E de-ajuns să ne aruncăm privirea în jur, în orice loc şi la orice moment, şi să constatăm cu amărăciune că „aproapele” este o vorbă în vânt. Trecând peste agresivitatea omniprezentă, peste lipsa de minimă solicitudine — instituţională şi interumană, peste intoleranţă, indiferenţă, nesimţire şi lăcomie, care, să zicem, nu sunt cuantificabile, să aruncăm o privire asupra statisticilor furnizate de Poliţia Română pentru anul 2006: 232.659 de infracţiuni şi 188.786 de persoane învinuite pentru comitere de infracţiuni (adică nu cu mult mai puţin de o persoană din 100!), 438 de omoruri, 479 de tentative de omor, 1.116 violuri, 4.078 de tâlhării, dintre care 18 cu moartea victimei, 20 de pruncucideri. Şi multe altele.

Este poate opera lui Satana? Se va abate peste toţi aceştia mânia lui Dumnezeu, cândva, în ziua Judecăţii de Apoi? Nici măcar acest lucru nu-i sigur:

„Şi El a spus: «Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta;
Eu mă îndur de cine vreau şi Mă îndur să am milă faţă de cine vreau să am milă.» ” [Exodul, 13:19]
„Aşadar, nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care arată milă.” [Epistola către romani, 9:16]
„Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.” [id., 18]
„Dar îmi vei zice: «Atunci de ce mai găseşte vină. Căci cine poate sta împotriva voii Lui?»
Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva lucrul făcut va zice celui care l-a format: «Pentru ce m-ai făcut aşa?»
Nu are olarul stăpânire pe lutul său, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas pentru cinste şi altul pentru necinste?” [Romani, 9:19–21]

Erau 36 de mii de deţinuţi în martie 2006 în penitenciarele din România. Nu mai punem la socoteală procesele civile de diverse speţe — divorţuri, partaje, succesiuni, pretenţii, injurii (circa 200 de mii de procese având ca obiect proprietatea asupra pământului) ş.a.m.d. — care completează tablouri lamentabil al stării conflictuale (de „învrăjbire”!) dintre individ şi „aproapele” său.

Şi fiindcă se află în plină dezbatere chestiunea predării religiei în şcoli ca obiect de studiu obligatoriu (sau nu), fie-mi permis, fără să intru în miezul dezbaterii, un comentariu asupra unui articol animat de „duhul blând” şi de „smerenia” proprii creştinismului, publicat în Ziua, 21 ian. 2008, sub semnătura bunilor creştini Luciana Pop şi George Scarlat. Articolul este intitutalt „Atac comunist la Religie” şi are ca subtitluri: „GDS şi Liga Pro Europa vor să întoarcă România la epoca roşie. Activiştii atei au întocmit, sub îndrumarea Smarandei Enache, un studiu din care reiese că religia ar trebui eliminată din scoli”.

„Grupul pentru Dialog Social şi Liga Pro Europa, condusă de fosta activistă comunistă şi informatoare a Securităţii Smaranda Enache — se spune în articol —, agită din nou stafiile bolşevice. (…) [N]ostalgicii comunişti de la GDS susţin nici mai mult nici mai puţin decât că religia creştin-ortodoxă trebuie eliminată din şcoli. (…) GDS agită stafiile comunismului. (…) Minoritatea ateistă şi agresivă care vrea să elimine creştinismul ortodox din societatea românească a întocmit un Raport în acest sens. (…) Campania anti-creştină din România este de sorginte cripto-comunistă.”

Să recapitulăm deci. Premisa 1: Toţi comuniştii sunt/au fost ateişti. Premisa 2: Comuniştii au eliminat icoanele şi religia din şcoli. Premisa 3: GDS (în particular, Smaranda Enache) doresc eliminarea icoanelor şi a religiei din şcoli. Coroloarul 1: GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt ateişti. Corolarul 2: Fiind ateişti, GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt comunişti. Lema A: În România comuniştii nu mai taie şi spânzură la vedere. Concluzia 1: GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt cripto-comunişti. Lema B: Smaranda Enache este mai înrăită decât GDS. Concluzia 2: Smaranda Enache, mai mult decât GDS, este/a fost activistă comunistă şi informatoare a Securităţii. (De ce este activistă comunistă? Pentru că, în calitate de angajată a Teatrului de Păpuşi din Târgu–Mureş, i s-a făcut de către Organizaţia de Bază BOB Tg.–Mureş un referat profesional favorabil în 1983, iar apoi, în calitate de directoare a aceluiaşi teatru a scris un articol de susţinere a regimului comunist în revista Steaua roşie un an mai târziu. De ce este informatoare a Securităţii? Pentru că, în calitate de directoare a Teatrului de Păpuşi din Tg.–Mureş, a răspuns solicitării Securităţii de a „explica” în scris împrejurările rămânerii în Occident a unuia dintre colegii ei de teatru. Prin urmare, Smaranda Enache este un „aproape” odios.) Q.e.d.

Şi, revenind la articolul cu pricina, odată stabilit cu certitudine că promotorii ideii de neobligativitate a predării religiei în şcoli sunt (cripto)comunişti, trebuie musai să facem o conexiune cu un comunist notoriu:

„Antonio Gramsci, ideologul Partidului Comunist Italian, a spus-o foarte clar: «Pentru a cuceri puterea şi a asigura transformarea comunistă a societăţii, trebuie mai întâi să cucerim conştiinţele, să schimbăm morala. Morala burgheză este dominantă pentru că a devenit morală comună. Dar morala burgheză este morala creştină. Trebuie deci să distrugem morala creştină». (…) Agentul Enache încalcă un drept fundamental. (…) Lăsaţi copiii să vină la Mine.”

Şi cu asta, înfierarea lui Anticrist întruchipat în Smaranda Enache poate fi considerată încheiată. Iată o bună faptă creştinească. Amin.

Continuarea aici

***

Publicat şi în Acum.tv

Părintele Marchiş, Înalt-Prea-Sfinţia-Sa X şi „arta” compromisului

Emisiunea „Sută la sută pentru adevăr” a lui Robert Turcescu, din 25 februarie, a avut drept logo „Niciun liceu fără Dumnezeu?” — a se remarca semnul întrebării — apropo de predarea religiei în învăţământul românesc ca obiect de studiu obligatoriu; sau nu. Invitat a fost Emil Moise, preşedintele asociaţiei „Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă”, alături de senatorul George Pruteanu şi de un preot ortodox al cărui nume nu l-am reţinut. Iar de la biserica Stavropoleos a fost asigurată o legătură video permanentă cu faimosul preot Iustin Marchiş, probabil în calitate sa de „formator de opinie duhovnicească”. Trec peste discuţia propriu-zisă şi peste prestaţia submediocră, ca să nu spun lamentabilă, a lui Iustin Marchiş. Trec şi peste schimburile de replici, pe alocuri dure, comentate deja — atât cât au fost — în mass-media.

Ceea ce vreau să remarc este maniera fermă în care Emil Moise s-a referit la preotul Marchiş, folosind apelativul „domnul”. Corectat în cascadă de dl senator, care a încercat, tăios ca de obicei, să-l determine pe Emil Moise să folosească apelativul „părintele”, Moise a rămas ferm pe poziţie, rezervându-şi dreptul de a folosi, în spaţiul laic reprezentat de emisiunea TV, apelativul firesc: „domnul”. Astfel că aplombul caracteristic (ca să nu zic obrăznicia) al senatorului a fost anihilat rapid şi eficace.

Nu sunt, cum am mai afirmat, un fan a „forurilor” de pe net. Nu poate însă să nu mă amuze replica unui comentator la articolul lui Costi Rogozanu, „Discuţiile despre religie în şcoli. Noi episoade”, de pe blogul acestuia de la Cotidianul. Comentatorul, „Mishoo”, spune: „Daca acceptaţi să i se spună preotului Ion, «părinte Ion», vă rog să fiţi de acord să li se spună tuturor pe meserii, şi vom avea atunci: «sculer–matriţer Gigel», «forjor Vasile», «macaragiu–buldozerist Gheorghe»!”

Dar nu, clerul ortodox din România pretinde de (cele mai) multe ori, direct sau pe canale media, într-o manieră categorică, dacă nu chiar agresivă, ca toată suflarea să li se adreseze ca şi cum întreaga ţară ar fi spaţiu „duhovnicesc” arondat Bisericii Ortodoxe Române. Şi, din păcate, în mare măsură chiar este. De vreme ce toţi înalţii — şi mai puţin înalţii — prelaţi ortodocşi se bucură, din partea cvasitotalităţii politicienilor şi a unei bune părţi din restul persoanelor publice, de înalta cinstire a adresării potrivit titlurilor pe care singuri şi le atribuie: „părintele”, „sfinţia–sa”, „înalt–prea–sfinţia–sa”, „prea–fericitul” ş.a.m.d. Ba chiar, preşedintele ţării, Traian Băsescu, sărută în public mâna patriarhului. (Este acesta un stat laic? Din păcate, nu. Nici măcar Constituţia nu-l defineşte astfel; şi nici măcar separarea bisericii de stat nu este stipulată limpede şi fără echivoc, ci doar autonomia cultelor, cu menţiunea că „[acestea] se bucură de sprijinul [statului], inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate” — art. 29 (5).)

S-ar putea obiecta că toate apelativele de mai sus „cinstesc” nu meseria, cum sugera ghiduşul comentator „Mishoo”, ci titlurile/rangurile. Drept care, un interlocutor reverenţios s-ar cuveni să facă uz de ele, şi nu de apelativul comun „domnule” (respectiv, ”doamnă”… dacă este cazul). Cu alte cuvinte, bunele maniere ne-ar îndemna să ne adresăm şi mirenilor cu „domnule academician” (Ionescu), nu cu „domnule” Ionescu. Ş.a.m.d.

Aşa să fie oare? Apelativele „ceremonioase” — fie că sunt bisericeşti, fie laice — să se revendice oare din politeţe? Sau din trufie? Tare mi-e teamă că… Vorba lui Arghezi, „Vorba asta scurtă / E ca mângâierea porcului pe burtă”. (Era vorba de formula „maestre”; dar se potriveşte la fel de bine şi celorlalte, nu?]

Putem admite totuşi că politeţea şi nu trufia le îndeamnă pe înaltele feţe bisericeşti ale BOR să pretindă, inclusiv mirenilor, apelativele ecleziastice. Mai contează însă şi maniera în care o pretind. L-am auzit acum ceva vreme pe Vincenţiu Ploieşteanul (scuzaţi, Înalt–Prea–Sfinţia–Sa Episcopul Vicar Patriarhal Vincenţiu Ploieşteanul) apostrofând-o de o manieră grobiană pe o realizatoare TV care îşi permisese să omită formula alambicată de adresare pentru rangul său bisericesc. (Un pic de smerenie din partea IPS? De unde?) Asta, în vreme ce n-am întâlnit — totuşi — un mirean pretinzându-i public interlocutorului său adresarea cu formula corespunzătoare rangului.

Aşa că Realizatorii TV, de cele mai multe ori se conformează. Ce pot să facă? Ei au un singur ţel: să-şi ducă emisiunile până la capăt. Altminteri, cu atâta ţâfnă ortodoxă, se pot trezi cu un înalt cleric că îşi ridică mânios poalele sutanei şi iese din emisiune.

La fel se întâmplă şi în spaţiul privat. Când îţi vine preotul în casă, la un parastas, la o înmormântare şi mai ştiu eu ce, şi când 98% din membrii familiei tale se declară creştini ortodocşi, poţi oare să nu i te adresezi preotului cu apelativul „părinte”?

De ce nu cred în Dumnezeu. Consideraţii ale unui liber-cugetător — II

Continuare de aici

Credinţă şi religie
Există, cel puţin teoretic, credincioşi care afirmă: relaţia dintre Dumnezeu şi mine este una strict personală şi nu admit nici intermediari (preoţi, teozofi ş.a.m.d.) nici confidenţi. Este realmente sustenabilă o asemenea concepţie? Ai putea spune, la prima vedere: de ce nu? La o analiză mai atentă însă, pretenţia nu se susţine. De ce?

Întâi şi-ntâi, adeptul unei „relaţii personale cu Dumnezeu” ar trebui să admită, dacă este un om nu numai credincios ci şi raţional, că Dumnezeu nu poate exista numai pentru persoana sa. Altfel spus, Dumnezeu nu poate fi altfel decât unul şi acelaşi pentru o întreagă comunitate. (Trebuie să acceptăm totuşi un Cuvânt de ordine, nu?) El va trebui să admită de asemenea, în virtutea aceleiaşi raţionalităţi, că: 1) În măsura în care o comunitate întreagă crede într-un acelaşi Dumnezeu, individul care are „relaţii personale” cu acesta va trebui să se pună de acord cu ceilalţi credincioşi (care pot avea, sau nu, la rândul lor, „relaţii personale” cu Dumnezeu) asupra identităţii Creatorului; ceea ce presupune relaţii între membrii comunităţii; în plus, 2) Credinţa în Dumnezeu nu poate fi de natură pur afectivă; credinţa trebuie să fie — ca să folosesc un termen laic — „lucrativă”, să se repercuteze într-un fel sau altul asupra personalităţii credinciosului, asupra modului cum credinciosul tratează marile probleme existenţiale, cum se raportează la sine şi la „aproapele”; 3) Este nefiresc ca credinţa să aibă drept unic scop „perfecţionarea” propriei personalităţi — „mântuirea” sa (şi numai a sa), ca să folosesc unul dintre termenii fundamentali ai creştinismului.

Iată ce spune Nicolae Steinhardt pe o temă înrudită:

„Nu pot înţelege cum de li s-a părut deodată multor creştini europeni că religia lor, chiar de nu este de tot rea, e totuşi în mare măsură inferioară celor asiatice. Budismul? Dar budismul e o soluţie uşoară. Te retragi — şi gata. E o renunţare, o repliere. Creştinismul este nespus mai greu şi mai complex — teandrie [teandrie: dubla natură a lui Hristos, divină şi umană].” [Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1991, p. 149]

Aşadar, N. Steinhardt nu înţelegere retragerea (deşi mărturisesc că nu îmi este foarte clar sensul pe care i-l dă Steinhardt acestui termen). Fie-mi iertată alăturarea, n-o înţeleg nici eu. Cu precizarea că semnificaţia „retragerii” eu o văd în închiderea în propria credinţă în Dumnezeu, în „mântuire”, în acea sintagmă, la care revin — „căutarea lui Dumnezeu”. (Fiindcă de găsirea lui presupun că nici vorbă nu poate fi! Ţinând cont, printre altele, de „smerenia” la care îndeamnă dogma creştină.)

În urma consideraţiilor de mai sus, sper că a devenit limpede că „relaţia personală cu Dumnezeu” este o simplă pretenţie a unor oameni să le spunem originali. Asta, în măsura, foarte puţin probabilă, că nu sunt pe cale să iniţieze noi Reforme în creştinism!

Aşadar, deşi credinţa în Dumnezeu şi religia sunt două noţiuni distincte, totuşi cea dintâi nu poate ocoli, în principiu, aşa cum am încercat să arăt, îmbrăţişarea unei religii şi implicit a dogmei respectivei religii. Şi fiindcă ne aflăm în Europa, să ne referim la creştinism, fie că avem în vedere ortodoxia, catolicismul sau alte culte. Să mai adăugăm totuşi că, indiferent de religie, sentimentul de apartenenţă la o comunitate care are un acelaşi crez mi se pare esenţial în practicarea unei religii.

Dar ce înseamnă a practica o religie, în speţă creştinismul? Trebuie să mărturisesc aici (a mărturisi — un termen religios, creştinesc şi atât de frumos dar, din păcate gol de aproape orice conţinut în vocabularul „duhovnicesc”) că nu de puţine ori m-am simţit reconfortat intrând într-o biserică, fie ea ortodoxă, catolică sau luterană, şi zăbovind între zidurile ei — cu cât mai vechi, cu atât mai încărcate de spiritualitate. M-am întrebat deci dacă biserica este sau ar putea deveni un spaţiu de comuniune, de coeziune între membrii unei comunităţi religioase care se recunosc ca atare şi se bucură de prezenţa lor în acel spaţiu, sub auspiciile celui pe care îl venerează. M-am întrebat dacă biserica ar putea fi spaţiul de unde credincioşii, după ce li se reamintesc şi interpretează periodic, de către slujitorul Casei Domnului, frumoasele precepte ale religiei lor, pleacă în lume cu sufletul purificat (curăţit, înduhovnicit — alţi termeni des folosiţi, pe cât de generoşi pe atât de erodaţi) şi se dedică aproapelui. Căci ce altceva înseamnă să practici religia decât să acţionezi în numele religiei, să vii în ajutorul aproapelui?

„Aproapele” — dogmă şi praxis
„Aproapele”: cuvântul cheie — „ziditor”, aş zice — al creştinismului; un concept pe cât de fundamental, pe atât de utopic. Ca să nu spun ipocrit, după cum voi încerca să arăt în cele ce urmează.

„Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (subl. mea). Eu sunt Domnul.” [Leviticul, 19:18]

Putem, într-adevăr, să ne gândim imediat la conflictele care se nasc la tot pasul şi la fiecare moment între oameni şi să admitem că încrâncenarea fiecăreia din părţi pe propria poziţie, confruntarea mai mult sau mai puţin violentă, se dovedeşte a fi, de cele mai multe ori, o cale improprie soluţionării. Pe de altă parte însă, religia, indiferent care, nu numai că s-a dovedit de-a lungul timpului incapabilă să aplaneze conflicte, dar, după cum vom vedea îndată, nici măcar doctrinar nu le-a pus sub semnul interdicţiei. Asta, în ciuda poruncii mai sus citate.

Iată ce spune Albert Jacquard, om de ştiinţă şi eseist francez:

„Majoritatea religiilor recomandă să-ţi iubeşti «aproapele». Fapt este însă că, în pofida acestui frumos obiectiv, acestea [religiile] au generat deseori comportamente de excludere a «păgânilor», a «necredincioşilor», a «duşmanilor lui Dumnezeu cel adevărat», care n-au mai fost priviţi drept aproapele, drept fraţi, ci drept adversari ce trebuie eliminaţi. Nu dintr-o voinţă divină trebuie «să-ţi iubeşti aproapele», ci în numele lucidităţii noastre privind realitatea umană. Această luciditate este pentru mine fundamentul laicităţii.”

Într-adevăr, dacă e să alegem între religie şi laicitate, aceasta din urmă ar putea fi o soluţie pentru pacea dintre semeni. Probabil singura. Fiindcă urmând voinţa divină, nu ajungem prea departe. Să luăm spre exemplu Cartea lui Ezra din Vechiul Testament.

Cirus, împăratul perşilor, restituie evreilor averile confiscate sub Nebucadneţar/Nabucodonosor şi le permite să se întoarcă la locurile de baştină (Ierusalim) şi să-şi zidească un templu — Casa Domnului. După numeroase dispute, delaţiuni, jalbe, Casa Domnului este ridicată sub supravegherea preotului Ezra, venit din Babilon şi numit de împăratul perşilor să întreprindă toate cele necesare. Are loc sărbătorirea Paştelui de către evreii bucuroşi că s-au putut întoarce acasă. Ajungem astfel la capitolul 9, penultimul, în care auzim glasul lui Ezra:

„După ce s-a sfârşit lucrul acesta, căpeteniile s-au apropiat de mine, şi au zis: «Poporul lui Israel, preoţii şi Leviţii nu s-au despărţit de popoarele acestor ţări [unde poposiseră în pribegie], şi au făcut urâciunile lor, ale Canaaniţilor, Hetiţilor, Fereziţilor, Iebusiţilor, Amoniţilor, Moabiţilor, Egiptenilor şi Amoriţilor. Căci şi-au luat neveste din fetele lor pentru ei şi pentru fiii lor, şi au amestecat neamul sfânt cu popoarele ţărilor acestora (…).» Dar Israel n-a rămas fără nădejde în această privinţă. Să facem acum un legământ cu Dumnezeul nostru pentru izgonirea tuturor acestor femei şi a copiilor lor (…)».În ziua întâi a lunii întâia, au isprăvit cu toţi bărbaţii care se însuraseră cu femei străine.” (Sublinierile îmi aparţin.)

Ce aflăm deci? Iată, bărbaţii care îşi luaseră neveste din neamurile „urâcioase”, le-au alungat! Şi pe copiii lor odată cu ele!… Aşadar, s-ar putea spune că, la porunca Domnului, ne aflăm la prima epurare etnică de pe timp de pace din istoria (reală sau imaginară) a omenirii. O epurare care le întrece în unele privinţe pe cele din contemporaneitate. Căci, iată, odată cu femeile indezirabile, au fost alungate şi progeniturile acestora. Care — să nu uităm — erau şi progeniturile celor care s-au dorit „curăţaţi”! Să le dăm totuşi — nu-i aşa? — o circumstanţă atenuantă: nu s-a ajuns până la crimă, precum în vremurile moderne. Doar la incitare la crimă!

Ce constatăm deci? Că intoleranţa religioasă, în speţă creştină, departe de a fi o interpretare defectuoasă a dogmei, este dogma însăşi.

Mark Twain o spune, cu sarcasmu-i caracteristic:

„Omul este un animal religios. Omul este singurul animal religios. El este singurul animal care deţine religia Adevărată — ba chiar mai multe. El este singurul animal religios care îşi iubeşte vecinul ca pe sine însuşi şi care sare să-i taie beregata dacă teologia sa nu este cea corectă.”

Pe de altă parte, Freud găseşte că, dincolo de doctrină, preceptul biblic este inaplicabil în societate din raţiuni socio-psihologice:

„Porunca «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi» este în acelaşi timp măsura de apărare cea mai puternică împotriva agresivităţii şi cel mai bun exemplu de demers anti-psihologic al supra–eului colectiv. Porunca este inaplicabilă: o inflaţie atât de mare a iubirii nu poate decât să-i diminueze acesteia valoarea, dar nu şi să îndepărteze pericolul. Civilizaţia neglijează toate acestea, ea se limitează să decreteze că cu cât respectarea preceptului este mai dificilă, cu atât aceasta este mai meritorie. Doar că cel care, în stadiul actual al civilizaţiei, se conformează unei asemenea recomandări nu face decât să acţioneze în propriul său dezavantaj în raport cu cel ce se plasează deasupra ei. Cât de puternic obstacol împotriva civilizaţiei trebuie că este agresivitatea dacă apărarea împotriva acesteia te face la fel de nefericit ca şi invocarea ei!” [S. Freud, Das Unbehagen in der Kultur; traducerea franceză: Malaise dans la civilisation, 1929]

O tentativă modernă de remodelare a conceptului de „aproapele”
Papa Benedict al XVI-lea şi-a atras riposta înalţilor prelaţi catolici ai Vaticanului, când, la Audienţa sa din 30 noiembrie 2005, a încercat să le dea necredincioşilor şansa mântuirii, afirmând că:

„Oricine urmăreşte să fie pace şi bine pentru comunitate având conştiinţa curată şi ţinând trează năzuinţa către cele înălţătoare va fi mântuit chiar dacă îi lipseşte credinţa în sens biblic”.

Papa a făcut această afirmaţie comentând o meditaţie a Sf. Augustin şi încercând să susţină ideea — perfect îndreptăţită după părerea mea — că nu respectarea ad litteram a cuvântului biblic ar trebui să fie nota distinctivă a celui virtuos şi deci vrednic de cinstire, ci faptele sale.

„Părintele Bisericii [Sf. Augustin] — a spus Papa, cu referire la suferinţele poporului evreu aflat în exilul babilonian — introduce un element surprinzător, de mare relevanţă.” (…) Augustin „ştie că chiar şi printre locuitorii Babilonului există oameni care sunt dedicaţi păcii şi binelui comunităţii, în pofida faptului că nu împărtăşesc credinţa din Biblie, că nu cunosc speranţa în Cetatea Eternă către care noi aspirăm.”

Dar iată şi Psalmii 136 şi 137 care îi prilejuiesc Sfântului Augustin meditaţiile la care face referire Papa Benedict al XVI-lea:

„Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac ţine mila lui! (…) Şi l-a făcut pe Israil să treacă prin mijlocul ei [al Mării Roşii], că în veac ţine mila lui! Şi a prăbuşit în Marea Roşie pe Faraon şi oştirea sa (subl. mea), că în veac ţine mila lui!” [Psalmii, 136:1, 14–15]

La care se adaugă alţi câţiva „apropiaţi” asupra cărora se năpusteşte mânia neiertătoare a Domnului; şi Psalmul 136 se încheie cu cuvintele:

„Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri, că în veac ţine mila lui!” [idem, 24]

Iată însă Psalmul 137, care i-a furnizat sfântului Augustin suportul pentru mesajul său de toleranţă:

„Lângă râurile Babiloniei, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În soforele din mijlocul ţinutului spânzurat-am harfele noastre. Căci acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut cântări şi asupritorii noştri cântece de veselie: «Cântaţi-ne din cântările Sionului!» «Cum să cântăm cântarea Domnului pe pământ străin?» (…) Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii Edonului, de cei care în ziua Ierusalimului ziceau: «Dărâmaţi-l! Dărâmaţi-l până la temelie!» Fiică a Babilonului! Tu care ne-ai pustiit: Fericit este care-ţi va răsplăti pentru cele ce tu ne-ai făcut nouă! Fericit este cel care va lua şi va zdrobi de stânci pe pruncii tăi!” (subl. mea)

Aşadar străinii, babilonienii înrobitori, încearcă un gest de apropiere cerându-le evreilor aflaţi în exil să le cânte cântecele Sionului. La care evreii răspund cu „zdrobirea de stânci a pruncilor” celor „urâţi”! Iată iubirea de aproapele, la care îndeamnă Cuvântul Domnului! Sfântul Augustin a extras, sărmanul, singurul fragment de text cât de cât pacificator din cei doi psalmi, pe care l-a comentat în Meditaţia sa şi pe care s-a sprijinit recent Papa Benedict al XVI-lea în mesajul său de toleranţă faţă de necredincioşi (întruchipaţi de babilonieni).

Nu s-ar putea spune deci că pe bună dreptate s-a ales Papa cu critici vehemente din partea înalţilor prelaţi ai Vaticanului? Aceştia nu s-au îndepărtat de litera Sfintei Scripturi şi, în plus, au făcut trimitere la Conciliul din Trent (1545–1563), unde se afirmă că:

„Dacă cineva spune că la temelia credinţei nu stă alta decât încrederea în iertarea dumnezeiască, care se iartă pe sine de păcate punându-le în seama lui Hristos, sau crede că această încredere, ea singură, ne curăţă de păcat, ANATEMA SĂ CADĂ PE CAPUL SĂU.”

Să mai adăugăm, în final, câteva îndemnuri din Noul Testament.

„Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul (subl. mea) nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” [Evanghelia după Ioan, 3:36]
„Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi (subl. mea) şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.” [Apocalipsa, 21:8]

Încă o dată, Papa nu avea nicio şansă în întreprinderea sa de a impune o regândire a dogmei creştine: dumnezeul creştinilor este singurul „adevărat”. Musulmanul sau budistul sau liber-cugetătorul nu este, în viziunea creştinismului, „aproapele”!

La Muzeul Militar Central, am văzut expuse uniforme ale soldaţilor germani din Primul Război Mondial. Pe paftalele de la centurile lor stătea scris: Gott mit uns! Uniforme ale soldaţilor francezi n-am întâlnit acolo, dar n-ar fi exclus ca pe paftalele de la centurile lor — sau pe căşti, sau pe ţeava puştilor — să fi stat scris Dieu avec nous.

Ne-am despărţit oare, după mai puţin de un secol, de acele vremuri întunecate?

Continuarea aici

***

Publicat şi în Acum.tv

De ce nu cred în Dumnezeu. Consideraţii ale unui liber-cugetător — I

                        „Liber cugetător. Ar fi de ajuns cugetător.”
                                       Jules Renard

Nu cred în Dumnezeu. (Vorba lui Unamuno: „Sunt ateu, slavă Domnului!) Nu am argumente să-i neg existenţa. Dar dacă ar fi să dau totuşi o explicaţie aş spune că Dumnezeu mi se pare o soluţie mult prea facilă la noianul de întrebări şi nelinişti ale umanităţii şi ale fiecărui individ luat în parte. Este convingerea mea intimă şi nimeni şi nimic nu mă va putea convinge vreodată de contrariul. După cum niciunul dintre credincioşi nu va putea fi convins vreodată că Dumnezeu nu există. Cu excepţiile de rigoare, desigur.

Credinţa în sine
Un prieten mi-a spus o dată: Nu crezi acum. Dar într-o situaţie disperată, vei crede. Răspunsul meu e foarte simplu: E posibil. Dar nu asta înseamnă credinţa în Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu faci troc: eu cred în tine, iar în schimb tu mă ajuţi (la nevoie, eventual la disperare).

Greu de imaginat spectacol social mai grotesc decât pelerinajul la moaştele sfântului Nu-Ştiu-Care — sfânta Parascheva de pildă. „Pentru ce aţi venit?” este întrebarea adresată frecvent „pelerinilor” şi îndeosebi „pelerinelor” (de la o anumită vârstă în sus) de către reporteri de la radiouri şi televiziuni. Răspunsul cel mai des întâlnit este: „Păi, pentru iertarea păcatelor, pentru sănătatea mea şi a familiei mele”; ba chiar şi — îmi amintesc de acest răspuns monstruos — „pentru câştigarea unui proces”!

Transpare din cele spuse mai sus un anumit tablou idealizat al credinţei şi al credinciosului autentic, nepotrivit, poate, la liber-cugetătorul care scrie aceste rânduri. Dacă nu eşti credincios — mi s-ar putea replica —, de ce te preocupă adevărata credinţă? Şi cum de admiţi că poate exista credinţă falsă şi credinţă adevărată? Nu îţi este totuna?

Ei bine, deşi liber-cugetător, am dreptul să apreciez, ca oricare altul, onestitatea (alături de numeroase alte posibile calităţi), inclusiv credinţa sinceră, şi să dezaprob falsitatea şi duplicitatea (alături de numeroase alte posibile defecte şi vicii), inclusiv „credinţa” interesată sau de ochii lumii.

„Ai nevoie să crezi în Dumnezeu ca să consideri că sinceritatea este mai de preţ decât minciuna, că generozitatea este mai de preţ decât egoismul, că curajul este mai de preţ decât laşitatea, că blândeţea şi compasiunea sunt mai de preţ decât violenţa şi cruzimea, că dragostea este mai de preţ decât ura?” se întreabă filozoful francez contemporan Comte-Sponville.

„Dumnezeu există dacă crezi în el, şi nu există dacă nu crezi.” (Citatul fiind din Maxim Gorki, odată cu producerea lui probabil că am şi fost expediat de către fundamentaliştii „creştini” în rândurile ateilor bolşevici! Mă rog, îmi asum riscurile; asupra acestui aspect, al intoleranţei fundamentaliste „creştine”, voi reveni.)

Mi-a fost pusă nu demult, de către un prieten credincios (dar care nu mă repudiază pentru necredinţa mea), în cadrul unei dispute pe tema credinţei, o întrebare aparent interesantă: Ce te-ai face dacă la un moment dat ar fi dovedit fără putinţă de tăgadă că Dumnezeu există?… Până la urmă însă această întrebare nu face altceva decât să deplaseze problema de la credinţa intimă în Dumnezeu la „obiectivizarea” lui Dumnezeu, adică la „producerea” unor dovezi cum că acesta există. Sau că nu există. Să fim bine înţeleşi, asemenea dovezi nu pot fi prezentate. Nici dintr-o parte, nici din cealaltă.

Credinţa, indiferent în ce, nu poate şi nici nu trebuie argumentată. Chiar şi la baza celor mai riguroase deducţii, în ştiinţele exacte, stă credinţa întruchipată în axiome sau postulate. De pildă principiul din logica formală Tertium non datur: dintre două judecăţi, dintre care una afirmă, iar alta neagă o aceeaşi aserţiune, numai una este adevărată — a treia posibilitate nu există. Axiomele şi postulatele fie se bazează pe bunul-simţ, respectiv pe experienţa umană (valabilă sau nu — până la proba contrară), fie admit drept adevărate/valabile anumite aserţiuni în măsura în care, aşezate la fundamentul unor şiruri de deducţii, în cadrul unor teorii, conduc la concluzii care concordă cu observaţia (iarăşi până la proba contrară).

„Argumente” ştiinţifice că Dumnezeu există?
Credinciosul şi liber-cugetătorul nu se află pe poziţii echivalente în privinţa exprimării crezului lor. În timp ce liber-cugetătorul nu se simte inconfortabil în vecinătatea credinţei, credinciosul este constrâns de nevoia de a-l combate pe ateu, cu scopul de a-l convinge de existenţa unui Dumnezeu pentru toţi. De ce? Pentru că, în caz contrar, ar însemna să existe oameni — în speţă liber-cugetătorii — care, până la proba contrară, se pot sustrage puterii lui. Or, Dumnezeu, în concepţia credincioşilor, nu poate fi decât atotputernic. Un dumnezeu căruia i-ar lipsi însuşirea atotputerniciei, adică a trăsăturii lui definitorii, n-ar mai fi, evident, Dumnezeu. Cu alte cuvinte, credinciosul este într-o permanentă „vânătoare” de prozeliţi. Şi, după cum vom vedea, nu este numai problema lui personală ci şi a dogmei.

Deseori se pun de către credincioşii care doresc dovezi în sprijinul existenţei lui Dumnezeu întrebări în genul „Dacă nu există Dumnezeu, atunci cum îţi explici că…?” Această categorie cuprinde întrebări pornind de la cele mai simple, uneori amuzante atunci când nu sunt de-a dreptul năstruşnice, şi mergând până la cele, să le spunem, existenţiale, în aparenţă fără alt răspuns decât acela că existenţa fără Dumnezeu ar fi de neconceput.

Pe un forum de pe net (la care am avut proasta inspiraţie să particip acum ceva timp), un preopinent întreba (evident, retoric), pe tema aici discutată: „Cine a inventat legile fizicii? Legea atracţiei gravitaţionale cine a gândit-o şi a «zis» să fie astfel?”… Dincolo de faptul că, prin acel „a zis”, Geneza biblică este transferată din domeniul dubitabilului în cel al premiselor (ceea ce ţine de particularul discuţiei avute), aş întreba la rândul meu: 1) De ce trebuie neapărat ca cineva să le fi „inventat”? Şi 2) Dacă întreaga complexitate a lumii materiale în care trăim este tulburătoare, gravitaţia fiind una dintre „neliniştile” palpabile, prezente la fiecare moment al existenţei noastre (şi care nu a căpătat încă un răspuns mulţumitor din partea fizicii), de ce trebuie să-i punem neapărat lui Dumnezeu „în cârcă” toată Geneza? Ca să putem dormi liniştiţi bifând drept rezolvată una (unele) din marile necunoscute ale Universului? Înţeleg că nu este la îndemâna profanului să deţină explicaţii pentru un lung şir de probleme de specialitate, unele de mare rafinament. Dar mi se pare că graba cu care acestea sunt expediate în braţele lui Dumnezeu reflectă fie ignoranţa, fie lenea intelectuală. Atunci când nu este urmare a fundamentalismului agresiv.

Adepţii credinţei în Dumnezeu depun în ultima vreme un zel enorm în a impune pe Dumnezeu drept certitudine producând „dovezi” de tot felul, cu pretenţia de infailibilitate, mai ales din domeniul ştiinţelor. De ce mai ales din domeniul ştiinţelor? Deoarece li se pare că „ameninţarea” vine din acea parte. Fiindcă ştiinţele vin cu o autoritate generată nu de expresivitatea discursului (care de atâtea ori este utilizată — vai! — ca substitut al argumentării; şi care de tot atâtea ori nu poate fi, eventual, contracarată decât tot prin expresivitate… opozabilă), ci de rigoare. Drept urmare, ei se străduiesc să demonstreze că nu există incompatibilitate între Dumnezeu şi ştiinţe. Altfel spus, încearcă să şi-l facă aliat pe potenţialul adversar — ştiinţa. Iată un exemplu.

„Majoritatea oamenilor trăiesc cu impresia că ştiinţa şi religia sunt incompatibile. Nimic mai fals! Iată ce spunea părintele cuanticii, marele fizician german Max Planck, în cuvântarea rostită la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru fizică (1918) [las la o parte că locul discursului, momentul şi împrejurarea sunt, toate, citate fals]:
«Ca un om care şi-a dedicat întreaga viaţă acestei ştiinţe de căpătâi, studiului materiei — vă pot spune, ca rezultat al cercetărilor mele în legătură cu atomii, doar atât: nu există materie ca atare. Materia în întregul ei îşi are originea şi există doar în virtutea unei forţe care face să vibreze particulele unui atom, şi care menţine integritatea acestui minuscul sistem solar al atomului. Suntem obligaţi să presupunem că în spatele acestei forţe există o minte conştientă şi inteligentă. Această minte este matricea întregii creaţii.» Site-ul poartă motoul: „Doctrina lui Darwin nu este altceva decât o ţesătură de erori de logică” (Prof. Nicolae Paulescu)

Fie-mi permis să observ un viciu major de logică în pasajul de mai sus. Opoziţia dintre credinţă (fac cuvenita corecţie în însuşi citatul dat: a nu se confunda — totuşi! — credinţa cu religia) şi ştiinţă — dacă această opoziţie există — nu poate fi combătută printr-o simplă afirmaţie, fie ea şi a unui laureat al Premiului Nobel. Convingerea unei persoane nu conferă legitimitate unei aserţiuni ce decurge din acea convingere. Contrar, poate, unei percepţii larg răspândite, nici chiar convingerea a milioane de persoane nu conferă legitimitate! Cel puţin, în perspectivă istorică. Iată, înainte de Giordano Bruno, toată suflarea — cu câteva excepţii — era convinsă că Pământul stă în centrul unui Univers sferic şi imobil!

Încă un exemplu: Cartea The New Answers Book, care tratează chestiunea Creaţionismului şi îi învaţă pe credincioşi până şi „Cum se poate face uz de dinozauri [!] pentru a răspândi mesajul biblic al Creaţiei” (v. ultimul capitol oferit ca bonus cititorilor care au avut, se presupune, răbdarea, să citească cu conştiinciozitate capitolele precedente). Un alt capitol din aceeaşi carte (capitolul 7) este intitulat: „Oare datarea cu carbon–14 contrazice Biblia?” Iar capitolul 9 poartă titlul: „Dovedeşte oare datarea radiometrică faptul că Pământul este bătrân?”

Aşadar, un întreg arsenal de date ştiinţifice, sinteze ale metodelor de măsurare, tabele întocmite meticulos cu proprietăţi ale elementelor radioactive etc. etc. (toate redate şi comentate de o manieră convenabilă), este pus la îndemâna credinciosului, oferindu-i în final concluzia că:

„Ce mai bună cale de a afla istoria şi vârsta Pământului este consultarea cărţii istoriei Universului — Biblia. Mulţi oameni de ştiinţă şi teologi acceptă să interpreteze cu onestitate Sfânta Scriptură şi sunt de acord că Pământul este vechi de circa 6.000 de ani. Mai bine să te foloseşti de Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu în ipotezele tale ştiinţifice decât să schimbi cuvântul Său pentru a face un compromis cu «ştiinţa», care se întemeiază pe presupunerile omului, întotdeauna supuse greşelii. Adevărata ştiinţă se va întemeia întotdeauna pe Cuvântul lui Dumnezeu.”

De unde această concluzie? Ceea ce mă surprinde în cel mai înalt grad sunt „scăpările” elementare de logică ale „teoreticienilor” credinţei în Dumnezeu. Să mă explic. Fără îndoială, ştiinţele mai mult sau mai puţin exacte (din care fundamentaliştii creştini se străduiesc să extragă Cuvântul Domnului) au, de foarte multe ori, puncte slabe. Sunt incertitudinile, ambiguităţile, erorile inerente oricărei cercetări ştiinţifice. Dar (pentru Dumnezeu!), ce logică legitimează un raţionament de felul următor: 1) Ştiinţa afirmă A, care este în contradicţie cu Biblia; A se dovedeşte fals (sau incert, sau insuficient de precis); prin urmare Cuvântul Domnului este valabil; deci Dumnezeu există? Sau: 2) Biblia afirmă B; ştiinţa nu infirmă B; prin urmare afirmaţia biblică este valabilă; prin urmare există Dumnezeu. Inconsistenţa acestui gen de raţionamente este atât de evidentă, încât îţi vine să spui că este strigător la Cer! Şi atunci la ce foloseşte strădania înverşunată de a proba/accentua faptul că aserţiunea A este falsă (inferenţa 1 de mai sus), sau că aserţiunea B este valabilă (inferenţa 2), devreme ce ele, ambele, îşi ratează ţinta?Ştiinţele sunt într-o continuă mişcare, într-o permanentă evoluţie şi perfecţionare. În timp ce Biblia este încremenită în „adevăr”. Adevărul Absolut! Ştiinţele furnizează adevăruri parţiale; sau temporare. Dar funcţionale. Este ilogic şi contraproductiv ca tu, credincios, să te prevalezi de eşecuri parţiale/temporare ale ştiinţei pentru a infera din ele existenţa lui Dumnezeu. (O paranteză: în acest sens poate fi găsit un site care le oferă „creaţioniştilor” sfaturi cu privire la ce argumente să fie evitate [în disputa cu „evoluţioniştii”]!: Which arguments should definitely not be used? Cu alte cuvinte: credincioşi, aveţi grijă să nu vă folosiţi de aceste argumente deoarece ăştia au răspuns la ele. Un singur exemplu: „Dacă noi ne tragem din maimuţe, n-ar trebui ca astăzi să mai existe maimuţe”. „Creaţionistul” va evita acest argument deoarece „evoluţionistul” îi va replica: Da, ne tragem noi din maimuţe, dar maimuţele şi omul au avut un strămoş comun!) Şi dacă, cucerind adevăr după adevăr, ştiinţa nu va atinge niciodată un capăt, cu alte cuvinte va lăsa neelucidat un ultim adevăr, acest fapt tot nu constituie proba incontestabilă a existenţei unui Creator. Pentru simplul motiv că nu există în acest sens o concluzie unică. Ci (cel puţin) două: 1) Fie eşecul ştiinţei de a furniza un adevăr ultim, definitiv, este echivalent, într-adevăr, cu existenţa unui Creator; fie 2) Acel eşec al ştiinţei nu are altă semnificaţie decât faptul că fiinţa umană are o capacitate de comprehensiune structural limitată. La care am mai putea adăuga — de ce nu? — şi o a treia concluzie: 3) Pur şi simplu nu există un adevăr ultim, definitiv. Adeptul Fiinţei Supreme face o alegere arbitrară a uneia dintre cele trei variante de răspuns. Ceea ce este o ilustrare perfectă a esenţei Credinţei: arbitrariul alegerii.

În concluzie la acest paragraf, ştiinţa, într-adevăr, nu este opusă credinţei. Ci este independentă de aceasta. Credinţa în Dumnezeu a unor (mari) oameni de ştiinţă nu dovedeşte în niciun fel convergenţa dintre credinţă şi ştiinţă pentru simplul motiv că nu există nicio zonă unde cele două să interfereze. Mi-ar fi foarte simplu să produc nenumărate citate din autori, umanişti de astă dată, care persiflează copios credinţa în Dumnezeu. Nu o fac, pentru că disputa privind existenţa sau neexistenţa lui Dumnezeu s-ar transforma într-o sterilă bătălie a citatelor.

„Argumente” şi nelinişti existenţiale: Dacă nu Dumnezeu, atunci cine?
Iată un citat din Cartea lui Iov (cap. 18), în care Dumnezeu i se adresează lui Iov:

„Ai cugetat oare la întinderea pământului? Spune, ştii toate acestea?
Care drum duce la palatul luminii şi care este locul întunericului,
Ca să ştii să-l călăuzeşti în cuprinsul lui şi să poţi să nimereşti potecile care duc la el acasă? (…)
Cine a săpat albie puhoaielor cerului şi cine a croit drum bubuitului tunetului,
Ca să plouă pe un pământ nelocuit şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească
Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă?
Are ploaia un tată? Cine a zămislit stropii de rouă?
Din sânul cui a ieşit gheaţa? Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer?” [18:18–20, 25–29]

Versetele au o expresivitate ieşită din comun, s-o recunoaştem. În privinţa substanţei însă, ce putem remarca? Omul, în „nimicnicia” lui, este pus faţă în faţă cu marile „Lucrări ale Domnului”: Omul/Iov nu are habar de întinderea Pământului; nu ştie de unde vine lumina, nu ştie cine a săpat albie puhoaielor cerului, nu are cunoştinţă de unde vine bubuitul tunetului ş.a.m.d. Astfel, suntem invitaţi să deducem cu mintea noastră cea limitată că, dacă manifestările Firii sunt de o asemenea amploare (şi grandoare), poate oare să le fi dat viaţă altcineva decât Creatorul? Deşi de-a lungul istoriei, o parte din grandoarea manifestărilor Firii s-a mai atenuat în urma iscodirilor omului, aşa mărunt cum este el, rămân totuşi o serie de întrebări fundamentale, tulburătoare în cel mai înalt grad, cărora nu suntem capabili să le dăm răspuns. Şi nu spun „încă”: poate sunt întrebări cărora nu le vom găsi răspunsul niciodată. Cine se poate împăca cu gândul că moartea aduce anihilarea completă a eului nostru? Mintea omenească refuză în mod instinctiv această idee. De aceea Sfânta Scriptură, alertată de această nelinişte fundamentală, a oferit răspunsul: omul nu este doar carne şi sânge; omul are un suflet, iar sufletul omului este nemuritor. Ba chiar adevărata viaţă ar începe după moarte. În realitate, există două variante: 1) Omul are un suflet şi sufletul este indestructibil; şi 2) Moartea aduce anihilarea completă: morţii nu-i urmează nimic. Ei bine, la fel ca şi în cele afirmate mai sus, credinciosul alege (în mod arbitrar) prima variantă, în timp ce liber-cugetătorul alege varianta a doua (la fel de arbitrar).

În paranteză fie spus, arbirariul acestei alegeri nu este totuşi complet, după cum nicio alegere nu este complet arbitrară: ea ţine de subconştient, de consistenţa tabloului în care vine să se integreze — doar schiţat încă, sau deja construit, sau în curs de elaborare —, de considerente etice şi chiar şi estetice uneori. Ceea ce trebuie subliniat însă este faptul că alegerea, în acest caz şi în cazuri similare, nu se bazează pe argumente. Din nou: aceasta este credinţa.

Să-mi fie permisă o rememorare personală. Mi se întâmpla uneori, în copilărie, în momentele de singurătate (pe care nu le ocoleam) să mă gândesc, după o expresie populară, la „cele veşnice”. Îmi amintesc de o zi în care m-am întrebat şi eu, la fel ca mulţi alţii — pentru a câta oară? —, ce se va întâmpla cu mine după moarte. Mi-am dat răspunsul obişnuit: voi ajunge în Rai (evident, la Iad nu mă gândeam!). Şi apoi? Odată ajuns în Rai, ce se va întâmpla mai departe? Această întrebare, pusă cu o intensitate fără precedent, căreia nu i-am găsit răspunsul, m-a aruncat în plină panică. Dumnezeule! am strigat în sinea mea, dar cum pot să mă împac cu gândul că nimic nu se va mai schimba vreodată în „viaţa” mea, fie ea şi „trăită” în Rai? Cu ce este mai liniştitor gândul vieţii veşnice decât al morţii veşnice, al distrugerii totale a eului meu? Cred că atunci, pe la vârsta de zece ani, am respins ideea existenţei lui Dumnezeu. Stârnind disperarea mamei şi o surâzătoare resemnare din partea tatei.

Care este scopul vieţii? — iată o altă întrebare fundamentală care revine iarăşi şi iarăşi, cu îndreptăţită obstinaţie, în cartea dezbaterilor publice. Răspunsul teologilor este arhicunoscut: scopul vieţii este căutarea lui Dumnezeu (cu argumentul că, de vreme ce Dumnezeu i-a dat omului viaţă, este de la sine înţeles că tot el i-a insuflat şi scopul; las la o parte că sintagma „căutarea lui Dumnezeu” este suficient de imprecisă pentru a se încadra în categoria expresivităţii discursului şi nicidecum în categoria „argumente”). Eu, ca liber-cugetător, nu voi afirma (cu trufie!): viaţa nu are niciun scop pentru că nu există Dumnezeu şi deci nu are cine să-l fi creat şi nici să-i fi insuflat vreun scop. Voi afirma că viaţa nu are niciun scop ultim. Nu are o finalitate. De ce? Pentru că nu a apărut cu scop precizat. (Evident, din perspectiva falsităţii afirmaţiei că Dumnezeu l-a creat pe om.) Ceea ce nu înseamnă că omul trebuie să trăiască fără niciun scop în viaţă. Doar că scopul omului în viaţă este cel pe care şi-l impune el însuşi şi comunitatea în care trăieşte. Nu voi osteni să repet: la fel ca mai sus, avem de ales între două variante: 1) Scopul ultim al omului este căutarea lui Dumnezeu; şi 2) Viaţa nu are niciun scop ultim. Alegerea — iarăşi — ne aparţine.

Există numeroase alte probleme existenţiale, pe care umanitatea le tratează în mod diferit, în funcţie de crezul fiecăruia. Prefer însă să mă opresc aici: tiparul inferenţelor va fi de fiecare dată acelaşi.

Continuarea aici

***

Publicat şi în Acum.tv

„Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc” — un citat din Malraux, celebru şi controversat

De fiecare dacă când se pune în discuţie credinţa în Dumnezeu, susţinătorii credinţei se grăbesc să scoată pe tapet — precum asul din mânecă — un citat pretins a fi din Malraux: „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”. Las la o parte faptul că a fi religios nu este perfect echivalent cu a-l venera pe Dumnezeu; există şi alte moduri de a fi religios (v. mai jos). Dar citatul este destul de probabil apocrif. Adică fals.

„Mi-au pus în gură: secolul XXI va fi religios. O profeţie ridicolă; cred în schimb că dacă umanitatea secolului viitor nu găseşte nicăieri un model exemplar de om, va fi rău.”

Este afirmaţia lui Malraux într-un dialog cu Max Torrès, publicată în Hôtes de passage, 1975, cap. 3.
Realitatea este că Malraux a făcut numeroase declaraţii pe această temă, fie în interviuri care au fost publicate, fie în discuţii cu diferite persoane. Discuţiile au fost relatate de interlocutorii săi în fel şi chip şi probabil că nu există motive să le punem la îndoială autenticitatea. De pildă, André Froissard, relatează în Le Point (5 iunie 1993) următoarea versiune:

„[…] fraza lui Malraux despre secolul XXI chiar a fost spusă, depun mărturie, fiindcă a fost rostită de faţă cu mine, în cursul unei conversaţii în biroul de pe rue de Valois. (…) [A] urmat faimoasa formulă care este mereu citată inexact. El n-a spus: «Secolul XXI va fi religios… sau spiritual… », ci «Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc», ceea ce nu-i deloc acelaşi lucru. Cât despre acel bizar «sau nu va fi deloc», pe care noi îl luăm, într-un chip nu mai puţin bizar, în sens literal, vrea să spună că acest secol XXI, dacă nu va reuşi să-şi regăsească elanul începuturilor inteligenţei pe pământ, va rămâne fără gândire — ceea ce la Malraux echivalează cu a nu fi deloc.”

„Marea problemă a secolului XXI va fi aceea a religiilor” mai afirmă Malraux (Antoine Terrasse, 2000) Şi încă:

„Mi-au pus în gură că secolul XXI va fi religios. N-am spus asta niciodată, bineînţeles, fiindcă n-am de unde să ştiu. Ceea ce spun e mai incert. Nu exclud posibilitatea unui eveniment spiritual la scară planetară.” (Interviu din Le Point, 10 dec. 1975).

Ceea ce complică şi mai mult lucrurile este că Malraux obişnuia să ceară să revadă interviurile sale înainte de a fi publicate, iar uneori intervenea pe manuscris cu mâna lui. Spre exemplu, în acel interviu cu Max Torrès, de care am amintit mai sus, a urmat întrebarea lui Torrès: „O religie ar putea crea acel model de om [exemplar]?” La care Malraux răspunde mai întâi: „Fără îndoială.” După care corectează în: „Poate.”
Cert este că fraza lui Malraux a devenit un loc comun şi că pe Internet pot fi găsite peste o mie de site-uri în care este discutată.

„Cuvântul «religie» (de la religio, «legătură» [Malraux alege una din etimologii]) — spune Malraux — se referă la ceea ce îl leagă pe om de Cosmos, de alţi oameni, eventual de zei şi de Dumnezeu. (…) Religia nu înseamnă nici ierarhie, nici organizare instituţională. (…) Faptul religios ţine, pentru noi, astăzi, de domeniul metafizicii.”
„Secolul următor ar putea cunoaşte o mare mişcare spirituală: o nouă religie, o metamorfoză a creştinismului, la fel de imprevizibilă pentru noi, cum a fost pentru filozofii Romei, care au prevăzut sfârşitul, au crezut (au presupus) că va urma stoicismul, nu s-au gândit la creştini.”

Indiferent care va fi fost termenul folosit de Malraux pentru caracterizarea secolului în care deja ne aflăm — religios, spiritual sau mistic —, un lucru e sigur: nici creştinismul, nici vreuna din celelalte religii ale secolului XX, n-au constituit, în ochii săi, salvarea de la eşecul spiritual al civilizaţiei moderne.

***

Articolul a fost publicat şi în Acum.TV, unde am primit următoarea

Reacţie din partea Dlui Stéphane Ionesco (Franţa).

„Nu cred că apartenenţa frazei «Le XXI-ème siècle sera spirituel ou ne sera pas» mai poate fi pusă la îndoială, cum nu cred nici că autenticitatea Evangheliei după Matei mai merita şovăire. Fiindu-i atribuită lui Malraux, potrivit unor mărturii demne de crezare, dubiul pare întrucâtva superfluu. Mai spinoasă apare problema traducerii «libere», capabilă să-i devieze sensul, deja echivoc. Nu se poate şti dacă «spiritualul» lui Malraux era de ordin religios, sau pur filozofic, dat fiindu-i agnosticismu-i mărturisit. Adăugarea adverbului «deloc», ne produce o altă mâncărime de creştet…, care, asociată degringoladei actuale, face ca încrederea în viitor să devină homeopatică.”

Răspunsul meu pentru Dl Stéphane Ionesco este următorul.

Vă răspund în calitate de persoană „neimplicată religios”, sintagmă pe care, întâlnind-o într-un text, am considerat că se potriveşte de minune felului meu de a vedea realitatea („religioasă” — sau „spirituală” — rămâne de văzut). Sintagma are o oarecare echivalenţă cu „adept al agnosticismului”; echivalenţă dar nu identitate. Existenţa lui Dumnezeu nici nu o afirm, nici nu o neg. Pur şi simplu mi se pare irelevantă pentru modul de vieţuire al omenirii. Dacă nu (încă) în prezent, cu siguranţă în viitor… V. în acest sens, Filozofia lui „ca şi cum” de Hans Vaihinger cu privire la aplicarea normelor morale…
De aceea afirmarea autenticităţii Evangheliei după Matei, în context, o consider problema dv. personală. Deşi nu îmi este foarte clar ce înţelegeţi prin „autenticitate”. La care adaug că nici nu văd legătura cu subiectul în discuţie.
Am scris micul meu comentariu ca reacţie la afirmaţia lui Malraux, citată în mod abuziv, poate nu atât prin atribuirea unui sens bine definit, şi anume cel de „secol [XXI] religios”, în timp ce afirmaţia, aşa cum observaţi dv., conţine o doză (substanţială, nu homeopatică — adaug eu!) de ambiguitate, cât mai ales prin folosirea ei ca armă împotriva celor care au „cutezanţa” să se îndoiască de religie; se uzează, ca de obicei, de autoritatea unor mari personalităţi, a lui Malraux în cazul de faţă, spre a se insinua caracterul infailibil al afirmaţiilor.
În sfârşit, nu îmi este — iarăşi — clar la ce degringoladă actuală vă referiţi. Statele europene (şi nu numai — v. cazul Turciei) se secularizează progresiv; numărul celor „neimplicaţi religios” este în creştere; reglementările de convieţuire sunt tot mai raţionale şi mai exact definite ş.a.m.d. Toate acestea să inducă oare ideea de degringoladă?
A! că sunt tot mai multe conflicte în lume, că societatea se polarizează, că agresivitatea creşte, că aroganţa unor grupuri faţă de altele care refuză să se lase manipulate se accentuează… De acord. Dar vă rog să observaţi că toate aceste fenomene au un fundal religios indubitabil. Iar dacă religia nu a reuşit să se impună în profunzime, este carenţa ei, nu a celor „neimplicaţi religios”.

%d blogeri au apreciat asta: