Category Archives: Texte traduse

Discursul de adio al lui Barack Obama. 10 ianuarie 2017

Textul integral tradus în limba română

Ce bine e acasă! Dragi concetăţeni americani, Michelle şi cu mine am fost foarte mişcaţi de toate urările de bine pe care le-am primit în ultimele câteva săptămâni. Dar în seara asta e rândul meu să vă spun mulţumesc. Fie că am fost în deplin acord sau că, mai rar, n-am fost deloc, conversaţiile mele cu voi americanii — că au avut loc acasă sau în şcoli; la ferme sau în fabrici; pe la dineuri şi prin avanposturi militare îndepărtate — m-au făcut mai onest, m-au stimulat, m-au făcut să merg mai departe. În fiecare zi am învăţat de la voi. Voi m-aţi făcut să fiu un preşedinte mai bun, voi m-aţi făcut mai bun ca om.
obama-discurs-final-2017
Am venit pentru prima oară la Chicago pe când aveam douăzeci şi ceva de ani, pe când încă mai încercam să-mi dau seama cine sunt; când încă îmi mai căutam un scop în viaţă. Prin cartierele din apropiere am început să lucrez cu grupuri de-ale bisericii, în preajma oţelăriilor închise. Pe aceste străzi am cunoscut puterea credinţei, şi demnitatea calmă a lucrătorilor confruntaţi cu nevoile şi cu lipsurile. Aici am învăţat că schimbarea se produce doar atunci când oamenii obişnuiţi se implică, se înrolează, şi împreună o cer.

După opt ani cât am fost preşedinte, eu tot în asta cred. Şi nu e doar credinţa mea. Este însăşi esenţa spiritului american — experimentul nostru îndrăzneţ de autoguvernare.

Am convingerea că noi toţi am fost creaţi să fim egali, înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la viaţă, la libertate şi la fericire. Subliniez că aceste drepturi, deşi de la sine înţelese, nu au venit niciodată de la sine; că noi, oamenii, uzând de instrumentul democraţiei, putem forma o uniune mai desăvârşită. Acesta este marele dar pe care Părinţii Fondatori ni l-au făcut. Libertatea de a lupta pentru visurile fiecăruia dintre noi prin străduinţă, trudă, şi viziune — ca şi imperativul de a depune eforturi împreună, pentru a atinge un nivel mai ridicat al bunăstării.

De 240 de ani, chemarea naţiunii noastre la cetăţenie dă de lucru şi un scop în viaţă pentru fiecare nouă generaţie. Aceasta i-a făcut pe patrioţi să prefere republica tiraniei, pe pionieri să cucerească Vestul, pe sclavi să-şi croiască drum spre libertate. Aceasta i-a făcut pe imigranţi şi pe refugiaţi să traverseze oceanele şi Rio Grande, le-a făcut pe femei să lupte pentru dreptul la vot, i-a determinat pe lucrători să se organizeze. De aceea soldaţii şi-au dat viaţa pe plaja Omaha şi la Iwo Jima; în Irak şi în Afganistan — şi de aceea bărbaţii şi femeile de la Selma la Stonewall au fost şi ei gata să şi-o dea pe a lor.

Deci la asta ne referim când spunem că America este excepţională. Nu că naţiunea noastră ar fi fost fără cusur de la început, dar am demonstrat capacitatea noastră de a ne schimba şi de a face viaţa mai bună pentru cei ce vin.

Da, progresul nostru a fost inegal. Lupta pentru democraţie a fost întotdeauna grea, controversată şi uneori sângeroasă. La fiecare doi paşi înainte, ni se pare adesea că facem un pas înapoi. Dar lungul parcurs al Americii a fost definit de mişcarea înainte, de o lărgire constantă a crezului nostru fondator de a-i cuprinde pe toţi, nu doar pe unii.

Dacă v-aş fi spus acum opt ani că America va depăşi o mare recesiune, că va reporni industria auto, şi că vom lansa cea mai lungă cursă de creare de locuri de muncă din istoria noastră… dacă v-aş fi spus că vom deschide un nou capitol al relaţiilor cu poporul cubanez, că vom încheia programul nuclear al Iranului fără a trage un foc de armă, şi că îl vom înlătura pe creierul lui 9/11… dacă v-aş fi spus că vom realiza egalitatea căsătoriilor, şi că vom acorda dreptul la asigurare de sănătate pentru încă 20 de milioane de concetăţeni de-ai noştri — poate v-aţi fi spus că ţintim prea sus.

Dar asta am făcut. Asta aţi făcut voi. Voi aţi fost schimbarea. Voi aţi împlinit speranţele oamenilor, şi datorită vouă, prin aproape fiecare măsură luată, America este o ţară mai bună, mai puternică decât a fost când am început.

În zece zile, lumea va avea o dovadă a democraţiei noastre: transferul paşnic al puterii de la un preşedinte ales liber la următorul. M-am angajat faţă de preşedintele ales Trump că administraţia mea va asigura cea mai lină tranziţie posibilă, la fel cum a făcut preşedintele Bush cu mine. Pentru că depinde de noi toţi să ne asigurăm că guvernul nostru ne poate ajuta să facem faţă numeroaselor provocări cu care ne confruntăm încă.

Avem ceea ce ne trebuie pentru a face acest lucru. La urma urmei, noi rămânem cea mai bogată, cea mai puternică şi cea mai respectată naţiune de pe Pământ. Tineretul nostru şi dinamismul nostru, diversitatea şi deschiderea noastră, capacitatea noastră nelimitată de a ne asuma riscuri şi de a reinventa înseamnă că viitorul trebuie să fie al nostru.

Dar acest potenţial se va realiza numai dacă democraţia noastră funcţionează. Numai dacă politica noastră reflectă decenţa poporului nostru. Numai dacă noi toţi, indiferent de afilierea de partid sau de vreun interes anume, contribuim la restabilirea sensului scopului comun de care avem atâta nevoie chiar acum.

Asupra acestui lucru vreau să mă concentrez în această seară — starea democraţiei noastre.

Se înţelege, democraţia nu cere uniformitate. Părinţii noştri Fondatori s-au certat şi s-au împăcat, şi aşteaptă de la noi să facem acelaşi lucru. Dar ei au ştiut că democraţia are nevoie de un sentiment fundamental al solidarităţii — ideea că cu toate deosebirile exterioare dintre noi, suntem cu toţii împreună în această privinţă; că ne ridicăm sau cădem toţi în acelaşi timp.

Au existat momente de-a lungul istoriei noastre când a existat ameninţarea să ne distrugem solidaritatea. Începutul acestui secol a fost unul din aceste momente. O lume în declin, inegalităţi crescânde; schimbările demografice şi spectrul terorismului — aceste forţe nu ne-au pus la încercare doar securitatea şi prosperitatea, ci şi democraţia. Şi modul cum răspundem la aceste provocări la adresa democraţiei noastre va determina capacitatea noastră de a ne educa copiii, şi de a crea locuri de muncă bune, de a ne apăra patria.

Cu alte cuvinte, ne va hotărî viitorul.

Democraţia noastră nu va funcţiona fără sentimentul că toată lumea are oportunităţi economice. Astăzi economia este din nou în creştere; salariile, veniturile, valoarea locuinţelor şi conturile pentru pensii sunt în creştere din nou; sărăcia se diminuează iarăşi. Cei bogaţi plătesc taxe la cote mai echitabile, chiar dacă bursele bat toate recordurile. Rata şomajului este aproape de cel mai scăzut nivel din ultimii zece ani. Proporţia celor neasiguraţi nu a fost niciodată atât de scăzută. Creşterea costului asigurărilor de sănătate este cea mai lentă din ultimii cincizeci de ani. Iar dacă cineva poate propune un plan care să se poată demonstra că este mai bun decât îmbunătăţirile pe care noi le-am adus sistemului nostru de sănătate — care să acopere tot atâtea persoane la un cost mai mic — eu îl voi sprijini în mod public.

Căci la urma urmei acesta este motivul pentru care suntem în slujba voastră — pentru a face viaţa oamenilor mai bună, nu mai rea.
obama-la-despartire
Dar cu toate progresele reale pe care le-am făcut, ştim că nu e de ajuns. Economia noastră nu funcţionează la fel de bine şi nu creşte la fel de repede atunci când câţiva prosperă în detrimentul unei clase de mijloc în creştere. Dar inegalităţile flagrante sunt corozive şi pentru principiile noastre democratice. În timp ce unu la sută din americanii din top au acumulat cea mai mare parte din avere şi din venituri, prea multe familii din oraşele interioare şi din judeţele rurale au fost abandonate — muncitorul din fabrică disponibilizat; chelneriţa şi asistentul medical care se chinuiesc să-şi plătească facturile — convinşi că regulile jocului sunt împotriva lor, că guvernul nu serveşte decât interesele celor puternici — o reţetă sigură pentru mai mult cinism şi pentru polarizare în politica noastră.

Nu exista remedii rapide la această tendinţă pe termen lung. Sunt de acord că traficul nostru de bunuri trebuie să fie şi corect, nu doar liber. Dar următorul val de dislocare economică nu va veni din străinătate. Acesta va fi dat de ritmul susţinut al automatizărilor care face ca multe locuri de muncă bune, în clasa de mijloc, să dispară.

Aşa că trebuie să creăm un nou acord social — să garantăm tuturor copiilor noştri educaţia de care au nevoie; să dăm lucrătorilor puterea de a se organiza în sindicate, pentru salarii mai bune; să actualizăm reţeaua de securitate socială pentru a reflecta modul în care trăim acum şi să facem mai multe reforme la codul fiscal astfel încât societăţile şi persoanele care beneficiază cel mai mult de noua economie să nu îşi uite obligaţiile faţă de ţara care a făcut succesul lor posibil. Putem discuta despre cum e cel mai bine să realizăm aceste obiective. Dar nu putem fi mulţumiţi cu privire la obiectivele în sine. Pentru că dacă nu creăm oportunităţi pentru toţi oamenii, nemulţumirea şi divizarea care au blocat progresul nostru nu vor face decât să se accentueze în anii ce vin.

Există o a doua ameninţare la democraţia noastră — una la fel de veche ca şi naţiunea noastră. După alegerea mea, au fost discuţii despre o Americă post-rasială. O astfel de viziune, oricât de bine intenţionată, nu a fost niciodată realistă. Căci rasa rămâne o forţă importantă şi adesea conflictuală în societatea noastră. Am trăit destul pentru a şti că relaţiile rasiale sunt mai bune decât au fost acum zece, sau douăzeci, sau treizeci de ani — puteţi vedea acest lucru nu doar în statistici ci şi în atitudinea tinerilor americani din tot spectrul politic.

Dar noi nu suntem acolo unde ar trebui să fim. Cu toţii mai avem încă mult de lucru. La urma urmei, dacă fiecare problemă economică este privită ca o luptă între o clasă de mijloc a celor albi şi harnici, şi minorităţile leneşe, atunci muncitorii de orice fel vor fi lăsaţi să se lupte pentru resturi, în timp ce cei înstăriţi se vor retrage şi mai mult în enclavele lor private. Dacă refuzăm să investim în copiii imigranţilor, doar pentru că ei nu arată ca noi, vom limita perspectivele propriilor noştri copii — pentru că acei copii bruni vor reprezenta o pondere mai mare a forţei de muncă a Americii. Iar economia noastră nu trebuie să fie un joc cu sumă nulă. Anul trecut veniturile au crescut pentru toate rasele, pentru toate grupele de vârstă, pentru bărbaţi şi pentru femei.

Mergând mai departe, trebuie să adoptăm legi împotriva discriminării — la angajări, în construcţia de locuinţe, în educaţie şi în sistemul de drept penal. Acest lucru ni-l cer Constituţia noastră şi cele mai înalte idealuri. Dar, legile singure nu vor fi de ajuns. Inimile trebuie să se schimbe. Dacă democraţia noastră e să funcţioneze în această naţiune tot mai diversificată, fiecare dintre noi trebuie să încerce să ţină seama de sfatul unuia dintre marile personaje ale romanului american, Atticus Finch, care a spus: „Nu înţelegi cu adevărat o persoană până când nu priveşti lucrurile din punctul ei de vedere… până nu te pui în pielea ei şi nu îi dai ocol.”

Pentru negri şi pentru alte minorităţi, asta înseamnă să faci legătura între propriile noastre lupte pentru dreptate şi provocările cărora mulţi oameni în această ţară trebuie să le facă faţă — refugiatul, imigrantul, cel sărac din mediul rural, transsexualul american, dar şi bărbatul alb de vârstă mijlocie, care din exterior poate părea că are toate avantajele, dar care s-a pomenit cu o lume bulversată de schimbări economice, culturale şi tehnologice.

Pentru americanii albi aceasta înseamnă a recunoaşte că efectele sclaviei, împreună cu Jim Crow, n-au dispărut dintr-o dată în anii ’60; că, atunci când grupurile minoritare îşi exprimă nemulţumirea, ele vor doar să inverseze rasismul sau să practice corectitudinea politică; că atunci când protestează paşnic, ei nu cer un tratament special, ci tratamentul egal pe care Părinţii noştri Fondatori l-au promis.

Pentru americanii nativi asta înseamnă să-şi amintească faptul că stereotipiile în privinţa imigranţilor de azi au fost repetate aproape cuvânt cu cuvânt în privinţa irlandezilor, a italienilor şi a polonezilor. America nu a fost slăbită de prezenţa acestor nou-veniţi; ei au îmbrăţişat crezul acestei naţiuni, şi naţiunea a ieşit întărită.

Aşa că indiferent de poziţia pe care o ocupăm, trebuie să ne străduim mai mult; să pornim de la premisa că fiecare dintre concetăţenii noştri iubeşte această ţară la fel de mult ca şi noi; că ei preţuiesc hărnicia şi familia, la fel ca şi noi; că copiii lor sunt la fel de curioşi şi plini de speranţă şi vrednici de iubire ca şi ai noştri.

Nimic din toate acestea nu e uşor. Pentru prea mulţi dintre noi a devenit mai sigur să ne retragem în propriile noastre bule, în cartiere sau în campusuri universitare, sau în locuri de rugăciune, sau în comunităţi de socializare media, înconjuraţi de oameni care arată ca noi şi împărtăşesc aceleaşi vederi politice şi niciodată nu ne contestă prezumţiile. Proliferarea partizanatului deschis, accentuarea stratificării economice şi regionale, fragmentarea mass-mediei noastre într-un canal bun pentru toate gusturile — toate acestea fac ca această mare catalogare să pară naturală, ba chiar inevitabilă. Şi ajungem să ne simţim atât de siguri în bulele noastre încât acceptăm doar informaţii, adevărate sau nu, care se potrivesc cu opiniile noastre, în loc să ne întemeiem opiniile pe dovezi care se găsesc în altă parte.

Această tendinţă reprezintă o a treia ameninţare la adresa democraţiei noastre. Politica este o luptă de idei; în cursul unei dezbateri sănătoase, vom prioritiza diferite obiective, şi diferitele mijloace de a le atinge. Dar fără o bază comună de fapte; fără dorinţa de a accepta noi informaţii, şi a admite că adversarul tău are dreptate, şi că ştiinţa şi raţiunea contează, vom vorbi singuri, făcând găsirea unui numitor comun şi compromisul imposibile.

Nu fac oare toate acestea ca politica să pară atât de descurajantă? Cum se poate ca oficialii aleşi să critice furibund deficitele atunci când noi propunem să cheltuim bani pentru preşcolari, dar nu şi atunci când tăiem taxe pentru corporaţii? De ce să trecem cu vederea scăpările etice în propriul nostru partid, şi să atacăm celălalt partid când face acelaşi lucru? Nu e doar necinstită o asemenea abordare selectivă a faptelor; este şi autodistructivă. Pentru că aşa cum îmi spunea cândva mama, realitatea te ajunge din urmă.

Să luăm provocarea schimbărilor climatice. În doar opt ani ne-am redus la jumătate dependenţa de petrolul străin, am dublat energia din surse regenerabile şi am propus lumii un acord care poate salva planeta. Însă fără măsuri mai curajoase, copiii noştri nu vor avea timp să dezbată existenţa schimbărilor climatice; vor fi ocupaţi cu efectele acestora: dezastre ecologice, perturbări economice şi valuri de refugiaţi–victime ale schimbărilor climatice, în căutare de adăpost.

Acum, putem şi trebuie să discutăm despre cea mai bună abordare a problemei. Dar a nega pur şi simplu existenţa problemei nu doar că este o trădare a generaţiilor viitoare; este şi o trădare a ideii de inovaţie şi a practicii rezolvării problemelor, care i-au călăuzit pe Părinţii noştri Fondatori.

Este vorba de acel spirit, născut din Iluminism, care ne-a făcut să fim un centru de putere economică — spiritul care şi-a luat zborul la Kitty Hawk şi la Cape Canaveral; spiritul care vindecă boala şi care pune un calculator în fiecare buzunar.

Este acel spirit — credinţă în raţiune, şi spirit întreprinzător, precum şi supremaţie a dreptului asupra puterii —, care ne-a permis să rezistăm atracţiei fascismului şi tiraniei în timpul Marii Depresiuni, şi să construim o nouă ordine după Al Doilea Război Mondial alături de alte democraţii, o ordine bazată nu doar pe putere militară sau pe afilieri naţionale, ci pe principii — statul de drept, drepturile omului, libertatea religioasă, de exprimare, de asociere, precum şi o presă independentă.

Această ordine este acum contestată — mai întâi de fanatici violenţi care pretind că vorbesc în numele Islamului; mai recent, de autocraţi din capitale străine care văd în pieţele libere, în democraţiile deschise, în însăşi societatea civilă, o ameninţare la adresa puterii lor. Pericolul pe care fiecare dintre aceştia îl reprezintă pentru democraţia noastră este mult mai important decât maşinile capcană sau decât rachetele. Este frica de schimbare; frica de oameni care arată sau vorbesc sau se roagă altfel; este dispreţul faţă de statul de drept, de care acei lideri se fac responsabili; este intoleranţa la alte păreri şi la gândirea liberă; credinţa că sabia sau arma sau bomba sau maşina de propagandă este arbitrul final a ceea ce este adevărat şi drept.

Datorită curajului extraordinar de care au dat dovadă bărbaţii şi femeile noastre în uniformă, ca şi ofiţerii de informaţii, organele de poliţie şi diplomaţii care îi sprijină, nici o organizaţie teroristă străină nu a pus la cale şi executat vreun atac asupra patriei noastre în aceşti ultimi opt ani; şi, deşi Bostonul şi Orlando ne amintesc cât de periculoasă poate fi radicalizarea, organele noastre de poliţie sunt mai eficiente şi mai vigilente decât oricând. Am anihilat zeci de mii de terorişti — inclusiv pe Osama bin Laden. Coaliţia globală pe care noi o conducem împotriva Statului Islamic i-a anihilat pe liderii acestuia şi i-a izgonit de pe aproximativ jumătate din teritoriul lor. Statul Islamic va fi distrus, şi nimeni din cei ce ameninţă America nu va fi vreodată la adăpost. Tuturor celor din armată le spun că a fost onoarea vieţii mele să le fiu comandant suprem.

Dar protejarea modului nostru de viaţă necesită mai mult decât militarii noştri. Democraţia se poate bloca atunci când ne lăsăm cuprinşi de frică. La fel cum noi, ca cetăţeni, trebuie să rămânem vigilenţi la agresiunile externe, trebuie să evităm o slăbire a valorilor care ne fac să fim cine suntem. De aceea în ultimii opt ani am lucrat pentru a pune lupta împotriva terorismului pe o bază legală fermă. De aceea am eliminat tortura, am acţionat pentru a închide baza de la Guantanamo şi pentru a reforma legile care reglementează supravegherea pentru protejarea vieţii private şi a libertăţilor civile. De aceea resping discriminarea împotriva musulmanilor americani. De aceea nu ne putem sustrage de la lupta la nivel global — pentru extinderea democraţiei şi pentru drepturile omului, pentru drepturile femeilor şi pentru drepturile comunităţii LGBT — oricât de imperfecte ar fi eforturile noastre, oricât de avantajoasă ar putea părea ignorarea unor astfel de valori. Căci combaterea extremismului şi a intoleranţei şi a sectarismului sunt din acelaşi aluat cu lupta împotriva autoritarismului şi agresiunii naţionaliste. Dacă sfera libertăţii şi a respectului pentru statul de drept se restrânge în lume, probabilitatea de a izbucni războiul în interiorul unei naţiuni şi între naţiuni creşte, iar propriile noastre libertăţi vor fi în final periclitate.

Aşa că haideţi să fim vigilenţi, dar nu temători. Statul Islamic va încerca să ucidă oameni nevinovaţi. Dar ei nu pot învinge America decât dacă ne trădăm Constituţia şi principiile în luptă. Rivalii precum Rusia sau China nu se pot compara cu noi ca influenţă în întreaga lume — decât dacă renunţăm la ceea ce reprezentăm, şi ne transformăm într-o ţară mare, ca oricare alta, care îşi agresează vecini mai mici.

Ceea ce mă conduce la punctul final — democraţia noastră este ameninţată în clipa în care vom considera că este de la sine înţeleasă. Noi toţi, indiferent de partid, trebuie să ne luăm drept sarcină reconstruirea instituţiilor noastre democratice. Atunci când ratele de participare la vot sunt unele dintre cele mai mici printre democraţiile avansate, ar trebui să fie mai uşor, nu mai greu, să votezi. Atunci când încrederea în instituţiile noastre este scăzută ar trebui să se reducă influenţa corozivă a banilor în politica noastră, şi să se insiste pe principiile transparenţei şi ale eticii în serviciile publice. Atunci când Congresul este nefuncţional, ar trebui să atragem districtele să-i încurajeze pe politicienii să adopte bunul-simţ şi nu extremele rigide.

Şi toate acestea depind de participarea noastră; de faptul ca fiecare dintre noi să accepta responsabilitatea cetăţeniei, indiferent de modul cum se leagănă pendulul puterii.

Constituţia noastră este un dar remarcabil, minunat. Dar este de fapt doar o bucată de pergament. Ea nu are nici o putere în sine.

Noi oamenii îi dăm putere — prin participarea noastră şi prin deciziile pe care le luăm. Fie că ne ridicăm pentru libertăţile noastre, sau nu. Fie că respectăm şi impunem statul de drept, sau nu. America nu este fragilă. Dar ceea ce am câştigat în lunga noastră călătorie spre libertate nu este garantat.

În mesajul său de rămas-bun, George Washington a scris că auto-guvernarea este fundamentul siguranţei, prosperităţii şi libertăţii noastre, dar „din diferite cauze şi venind din diferite puncte cardinale vor fi unii care vor face tot posibilul… pentru a zdruncina în mintea voastră încrederea în acest adevăr”; pe care ar trebui să-l păstrăm cu „dragoste ocrotitoare”; pentru care ar trebui să respingem „încă de la prima mijire orice încercare de a învrăjbi oricare bucăţică din ţara noastră cu restul sau de a submina legăturile sacre”, care ne fac să fim un singur tot.

Slăbim aceste legături atunci când permitem ca dialogul politic să devină atât de coroziv încât oamenii de caracter se îndepărtează de serviciul public; atât de vulgar şi plin de ură că americanii cu care suntem în dezacord nu sunt doar induşi în eroare ci într-un fel răuvoitori. Slăbim acele legături, atunci când spunem despre unii dintre noi că sunt mai americani decât alţii; când tratăm întregul sistem ca fiind inevitabil corupt, şi dăm vina pe liderii pe care îi alegem fără a cerceta rolul nostru în alegerea lor.

Îi revine fiecăruia dintre noi obligaţia să fie acel apărător preocupat, ocrotitor al democraţiei noastre; să accepte cu bucurie sarcina pe care ne-am asumat-o de a încerca să îmbunătăţim necontenit această mare naţiune a noastră. Fiindcă oricare ar fi diferenţele exterioare dintre noi, împărtăşim cu toţii acelaşi titlu de mândrie, acela de Cetăţean.

În concluzie, asta cere democraţia noastră. Ea are nevoie de voi. Nu doar atunci când sunt alegeri, nu doar atunci când interesul tău îngust este în joc, ci pe toată durata vieţii. Dacă te-ai săturat să ai dispute cu necunoscuţii pe internet, încearcă să discuţi cu cineva din viaţa reală. Dacă ceva nu merge, sari în cizme şi organizează tu. Dacă eşti dezamăgit de oficialii pe care i-ai ales, pune mâna pe o foaie şi umblă după semnături, zbate-te să fii tu ales. Ieşi în faţă. Aruncă-te cu capul înainte. Perseverează. Uneori vei câştiga. Alteori vei pierde. Să presupui că alţii sunt un butoi de bunătate poate fi un risc, vor exista momente când acţiunea te va dezamăgi. Dar pentru aceia dintre noi destul de norocoşi să joace un rol în această treabă, să vadă cu ce se mănâncă, vă spun că poate să-ţi dea energie şi să te stimuleze. Şi de cele mai multe ori credinţa în America — şi în americani — se va adeveri că merită.

A mea s-a adeverit, negreşit. De-a lungul acestor opt ani, am văzut feţele pline de speranţă ale tinerilor absolvenţi şi ale celor mai noi ofiţeri din armată. Am plâns împreună cu familiile îndoliate care aşteptau explicaţii, şi am găsit binecuvântarea în biserica din Charleston. I-am văzut pe oamenii noştri de ştiinţă ajutând un om paralizat să-şi recapete simţul tactil, şi pe războinicii noştri răniţi mergând din nou. I-am văzut pe doctorii şi pe voluntarii noştri lucrând la reconstrucţie după cutremure şi oprind pandemiile pe traseele lor. L-am văzut pe cel mai mic dintre copii reamintindu-ne de obligaţiile noastre de a avea grijă de refugiaţi, să lucrăm în pace, şi mai presus de toate să avem grijă unul de altul.

Credinţa pe care am avut-o în toţi acei ani urmă, aflându-mă nu departe de aici, în puterea americanilor obişnuiţi de a aduce schimbarea — acea credinţă care a fost răsplătită într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut imagina. Sper că şi a voastră. Unii dintre cei care vă aflaţi aici în seara asta sau ne urmăriţi de acasă aţi fost cu noi şi în 2004, în 2008, în 2012 — şi poate că încă nu vă vine să credeţi că am scos-o la capăt cu toate acestea.

Nu sunteţi singurii. Michelle, în ultimii 25 de ani mi-ai fost nu doar soţie şi mamă a copiilor mei, ci şi cea mai bună prietenă. Ai preluat un rol pe care nu l-ai cerut şi l-ai personalizat cu graţie, hotărâre, stil şi bună dispoziţie. Ai făcut din Casa Albă un loc deschis tuturor. Iar noua generaţie va ridica ştacheta mai sus pentru că te-a avut pe tine model. Mă faci să fiu mândru. Faci ţara întreagă să fie mândră de tine.
obama-in-lacrimi
Malia şi Sasha, în cele mai ciudate circumstanţe aţi devenit două tinere uimitoare, isteţe şi frumoase, dar mai important, generoase şi serioase şi pline de însufleţire. Aţi purtat povara acestor ani cu atâta uşurinţă aflându-vă în centrul atenţiei. Dintre toate lucrurile pe care le-am făcut în viaţă, cel mai mândru sunt de faptul că sunt tatăl vostru.

Joe Biden, copilul teribil din Scranton, care a ajuns fiul preferat al statului Delaware: ai fost prima numire pe care am făcut-o ca nominalizat, şi cea mai bună. Nu doar pentru că ai fost un mare vicepreşedinte, ci şi ca afacere, căci am câştigat un frate. Te iubim pe tine şi pe Jill ca pe cei din familie, iar prietenia ta a fost una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii noastre.

Adresându-mă remarcabilei mele echipe: Timp de opt ani — şi pentru unii dintre voi chiar mult mai mult — m-am format din energia voastră, şi am încercat să vă înapoiez ceea ce mi-aţi arătat zi de zi: suflet, şi caracter, şi idealism. V-am urmărit cum v-aţi maturizat, v-aţi căsătorit, aţi avut copii, şi aţi pornit-o pe drumul vostru, în călătorii incredibile. Chiar şi atunci când au venit momente grele şi v-aţi simţit frustraţi, nu aţi lăsat niciodată Washingtonul pentru a pleca la mai bine. Singurul lucru care mă face mai mândru decât pentru tot binele pe care l-am făcut este gândul la toate lucrurile remarcabile pe care le-aţi dobândit aici.

Şi adresându-mă vouă celor care sunteţi în altă parte — fiecărui organizator care s-a mutat într-un oraş necunoscut şi fiecărei familii cu suflet bun care i-a primit, fiecărui voluntar care a bătut pe la uşi, fiecărei persoane tinere care a votat pentru prima oară, fiecărui american care a trăit şi a pus umărul la schimbare — voi sunteţi cei mai buni suporteri şi organizatori pe care oricine ar putea spera să-i aibă, şi vă voi fi veşnic recunoscător. Pentru că da, voi aţi schimbat lumea.

De aceea părăsesc această estradă în seara asta chiar mai optimist în privinţa acestei ţări decât am fost atunci când am început. Fiindcă ştiu că munca noastră nu numai că i-a ajutat pe mulţi americani; dar i-a stimulat pe mulţi americani — mai ales pe mulţi dintre tinerii excepţionali — să creadă că aveţi discernământ; că puteţi încerca să aveţi succes cu carul. Această generaţie care vine — generoasă, altruistă, creatoare, patriotică — v-am întâlnit în fiecare colţ al ţării.

Voi credeţi într-o Americă cinstită, dreaptă şi primitoare; ştiţi că schimbarea constantă a fost semnul distinctiv al Americii, ceva de care să nu te temi ci să adopţi, şi sunteţi gata să duceţi înainte această lucrare durabilă a democraţiei. Veţi fi în curând mai numeroşi decât oricare dintre noi, iar eu cred, în consecinţă, că viitorul este în mâini bune.

Dragi concetăţeni americani, a fost onoarea vieţii mele să fiu în slujba voastră. Nu mă voi opri; de fapt voi fi împreună cu voi, ca cetăţean, pentru tot restul zilelor mele. Acum însă, fie că sunteţi tineri sau cu inima tânără, am o ultimă rugăminte la voi în calitate de preşedinte al vostru — acelaşi lucru pe care vi l-am cerut când mi-aţi dat o şansă în urmă cu opt ani.

Vă cer să credeţi. Nu în puterea mea de a aduce schimbarea — ci în a voastră.

Vă cer să vă ataşaţi strâns de credinţa înscrisă în documentele noastre fundamentale; de acea idee spusă în şoaptă de sclavi şi de aboliţionişti; de acel spirit cântat de către imigranţi şi fermieri şi de către cei care au manifestat pentru justiţie; acel crez reafirmat de cei care au înfipt steaguri pe câmpurile de luptă din străinătate şi în solul Lunii; un crez în inima fiecărui american a cărui poveste este încă nescrisă:

Da, putem.

Da, am reuşit.

Da, putem.

Mulţumesc. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Şi fie ca Dumnezeu să binecuvânteze în continuare Statele Unite ale Americii.

[Trad.: Paul Tumanian]

Surse: http://www.telegraph.co.uk/news/2017/01/11/barack-obamas-farewell-speech-full/
https://www.whitehouse.gov/farewell

Discursul preşedintelui Barack Obama despre starea Uniunii. 20 ianuarie 2015

Textul integral tradus în limba română

Domnule preşedinte al Camerei, domnule vicepreşedinte, domnilor membri ai Congresului, dragi concetăţeni,

Sunt cincisprezece ani de când trăim în acest nou secol. Cincisprezece ani care au debutat cu apariţia terorismului pe pământul nostru; care au adus o nouă generaţie angajată în două războaie lungi şi costisitoare; care au fost martorii unei recesiuni brutale care a cuprins naţiunea noastră şi lumea întreagă. Au fost şi sunt încă vremuri grele pentru mulţi dintre noi.

Dar astăzi deschidem o filă nouă.

Astăzi, după un an de cotitură pentru America, economia noastră este în creştere şi creează locuri de muncă, în ritmul cel mai rapid din 1999 încoace. Rata şomajului este acum mai scăzută decât înainte de criza financiară. Avem mai mulţi copii ca niciodată care absolvă o şcoală; avem mai multe persoane asigurate ca niciodată; de aproape treizeci de ani nu depindem de livrările de petrol din străinătate.

Astăzi, pentru prima oară după 9/11, misiunea noastră de luptă în Afganistan este încheiată. Acum şase ani, aproape 180.000 de soldaţi americani au fost dislocaţi în Irak şi Afganistan. Astăzi au mai rămas mai puţin de 15.000. Şi noi cinstim curajul şi sacrificiul tuturor bărbaţilor şi femeilor din această generaţie 9/11, care au servit în armată pentru ca noi să fim în siguranţă.

America, la câte am îndurat; la cât curaj şi câte eforturi au fost necesare spre a ne redresa; la câte sarcini ne stau în faţă, trebuie să ştii:

Că umbrele crizei au trecut, iar Naţiunea este puternică.

În momentul de faţă — cu o economie în creştere, cu deficite în scădere, cu o producţie de energie în plin avânt — am ieşit din recesiune mai disponibili decât oricare altă naţiune de pe pământ să ne făurim viitorul. Depinde acum de noi cine vrem să fim în următorii cincisprezece ani, şi în deceniile viitoare.

Vom accepta o economie în care doar câţiva dintre noi o vor duce spectaculos de bine? Sau ne vom angaja într-o economie care generează venituri tot mai mari şi şanse pentru oricine depune străduinţă?

Vom aborda lumea temători şi împinşi de la spate, târâţi în conflicte costisitoare care să ne slăbească forţele armate şi să ne coboare nivelul de trai? Sau vom fi un lider chibzuit, care foloseşte toate elementele puterii pe care o are pentru a anihila noile ameninţări şi pentru a proteja planeta?

Vom permite să fim divizaţi în facţiuni şi ne vom întoarce unii împotriva altora — sau vom recăpăta sentimentul scopului comun, care a propulsat întotdeauna America înainte?

În două săptămâni voi trimite Congresului un buget plin de idei care sunt practice, nu partizane. Iar în lunile următoare voi colinda ţara pentru a explica aceste idei.

Aşa că astăzi mă voi concentra mai puţin pe lista propunerilor şi mai mult pe valorile sensibile care ne stau în atenţie.

Pentru început, economia.

Acum şapte ani, Rebekah şi Ben Erler din Minneapolis erau proaspăt căsătoriţi. Ea era ospătăriţă. El avea o firmă de construcţii. Primul lor copil, Jack, era pe drum.

Erau tineri şi îndrăgostiţi trăind în America, şi nici că le trebuia mai mult.

„Dacă am fi ştiut”, mi-a scris Rebekah astă-primăvară, „ce urma să se întâmple cu locuinţele şi pe piaţa construcţiilor”.

Când criza s-a adâncit, afacerea lui Ben s-a dus, aşa că el s-a angajat pe unde a putut, chiar dacă slujbele l-au ţinut mai mult pe drumuri perioade lungi de timp. Rebekah a obţinut nişte credite pentru studii, a intrat într-un colegiu comunitar şi s-a recalificat pentru o nouă carieră. S-au sacrificat unul pentru celălalt. Şi, încet-încet, şi-au achitat datoriile. Şi-au cumpărat prima casă. Au avut un al doilea fiu, Henry. Rebekah a obţinut o slujbă mai bună, iar apoi a avansat. Ben a revenit în construcţii, iar acum se întoarce acasă la fiecare cină.

„E uimitor”, mi-a scris Rebekah, „cum poţi să te redresezi atunci când vrei… suntem o familie puternică şi strâns unită, care a răzbit în nişte vremuri foarte, foarte grele”.

Suntem o familie puternică şi strâns unită, care a răzbit în nişte vremuri foarte, foarte grele.
Obama Congress
Povestea cu America, Rebekah şi Ben este povestea noastră. Ei reprezintă milioanele de oameni care au muncit, şi s-au restrâns, şi s-au sacrificat, şi s-au reorganizat. Voi sunteţi motivul pentru care am candidat la această funcţie. Voi sunteţi oamenii la care mă gândesc de şase ani încoace, în lunile cele mai negre ale crizei, când am stat pe treptele acestui Capitoliu şi am promis că vom reconstrui economia noastră pe o bază nouă. Şi a fost efortul şi puterea voastră de adaptare care au făcut posibil ca ţara noastră să devină mai puternică.

Am fost convinşi că vom putea stopa fuga în afară a locurilor de muncă şi că vom putea aduce noi locuri de muncă pe pământul nostru. Şi în ultimii cinci ani firmele noastre au creat peste 11 milioane de noi locuri.

Am fost convinşi că vom putea reduce dependenţa de petrolul străin şi că vom proteja planeta. Iar astăzi America este numărul unu în producţia de petrol şi de gaze. America este numărul unu în producţia de energie eoliană. În trei săptămâni livrăm în sistem tot atâta energie solară cât livram în întreg anul 2008. Şi datorită preţurilor mai scăzute la gaze şi standardelor mai ridicate la combustibili, o familie medie va economisi în acest an 750 de dolari la pompă.

Am fost convinşi că îi vom putea pregăti pe copiii noştri pentru o lume mai competitivă. Iar astăzi, cei mai tineri şcolari ai noştri au obţinut cele mai mari note înregistrate vreodată la matematică şi la citire. Rata de promovare în liceele noastre a atins un maxim absolut. Iar liceul e absolvit de mai mulţi americani ca niciodată.

Am fost convinşi că reglementările raţionale vor preveni o nouă criză, că vor feri familiile de distrugere şi vor încuraja o competiţie onestă. Dispunem astăzi de noi instrumente pentru a stopa bailout-urile pe seama contribuabilului, şi un nou câine de pază pentru a proteja consumatorul de creditele de jaf [predatory lending] şi de practicile abuzive cu cardurile de credit. Numai anul trecut circa un milion de americani neasiguraţi au obţinut în final protecţia conferită de asigurarea de sănătate.

La fiecare pas ni se spune că obiectivele noastre sunt eronate sau prea ambiţioase; că vom desfiinţa locuri de muncă şi că deficitele vor exploda. În realitate, am avut creşterea economică cea mai rapidă pe mai bine de un deceniu, deficitele noastre s-au diminuat cu două treimi, piaţa acţiunilor s-a dublat, iar inflaţia din sistemul de sănătate a ajuns la cea mai scăzută rată din ultimii cincizeci de ani.

Aşadar, verdictul e clar. Economia clasei mijlocii funcţionează. Extinderea oportunităţilor funcţionează. Iar aceste politici vor continua să funcţioneze câtă vreme nu intră pe fir politicul. Nu putem să frânăm firmele sau să punem economia noastră în pericol prin decizii de închidere date la nivelul guvernului sau prin confruntări financiare [showdown]. Nu putem să punem în pericol securitatea familiilor luându-le asigurarea de sănătate, sau să anulăm noile reguli ale Wall Street-ului, sau să reîncepem vechile bătălii din trecut cu imigraţia, pe vremea când am avut un sistem de pus la punct. Dacă vreo astfel de lege care încearcă să facă oricare din aceste lucruri ajunge pe biroul meu, îi voi da vetoul meu.

Astăzi, mulţumită creşterii economice, tot mai mulţi se vor redresa. Veniturile încep în sfârşit să crească. Ştim că sunt mai mulţi proprietari de firme mici decât oricând din 2007 încoace care au intenţia să mărească salariul angajaţilor. Dar mai este ceva — mă adresez celor care se află azi aici, trebuie să ne punem în gând mai mult decât doar să ne asigurăm că Guvernul nu împiedică progresele pe care le facem. Trebuie să facem mai mult decât să nu facem rău. Împreună, astăzi, haideţi să facem mai mult pentru a restabili legătura dintre muncă şi şanse tot mai mari pentru fiecare american.

Deoarece familiile precum cea a lui Rebekah au nevoie în continuare de ajutorul nostru. Ea şi cu Ben continuă să muncească, dar trebuie să renunţe la concedii şi la o maşină nouă, astfel încât să poată returna creditele pentru studii şi să economisească în vederea ieşirii la pensie. Îngrijirea copiilor Jack şi Henry costă mai mult decât ipoteca şi aproape tot atât cât un an la Universitatea din Minnesota. La fel ca şi milioanele de americani care muncesc, Rebekah nu cere ajutoare, dar cere ca noi să găsim alte modalităţi de a ajuta familiile să meargă mai departe.

De fapt, de-a lungul istoriei noastre, la orice schimbare economică ţara aceasta a luat măsuri curajoase pentru a se adapta la noile circumstanţe şi pentru a crea condiţiile ca toată lumea să contribuie în mod echitabil. Am înfiinţat sisteme de protecţie a salariaţilor, Sistemul de Securitate Socială [Social Security], Sistemul Naţional de Asigurări Sociale [Medicare] şi Programul Social de Sănătate [Medicaid] pentru a ne proteja împotriva celor mai dure calamităţi. Am creat pentru cetăţenii noştri şcoli şi colegii, infrastructură şi internet — instrumentele de care aveau nevoie pentru a progresa pe măsura efortului lor.

Este ceea ce se cheamă economia clasei mijlocii — ideea că această ţară face tot posibilul pentru ca toată lumea să contribuie echitabil, toată lumea să beneficieze echitabil, toată lumea să joace după acelaşi set de reguli. Noi nu vrem doar ca toată lumea să beneficieze de succesul Americii, vrem ca toată lumea să contribuie la succesul nostru.

Aşadar, ce presupune economia clasei mijlocii în vremea noastră?

Întâi — economia clasei mijlocii înseamnă să ajuţi familiile să se simtă mai în siguranţă într-o lume mereu în schimbare. Aceasta înseamnă să-i ajuţi pe oameni să beneficieze de sistemul de îngrijire a copilului, să aibă acces la un colegiu, la îngrijirea sănătăţii, la o casă, la o pensie — iar bugetul meu va avea în vedere fiecare din aceste probleme, scăzând impozitele pentru familiile care muncesc şi punând mii de dolari înapoi în buzunarele lor în fiecare an.

Iată un exemplu. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când bărbaţi precum bunicul meu au plecat la război lăsând acasă femei precum bunica mea, care erau în câmpul muncii, a fost o problemă de securitate naţională — aşa că ţara a creat un sistem universal de îngrijire a copilului. În economia de astăzi, când situaţia cu amândoi părinţii în câmpul muncii este o necesitate economică pentru multe familii, avem nevoie mai mult ca oricând de un sistem de îngrijire a copiilor accesibil şi de bună calitate. Nu dezirabil [nice-to-have], ci obligatoriu [must-have]. E timpul să încetăm să mai considerăm sistemul de îngrijire a copilului o problemă secundară, sau o problemă a femeilor, şi să o considerăm o prioritate economică naţională adică a noastră a tuturor. Iată de ce prin planul meu, sistemul de îngrijire a copilului din America va deveni mai disponibil şi mai accesibil pentru familiile din clasa de mijloc şi cu venituri reduse, cu copii mici — prin crearea de înlesniri şi reduceri suplimentare de impozite, de până la 3.000 de dolari pentru fiecare copil, pe an.

Iată un alt exemplu. În prezent suntem singura ţară avansată din lume care nu garantează concediile de boală plătite sau concediile de maternitate plătite pentru salariaţii noştri. Patruzeci şi trei de milioane de salariaţi nu beneficiază de concediu de boală plătit. Patruzeci şi trei de milioane. Gândiţi-vă la asta. Iar asta îi obligă pe prea mulţi părinţi să facă o alegere dureroasă între salariu şi un copil bolnav acasă. Voi lua deci măsuri noi pentru a ajuta statele să adopte legi proprii pentru concedii plătite. Şi întrucât concediul de boală plătit a câştigat la vot în noiembrie anul trecut, haideţi să-l punem la vot chiar aici la Washington. Trimiteţi-mi o lege care îi dă fiecărui salariat din America şansa să capete şapte zile de concediu de boală plătit. Căci aşa este drept.

Desigur, nimic nu ajută mai mult familiile să se descurce decât veniturile mari. Iată de ce Congresul trebuie să mai treacă o lege care să garanteze că o femeie este plătită la fel ca un bărbat pentru o aceeaşi muncă. Pe bune. Suntem în 2015. E timpul. Mai trebuie să le asigurăm angajaţilor plata care li se cuvine pentru orele suplimentare. Iar celor din Congres care încă mai refuză să mărească salariul minim le spun: Dacă chiar credeţi că aţi putea să munciţi cu normă întreagă şi să întreţineţi o familie cu mai puţin de 15.000 de dolari pe an, atunci încercaţi. Dacă nu, atunci votaţi pentru a le da milioanelor de oameni din America care fac muncile cele mai grele o creştere de salariu.

Aceste idei nu îi vor face pe toţi bogaţi şi nu le vor uşura munca. Aceasta nu-i treaba Guvernului. Pentru a li se stabili familiilor de angajaţi contribuţii echitabile, trebuie ca mai mulţi angajatori să vadă dincolo de interesul din trimestrul următor şi să admită că a investi în personal este în interesul lor pe termen lung. Avem de asemenea nevoie de legi care să întărească, nu să slăbească, sindicatele, salariaţilor americani să le fie auzită vocea. Dar lucruri precum îngrijirea copilului şi concediul de boală şi plata egală; lucruri precum asigurări ipotecare mai mici şi salarii minime mai mari — aceste idei vor crea diferenţe semnificative în vieţile a milioane de familii. Acesta este un fapt. Şi pentru a face acest lucru suntem puşi aici noi toţi — republicani şi democraţi, deopotrivă.

În al doilea rând, pentru a li se asigura oamenilor salarii mai mari în perspectivă, trebuie să facem mai mult pentru a-i ajuta pe americani să se perfecţioneze în meserie.

America a prosperat în secolul al 20-lea pentru că am asigurat gratuitatea liceului, pentru că am trimis o generaţie întreagă GI [GIs] la colegii şi am instruit cea mai bună forţă de muncă din lume. Dar într-o economie a secolului al 21-lea, care recompensează cunoştinţele mai mult ca oricând, trebuie să facem mai mult.

Până la sfârşitul acestui deceniu, două din trei locuri de muncă nou-înfiinţate vor necesita o pregătire mai înaltă. Două din trei. Şi totuşi noi încă mai trăim într-o ţară în care prea multor americani capabili şi sârguincioşi li se cere un preţ prea mare pentru instruirea de care au nevoie. Nu e corect faţă de ei şi nici înţelept pentru viitorul nostru.

De aceea voi trimite Congresului un plan nou şi îndrăzneţ de a reduce costul pentru colegiile comunitare — la zero.

Patruzeci la sută din studenţii noştri de la colegii preferă colegiile comunitare. Unii sunt tineri şi aflaţi la început. Alţii sunt mai în vârstă şi îşi caută un loc de muncă mai bun. Unii sunt veterani şi părinţi singuri, şi încearcă să se întoarcă la piaţa locurilor de muncă. Oricine ai fi, acest plan este şansa ta să absolvi şcoala, pregătit pentru noua economie, fără povara datoriei. Se înţelege că trebuie să meriţi şcoala — să obţii note bune şi să o absolvi la termen. Tennessee, un stat cu conducere republicană, şi Chicago, un oraş cu conducere democrată arată că colegiile comunitare gratuite sunt posibile. Vreau ca această idee să se răspândească în toată America, astfel încât colegiul de doi ani să devină gratuit şi universal, aşa cum este astăzi liceul. Şi vreau să lucrez cu acest Congres pentru a le da americanilor deja împovăraţi de credite pentru studii posibilitatea de a-şi reduce plăţile lunare, astfel ca datoria pentru studii să nu destrame visurile nimănui.

Mulţumită eforturilor susţinute ale vicepreşedintelui Biden pentru actualizarea sistemului nostru de specializare profesională, noi punem în legătură colegiile comunitare cu angajatorii locali pentru instruirea angajaţilor în vederea ocupării unor locuri de muncă bine plătite, cum ar fi codificarea, îngrijirea copiilor şi robotica. Cer de asemenea, astăzi, ca mai multe firme să urmeze exemplul unor companii precum CVS şi UPS şi să ofere mai multe beneficii educaţionale şi ucenicie plătită — oportunităţi care le dau salariaţilor şansa să obţină locuri de muncă bine plătite, chiar dacă nu au pregătire înaltă.

Şi fiindcă o nouă generaţie de veterani se întoarce acasă, le datorăm toate oportunităţile de a trăi Visul American, la a cărui apărare au contribuit. Am făcut deja paşi rapizi în direcţia asigurării accesului tuturor veteranilor la îngrijire medicală de cea mai bună calitate. Suntem pe cale să lichidăm restanţele în acordarea beneficiilor pe care prea mulţi veterani care au nevoie de ele le aşteaptă de ani de zile, şi facem în aşa fel ca veteranilor să le fie mai uşor să-şi convertească specializările şi experienţa în slujbe civile. Joining Forces, campania naţională lansată de Michelle şi Jill Biden a ajutat aproape 700.000 de veterani şi de soţii de militari să obţină noi posturi. Aşa că tuturor CEO [director general executiv] din America daţi-mi voie să le repet: Dacă vreţi să aveţi pe cineva care să vă facă treaba, angajaţi veterani.

În sfârşit, având în vedere că ne specializăm mai bine angajaţii, trebuie ca noua economie să scoată la bătaie încontinuu locuri de muncă bine plătite, pe care să le ocupe salariaţii noştri.

Începând din 2010, America a reangajat mai multe persoane decât Europa, Japonia şi toate economiile avansate la un loc. Producătorii noştri au creat aproape 800.000 de noi locuri de muncă. Unele dintre sectoarele noastre de bază, precum industria auto, sunt într-o dezvoltare explozivă. Dar sunt şi americani care ocupă locuri de muncă care nici măcar nu existau acum zece sau douăzeci de ani — locuri de muncă la companii ca Google, eBay sau Tesla.

Nimeni nu ştie deci cu certitudine care industrii vor genera locurile de muncă ale viitorului. Ce ştim însă este că le vrem aici în America. De aceea, a treia parte din economia clasei de mijloc se referă la edificarea celei mai competitive economii peste tot, în locurile unde firmele doresc să-şi stabilească locaţii şi să facă angajări.

Întreprinderile secolului 21 au nevoie de o infrastructură de secol 21 — porturi moderne, poduri rezistente, trenuri mai rapide şi cel mai rapid internet. Democraţii şi republicanii au căzut de acord în această privinţă. Să ne propunem deci mai mult decât o simplă conductă de petrol. Haideţi să adoptăm un plan de infrastructură al ambelor partide, care să poată crea de treizeci de ori mai multe locuri de muncă pe an, şi să facem această ţară mai puternică pentru deceniile viitoare.

Întreprinderile secolului 21, inclusiv întreprinderile mici, trebuie să vândă mai multe produse americane peste mări. Astăzi, întreprinderile noastre exportă mai mult ca oricând, iar exportatorii au tendinţa să-i plătească pe angajaţii lor cu salarii mai mari. Dar, în timp ce noi vorbim, China vrea să-şi impună regulile pentru regiunea cu cea mai mare creştere din lume. Aceasta i-ar dezavantaja pe salariaţii şi pe întreprinzătorii noştri. De ce am accepta ca acest lucru să se întâmple? Noi trebuie să impunem regulile. Noi trebuie să impunem şanse egale pentru toţi. De aceea le cer ambelor partide să-mi dea Autoritatea pentru Promovarea Comerţului [Trade Promotion Authority] pentru a-i proteja pe angajaţii americani prin noi acorduri comerciale solide, din Asia până în Europa, care să nu fie numai libere ci şi echitabile.

Uitaţi, eu sunt primul care să admită că acordurile comerciale din trecut n-au răspuns întotdeauna aşteptărilor şi de aceea ne-am judecat cu ţările care încalcă regulile pe cheltuiala noastră. Însă nouăzeci şi cinci la sută dintre clienţii din lume trăiesc în afara graniţelor noastre, şi nu ne putem rupe de acele oportunităţi. Mai mult de jumătate din directorii de producţie au spus că încearcă în mod activ să aducă înapoi locuri de muncă din China. Haideţi să le dăm un motiv în plus să o facă.

Întreprinderile secolului 21 se vor baza pe ştiinţa, tehnologia, cercetarea–dezvoltarea americane. Vreau ca ţara care a eradicat poliomielita şi a trasat harta genomului uman să conducă la noua eră a medicinii — o eră care să aplice tratamentul potrivit la momentul potrivit. La unii pacienţi cu fibroză chistică, această abordare a întors mersul bolii considerată cândva de neoprit. Astăzi lansez Iniţiativa Medicinii de Precizie, pentru a ne aduce mai aproape de vindecarea unor boli precum cancerul şi diabetul — şi pentru a asigura tuturor accesul la informaţia personalizată de care avem nevoie pentru a fi mai sănătoşi, noi şi familiile noastre.

Intenţionez să acţionez pentru un internet liber şi deschis, să îl extind astfel ca să ajungă în fiecare clasă şi în fiecare comunitate, şi să-i ajut pe oameni să-şi realizeze cele mai rapide reţele, astfel ca viitoarea generaţie a inovatorilor şi antreprenorilor în domeniul digital să dispună de o platformă de pe care să remodeleze lumea.
Obama 20 ian 2015_singur
Vreau ca americanii să câştige cursa pentru acele descoperiri care să dea liber creării de noi locuri de muncă — în convertirea luminii solare în combustibil lichid; în crearea unor tehnici revoluţionare de protezare, astfel ca un veteran care şi-a dat braţul pentru ţară să poată arunca şi prinde mingea jucându-se cu copilul său; în explorarea Sistemului Solar, şi nu doar în vizită ci să şi rămânem acolo. Luna trecută am lansat o nouă navă spaţială, ca parte a unui program spaţial revigorat care îi va trimite de astronauţii americani pe Marte. În două luni, în vederea pregătirii pentru astfel de misiuni, Scott Kelly va începe o şedere de un an în spaţiu. Mult noroc, căpitane — nu uita s-o pui pe Instagram.

Acum, adevărul este că, atunci când e vorba de infrastructură şi cercetare fundamentală, ştiu că există sprijin din partea ambelor partide în această Cameră. Aşa mi-au spus membri din ambele partide. Unde începe frecuşul mult prea des este atunci când vine vorba de cine suportă costul acestor investiţii. Ca americani, nu ne supărăm când trebuie să ne plătim contribuţia la impozite, atâta vreme cât le plătesc şi alţii. De mult prea mult timp însă lobiştii au aranjat ca în codul fiscal să fie o mulţime lacune care să permită unor corporaţii să nu plătească nimic, în timp ce altele trag ponoasele plătind tot. L-au făcut ciur ca să treacă tot felul de cadouri de care cei super-bogaţi n-au nevoie, nelăsând nimic pentru cei din clasa de mijloc, care au nevoie.

În acest an avem ocazia să schimbăm aceasta. Haideţi să umplem lacunele astfel încât să stopăm recompensarea companiilor care îşi obţin profitul peste hotare, şi să le recompensăm pe cele care investesc în America. Haideţi să folosim ceea ce economisim pentru a reconstrui infrastructura şi să facem mai atractive companiile care aduc locuri de muncă înapoi în ţară. Haideţi să simplificăm sistemul şi să-i cerem proprietarului de întreprindere mică să se justifice cu extrasul de cont curent în bancă al firmei, nu cu numărul de contabili pe care firma şi-i poate permite. Şi haideţi să umplem lacunele care duc la inegalitate permiţând ca unu la sută din topul celor mai bogaţi să evite plata impozitelor pe averea lor acumulată. Putem folosi aceşti bani pentru a ajuta mai multe familii să plătească pentru îngrijirea copilului şi pentru a-şi trimite copiii la colegiu. Avem nevoie de un cod fiscal care să-i ajute cu adevărat pe americanii care muncesc încercând să le creeze unele avantaje în noua economie, şi noi putem realiza acest lucru împreună.

Sprijinirea familiilor care muncesc le este de folos pentru a ieşi la liman. Să le dăm instrumentele de care au nevoie pentru locuri de muncă bine plătite în noua economie. Să menţinem condiţiile pentru creştere şi competitivitate. Într-acolo trebuie să meargă America. Sunt convins că într-acolo vrea poporul american să meargă. Astfel economia noastră va fi mai puternică peste un an, peste cincisprezece ani şi peste mulţi ani.

Desigur, dacă există ceva ce am învăţat în acest nou secol, este că nu putem separa munca noastră de acasă de provocările de dincolo de graniţele noastre.

Prima mea îndatorire în calitate de comandant-suprem este să apăr Statele Unite ale Americii. Pentru a realiza acest lucru, întrebarea este nu dacă America este lider în lume, ci cum este. Când luăm decizii pripite reacţionând la capetele de coloană din ziare în loc să ne folosim capetele; când prima noastră reacţie la o provocare este să ne trimitem trupele — atunci riscăm să ne implicăm în conflicte nenecesare şi să neglijăm strategia mai largă de care avem nevoie pentru o lume mai sigură, mai prosperă. Asta şi vor inamicii noştri să facem.

Eu cred într-un mod mai înţelept al Americii de a fi lider. Noi ne aflăm cel mai bine în poziţia de lider atunci când îmbinăm puterea militară cu o diplomaţie solidă; când dublăm puterea noastră cu constituirea de coaliţii; când nu lăsăm ca temerile noastre să ne orbească abătându-ne de la oportunităţile pe care acest nou secol le prezintă. Este exact ceea ce facem chiar acum — şi pe tot globul, este ceea ce contează.

În primul rând, noi suntem alături de oamenii de pe tot pământul care sunt ţinta teroriştilor — fie că e vorba de o şcoală din Pakistan, sau de străzile Parisului. Vom continua să-i urmărim pe terorişti şi să le dezmembrăm reţelele, şi ne rezervăm dreptul de a acţiona unilateral, aşa cum am făcut neîntrerupt de când am preluat mandatul, să-i anihilăm pe teroriştii care reprezintă o ameninţare directă pentru noi şi pentru aliaţii noştri.

În acelaşi timp, am învăţat câteva lecţii care ne-au costat mult în ultimii treisprezece ani.

În loc ca americanii să patruleze prin văile din Afganistan, am instruit forţele lor de securitate, care sunt pe cale să preia conducerea, iar noi am cinstit sacrificiul militarilor noştri susţinând prima tranziţie spre democraţie a ţării. În loc să trimitem forţe terestre numeroase peste mări, noi realizăm parteneriate cu naţiuni de la Asia de Sud până la Africa de Nord, pentru a nu le permite să-şi facă ascunzişuri sigure teroriştilor care ameninţă America. În Irak şi în Siria, conducerea americană — inclusiv militarii noştri — se opune înaintării ISIS. În loc să ne lăsăm antrenaţi într-un nou război terestru în Orientul Mijlociu, noi conducem o coaliţie de peste hotare, incluzând naţiuni arabe, pentru a slăbi şi în final a distruge acest grup terorist. De asemenea, susţinem o opoziţie moderată în Siria, care să ne poată sprijini în acest efort, şi să-i ajutăm pe oamenii care se împotrivesc ideologiei falimentare a extremismului violent. Acest efort va necesita timp. Va necesita concentrare. Dar vom reuşi. Iar astăzi fac apel la Congres să arate lumii că suntem uniţi în această misiune adoptând o rezoluţie care să autorizeze folosirea forţei împotriva ISIS.

În al doilea rând, suntem pe cale de a demonstra vigoarea şi puterea diplomaţiei americane. Susţinem principiul după care naţiunile mai mari nu le pot intimida pe cele mici — opunându-ne agresiunii Rusiei, sprijinind democraţia Ucrainei şi dând asigurări aliaţilor noştri NATO. Anul trecut, în timp ce noi depunem eforturi susţinute pentru a impune sancţiuni împreună cu aliaţii noştri, unii au sugerat că agresiunea dlui Putin a fost o demonstraţie abilă de strategie şi de forţă. Ei bine, astăzi America este aceea care rămâne puternică şi unită cu aliaţii noştri, în timp ce Rusia este izolată, cu economia la pământ.

Astfel ştie America să fie lider — nu cu ameninţări zgomotoase ci prin perseverenţă, echilibru şi decizie.

În Cuba suntem pe cale să punem capăt unei tactici de mult expirate. Când ceea faci nu funcţionează timp de cincizeci de ani, e timpul să încerci ceva nou. Schimbarea tacticii noastre în Cuba are potenţialul să pună capăt unei moşteniri a neîncrederii din emisfera noastră; să elimine o scuză falsă pentru restricţiile impuse Cubei; să se ridice în apărarea valorilor democraţiei; să întindă o mână prietenească poporului cubanez. Iar în acest an, Congresul trebuie să înceapă să lucreze la încetarea embargoului. Aşa cum a spus Sfinţia sa Papa Francisc, diplomaţia este profesiunea „paşilor mici”. Aceşti paşi mici s-au tot adăugat dând o nouă speranţă de viitor în Cuba. Şi după ani de închisoare, suntem nespus de bucuroşi că Alan Gross s-a întors acolo unde îi era locul. Bine ai venit acasă, Alan.

Diplomaţia noastră se ocupă de Iran, unde, pentru prima oară într-un deceniu, am oprit derularea programului nuclear al acestei ţări şi am redus stocul de material nuclear. De acum şi până în primăvară avem o şansă să negociem o înţelegere cuprinzătoare prin care să preîntâmpinăm înarmarea nucleară a Iranului; să securizăm America şi pe aliaţii noştri — inclusiv Israelul; şi să evităm un nou conflict în Orientul Mijlociu. Nu există nicio garanţie că negocierile vor avea succes, şi eu am toate speranţele că se va preîntâmpina un Iran nuclearizat. Însă noile sancţiuni aprobate de Congres, în acest moment, nu vor face altceva decât să gireze eşecul diplomaţiei — îndepărtând America de aliaţii ei; şi să determine Iranul să-şi reia programul nuclear. N-are niciun sens. De aceea voi da veto oricărei noi legi de sancţionare care ameninţă să anuleze acest progres. Poporul american aşteaptă de la noi să recurgem la război numai ca ultimă alternativă, şi eu am intenţia să rămân ataşat de acest fel de a gândi.

În al treilea rând, noi privim dincolo de problemele care ne-au măcinat în trecut, spre a putea modela secolul viitor.

Nicio naţiune străină, niciun hacker, nu va fi capabil să ne blocheze reţelele, să fure şi să tranzacţioneze secretele, să pătrundă în intimitatea familiilor americane, îndeosebi în aceea a copiilor. Ne asigurăm că guvernul nostru recurge la toate serviciile de informaţii pentru a combate ameninţările cibernetice, exact aşa cum am făcut pentru a combate terorismul. Iar astăzi eu îi cer Congresului să dea votul final legislaţiei de care avem nevoie pentru a răspunde mai bine ameninţării tot mai mari cu atacuri cibernetice, pentru combaterea furtului de identitate şi pentru a proteja informaţiile legate de copiii noştri. Dacă nu acţionăm, vom permite ca naţiunea noastră şi economia noastră să fie vulnerabile. Dacă o facem, putem să protejăm în continuare tehnologiile care au creat nenumărate oportunităţi pentru oamenii din întreaga lume.

În Africa de Vest, militarii noştri, oamenii noştri de ştiinţă, doctorii noştri, asistentele noastre şi personalul din sistemul medical au reuşit să diminueze epidemia de ebola — salvând nenumărate vieţi şi stopând răspândirea bolii. Nici că aş putea fi mai mândru şi îi mulţumesc Congresului pentru contribuţia la acest efort al ambelor partide. Dar problema nu este rezolvată — iar lumea trebuie să folosească această lecţie angajându-se într-un efort global mai eficace pentru prevenirea propagării unor viitoare pandemii, să investească într-o dezvoltare inteligentă şi să elimine sărăcia extremă.

În Asia-Pacific refacem pe baze noi alianţele, asigurându-ne totodată că alte naţiuni urmează o conduită corectă — în felul cum fac comerţ, cum îşi rezolvă disputele maritime şi cum întâmpină provocările internaţionale comune, precum neproliferarea armelor şi întrajutorarea în caz de dezastre. Şi nicio provocare — niciuna — nu reprezintă o ameninţare mai mare decât schimbările climatice.

2014 a fost anul cel mai călduros din câte au fost înregistrate vreodată. Sigur, un an nu marchează o tendinţă, dar ce voi spune acum, da: 14 din 15 cei mai călduroşi ani din toate înregistrările se situează toţi în primii 15 ani din acest secol.

Am auzit oameni care au încercat să evite să se pronunţe, spunând că nu sunt oameni de ştiinţă; că nu avem suficiente informaţii pentru a acţiona. Ei bine, nici eu nu sunt om de ştiinţă. Dar să vă spun ceva — cunosc o mulţime de oameni de ştiinţă foarte buni de la NASA şi de la NOAA, ca şi de la principalele noastre universităţi. Cei mai buni oameni de ştiinţă din lume ne spun cu toţii că din cauza activităţilor noastre se schimbă clima, şi că dacă nu vom acţiona în forţă, vom asista în continuare la creşterea nivelului oceanelor, la valuri de căldură mai lungi şi mai calde, la secete şi la inundaţii periculoase, precum şi la perturbaţii masive, care pot determina migraţii, conflicte şi foamete de mai mari proporţii pe tot globul. Pentagonul spune că schimbările climatice creează riscuri imediate pentru securitatea noastră naţională. Deci vom acţiona în consecinţă.

Iată de ce în ultimii şase ani am făcut mai mult ca oricând pentru a combate schimbările climatice, începând de la modul cum producem energie şi până la modul cum o consumăm. Iată de ce am retras din circuitul agricol mai multe terenuri şi ape din domeniul public decât oricare altă administraţie din toată istoria noastră. Şi iată de ce nu voi permite acestui Congres să pună în pericol sănătatea copiilor întorcându-ne la ce era înainte de a fi început să acţionăm. Sunt hotărât să fac în aşa fel ca America să fie lider în acţiunile internaţionale. La Beijing am făcut un anunţ istoric — Statele Unite vor dubla ritmul de reducere a poluării cu [bioxid de] carbon, iar China s-a angajat pentru prima oară să-şi limiteze emisiile. Şi fiindcă cele două cele mai mari economii ale lumii s-au asociat, alte naţiuni fac acum progrese, dându-ne speranţe că în acest an lumea va ajunge în sfârşit la un acord pentru a proteja singura planetă pe care o avem.

Mai există încă un pilon al poziţiei noastre de lider — şi acesta este exemplul valorilor noastre.

Ca americani, noi respectăm demnitatea umană, chiar şi atunci când suntem ameninţaţi, motiv pentru care am interzis tortura şi am făcut demersuri ca folosirea noilor noastre tehnologii, precum dronele, să fie limitate corespunzător. De aceea ne pronunţăm categoric împotriva antisemitismului deplorabil care a reapărut în anumite părţi ale lumii. De aceea respingem în continuare stereotipiile agresive cu musulmanii — marea majoritate a cărora împărtăşesc angajamentele noastre de pace. De aceea apărăm libera exprimare şi pledăm pentru eliberarea deţinuţilor politici, şi condamnăm persecutarea femeilor sau a minorităţilor religioase, sau a persoanelor care sunt lesbiene, homosexuale, bisexuale sau transsexuale. Facem toate aceste lucruri nu numai pentru că aşa e drept, ci şi fiindcă ne conferă siguranţă.

Ca americani, suntem profund ataşaţi dreptăţii — aşa că nu are sens să cheltuim trei milioane de dolari pe deţinut pentru a ţine gata-pregătită o închisoare pe care lumea o condamnă, iar teroriştii o folosesc pentru recrutări. De când am devenit preşedinte, noi am lucrat în mod responsabil pentru a reduce la jumătate numărul deţinuţilor de la GTMO [Guantanamo]. A sosit timpul să terminăm treaba începută. Nu voi renunţa la hotărârea mea de a închide închisoarea. Nu aşa suntem noi.

Ca americani, noi preţuim libertăţile cetăţeneşti — şi trebuie să ne ţinem acest angajament dacă vrem o cooperare maximă din partea altor ţări, şi diligenţă în lupta noastră împotriva reţelelor teroriste. Şi dacă unii au părăsit dezbaterile privind programele noastre de supraveghere, eu n-am făcut-o. După cum am promis, agenţiile noastre de informaţii au muncit serios, având şi recomandări din partea susţinătorilor dreptului la o viaţă privată, pentru a creşte transparenţa şi pentru a crea mai multe garanţii împotriva potenţialelor abuzuri. Iar luna viitoare vom întocmi un raport despre felul cum ne respectăm promisiunea de a asigura siguranţa naţională întărind totodată dreptul la viaţă privată.

Să privim mai mult spre viitor decât spre trecut. Să facem în aşa fel încât să îmbinăm puterea noastră cu diplomaţia şi să uzăm de forţă cu înţelepciune. Să creăm coaliţii pentru a răspunde la provocări şi a profita de oportunităţi. Să fim lideri — întotdeauna — prin exemplul valorilor noastre. Asta ne face să fim importanţi. Asta ne dă tărie. Şi de aceea trebuie să ne străduim să ne menţinem la cele mai înalte standarde — ale noastre.

Ştiţi, acum peste un deceniu am ţinut o cuvântare la Boston, în care am spus că nu există o Americă liberală şi o Americă conservatoare; o Americă neagră, şi o Americă albă — ci doar Statele Unite ale Americii. Am spus-o fiindcă am văzut acest lucru în propria mea viaţă, în sânul unei naţiuni care a dat unuia ca mine o şansă; pentru că am crescut în Hawai, un creuzet de rase şi de obiceiuri; pentru că m-am stabilit în Illinois — un stat cu oraşe mici şi cu pământ fertil, şi unul dintre cele mai mari oraşe din lume; un microcosmos al ţării, unde democraţii şi republicanii şi independenţii, oameni cumsecade de diverse etnii şi cu diverse credinţe, împărtăşesc anumite valori fundamentale.

În ultimii şase ani analiştii au subliniat nu o dată că preşedinţia mea nu s-a calat pe această viziune. Paradoxal, spun aceştia, politica noastră pare mai divizată ca niciodată. Aceasta este prezentată drept dovadă nu numai a propriilor mele neajunsuri — care sunt multe —, dar şi ca dovadă că viziunea în sine este eronată şi naivă, şi că sunt prea mulţi oameni care de fapt beneficiază de pe urma acestui partizanat şi ne împiedică să facem ceva în această direcţie.

Ştiu cât de tentant poate fi acest cinism. Cred în continuare că cinicii greşesc.

Cred în continuare că suntem un popor. Cred în continuare că împreună putem face lucruri măreţe, chiar şi atunci când şansele sunt mici. Cred acest lucru pentru că de atâtea şi atâtea ori în cei şase ai de când sunt în funcţie am văzut America în ce are ea mai bun. Am văzut chipurile pline de speranţă ale tinerilor absolvenţi de la New York până în California; şi pe cei mai noi ofiţeri de la West Point, Colorado Springs şi New London. Am plâns împreună cu familiile îndoliate din Tucson şi Newtown; din Boston, West Texas şi West Virginia. I-am urmărit pe americani învingând adversităţile de la Coasta Golfului Mexic până la Marile Câmpii; de la liniile de montaj din Midwest până pe ţărmul Atlanticului Mijlociu. Am văzut cum un fenomen precum căsătoriile homosexuale se transformă dintr-o chestiune controversată, care înainte ne stârnea unii împotriva altora, într-o poveste despre libertate care cuprinde întreaga ţară, într-un drept civil, acum adoptat în state pe care şapte americani din zece le numesc acasă.
Obama Congress_2
Cunosc deci bunătatea, optimismul, mărinimia şi generozitatea poporului american, care, zi de zi, este însufleţit de ideea că noi suntem cei ce au grijă de fraţii noştri, de surorile noastre. Şi ştiu că aşteaptă de la aceia dintre noi care ne aflăm aici un exemplu mai bun.

Aşadar, problema pentru aceia dintre noi care ne aflăm aici în această seară este cum putem noi toţi să exprimăm mai bine speranţele Americii. Am lucrat în Congres împreună cu mulţi dintre dumneavoastră. Pe mulţi îi ştiu foarte bine. Sunt o mulţime de oameni cumsecade aici, de ambele părţi ale intervalului. Şi mulţi dintre dumneavoastră mi-au spus că nu la asta s-au aşteptat — dispute sterile la televizor, toată ziua colectare de fonduri, mereu priviri peste umăr pentru a vedea cum reacţionează baza la fiecare decizie.

Ce-ar fi să spargem aceste tipare vechi şi obosite? Ce-ar fi să facem ceva diferit?

Se înţelege — o politică mai bună nu este aceea în care democraţii să-şi abandoneze agenda, iar republicanii s-o adopte pe a mea.

O politică mai bună este aceea în care facem apel fiecare la decenţa fundamentală a celuilalt, şi nu la cea a celor mai josnice temeri.

O politică mai bună este aceea în care dezbatem fără să ne demonizăm reciproc; în care discutăm probleme, şi valori, şi principii, şi fapte, nu momente în genul „te-am prins”, sau gafe serbede, sau pseudo-controverse, care nu au nimic de a face cu viaţa de fiecare zi a oamenilor.

O politică mai bună este aceea în care consumăm mai puţin timp băgând cu nemiluita bani negri în publicitate electorală, care ne trag în mocirlă, şi mai mult timp pentru creşterea unor tineri care să aibă simţul scopului şi al posibilităţii, cerându-le să ni se alăture în marea misiune a construirii Americii.

Dacă e să avem dispute, haideţi să avem dispute — dar haideţi să le transformăm în dezbateri demne de acest organism şi demne de această ţară.

Poate că încă nu suntem de acord în privinţa dreptului femeii de a alege, dar cu siguranţă putem să fim de acord că este un lucru bun că numărul de sarcini şi de avorturi la adolescente se apropie de un minim istoric, şi că orice femeie trebuie să aibă acces la asistenţa medicală de care are nevoie.

Da, imigraţia încă mai stârneşte pasiuni, dar cu siguranţă putem regăsi cu toţii ceva din noi înşine în tânărul student motivat şi să cădem de acord că nimeni nu trage niciun folos când o mamă care munceşte e luată de lângă copilul ei, şi că e posibil să formulăm o lege care să întărească tradiţia noastră de naţiune dedicată legilor şi de naţiune de imigranţi.

Putem să ne disputăm în campanie electorală, dar cu siguranţă putem fi de acord că dreptul la vot este sacru; că prea multora nu le este acordat; şi că, la a 50-a aniversare a marelui marş de la Selma la Montgomery şi a Legii dreptului la vot, putem să ne înţelegem cu toţii, democraţi şi republicani, ca să facem procesul de votare mai uşor pentru toţi americanii.

Putem avea perspective diferite asupra evenimentelor de la Ferguson şi New York. Dar cu siguranţă putem înţelege că un tată se teme că fiul său nu poate veni acasă fără să fie hărţuit. Cu siguranţă o putem înţelege pe soţia care nu poate fi liniştită până când poliţistul cu care este măritată nu ajunge la intrarea în casă, la sfârşitul turei sale. Cu siguranţă putem fi de acord că este un lucru bun că pentru prima oară după 40 de ani rata criminalităţii şi rata de încarcerare au scăzut simultan, şi să folosim acest lucru ca un punct de plecare pentru democraţi şi republicani, pentru liderii comunităţilor şi pentru organele judiciare pentru a reforma sistemul infracţiunilor de drept penal astfel încât acesta să ne protejeze şi să ne fie de folos tuturor.

Asta înseamnă o politică mai bună. Astfel vom începe să restabilim încrederea. Astfel vom duce această ţară înainte. Asta este ceea ce vrea poporul american. Asta este ceea ce merită.

Nu mai am nicio campanie electorală în faţă. Singura mea agendă pentru următorii doi ani este aceeaşi pe care am avut-o în ziua când am depus jurământul pe treptele Capitoliului — că voi face tot ceea ce cred eu că e mai bine pentru America. Dacă împărtăşiţi viziunea generală pe care am prezentat-o în această seară, haideţi să lucrăm împreună. Dacă nu sunteţi de acord, sper că vom lucra împreună măcar în ceea ce suntem de acord. Iar eu mă angajez în faţa tuturor republicanilor, în această seară, nu numai că voi examina ideile dumneavoastră, ci şi că voi căuta să lucrez cu dumneavoastră pentru a face această ţară mai puternică.

Fiindcă vreau ca din această Cameră, din acest oraş să pornească adevărul — că în pofida tuturor neîmplinirilor şi neajunsurilor noastre, suntem un popor care are forţa şi generozitatea spiritului necesare pentru a găsi punţi de legătură, pentru a se uni într-un efort comun, a-şi ajuta vecinii, fie că sunt cei de pe stradă, sau de cealaltă parte a lumii.

Vreau ca prin acţiunile noastre să-i spunem fiecărui copil din oricare cartier: viaţa ta contează, iar noi suntem tot atât de preocupaţi de şansele tale în viaţă cât suntem de ale propriilor noştri copii.

Vreau ca generaţiile viitoare să ştie că suntem un popor care consideră diferenţele între noi ca un mare dar, că suntem un popor care preţuieşte demnitatea şi valoarea fiecărui cetăţean — bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, alb sau negru, latino-american sau asiatic, imigrant sau nativ american, homosexual sau heterosexual, americani suferind de boli mintale sau cu dizabilităţi fizice.

Vreau ca ei să crească într-o ţară care să arate lumii că ştim să fim autentici: că suntem mai mult decât o colecţie de state cu roşu şi state cu albastru [democraţi şi republicani]; că suntem Statele Unite ale Americii.

Vreau ca ei să crească într-o ţară în care o mamă tânără precum Rebekah să poată să se aşeze la masă şi să-i scrie Preşedintelui său a scrisoare cu o poveste care sintetizează aceşti ultimi şase ani:

„E uimitor cum poţi să te redresezi atunci când vrei… suntem o familie puternică şi strâns unită, care a răzbit în nişte vremuri foarte, foarte grele.”

Dragi concetăţeni, şi noi suntem o familie puternică, strâns unită în vremuri destul de grele. În cei cincisprezece ani care au trecut din acest nou secol, ne-am ridicat, ne-am scuturat de praf, şi am reînceput să muncim la reclădirea Americii. Am pus o nouă temelie. Viitorul luminos e al nostru, aşa cum îl scriem. Haideţi să începem un capitol nou — împreună — şi să începem lucrul chiar acum.

Vă mulţumesc, Dumnezeu să vă binecuvânteze, Dumnezeu să binecuvânteze această ţară pe care o iubim.

[Trad.: Paul Tumanian]

Surse: http://www.npr.org/2015/01/20/378680818/transcript-president-obamas-state-of-the-union-address

https://medium.com/@WhiteHouse/president-obamas-state-of-the-union-address-remarks-as-prepared-for-delivery-55f9825449b2

Discursul Preşedintelui Barack Obama privind reforma Wall Street-ului. Aprilie 2010 (II)

Continuare de aici

Se manifestă multă îngrijorare în jurul acestor schimbări. Vreau deci să reiterez: aceste instrumente financiare au un rol legitim în economia noastră. Ele pot contribui la diminuarea riscului şi la impulsionarea investiţiilor. Şi sunt o mulţime de companii care folosesc aceste instrumente pentru acest scop legitim — ele gestionează expunerea la fluctuaţia preţurilor sau a cursurilor de schimb valutar, la fluctuaţia pieţelor. De exemplu, o firmă se poate proteja împotriva creşterii preţurilor petrolului cumpărând un produs financiar care să-i asigure costuri stabile cu combustibilii, deci o companie aeriană poate avea un interes în blocarea preţului la un nivel decent. Aşa trebuie să lucreze pieţele. Problema cu aceste pieţe este că ele au operat în zona umbrelor economiei noastre, invizibile pentru autorităţile de reglementare, invizibile pentru public. Aşadar, practicile nechibzuite au fost agresive. Riscurile s-au tot amplificat până când au devenit o ameninţare la adresa întregului nostru sistem financiar.

Şi de aceea aceste reforme sunt concepute pentru respectarea activităţilor legitime dar pentru prevenirea asumării de riscuri nechibzuite. De aceea vrem să creăm condiţiile pentru ca produsele financiare precum derivativele standardizate să fie tranzacţionate în spaţiu deschis, sub ochii oamenilor de afaceri, ai investitorilor şi ai celor puşi să supravegheze.

Iar eu m-am simţit încurajat văzând, săptămâna aceasta, un senator republicat alăturându-se democraţilor în efortul de a avansa pe această temă. Semn bun. (Aplauze.) Semn bun. Căci fără a întreprinde nicio acţiune, vom continua să asistăm cum se practică, la scară mare, în sistemul nostru financiar, jocurile, vag monitorizate, de leverage la nivel înalt, iar contribuabilii şi economia sunt puse în pericol. Şi singurii care ar trebui să se teamă de acest gen de supraveghere şi de transparenţă pe care îl propunem noi sunt aceia al căror comportament nu va trece testul acestei examinări.

În al treilea rând, prin acest plan se va adopta cele mai stricte sisteme de protecţie a consumatorilor create vreodată. (Aplauze.) Şi acest lucru este absolut necesar pentru că această criză financiară nu a fost doar rezultatul unor decizii luate în nişte comitete executive de pe Wall Street; a fost şi rezultatul unor decizii luate în jurul unor mese de bucătărie de-a lungul şi de-a latul Americii, de către oameni care au luat credite ipotecare şi carduri de credit şi credite auto. Şi deşi este adevărat că mulţi americani şi-au asumat obligaţii financiare pe care ştiau sau ar fi trebuit să ştie că nu şi le pot permite, alţii, milioane, au fost, sincer vorbind, fraieriţi. Au fost induşi în eroare prin termeni şi condiţii înşelătoare tipărite cu litere mărunte.

Şi în timp ce câteva companii au ieşit la drumul mare precum tâlharii, întreaga noastră economie a devenit mai vulnerabilă. Milioane de oameni şi-au pierdut locuinţele. Alte zeci de milioane au pierdut valori din casele lor. Cam jumătate din sectoarele economiei au fost în suferinţă, fie că au fost drumuri de asfaltat în Arizona, sau case de vândut în Ohio, sau locuinţe de reparat în California, sau produse home equity de folosit pentru a porni mici afaceri în Florida.

Iată de ce trebuie să le asigurăm consumatorilor mai multă protecţie, iar sistemului nostru financiar mai multă putere. Aici nu-i vorba să sufocăm competiţia, să sufocăm inovaţia; dimpotrivă. Având o agenţie specializată în stabilirea unor reguli de bază şi în asistarea oamenilor de rând din sistemul nostru financiar, le vom oferi consumatorilor informaţii clare şi concise atunci când aceştia iau decizii financiare. Astfel, în loc să se întreacă în a oferi produse care creează confuzie, companiile se vor întrece după vechea modă, oferind produse mai bune. Şi asta va însemna mai multe şanse pentru consumatori, mai multe oportunităţi pentru oamenii de afaceri şi mai multă stabilitate în sistemul nostru financiar. Şi, dacă afacerea dumneavoastră nu depinde de oameni care obişnuiesc să înşele, există prea puţine motive să vă temeţi de aceste noi reguli. (Aplauze.)

Numărul patru, ultima componentă de bază a reformei. Aceste reforme ale Wall Street-ului le vor da acţionarilor mai multă putere în sistemul financiar. Aceştia vor primi ceea ce numim „say on pay”, o voce care se pronunţă în privinţa salariilor şi a bonusurilor acordate conducerilor executive la vârf. Iar SEC [U.S. Securities and Exchange Commission] va avea autoritatea de a le permite acţionarilor să aibă un cuvânt mai greu de spus în alegerile corporative, astfel ca investitorii şi pensionarii să aibă un rol mai mare în a stabili cine gestionează compania în care şi-au plasat economiile.

Americanii nu invidiază pe nimeni pentru succes atunci când succesul a fost obţinut. Dar când citim, în trecut, şi uneori în prezent, despre enormele bonusuri acordate conducerilor executive ale firmelor — chiar şi atunci când acestea se bazează pe contribuţiile plătitorilor de taxe sau chiar şi atunci când îşi asumă riscuri uriaşe care pun în pericol sistemul în ansamblul său, sau atunci când companiile lor merg prost — aceasta contrariază valorile noastre fundamentale.

Pe lângă asta, o parte din salariile şi din bonusurile la care am asistat creează stimulente perverse pentru asumarea riscurilor nechibzuite care au contribuit la criză. Este ceea ce a condus la focalizarea activităţii companiilor pe trimestrul următor în detrimentul anului următor sau al deceniului următor. Şi aceasta a condus la situaţia în care oamenii care aveau cel mai mult de pierdut — acţionarii şi pensionarii — au avut cel mai puţin de spus în acest proces. Şi acest lucru trebuie să se schimbe. (Aplauze.)

Permiteţi-mi să închei spunând următoarele. Am stabilit un set de reforme pentru Wall Street. Sunt reforme care vor pune capăt bailout-urilor pe seama contribuabililor; care vor scoate tranzacţiile financiare complexe din zona umbrelor; care îi vor proteja pe consumatori; care vor da mai multă putere acţionarilor în sistemul financiar. Dar, s-o recunoaştem, avem nevoie de reformă şi la Washington. (Aplauze.) Iar dezbaterea… dezbaterea pe aceste schimbări este un exemplu perfect.

Vreau să spun că am asistat la batalioane de lobişti care au descins pe Dealul Capitoliului, firme care au cheltuit milioane pentru a influenţa rezultatul acestei dezbateri. Am asistat la argumente false şi la atacuri care sunt menite nu să îmbunătăţească proiectul de lege ci să-l submineze sau să-l anihileze. Am văzut cum un proces bipartit sucombă sub greutatea acestor forţe nimicitoare, chiar dacă noi am înaintat o propunere care, după cum oricine poate vedea, este o abordare de bun-simţ, rezonabilă, non-ideologică, care vizează problemele fundamentale care au condus la bulversarea sistemului nostru financiar şi până la urmă a întregii economii.

Am asistat deci la lucruri aşa cum se fac lucrurile de obicei la Washington, dar eu sunt convins că noi putem şi trebuie să lăsăm de-o parte acest gen de politică cinică. Trebuie să punem capăt tuturor acestora. De aceea mă aflu astăzi aici. (Aplauze.) De aceea mă aflu astăzi aici.

Iar acelora dintre dumneavoastră care lucrează în sectorul financiar permiteţi-mi să le spun că nu vom avea totdeauna aceleaşi vederi. Nu totdeauna vom fi de acord. Dar asta nu înseamnă că avem de ales între două extreme. Nu trebuie să alegem între pieţe care sunt neafectate chiar şi de măsuri modeste de protecţie împotriva crizei, sau pieţe care sunt obstrucţionate de reguli oneroase care suprimă spiritul întreprinzător şi inovaţia. Aceasta este o alegere falsă. Iar noi nu avem nevoie de alte dovezi decât criza prin care tocmai am trecut.

Vedeţi, a existat dintotdeauna o luptă între dorinţa de a lăsa pieţele să funcţioneze fără imixtiune, şi necesitatea absolută a unor reguli care să împiedice pieţele să se deregleze. Dar gestionarea acestei lupte, pe care o discutăm încă de la întemeierea acestei naţiuni, este ceea ce a permis ţării noastre să ţină pasul cu o lume în schimbare. Căci iniţiind această dezbatere, imaginându-ne cum să aplicăm nişte principii verificate la fiecare etapă nouă, ne asigurăm că nu dezechilibrăm balanţa într-o parte sau într-alta — că democraţia noastră rămâne la fel de dinamică şi că economia noastră rămâne la fel de dinamică precum a fost şi în trecut. Deci, da, această dezbatere poate fi în contradictoriu. Poate fi aprinsă. Dar până la urmă foloseşte doar pentru ca ţara noastră să se întărească. Ea ne-a permis să ne adaptăm şi să prosperăm.

Am citit recent un raport care cred că ilustrează corect acest punct. Este din Time Magazine. Citez: „Săptămâna trecută, prin marile case bancare din Manhattan alarma a bântuit cu panică în ochi. Marii bancheri s-au holbat unul la altul cu mânie şi uluire. Un proiect de lege tocmai aprobat… le va priponi instituţiile cu ceea ce ei consideră a fi un sistem monstruos… un astfel de sistem, li se pare lor, nu numai că îi va lipsi de mândria profesiei ci va coborî sistemul bancar al SUA până la nivelul cel mai de jos.” Aceasta apărea în Time Magazine în iunie 1933. (Râsete şi aplauze.) Sistemul care le provoca atâta consternare, atâta îngrijorare era Federal Deposit Insurance Corporation, cunoscut şi sub numele de FDIC, o instituţie care a asigurat cu succes depozitele a generaţii de americani.

Până la urmă, sistemul nostru funcţionează — pieţele noastre sunt libere — numai atunci când există măsuri de siguranţă prin care să se preîntâmpine abuzurile, prin care să se împiedice excesele, prin care să se garanteze că este mai profitabil să joci după reguli decât să te joci cu sistemul. Este ceea ce reformele pe care le-am propus şi le propunem sunt menite să realizeze — nimic mai mult, nimic mai puţin. Prin acestea vom garanta că economia noastră funcţionează pentru consumatori, că funcţionează pentru investitori, şi că funcţionează pentru instituţiile financiare — cu alte cuvinte, că funcţionează pentru noi toţi — de aceea ne străduim atât de mult pentru a face să treacă toate chestiile astea.

Aceasta este lecţia de bază desprinsă nu numai din această criză ci şi din toată istoria noastră. Este ceea ce am spus atunci când am vorbit aici acum doi ani. Pentru că până la urmă nu există nicio linie de demarcaţie între Omul de pe stradă [Main Street] şi Wall Street. Ne vom înălţa sau ne vom prăbuşi împreună, ca o singură naţiune. (Aplauze.) Şi de aceea vă îndemn să veniţi alături de mine. Vă îndemn pe toţi să veniţi alături de mine, să veniţi alături de cei care încearcă să facă să treacă aceste reforme de bun-simţ. Iar pe aceia dintre dumneavoastră care lucrează în industria financiară vă îndemn să veniţi alături de mine nu numai fiindcă este în interesul industriei dumneavoastră ci şi fiindcă este în interesul ţării noastre.

Vă mulţumesc tare mult. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Dumnezeu să binecuvânteze Statele Unite ale Americii. Mulţumesc. (Aplauze.)

[Trad.: Paul Tumanian]

Discursul Preşedintelui Barack Obama privind reforma Wall Street-ului. Aprilie 2010 (I)

Vă mulţumesc foarte mult. Vă rog să luaţi loc cu toţii. Vă mulţumesc foarte mult. Mulţumesc. E plăcut să revii. (Aplauze.) E plăcut să revii la New York. E plăcut să revii în Marea Sală de la Cooper Union.

(…)

E minunat să revii la Cooper Union unde generaţii întregi de lideri şi de cetăţeni au venit să-şi apere ideile şi să se bată pe deosebiri. E plăcut de asemenea să revii în Lower Manhattan, la câteva blocuri distanţă de Wall Street. (Râsete.) E într-adevăr plăcut deoarece Wall Street este inima sectorului financiar la naţiunii noastre.

De când am vorbit aici ultima oară, acum doi ani, ţara noastră a trecut printr-o încercare teribilă. Peste opt milioane de oameni şi-au pierdut locurile de muncă. Nenumărate firme mici au fost nevoite să-şi închidă porţile. Economii la bănci de mii de miliarde de dolari au fost pierdute, obligându-i pe cei în vârstă să lase pentru mai târziu pensionarea, pe cei tineri să-şi amâne colegiul, pe întreprinzători să renunţe la visul de a-şi deschide o firmă. Iar noi, ca naţiune, am fost obligaţi să luăm măsuri fără precedent pentru salvarea sistemului financiar şi a economiei naţionale.

Iar ca urmare a deciziilor pe care le-am luat – dintre care unele, să nu ferim s-o spunem, nepopulare — vedem acum unele semne încurajatoare. Acum un an şi ceva pierdeam în medie 750.000 de locuri de muncă în fiecare lună. Astăzi, în America se creează din nou locuri de muncă. Acum un an economia se contracta rapid. Astăzi economia este în creştere. De fapt am asistat la cea mai rapidă creştere de aproape trei decenii încoace.

Dar dumneavoastră vă aflaţi aici, şi eu mă aflu aici fiindcă avem mult de lucru. Până când acest progres va fi perceput nu doar pe Wall Street ci şi de către omul de pe stradă, noi nu vom fi mulţumiţi. Până când milioanele de concetăţeni de-ai noştri care caută de lucru nu îşi vor găsi un loc de muncă, şi veniturile nu vor creşte într-un ritm semnificativ, vom putea pretinde că suntem în redresare din punct de vedere tehnic, dar nu vom avea o redresare reală. Şi dacă tot încercăm să revigorăm această economie, ne revine şi sarcina de a o reconstrui mai puternică decât a fost înainte. Noi nu ne dorim o economie care să aibă aceleaşi slăbiciuni care ne-au dus la această criză. Iar asta înseamnă să abordăm unele dintre problemele fundamentale care au dus la actuala dezordine şi devastare în primul rând.
Una dintre cele mai semnificative contribuţii la această recesiune a avut-o criza financiară, cea mai cumplită cunoscută de-a lungul generaţiilor, cel puţin din anii ’30 încoace. Şi această criză a fost generată de o lipsă a responsabilităţii — de la Wall Street până la Washington — ceea ce a provocat prăbuşirea multora dintre cele mai mari instituţii financiare ale lumii şi aproape că a târât economia noastră într-o a doua Mare Depresiune.

Tocmai despre această lipsă de responsabilitate am vorbit atunci când am venit la New York, acum mai bine de doi ani. Era în 2007. Nu simt nicio satisfacţie observând că comentariile mele de atunci au fost în mare măsură confirmate de evenimentele care au urmat. Dar repet ceea ce am spus atunci pentru că este esenţial să tragem învăţăminte din această criză, pentru a nu ne condamna la a o repeta. Şi pentru a nu mai face greşeli, ceea ce este exact ceea ce se va întâmpla dacă vom lăsa acest moment să treacă — şi acesta este un rezultat care este inacceptabil pentru mine şi este inacceptabil şi pentru dumneavoastră, poporul american. (Aplauze.)

Aşa cum am mai spus de la această tribună acum doi ani, eu cred în puterea pieţei libere. Cred într-un sector financiar puternic, care să-i ajute pe oameni să mobilizeze capital şi să obţină împrumuturi şi să-şi investească economiile. Aceasta este parte din ceea ce a făcut ca America să fie ceea ce este. Dar o piaţă liberă n-a însemnat niciodată cale liberă să iei oricât de mult poţi lua, să iei oricum. Asta s-a întâmplat prea des în anii care au dus la această criză. Unii — şi vreau să fie clar, nu toţi — dar unii de pe Wall Street au uitat că în spatele fiecărui dolar tranzacţionat sau folosit în efecte de levier [leverage] stă o familie care încearcă să-şi cumpere o casă, să plătească o şcolarizare, să-şi deschidă o afacere sau să economisească pentru pensie. Ceea ce se întâmplă pe Wall Street are consecinţe reale în toată ţara, în întreaga noastră economie.

Am vorbit mai înainte despre nevoia de a construi o nouă bază pentru creştere economică în secolul 21. Şi, dată fiind importanţa sectorului financiar, reforma Wall Street-ului este o parte absolut esenţială a acestei baze. Fără aceasta, casa noastră va continua să stea pe nisipuri mişcătoare, iar familiile noastre, afacerile noastre şi economia naţională vor fi vulnerabile la viitoarele crize. Iată de ce am sentimentul atât de puternic că trebuie să adoptăm un pachet de legi aduse la zi, de bun-simţ, pentru a garanta responsabilitatea celor de pe Wall Street şi pentru a-i proteja pe consumatorii din sistemul nostru financiar. (Aplauze.)

Iată o veste bună: un plan cuprinzător pentru realizarea acestor reforme a fost deja adoptat de Camera Reprezentanţilor. (Aplauze.) O versiune a Senatului se află acum în dezbatere şi se bazează pe idei venite de la democraţi şi de la republicani. Ambele proiecte de lege reprezintă o îmbunătăţire semnificativă a legilor defectuoase pe care le avem acum în vigoare, în pofida eforturilor disperate ale lobby-ului din industrie de a ajusta această legislaţie la interesele lor specifice.

Iar pentru aceia dintre dumneavoastră care lucrează în sectorul financiar, sunt sigur că unii dintre cei ce fac lobby lucrează pentru dumneavoastră şi fac treaba pentru care sunt plătiţi. Dar mă aflu astăzi, aici, în mod special — când le vorbesc titanilor industriei aici de faţă — pentru că vreau să vă îndemn să fiţi alături de noi în acest efort în loc să luptaţi împotriva noastră. (Aplauze.) Mă aflu aici deoarece cred că aceste reforme sunt, în cele din urmă, nu numai în interesul superior al ţării noastre ci şi în interesul întregului sector financiar. Şi mă aflu aici pentru a explica în ce constă reforma şi de ce este ea importantă.

Întâi şi întâi, proiectul de lege care se află în dezbatere în Senat va crea ceea ce n-am avut înainte, şi aceasta este o cale de a proteja sistemul financiar şi economia naţională şi pe contribuabilii americani pentru eventualitatea că o mare instituţie financiară se apropie de faliment. Dacă este vorba de un Lehmans sau de un AIG, cum putem reacţiona astfel încât să nu-i obligăm pe contribuabili să suporte ei nota de plată, iar dacă nu, să tragă în jos întregul sistem.

Când o bancă locală, obişnuită, se apropie de insolvabilitate, se urmează o procedură, o procedură FDIC, prin care se asigură protecţia depunătorilor, se menţine încrederea în sistemul bancar, şi lucrurile funcţionează. Clienţii şi contribuabilii sunt protejaţi, iar proprietarii şi managementul îşi pierd dividendele. Nu s-a urmat însă o astfel de procedură destinată să prevină prăbuşirea unei Lehman Brothers sau a oricăreia dintre cele mai mari şi mai interconectate instituţii financiare din ţara noastră.

Iată de ce, atunci când a început criza, a trebuit să fie luate grabnic, în toiul nopţii, decizii cruciale în privinţa a ce se va întâmpla cu cele mai mari companii din lume, companii cu zeci de mii de angajaţi şi care deţin sute de miliarde de dolari în active. Şi iată de ce, pentru a salva întreaga economie din catastrofe încă şi mai mari, a trebuit să plasăm dolarii contribuabililor. Mare parte din acei bani au fost acum restituiţi şi administraţia mea a propus ca marile instituţii financiare să plătească o taxă pentru a recupera toţi banii, fiecare bănuţ, pentru că, întâi şi întâi, poporul american n-ar fi trebuit să fie pus în această situaţie. (Aplauze.)

Dar iată de ce avem nevoie de un sistem prin care să recuperăm de la aceste firme sume cel puţin egale cu daunele colaterale produse oamenilor şi firmelor care n-au nicio vină. De la bun început am insistat ca industria financiară, şi nu contribuabilii, să suporte costurile în eventualitatea că o mare companie financiară merge prost. Scopul este să facem în aşa fel încât să fie sigur că contribuabilii nu vor mai fi niciodată la mila unei firme considerată „prea mare ca să dea faliment”.

Se află acum în plină desfăşurare o dezbatere legitimă despre cea mai bună procedură de a-i proteja pe contribuabili împotriva daunelor. Este o dezbatere legitimă şi eu încurajez această dezbatere. Ceea ce nu este însă legitim este să se sugereze că legislaţia care se propune urmează să încurajeze într-un fel oarecare scoaterea din impas financiar [bailout] pe seama viitorului contribuabil, aşa cum pretind unii. Asta sună bine dar în realitate nu este corect. Nu este adevărat. (Aplauze.) De fapt, sistemul aşa cum se prezintă… sistemul aşa cum se prezintă este cel care a dus la o serie de bailout-uri masive şi costisitoare pe seama contribuabilului. Şi numai prin reformă putem evita pe viitor o asemenea rezolvare. Cu alte cuvinte, un vot pentru reformă este un vot pentru a pune capăt acestor bailout-uri pe seama contribuabilului. Acesta este adevărul. Gata cu povestea asta. Şi nimeni nu trebuie să fie păcălit în această dezbatere. (Aplauze.)

Apropo, aceste schimbări au în plus avantajul de a crea stimulente în zona industriei pentru a garanta că nicio companie nu va mai putea ameninţa vreodată că va trage în jos întreaga economie.

În acest scop proiectul de lege ar putea adopta de asemenea ceea ce este cunoscut sub numele de Regula lui Volcker — un tip înalt care şade chiar aici pe rândul întâi, Paul Volcker — (aplauze) — care îi poartă numele. Această regulă face ceva foarte simplu: stabileşte nişte limite pentru mărimea băncilor şi pentru genurile de risc pe care instituţiile bancare şi le pot asuma. Aceasta nu numai că va proteja sistemul nostru împotriva crizelor, dar va face totodată sistemul mai puternic şi mai competitiv, insuflând încredere aici acasă şi peste tot în lume. Pieţele se bazează pe încredere. O parte din ceea ce a dus la dezordinile din ultimii doi ani a constat în faptul că în absenţa unor reguli clare şi a unor practici robuste, oamenii nu au avut încredere în faptul că sistemul nostru este unul în care este sigur să investeşti sau să împrumuţi. Aşa cum am văzut, aceasta ne afectează pe toţi.

Adoptând deci aceste reforme, vom crea condiţiile pentru ca sistemul nostru financiar — ca şi economia noastră — să fie în continuare vrednic de invidiat în lumea întreagă. Acesta este primul lucru, să asigurăm condiţiile să putem reduce progresiv activitatea unei firme dacă aceasta intră în dificultăţi, fără a trage în jos întregul sistem sau a-i obliga pe contribuabili să suporte un bailout.

Numărul doi: reforma va aduce mai multă transparenţă pe multe pieţe financiare. După cum ştiţi, o parte din ceea ce a dus la această criză au fost firme precum AIG şi altele, care au făcut pariuri uriaşe şi riscante folosind derivative sau alte instrumente financiare complicate, pe căi care au sfidat simţul responsabilităţii sau chiar bunul-simţ. De fapt, multe practici au fost atât de opace, atât de încurcate, atât de complexe încât oamenii din interiorul firmelor nu le-au înţeles, mai puţin cei însărcinaţi să le gestioneze. Aceştia nu erau în totalitate la curent cu pariurile masive care se puneau la cale. Aceasta l-a făcut pe Warren Buffett să caracterizeze drept „arme financiare de distrugere în masă” derivativele cumpărate şi vândute cu superficialitate. Aşa le-a numit. Şi de aceea reforma va pune o stavilă în plus şi va crea condiţiile ca acest gen de tranzacţii să aibă loc la lumina zilei.

Se manifestă multă îngrijorare în jurul acestor schimbări. Vreau deci să reiterez: aceste instrumente financiare au un rol legitim în economia noastră. Ele pot contribui la diminuarea riscului şi la impulsionarea investiţiilor. Şi sunt o mulţime de companii care folosesc aceste instrumente pentru acest scop legitim — ele gestionează expunerea la fluctuaţia preţurilor sau a cursurilor de schimb valutar, la fluctuaţia pieţelor. De exemplu, o firmă se poate proteja împotriva creşterii preţurilor petrolului cumpărând un produs financiar care să-i asigure costuri stabile cu combustibilii, deci o companie aeriană poate avea un interes în blocarea preţului la un nivel decent. Aşa trebuie să lucreze pieţele. Problema cu aceste pieţe este că ele au operat în zona umbrelor economiei noastre, invizibile pentru autorităţile de reglementare, invizibile pentru public. Aşadar practicile nechibzuite au fost agresive. Riscurile s-au tot amplificat până când au devenit o ameninţare la adresa întregului nostru sistem financiar.

[Trad.: Paul Tumanian]

Continuarea aici

Discursul de învestitură al Preşedintelui Barack Obama, 20 ianuarie 2009

wide-obama-cp-61187815

Textul integral în limba română

Dragi compatrioţi,

Mă aflu aici, astăzi, împovărat de îndatoririle pe care le avem de îndeplinit, recunoscător pentru încrederea pe care mi-aţi acordat-o, cu conştiinţa sacrificiilor acceptate de străbunii noştri. Îi mulţumesc Preşedintelui Bush pentru serviciile aduse naţiunii noastre, ca şi pentru generozitatea şi spiritul de colaborare pe care le-a arătat în toată această perioadă de transfer al puterii.

Patruzeci şi patru de americani au depus până acum jurământul de preşedinte. L-au rostit când valul prosperităţii era în creştere şi apele calme ale păcii se aşterneau la picioare. Când şi când însă jurământul este rostit când norii stau ameninţători deasupra capului şi furtunile se dezlănţuie. În aceste momente America a mers mai departe nu numai datorită priceperii sau viziunii celor cu poziţii înalte ci şi pentru că noi oamenii din popor am rămas credincioşi idealurilor înaintaşilor noştri şi am trăit în respectul legii noastre fundamentale.

Aşa a fost întotdeauna. Aşa trebuie să fie şi cu actuala generaţie de americani.

Toată lumea ştie că ne aflăm în plină criză. Naţiunea noastră se află în război cu o reţea întinsă de violenţă şi de ură. Economia noastră este serios afectată de lăcomia şi de iresponsabilitatea unora, dar şi ca urmare a eşecului nostru colectiv în a face opţiuni decisive şi a pregăti naţiunea pentru o nouă eră. Oamenii au pierdut locuinţe, locuri de muncă; s-au închis întreprinderi. Sistemul nostru de sănătate este prea costisitor; prea mulţi abandonează şcoala; şi cu fiecare zi se strâng tot mai multe dovezi că modul nostru de a utiliza energia îi întăreşte pe adversarii noştri şi ameninţă planeta.

Toate acestea sunt indicatori de criză, atestaţi de date şi de statistici. Mai puţin măsurabilă dar nu mai puţin profundă este pierderea încrederii pe tot cuprinsul ţării noastre — teama persistentă că declinul Americii este inevitabil şi că viitoarea generaţie va trebui să-şi coboare aspiraţiile.

Astăzi vă spun că provocările cu care ne confruntăm sunt reale. Ele sunt grave şi numeroase. Nu le vom putea înfrunta uşor sau într-un interval de timp scurt. Dar să ştii, America — le vom face faţă.

În această zi suntem împreună pentru că am preferat speranţa, şi nu frica; unitatea în ţel, şi nu conflictul şi dezbinarea.

În această zi punem capăt plângerilor meschine şi falselor promisiuni, incriminărilor şi dogmelor prăfuite, care de mult prea mult timp au sufocat viaţa noastră politică.

Rămânem o naţiune tânără, dar, ca să folosim cuvântul Sfintei Scripturi, a sosit timpul să lăsăm la o parte copilăriile. A sosit timpul să reafirmăm tăria spiritului nostru; să alegem calea cea bună a istoriei noastre; să ducem înainte acel dar nepreţuit, acea nobilă idee, transmise din generaţie în generaţie: făgăduinţa venită de la Dumnezeu că suntem cu toţii egali, că suntem cu toţii liberi şi că merităm cu toţii să ne bucurăm de şansa de a dobândi întreaga măsură a fericirii noastre.

Reafirmând măreţia naţiunii noastre, noi înţelegem că această măreţie nu este niciodată dăruită. Ea trebuie cucerită. Parcursul pe care l-am urmat n-a fost niciodată acela al scurtăturilor sau al mulţumirii cu puţin. Nu a fost calea celor fricoşi, a celor care preferă să trândăvească în loc să muncească, sau aleargă numai după plăceri, bogăţie sau faimă. Dimpotrivă, cei ce şi-au asumat riscuri, au acţionat, cei ce au înfăptuit, unii dintre aceştia recunoscuţi, dar cel mai adesea bărbaţi şi femei anonime în truda lor, au fost cei care ne-au purtat înainte pe lungul şi asprul drum către prosperitate şi libertate.

Pentru noi, ei şi-au adunat puţinele bunuri pământeşti şi au străbătut oceanele în căutarea unei vieţi noi.

Pentru noi, ei s-au spetit în ateliere, cu lefuri de mizerie, şi s-au stabilit în Vest; au îndurat arsura biciului şi au arat pământul tare.

Pentru noi, au luptat şi au murit în locuri precum Concord şi Gettysburg, Normandia şi Khe Sahn.

Nu o dată, acei bărbaţi şi acele femei s-au bătut şi s-au sacrificat şi au muncit rănindu-şi mâinile până la sânge pentru ca noi să putem duce o viaţă mai bună. Ei au văzut America mai mare decât toate ambiţiile noastre individuale puse la un loc; mai mare decât toate deosebirile de obârşie, bogăţie sau apartenenţă la o grupare sau alta.

Aceasta este calea pe care noi, astăzi, continuăm să mergem. Rămânem naţiunea cea mai prosperă şi mai puternică de pe Pământ. Muncitorii noştri nu sunt mai puţin productivi decât atunci când a început această criză. Minţile noastre nu sunt mai puţin inventive, bunurile şi serviciile noastre nu sunt mai puţin necesare decât au fost săptămâna trecută sau luna trecută sau anul trecut. Capacităţile noastre rămân nealterate. Dar vremurile când stăteam inflexibili, când ne protejam interesele noastre înguste şi tot amânam deciziile neplăcute — acele vremuri cu siguranţă au trecut. Începând chiar de astăzi trebuie să ne adunăm, să ne scuturăm de praf şi să ne reapucăm de munca de refacere a Americii.

Căci oriîncotro ne-am îndrepta privirea, este câte ceva de făcut. Starea economiei necesită acţiuni îndrăzneţe şi rapide, şi noi vom acţiona — nu numai pentru a crea noi locuri de muncă ci şi pentru a pune noi baze pentru dezvoltare. Vom construi drumuri şi poduri, reţele electrice şi linii digitale care vor susţine comerţul şi ne vor conecta unii cu ceilalţi. Îi vom reda ştiinţei locul cuvenit şi ne vom folosi de minunile tehnologiei pentru a creşte calitatea asistenţei medicale şi pentru a-i micşora costurile. Ne vom folosi de soare şi de vânt şi de sol pentru a ne alimenta automobilele şi a ne pune fabricile în mişcare. Şi vom transforma şcolile şi colegiile şi universităţile noastre pentru a răspunde cerinţelor unei noi ere. Toate acestea pot fi făcute. Şi le vom face.

Sunt unii care se întreabă cât de mari pot fi ambiţiile noastre, care sugerează că sistemul nostru nu poate permite prea multe proiecte de anvergură. Memoria acestora e scurtă. Căci ei au uitat ce a înfăptuit deja această ţară; ce pot realiza nişte bărbaţi şi nişte femei libere atunci când imaginaţia se împleteşte cu ţelul comun, şi nevoia cu curajul.

Ceea ce cinicii nu reuşesc să înţeleagă este că pământul de sub ei nu mai este acelaşi, că argumentele politice alterate care ne-au măcinat atâta vreme nu se mai potrivesc. Întrebarea pe care ne-o punem astăzi este nu dacă guvernul este prea mare sau prea mic, ci dacă funcţionează, dacă ajută familiile să-şi găsească slujbe cu salarii decente, asistenţă pe care să şi-o permită, o pensionare în demnitate. Dacă răspunsul va fi da, vom putea merge mai departe. Dacă răspunsul va fi nu, programele noastre se vor opri aici. Cei dintre noi care gospodăresc banul public vor fi obligaţi să cheltuiască cu chibzuială, să-şi schimbe vechile năravuri şi să administreze la lumina zilei, deoarece numai astfel vom putea restabili vitala încredere  reciprocă între un popor şi guvernul său.

Problema care se pune nu este nici de a stabili dacă piaţa este o forţă a binelui sau a răului. Capacitatea ei de a genera bunăstare şi de a extinde libertatea este fără egal, dar această criză ne-a reamintit că fără un ochi de veghe, piaţa poate ieşi de sub control — şi că o naţiune nu poate prospera multă vreme atunci când îi favorizează doar pe cei înstăriţi. Succesul economiei noastre a depins întotdeauna nu numai de volumul produsului nostru intern brut ci şi de gradul de răspândire a bunăstării noastre, de capacitatea noastră de a oferi oportunitate oricărui doritor — nu din spirit de caritate ci pentru că este calea cea mai sigură către binele comun.

Cât priveşte capacitatea noastră de apărare, noi respingem ca fiind falsă opţiunea între securitatea noastră şi idealurile noastre. Părinţii noştri întemeietori, confruntaţi cu primejdii pe care abia dacă ni le putem imagina, au conceput o cartă pentru asigurarea statului de drept şi a drepturilor omului, o cartă care a fost purtată mai departe prin sângele vărsat de generaţii întregi. Acele idealuri luminează şi acum calea omenirii, şi nu vom renunţa la ele doar de dragul foloaselor. Şi acest lucru îl vom spune tuturor celorlalte popoare şi guverne care ne urmăresc astăzi, de la cele mai mari capitale până la micul sat unde s-a născut tatăl meu: fiţi siguri că America este prietenul tuturor naţiunilor şi al tuturor bărbaţilor şi femeilor şi copiilor care aspiră să aibă parte de un viitor în pace şi în demnitate, şi că noi suntem gata să-i îndrumăm din nou pe această cale.

Amintiţi-vă că generaţiile anterioare au înfruntat fascismul şi comunismul nu doar cu rachete şi tancuri ci şi cu alianţe trainice şi cu convingeri solide. Ele au înţeles că forţa noastră, doar ea, nu ne poate proteja, şi nici nu ne îndreptăţeşte să acţionăm după voia noastră. În schimb, ele au ştiut că forţa noastră creşte atunci când o folosim cu prudenţă. Securitatea noastră vine din justeţea cauzei noastre, din puterea exemplului nostru, din virtuţile moderatoare ale modestiei şi ale reţinerii.

Noi suntem deţinătorii acestei moşteniri. Călăuziţi încă o dată de aceste principii, noi putem răspunde acestor noi ameninţări care necesită un efort încă şi mai mare, mai multă cooperare şi înţelegere între naţiuni. Vom începe prin a lăsa Irakul, în mod responsabil, în grija oamenilor de acolo, şi vom făuri o pace dobândită cu greu în Afganistan. Împreună cu vechii noştri prieteni şi cu foştii noştri neprieteni, vom lucra neobosit pentru a diminua ameninţarea nucleară şi pentru a îndepărta spectrul încălzirii Planetei. Nu ne vom cere scuze pentru stilul nostru de viaţă, nici nu vom ezita să-l apărăm, iar vouă, celor care încercaţi să vă atingeţi scopurile semănând teroare şi masacrându-i pe cei nevinovaţi, vă spunem acum că cugetul nostru este mai puternic şi nu poate fi înfrânt. Nu veţi trăi mai mult decât noi şi vă vom învinge.

Căci ştim că zestrea noastră constând în diversitate este o forţă, nu o slăbiciune. Suntem o naţiune de creştini şi musulmani, evrei şi hinduşi — şi necredincioşi. Ne-am plămădit cu fiecare limbă şi cu fiecare cultură, venite din toate colţurile Pământului; şi fiindcă am gustat din plin din amărăciunea războiului civil şi a segregaţiei, şi am ieşit din acele vremuri mai puternici şi mai uniţi, nu putem să nu fim convinşi că vechea ură va dispărea într-o bună zi; că frontierele tribale se vor şterge; că pe măsură ce lumea devine tot mai mică, umanitatea noastră comună iese la iveală; şi că America trebuie să-şi joace rolul ei în inaugurarea unei noi ere a păcii.

Lumii musulmane îi spunem: căutăm să găsim o nouă abordare, bazată pe interesul reciproc şi pe respectul reciproc. Acelor lideri de pe tot globul care cau să stârnească vrajba sau să dea vina pe Occident pentru relele din societatea lor: e bine să ştiţi că cetăţenii voştri vă vor judeca după ce aţi clădit, nu după ce aţi distrus. Celor ce se agaţă de putere prin corupţie şi înşelăciune şi prin reducerea la tăcere a oponenţilor: e bine să ştiţi că sunteţi pe panta greşită a istoriei; dar că vă vom întinde mâna dacă sunteţi dispuşi să vă descleştaţi pumnul.

Oamenilor din naţiunile sărace: vă promitem să muncim alături de voi pentru a face să înflorească fermele voastre şi pentru ca apele să curgă limpezi; pentru îndestularea stomacului şi pentru hrana minţii. Iar naţiunilor care se bucură de o relativă bunăstare, cum este a noastră, le spunem că nu ne mai putem permite să fim indiferenţi la suferinţa de dincolo de graniţele noastre; nici să consumăm resursele lumii fără să ne pese de consecinţe. Căci lumea s-a schimbat, iar noi trebuie să ne schimbăm odată cu ea.

Reflectând la calea pe care o avem de străbătut, ne amintim cu smerită recunoştinţă de acei bravi americani care, chiar la această oră patrulează în mijlocul unor deşerturi de la capăt de lume şi în munţi îndepărtaţi. Ei au ceva să ne spună, aşa precum eroii căzuţi, ce zac la Arlington, îşi fac auzite murmurele de dincolo de ere. Îi onorăm nu numai pentru că sunt apărătorii libertăţii noastre, ci şi pentru că ei întruchipează ideea de a servi; puterea de a găsi un sens în ceva mai presus de ei. Iar în acest moment — un moment ce va defini o generaţie — acesta este spiritul care va trebui să ne însufleţească pe toţi.

Măsura a cât de mult poate şi trebuie să facă un guvern este dată în final de credinţa şi de hotărârea americanilor, pe care se bizuie această naţiune. Este dată de generozitatea de a oferi adăpost unui necunoscut atunci când au cedat digurile. Este dată de altruismul unor muncitori care acceptă să li se taie din ore decât să vadă că un prieten îşi pierde slujba, ceea ce ne ajută să trecem peste momentele cele mai grele. Este dată de curajul pompierului care se avântă în sus pe scara plină de fum, dar şi de voinţa părintelui de a-şi creşte copilul, ceea ce decide în final soarta noastră.

Provocările ce ne aşteaptă poate că sunt noi. Mecanismele cu care le înfruntăm poate că sunt noi. Dar valorile pe care se întemeiază succesul nostru — munca şi onestitatea, curajul şi corectitudinea, toleranţa şi curiozitatea, loialitatea şi patriotismul — toate acestea sunt vechi. Toate acestea sunt adevărate. Ele au fost forţa noastră calmă de progres de-a lungul istoriei. Ceea ce se impune deci este întoarcerea la aceste adevăruri. Ceea ce ni se cere acum este o nouă eră a responsabilităţii, o recunoaştere din partea fiecărui american că avem îndatoriri faţă de noi înşine, faţă de naţiunea noastră şi faţă de lumea întreagă, îndatoriri pe care le acceptăm nu de nevoie ci ni le însuşim bucuroşi, cunoscând prea bine că nu există nimic mai mulţumitor pentru cuget, mai definitoriu pentru conştiinţa noastră, decât să ne dedicăm trup şi suflet unei îndatoriri dificile.

Acesta este preţul, şi promisiunea, apartenenţei la naţiune.

Aceasta este sursa încrederii noastre — convingerea că Dumnezeu ne cere să dăm formă unui destin incert.

Acesta este sensul libertăţii noastre şi al crezului nostru — motivul pentru care bărbaţi şi femei şi copii de toate rasele şi de toate credinţele au putut să se reunească în sărbătoare pe tot cuprinsul acestei magnifice esplanade, şi pentru care un bărbat al cărui tată, acum mai puţin de şaizeci de ani, ar fi fost refuzat să fie servit într-un restaurant de prin zonă, să vină acum în faţa dumneavoastră pentru a depune jurământul cel mai sacru.

Să facem deci din această zi, o zi a cinstirii, a ceea ce suntem şi a drumului pe care l-am străbătut. În anul naşterii Americii, în cea mai rece dintre lunile anului, o mică ceată de patrioţi s-a adunat în preajma tăciunilor unor focuri de tabără, pe malul unui fluviu îngheţat. Capitala era părăsită. Inamicul înainta. Zăpada era pătată de sânge. Într-un moment când soarta revoluţiei noastre era mai mult decât incertă, părintele naţiunii noastre a dat ordin ca aceste cuvinte să fie citite în faţa oamenilor:

„Să fie spus către cei din viitorime … că în toiul iernii, când doar speranţa şi virtutea încă mai dăinuiau … că oraşul şi ţara, alarmate în faţa unei primejdii comune, au venit să (o) înfrunte.”

Americă, în faţa pericolelor noastre comune, în această iarnă a greutăţilor noastre, să ne reamintim de aceste cuvinte eterne. Cu speranţă şi prin virtute, să înfruntăm încă o dată suflul îngheţat, şi să îndurăm furtunile ce pot să se abată peste noi. Fie ca copiii copiilor noştri să spună că atunci când am fost puşi la grea încercare, am refuzat să ne oprim din drum, că n-am făcut cale întoarsă şi nici n-am şovăit; şi cu privirea îndreptată spre zare şi prin harul Domnului, am dus mai departe acel minunat dar al libertăţii şi l-am înmânat în deplină siguranţă generaţiilor viitoare.

Vă mulţumesc. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Dumnezeu să binecuvânteze Statele Unite ale Americii.


(Traducere: Paul Tumanian)