Category Archives: Timpuri și moravuri

S-au înţeles cu toţii după CEx… Cu toţii ne înţelegem şi vom fi mulţumiţi

— După atâtea ore de discuţii, ce pot să vă spun? S-au băgat tot felul de oameni în ultimele zile… Da’ ce spun eu în ultimele zile. S-au băgat de la început, de când am început guvernarea. S-au băgat să-şi dea cu părerea tot felul de instituţii care n-au nicio legătură cu guvernul. Faceţi aia, nu faceţi ailaltă. Normal că s-a creat o presiune enormă. Şi, da, colegele noastre n-au mai putut rezista. Mai ales Sevil. Dar şi Rovana. Sevil mi-a spus: Liviu, eu plec, am şi eu copii acasă, am un soţ, e şi partidul, care are de suferit. Zău, nu te supăra, eu plec. I-am spus: Sevil, faci cum crezi tu că-i mai bine. Eu nu te pot obliga să suporţi această presiune uriaşă. Şi tu, şi Rovana. Vă înţeleg. Demisia e un act unilateral, te înţeleg foarte bine… Uite, n-am spus nimica nici când a plecat Victor. Asta a fost. Atunci, cu Colectiv, cu tragedia de-atuncea, s-a creat o presiune enormă. Şi Victor n-a mai rezistat. Nici el. Eu îmi asum, să ştiţi. Uite, Mihai e aicea, lângă mine. A guvernat foarte bine. A făcut şi el greşeli. Şi eu am făcut greşeli. Poate că el a făcut greşeli mai mari, şi eu mai mici, sau poate că eu am făcut greşeli mai mari, şi el mai mici. Toată lumea greşeşte. Dar e şi multă neînţelegere. De multe ori vrem să facem bine, şi iese prost. Şi Jens a făcut greşeli. Uite, aici, în flancul estic al NATO, poate că trebuia să întărească mai mult. A făcut şi el ce-a putut. Mulţi zic că-i o marionetă. O marionetă a cui? A lui Donald? Mă-ndoiesc. Ce, el tre’ să ia în seamă ce zice lumea? Poate că nu s-a înţeles bine care sunt intenţiile lui. Intenţiile NATO. Poate că nu s-a înţeles bine nici care sunt intenţiile lui Emmanuel atunci când a venit la noi în ţară şi a vorbit cu Klaus. Nu totdeauna când te duci şi vorbeşti cu cineva înseamnă că neapărat iese bine. Uite, eu am fost şi am vorbit cu Donald, am dat şi mâna cu el. Şi pot să spun că a ieşit totul bine? Nu po’ să spun. Tudorel a fost contestat, înainte de el, şi Florin a fost contestat. Lumea a ieşit în stradă. Poate că lumea a fost instigată. Totdeauna se găsesc unii să conteste. Mai de bună voie, mai din proprie iniţiativă, mai instigaţi de alţii. Cum ar fi George. Ce, eu zic că George e neapărat vinovat de întreaga situaţie? Aţi văzut, nici Donald nu-l prea are la inimă. Aţi văzut ce clip electoral şi-a făcut. Faţa lui George apărea acolo, şi n-aş zice că în contextul cel mai fericit. Dar nu-i cazul să sărim cu gura şi să-l învinovăţim neapărat pe Donald. Donald are de discutat — discutat, nu zic mai mult. Are de discutat cu Xi, are de discutat şi cu Kim. Aşa şi eu, aş putea să spun că a greşit pentru că a fost influenţat. L-au influenţat ba unii, ba alţii, poate că l-a influenţat şi Melania, poate că l-a influenţat şi Ivana, în trecut. Nu poţi să ştii niciodată ce influenţe te influenţează. E greu să te înţelegi cu toată lumea, dar asta nu înseamnă că nu trebuie încercat. Toată lumea sare cu gura pe Kim, unii chiar îi impun restricţii, dar nu se ştie dacă Kim chiar vrea să facă o rachetă balistică cu încărcătură nucleară. Poate că vrea să îşi perfecţioneze mijloacele de transport, să le facă mai sigure, mai ieftine. Mai rapide. Nu totdeauna înţelegem raţiunile altora. Saddam a plătit cu viaţa. Şi poate că nu era vinovat. George poate că s-a grăbit să trimită trupe. George dable-iu, vreau să zic. Şi Slobodan a plătit cu viaţa. Fără să fie prea vinovat. Pot eu să spun că a fost de vină Emil, că a dat voie avioanelor americane să survoleze spaţiul aerian al României? Nu pot să spun. A făcut şi el ce-a crezut de cuviinţă. Uite, nici Volodea n-a comunicat prea bine. Din păcate n-a reuşit să explice de ce era imperios necesar să invadeze Crimeea. Unii l-au acuzat că s-a amestecat în alegerile prezidenţiale din SUA. Eu nu sunt convins că a fost aşa. Donald nu l-a acuzat în mod direct, nu. Alţii l-au acuzat pe Volodea că a influenţat alegerile din Republica Moldova. Nimeni nu ştie dacă-i aşa, sau nu. Nimeni nu ştie. Uite, Mihai… vreau să spun Mihai de la Apărare, a pornit-o în altă direcţie. El vrea să înzestreze armata… Şi acum, revenind, Mihai, aci de faţă, a guvernat foarte bine, după părerea mea. Avem creştere de şase la sută. Mai mult decât ne-am propus prin programul de guvernare. Toţi au contribuit la asta, unii mai mult, alţii mai puţin. Şi Lia a contribuit. Chiar dacă a făcut şi ea greşeli de comunicare. Vă amintiţi atunci când a spus că salariile vor creşte cu nu ştiu cât, şi de fapt n-a fost atâta deodată. Asta este. Cu atât mai mult trebuie să fim înţelegători cu Sevil şi cu Rovana. În general, trebuie să fim înţelegători cu oamenii. Nu-i aşa, Mihai? Nu vreau să citez pe nimeni care a spus: pas cu pas. Dar are mare dreptate. Pas cu pas le vom rezolva pe toate. Vom rezolva şi cu parcările, şi cu autostrăzile, şi cu salariile de la întâi ianuarie, şi cu Laura, şi cu Augustin. Ca să fie şi Călin mulţumit, şi Hunor, şi Codrin, şi Eugen. Toată lumea să fie mulţumită. Dar nu putem să le rezolvăm pe toate aşa, deodată. Pas cu pas.

Anunțuri

Bun român: un brand aproape mistic

Să observăm mai întâi că, la fel ca şi în alte împrejurări, contează mult ordinea cuvintelor. Adică una e să fii un român bun, şi cu totul alta un bun român. Ce înseamnă a fi un român bun? Păi, un român bun nu-i nimic alta decât un român generos, un român bun la suflet; mă rog, la fel ca şi un turc bun sau un englez bun. Un român bun înseamnă, pe scurt, un om bun şi nimic mai mult. În această ordine a cuvintelor, referirea la etnie este secundară.

Om de omenie
Un bun român însă este o expresie cu o semnificaţie cu totul aparte. Un bun român nu este pur şi simplu generos. Este mult mai mult decât atât. Un bun român este un om de omenie. Ceea ce duce cu gândul mult dincolo de raţiune. Expresia „om de omenie” îl va aduce pe cărturarul român (pe cel bun român, fireşte), în încercarea — nu de a o explica, căci acest lucru nu-i cu putinţă, ci de a o împărtăşi, de a o transmite — ei bine, îl va aduce în pragul misticii etnice. Numai un actor dăruit cu har, în lumina reflectoarelor, la rampă, transpus, ar putea să-ţi transmită ce-i de transmis aici. Parcă îl şi văd pe actorul Dan Puric… Apropo, dacă o persoană poate servi de axiomă în construirea unui concept filozofic, în cazul de faţă a celui de bun român, actorul Dan Puric este acea persoană. Cum spuneam, parcă îl văd pe Dan Puric pe scenă, în faţa unei săli atinse de extaz, predicând buna românitate, cu tot repertoriul cunoscut, gen „veşnicia s-a născut la sat”; sau: „noi, aici, la Porţile Orientului, am ţinut piept”… şi tot tacâmul.

A nu se confunda deci omenia cu banala generozitate. Ce spune DEX despre „a omeni”? Spune aşa: „a primi pe cineva în mod ospitalier; a ospăta, a cinsti (s.m.)”. Să fim bine înţeleşi: „a ospăta” nu înseamnă nici a te deda la excese, nici a sta de o parte, distant. Cât despre „a cinsti”, ne aflăm din nou în plină confuzie. Căci „a cinsti”, pe lângă „a respecta, a onora, a preţui pe cineva sau ceva; a da cuiva cinstea cuvenită” (tot din DEX), mai înseamnă şi „a face cuiva un dar, un cadou; a da cuiva un bacşiş (s.m.)”. Vă daţi seama? Pentru a desemna cinstirea eroilor neamului folosim acelaşi cuvânt cu care desemnăm ciubucul pe care îl dăm cărăuşului de mobilă sau instalatorului hrăpăreţ! Dar, mă rog, trecem peste asta. Reţinem doar că un bun român e musai să fie om de omenie. Ruşine să le fie celor care nu sunt!

Românul neaoş
Înainte de orice însă, un bun român e musai să fie un român neaoş. Sau măcar naturalizat român. Sau descendent al unor naturalizaţi români în urmă cu o generaţie sau cu mai multe. În privinţa asta, trebuie să remarcăm că exigenţele nu sunt egale pentru toate etniile. Nu că li s-ar pretinde pe şleau, dar este de preferat ca un grec să fie ceva mai naturalizat decât un francez sau un italian, să zicem (nu mai vorbim de american: vezi Axa…). Sau dacă nu neapărat mai naturalizat, oricum să-şi vadă lungul nasului. Căci dacă va încălca măcar unul din atributele bunului românism (scuze pentru folosirea conceptului înainte de a isprăvi completa lui definire!), degrabă i se va scoate pe nas impuritatea originii etnice: Aha, uite că nu se dezminte! Neam de grec!… Sau: Neam de ungur!…

Este preşedintele Klaus Iohannis un bun român? Având în vedere că a făcut câte ceva pentru ţară, că nu este nici ungur, nici grec (ca Tăriceanu), şi având în vedere că se bucură de aprecierea lui Rareş Bogdan, de la „Jocuri de Putere”, m-aş încumeta să afirm că da, Klaus Iohannis, deşi german de origine, poate fi considerat un bun român. Dar cu dispensă şi doar pe o perioadă de probă. Să sperăm că n-o să ne facă de ruşine!

Credinţa strămoşească
Un bun român nu poate să fie decât credincios. Şi anume unul ortodox. Un catolic sau un protestant are puţine şanse să fie sau să ajungă un bun român. Un ateu, niciuna.

Să ne înţelegem, să cârteşti împotriva clerului, mai treacă-meargă. În anumite împrejurări chiar dă bine. Să critici Catedrala Mântuirii Neamului, şi nu atât Catedrala în sine, cât mai ales uriaşele sume vărsate pentru construirea ei din bugetul statului, nu ştiu dacă dă bine, dar nu întotdeauna dă rău — depinde de fluxul opiniilor. Unii s-au legat de absurditatea expresiei „mântuirea neamului”, argumentând că mântuirea este o chestiune individuală. Cei care au procedat aşa e discutabil dacă sunt buni români. Eu m-aş opri însă la cuvântul „mântuire” şi aş observa că, după acelaşi DEX, „a (se) mântui” înseamnă, în sensul său religios, „a (se) curăţa de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva”. (Mă fac că nu observ că are la origine un cuvânt maghiar — menteni! Asta, după nişte lingvişti care cu siguranţă nu au fost/nu sunt buni români! — înclin să cred.) Nu vi se pare dubios că acelaşi „a mântui” generează — schimbându-şi doar terminaţia — două cuvinte total opuse: „mântuire” şi „mântuială” — mă rog, în locuţiunea „de mântuială”? Dar… cine ştie, poate că cele două sensuri nu sunt chiar atât de opuse pe cât par!

Oricum, ceea ce trebuie să reţinem este că credinţa în Dumnezeu, şi anume cea ortodoxă, altfel spus, credinţa strămoşească, este condiţia sine qua non a calităţii de bun român. Ruşine să le fie celor de altă credinţă, sau de nicio credinţă! Anticrist! Bolşevic! Ruşine! Huo!

Ioan–Aurel Pop: gigea! — Lucian Boia: câh!
Un bun român nu contestă niciodată istoria neamului. Pe cea „clasică”, la ea mă refer. Care, să fim bine înţeleşi, e milenară. Sunt câteva repere în istorie pe care trebuie jurat cu latul săbiei pe umăr. Românii sunt urmaşii dacilor şi ai romanilor (deşi preferinţele de ultimă oră înclină spre daci — şi numai ei); retragerea aureliană a fost doar a administraţiei — poporul a rămas neclintit pe loc şi a dat naştere limbii române — aici, şi nu în altă parte!; pentru perioada de dinainte de descălecatul Moldovei şi al Ţării Româneşti nu avem documente, dar avem mărturiile lui Anonimus, notarul regelui Béla al III-lea; Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin au fost români get-beget, aşa, ca să crape ungurii de ciudă; Mihai Viteazul nu a fost un condotier dornic de cuceriri ci a vrut cu adevărat — şi a şi reuşit, e drept pentru scurtă vreme — să unifice ţările române sub stindardul românismului; Transilvania nu a fost niciodată a ungurilor, exceptând o scurtă perioadă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici atunci…; în 1918, la Alba Iulia s-a exprimat voinţa poporului, nu a unei elite; ş.a.m.d. Cine crede altfel nu poate fi un bun român. Simpatia bunului român se îndreaptă spre istoricul Ioan–Aurel Pop de la Cluj (–Napoca, pentru aceia dintre bunii români care… cinstesc memoria lui Ceauşescu; şi fără Napoca, pentru aceia care nu i-o cinstesc; ambele categorii putându-se considera buni români… dacă îndeplinesc celelalte criterii). Şi, ca să închei fraza — care mi-a ieşit prea lungă; scuze! —, îl detestă pe istoricul iconoclast Lucian Boia. Ruşine!

Cântul popular românesc
Despre concetăţenii săi, bunului român i se îngăduie în general păreri diverse. Se admite uneori a se afirma chiar şi că românii sunt hoţi, indolenţi, pasivi şi superficiali (mă rog, plus alte câteva asemenea însuşiri negative). Dar numai într-un mod strict generic, adică fără individualizări; şi cu condiţia ca celor care se exprimă astfel să li se citească pe faţă că nu o spun cu răutate ci, preferabil, cu durere şi cu amărăciune. Sau cu optimism, de ce nu! În niciun caz nu li se va tolera străinilor, şi cu atât mai puţin minoritarilor etnici (dar nu numai), să-şi facă de cap cu asemenea afirmaţii. În schimb, un bun român, ca să-şi merite brandul, trebuie să susţină cu tărie că românul este blând, tolerant şi ospitalier. A! şi să refuze cu fermitate să fie puse în discuţie cazurile concrete în care se manifestă/s-au manifestat minunatele însuşiri mai sus citate.

Nu chiar un vot de blam li se cuvine celor care se îndoiesc de frumuseţea portului popular românesc; dar de o bilă neagră nu vor scăpa; ceea ce înseamnă că vor rămâne sub observaţie. Însă cei care refuză să vadă frumuseţea cântecului popular românesc în integralitatea sa — repet: în integralitatea sa! — vor fi decăzuţi din calitatea de buni români. Cântecul popular trebuie să cucerească spaţii, inclusiv nocturne, să răsune în toată splendoarea sa, peste case şi peste străzi, să exprime bucuria de a trăi şi de a chefui şi ruşine să le fie celor care, în loc să se bucure de viaţă, pretind că vor sau că au dreptul să doarmă. Dormire-ar somnul de veci! Ruşine!

* * *
Ei, se pare că am ajuns la capăt cu definirea conceptului de bun român… A! dar ia staţi! Am uitat de Securitate! Taman acum că a cră… hm! că a plecat dintre noi capul Securităţii, e un moment bun să mai adăugăm că bunului român „nu i se pune” dacă rămâne cu o oarecare simpatie pentru Securitate. În fond, Securitatea 1) nu a fost chiar aşa de rea cum se spune, şi 2) ne-a apărat de multe rele, s-o recunoaştem, noi toţi, buni şi mai puţin buni români. Dacă nu era Iulian Vlad, este posibil ca România să fi fost sfârtecată de duşmani. Care sunt peste tot în jur, mai puţin în Marea Neag… Nu, nici acolo! Mai nou, de când cu Crimeea confiscată, vai! nici de ea nu mai putem fi siguri că ne este prietenă.

Lumea lui Niculaie… și lumea lui Ion Țiriac

„Peisagistul”

Aveam la institutul unde lucram pe vremuri, undeva în afara oraşului, un coleg de serviciu din personalul auxiliar bun la toate. Nu ştiu pe ce post era angajat; presupun că îngrijitor. Dar toată lumea îi zicea „peisagistul” atunci când nu-i zicea pur şi simplu Niculaie. Aşa îl strigau şi cei mult mai tineri. Iar Niculaie nu se supăra — îşi cunoştea lungul nasului. Trecut de cinzeci de ani în ultimul deceniu al vechiului regim, nu avea studii, iar serviciul îl interesa numai cât să nu intre la „parazitism” conform legii comuniste. Altminteri, ocupaţia lui de bază era creşterea oilor, acasă la el, desigur, adică într-o comună limitrofă a Bucureştiului. La fel ca şi Becali. Se spunea că are cam o sută de oi. Pe lângă creşterea oilor se ocupa şi de agricultură, cum altfel? „Peisagistul” făcea, cum am spus, de toate şi nimic anume: căra aparatură şi instalaţii, ajuta la montare şi la înfigerea stâlpilor, încărca, descărca. Dar în primul rând se ocupa de întinsa livadă din jurul institutului, curăţa pomii de omizi, tăia crengile uscate, stropea, culegea fructele (pentru angajaţii institutului, contra cost), cosea iarba (pe care o lua apoi acasă, pentru animale — cu încuviinţarea conducerii) şi câte şi mai câte. Şi bineînţeles vindea la toată lumea telemea de oaie. Chiar şi în cea mai sumbră perioadă din „epoca de aur” puteai găsi la Niculaie un kilogram de brânză, sau două, sau trei — oricât dorea „clientul”. Una peste alta, orice ar fi făcut, sau n-ar fi făcut, „peisagistul” era indispensabil la institut. De aceea, programul de lucru era pentru el facultativ. Dacă vreun şef îi amintea de condica de prezenţă, Niculaie îi replica cu glas domol dar ferm: „Nu se poate, dom’ şef. E munci, dom’ şef. Dacă aşa consideraţi, io plec.” Aşa că ajunsese să vină la ce oră dorea, şi să plece aşijderea, să lipsească de la serviciu câte două-trei zile la rând; pe scurt, program de voie. Era ilegal? Mă rog, era. Nici vânzarea brânzei, în afara reţelei comerciale, fără plata impozitului, nici deţinerea în proprietate a celor o sută de oi presupun că nu erau conform legii de atunci. Dar cine să-l sancţioneze (sau să-l condamne) pe Niculaie că nu se supune regulilor unui stat opresiv? Mai că nu ţinea loc de opoziţie! Ţăran isteţ şi descurcăreţ, veşnic cu o sclipire ironică în ochii instabili, măruntul şi vânosul „peisagist” observa cu ochi critic tot ce mişca în jur. Într-o primăvară mi-a arătat pe fereastră brazdele de grâu abia răsărit care se vedeau pe câmpia din jur: „Vezi mata cum a luat-o cu sapele? Când mai la dreapta, când mai la stânga, când mai dese rândurile, când mai rare. L-a durut în cot pă tractorist! Păi dacă lucra aşa la patron, îl dădea afară cât ai zice peşte!” În schimb, dacă lui îi dădeai vreo treabă de făcut (în virtutea îndatoririlor sale de serviciu, aşa vag precizate cum erau), de cele mai multe ori te trezeai că o face precum tractoristul cel indolent, în dorul lelii, când mai la dreapta, când mai la stânga, sau mai degrabă la sfântu-aşteaptă, căci una-două, o ştergea acasă, la muncile sale mult mai importante. Exceptând cositul ierbii: pe acela îl făcea temeinic. Căci, vezi bine, iarba era menită să ajungă la animalele sale proprietate personală…

Într-o zi, la sfârşitul unei campanii de măsurători pe teren, când ierarhiile şi aşa laxe ale regimului comunist, se relaxau şi mai mult, şi toată lumea se bătea pe burtă cu toată lumea la un pahar de vin, seara la cârciumă, „peisagistul” nostru cu ochi vicleni, înfierbântat de alcool, s-a pornit la un moment dat să arunce în sus cu bancnote de o sută de lei, aşa ghemotocite cum le scotea din buzunare, puzderie, jerbe de bancnote: „Ia uite-aicea! Bani, bă! Nu ca la voi, la cercetători!”… Erau sutele, miile, adunate din muncile lui cu oile de-acasă, tolerate, de bună seamă contra şpagă vărsată către autorităţile locale de la el din sat, precursoarele PSD-ului de astăzi…

N-am mai auzit de Niculaie de la schimbarea de regim din ’89. În orice caz, n-a mers pe urmele lui Becali. Deşi avea toate şansele. Şi toate calităţile. Sau poate că nu le-a avut pe toate. Poate că încercase să se „dezvolte” în afara Securităţii. Ceea ce e de neconceput! Sau poate că pur şi simplu n-a fost de-ajuns de ticălos, cine ştie.

Dacă nu eşti hoţ, eşti prost!

Mi-am adus aminte de Niculaie „peisagistul” şi de lumea lui când cu declaraţiile de ieri ale lui Ion Ţiriac: „Între hoţi şi proşti, îi prefer pe cei dintâi”… Mda, ce să zic… N-am auzit ca Ţiriac să se fi făloşit aruncând cu bancnote în aer în faţa „proştilor”. Deşi, dacă stau să mă gândesc, ce altceva a fost indignarea magnatului vânător, acum câţiva ani, când, întorcându-se cu maşina în ţară, poliţia a avut neobrăzarea să-l oprească pentru nu ştiu ce contravenţie: „Auzi, dom’le, să mă oprească poliţia! Pe mine, care am făcut atâta pentru ţara asta!”… Sau ameninţările violente ale vânătorului magnat când cu punerea sub acuzare a juniorului Alexandru pentru deţinere de droguri sub ministeriatul Monicăi Macovei la Justiţie… Nu sună a bancnote aruncate în sus în faţa „proştilor”?… Pe care acum, iată, îi şi defineşte: proşti sunt aceia care nu sunt hoţi! Căci în logica magnatului, altă categorie nu există. Hoţi şi proşti. Atât.

Şi dacă lumea întreagă se împarte în hoţi şi proşti, te-aş întreba pe dumneata, domnule Ţiriac: dumneata în care categorie te încadrezi? Ia zi! Da’ sincer.

Oricum, urâtă lume ne propune miliardarul! La fel de urâtă ca şi lumea de odinioară a lui Niculaie „peisagistul”.

Taina naşterii Domnului

Încă la 1 Decembrie începe totul…
Ecranele televizoarelor prind să dea pe din afară de reclame…
Coca-cola îşi scoate din imensul garaj imensul furgon plin de luminiţe pe din afară, tuturor încep să le sticlească ochii de aşteptare, mulţi se topesc de plăcerea de-a bea coca-cola, Pepsi contraatacă în forţă — care pe care —, vin la rând toate mărcile de bere, toate mărcile de vin, Coana Popeasca şi cu Arşinel îşi aşează pe cap tichiuţele roşii tivite cu cârlionţi de vată albă şi îşi pun (o dată în plus) talentele în slujba reţelei Catena, Jacobs Kronung, amânându-şi până după Sărbători reclamele cu iz adulterin, îşi scoate din ulciorul fermecat alint-aromele, are cine să le împrăştie spre cer pentru a-l abate din drum pe Moş Crăciun care îşi mână pe cerul nopţii (sfinte) renii marca Laponia, Leroy Merlin îşi scoate pe tarabă brazii pe care după Crăciun poţi — dacă vrei — să-i aduci înapoi şi să primeşti în schimb un voucher (dacă nu vrei, îi arunci), industria ciocolatei înfloreşte văzând cu ochii luând forma milioanelor de iepuraşi, moş-crăciunei, renuţi şi alte animăluţe mistice, cârnaţii de porc se înşiruie pe sute de kilometri, cu zorzoanele de rigoare, mai ceva ca milioanele de curcani americani de Thanksgiving, farmaciile se grăbesc să vină în ajutorul celor îmbuibaţi de Sărbători, cu pastile de uşurat ficatul şi bila, mafia pădurilor face zâmbre, poliţia economică conlucrează tradiţional cu radarul pădurilor şi cu ANAF-ul întru pedepsirea scârbavnicilor profitori…
Dar cine nu-i profitor?

Şi uite-aşa ne reculegem pătrunzându-ne de „Taina” naşterii Domnului. Papa Francisc simte că ceva nu-i în regulă şi face un apel pentru revenirea la spiritualitate, BOR, nărăvită în ciubucuri şi mişmaşuri cu Puterea, care la rândul ei e nărăvită în mişmaşuri cu baronii locali şi deci cu profiturile de tot felul, nu simte, ca de obicei, nimic. Şi deci nu face niciun apel. Decât doar să nu punem prim-ministru un/o musulman/ă ci un român ortodox care să aibă numele de botez Vasile, iar numele de familie să înceapă cu D şi să se termine cu încu.

Un ceas încremenit la ora şapte, sau Turcescu fără tic-tac

Un ceas arătând ora şapte, când Robert Turcescu urma să se prezinte la Primăria Bucureştiului, în dimineaţa de 6 iunie, în chip de primar-general, şi să-i dea afară pe toţi şpăgarii…

I-a plăcut lui imaginea cu ceasul, ce poți să-i faci?…

Dar ceasul a încremenit la ora şapte dimineaţă, Turcescu Tic-Tacpăianjenii, în timp, vor ţese pânze peste cadran, ca în odaia unde totul a încremenit la ora şi minutul când miss Havisham a lui Dickens — vă amintiți, din Marile speranțe — a fost părăsită de mire în noaptea nunţii. Căci cel ce ne arată, triumfalist, ceasul nu se prezintă în faţa electoratului, nici cu capul sus, nici cu capul plecat, să explice cum de i-a fugit Primăria părăsindu-l în noaptea alegerilor. (Și nici mirele n-a mai ieșit pe sticlă!)

Un ceas care arată că politica este pentru cei lucizi şi că nu-i de-ajuns să fii cinstit pentru a ajunge un mare politician.

Înapoi la copaia de lemn a jurnalisticii, Robert Turcescu!

Europa a luat-o razna

Am revăzut recent un film danez din 2006: Drømmen (în variantă englezească: We Shall OvercomeVom învinge). După cum spune Wikipedia, este vorba în film despre „cruciada un băieţel împotriva unui director cu comportament dictatorial dintr-o şcoală de tip vechi”, în Danemarca sfârşitului anilor ’60. Într-o scenă dinspre final, directorul îl bate pe micul erou cu atâta încrâncenare în faţa colegilor săi de clasă, încât cade el însuşi victimă propriei sale uri: suferă un infarct şi moare în scurtă vreme la spital. A doua zi, elevii sunt convocaţi în sala de festivităţi a şcolii şi, aducându-li-se la cunoştinţă moartea directorului, izbucnesc în urale şi ţopăie de bucurie!…
We Shall Overcome
Am urmărit scena cu revoltă şi cu dezgust (filmul cică se bazează pe o întâmplare reală). Oricât de odios ar fi fost comportamentul directorului, să te bucuri gălăgios, cu chiote şi strigăte, de moartea unui om, mi se pare de-a dreptul monstruos. Şi totuşi — incredibil — filmul a obţinut 16 distincţii în 2006 şi în anul următor.

Obama staff watching Osama death
Spre comparare, vă invit să vedem cum s-a comportat staff-ul lui Barack Obama, politicieni şi cadre ale armatei cu experienţă, atunci când, în 2011, au asistat în direct la uciderea lui Osama bin Laden în Pakistan. Şeful al–Qaeda avea pe conştiinţă mii de asasinate, mai ales cetăţeni americani, şi totuşi preşedintele SUA urmăreşte scena fără pic de bucurie pe chip; în timp ce Hillary Clinton, în aceeaşi încăpere, priveşte de-a dreptul îngrozită, cu mâna la gură.

Hillary Clinton Bin Laden Death
Mă întreb către ce se îndreaptă copiii din ţările scandinave, unde (cel puţin în Norvegia) „responsabilitatea pentru copii e o prerogativă ce aparţine statului, nu părinţilor”. Mă întreb totodată dacă este întâmplător faptul că un Anders Breivik, cu cele 69 de victime ale sale, pe care le-a împuşcat ca la o partidă de vânătoare, s-a ivit taman în Norvegia. Şi mă întreb în sfârşit cât de competenţi sunt asistenţii sociali şi cât de bine sunt întocmite legile în Norvegia, dacă un asemenea monstru uman a fost lăsat, copil fiind, în grija mamei sale divorţate, apoi recăsătorite. În timp ce, potrivit lui Marianne Skånland („An incomplete list of reasons given by the child protection services (CPS) of the Nordic countries for depriving children of their parents”), un copil poate fi luat de la părinţii săi pentru motive de-a dreptul idioate, precum: „Tatăl este prea activ, iar mama prea pasivă”; sau: „Hainele curăţate nu sunt aşezate în şifonier în «ordine cazonă»…

Să ne mirăm oare de „performanţa” lui Breivik, dacă în acel spaţiu (mă refer la spaţiul scandinav) moartea este întâmpinată cu jubilaţie resentimentară, iar deposedările copiilor de familiile lor naturale nu impresionează prea mult nici măcar atunci când statisticile arată că „copiii adoptivi norvegieni îşi iau viaţa de opt ori mai frecvent decât ceilalţi”?

Triunghiul, pătratul, pentagonul conjugal. Homoharemul. Familii cu emoticoane

Am auzit că în Marea Britanie, pentru evitarea discriminării, s-a luat decizia ca „tata” şi „mama” să fie înlocuiţi cu „părinte 1” şi „părinte 2”. Mă gândesc că asta se potriveşte mănuşă la „familiile” unisexuate care au început să se răspândească în Lumea modernă.

Care-i mama şi care-i tata? Ei bine, gata, nu mai există mama şi tata. Părinte 1 şi părinte 2 au rezolvat problema. Şi dacă tot a început numărătoarea, de ce ne-am opri la doi? Putem continua: trei, patru, cinci şi aşa mai departe. Şi, chiar aşa, pentru care motiv ne-am opri la doi? Există, clar, în literatură (şi în filme) date despre bărbaţi cu sufletul sfâşiat între două iubiri: soţia şi amanta. Poate chiar două amante — e dreptul fiecăruia. Întrebat, bărbatul de obicei răspunde (atunci când n-o mai poate ascunde): le iubesc pe amândouă (sau poate pe toate trei) deopotrivă, ce să fac! mi-e sufletul sfâşiat între ele… La fel şi cu femeile — multe îi iubesc sincer pe soţ şi pe amant, în mod egal. Fiecare îi dă câte ceva ce celălalt n-are: bani, sex, demnitate şi câte şi mai câte. Nu văd de ce n-ar exista şi bărbaţi cu sufletul sfâşiat de dragoste pentru doi, trei bărbaţi. Şi aşa mai departe.

Celebrul triunghi conjugal, nu-i aşa? Dar de ce n-ar fi şi pătrat conjugal? Sau pentagon conjugal? De ce nu? Cu copiii puşi la comun. Inclusiv figuri geometrice unisexuate. Cu copii adoptaţi. Dacă vor mai avea de unde să-i ia.

Aşa că minoritatea celor cu sufletul sfâşiat de dragoste pentru mai multe partenere/mai mulţi parteneri există indubitabil. Or, se ştie foarte bine, fiecare minoritate are dreptul la existenţă plenară. Drept garantat. Numărătoarea rezolvă cu brio şi această problemă.

Ca să nu mai vorbim de haremuri. Există toate premisele ca haremurile să ajungă în scurtă vreme un lucru obişnuit în Europa. Dacă tot am înlocuit — la nivelul organismelor Uniunii Europene — „Sărbători fericite!” sau „Crăciun fericit!” cu „Felicitări de sezon!”, trebuie să dăm noilor locuitori ai Europei satisfacţia totală de a se simţi ca acasă: cu haremuri cu tot. Şi cu toate drepturile de a alcătui noi şi noi minorităţi. Vorba lui Toma Caragiu: „Fetelor, dragele mele soţii, ştiţi cât de mult v-am iubit, cum am căutat să vă fac fericite… Dar în viaţa fiecărui bărbat vine un moment greu, când trebuie, cânt ţi-este imposibil să mai continue aşa, cum să vă explic, ei bine, m-am îndrăgostit de alt harem!” Sau: „Băieţi, dragii mei…”, iar restul ca mai sus. Homoharem.

Concluzia este de netăgăduit: numărătoarea e un lucru bun. Totuşi, numărătoarea conţine în ea însăşi o discriminare: unu trece înaintea lui doi, doi înaintea lui trei şi aşa mai departe. E limpede că doi, trei etc. se vor simţi discriminaţi față de unu. Şi atunci ce să facem? Am putea înlocui numerele cu liberele alfabetului? Nu. Fiindcă şi literele se înşiruie într-o anumită ordine: a trece înaintea lui b, b înaintea lui c. Şi aşa mai departe. Aşa că mă gândesc că poate am putea folosi emoticoanele. Care n-au nicio ordine. E drept că atunci când te exprimi verbal e mai greu de pronunţat: faţă veselă, faţă tristă, faţă încruntată. Dar oricum e mai onest decât cu numerotarea.

Cine „scrie” istoria?

„Pentru noi [castalienii], secolul al şaptesprezecelea este epoca lui Descartes, Pascal, Froberger, Schütz, nu a lui Cromwell sau Ludovic al XIV-lea.” Sunt cuvinte pe care le rosteşte magister ludi (Josef Knecht), personajul principal din Jocul cu mărgele de sticlă, celebrul roman al lui Hermann Hesse. „Castalienii” erau cei ce practicau jocul cu mărgele de sticlă, simbolizând preocupările eminamente intelectuale de orice natură ale unei elite spirituale. Era de aşteptat ca respectiva elită să respingă istoriografia tradiţională, marcată de aroganţa şi de brutalitatea oamenilor „de acţiune” exprimându-şi preferinţa pentru una jalonată de principalele figuri intelectuale ale omenirii. Putem să presupunem, dacă aceasta are vreo importanţă, că de fapt, aşa cum se întâmplă mai totdeauna, opinia exprimată de personaj este a autorului însuşi. Opinia, sau poate fi mai degrabă un exerciţiu de imaginaţie, de reconfigurare a istoriografiei, un joc cu… mărgele de sticlă.

Am mai întâlnit asemenea viziuni romantice, în care bunăoară politicianul şi conducătorul de oşti Napoleon se spera să ajungă cândva a fi menţionat în istorie doar ca un personaj care a trăit pe vremea fizicianului Ampère. Altfel spus, supremaţia absolută a spiritualităţii.
Merkel et al
Personal, mă îndoiesc şi, sincer, nici nu sunt convins că mi-o doresc; deşi la rândul meu, m-am gândit de multe ori că este nedrept ca locul central în istorie să fie ocupat de personaje dubioase pentru singurul merit de a fi reuşit să se impună prin forţă, viclenie, violenţă şi trădare — folosindu-se de inteligenţă ca simplu adjuvant — şi totodată să influenţeze, uneori dramatic, destine nenumărate, care poate s-ar fi descurcat mult mai bine fără intervenţia nefastă a celor dintâi. Totuşi, cu tot regretul trebuie să admitem că istoria secolului al XX-lea de pildă, nu ar putea fi rescrisă fără un Hitler sau un Stalin — ca să mă limitez la doar două exemple extreme —, oricât de mulţi oameni de bine ar fi populat zbuciumatul secol trecut. Istoriografia nu poate fi o recompensă pentru marile spirite care au contribuit la progresul umanităţii. Istoriografia nu poate fi o înşiruire de fapte bune. Căci relele au fost de-a lungul timpului, neîncetat prezente, dacă nu chiar predominante în viaţa comunităţilor.

Mai există însă şi alte două aspecte care cred că nu pot fi omise. Pe de o parte, reuşita oamenilor de creaţie spirituală se bazează îndeosebi pe inteligenţă şi/sau pe sensibilitate. Nu sunt însuşiri a căror absenţă i-ar întrista pe prea mulţi dacă, eventual, ar deveni conştienţi de aceasta. De altfel sunt şi însuşiri prea puţin cuantificabile. Oamenii au nevoie să se afirme — şi să domine — pe cât posibil imediat şi palpabil, indiferent de înzestrare. În acest sens, oamenii de creaţie spirituală nu sunt un exemplu prea bun. Mult mai convenabil se dovedeşte a fi spiritul antreprenorial; care celor dintâi le lipseşte în mod necesar. Nu că spiritul antreprenorial ar fi mai la îndemâna individului „standard”, dar în componenţa sa intră — într-o doză apreciabilă — şi precepte morale mai „laxe”; ceea ce este, neîndoielnic, un factor favorizant pentru accesibilitate.

Pe de altă parte, foamea de putere şi de dominare este practic inseparabilă de bogăţie. Totdeauna mi-am spus că prima condiţie şi de departe cea mai importantă pentru a ajunge la bogăţie este aceea de a ţi-o dori (aproape) cu orice preţ. „Bazinul de recrutare” al celor meniţi să ajungă în vârf şi să domine este practic nelimitat: masa tuturor acelora care, instinctiv sau deliberat, decid la un moment dat că singura cale care li se potriveşte este să intre în politică (sau, în funcţie de epocă, în justiţie, în armată, sau, pe o filieră paralelă, să zicem, în tagma preoţească). Această masă nu are la dispoziţie abilităţi spirituale specifice, în a căror cultivare şi dezvoltare să spere. Şi dacă totuşi sunt puţini cei ce ajung în vârf, asta nu înseamnă că „bazinul de recrutare” ar fi mai puţin larg; înseamnă doar că disponibilităţile de energie şi de perseverenţă le sunt celor mai mulţi limitate sau, să zicem, necorelate cu aspiraţiile.
Merkel-şi-Putin
Buna cotare în lume, „vizibilitatea” cum se spune, este decuplată de codul bunelor servicii în folosul umanităţii. Ne-o arată, încă o dată, ştirea că la acest sfârşit de an Angela Merkel a fost desemnată Personalitatea Anului de către revista americană Time. „Titlul îi revine cancelarului german — se comentează pe situl postului de televiziune Digi24 — drept o recunoaştere a capacităţii sale de a face faţă provocărilor apărute în Uniunea Europeană, precum criza refugiaţilor, scriu jurnaliştii americani.” Nu ştiu dacă Angela Merkel este încântată de noul ei titlu, dar mă îndoiesc că ar trebui să fie, având în vedere că „preşedintele Rusiei, cel al Iranului, dar şi liderul grupării teroriste Statul Islamic s-au numărat printre cei nominalizaţi la titlul de Personalitatea Anului”. Nu mai rămâne niciun dubiu. Dacă exista vreunul. Admiţând că revista Time este un barometru al succesului pe plan mondial, se vede cu ochiul liber că reuşita în materie de dominare are prea puţină tangenţă cu morala.

Afacerist in nuce

Nu mai ştiu dacă era 1990 sau ’91. În orice caz, încă mai erau în circulaţie bancnotele vechi, degradate în ultimul hal, adevărate mărci ale regimului comunist falimentar. Ajunsese să fie o preocupare permanentă pentru toată lumea, o adevărată obsesie: să te uiţi cu atenţie la ce fel de bani primeşti — se vede seria, sau nu? Fiindcă dacă seria era roasă sau ruptă, niciun casier nu ţi le mai primea…

Vitrinele magazinelor în bună parte deja privatizate, se baricadaseră cu grilaje, unul mai extravagant decât altul. Prin autobuze hălăduiau bandele de hoţi de buzunare, aurolacii prăduiau genţile doamnelor şi dispăreau cu ele cât ai clipi în gurile de canal, oameni de „afaceri” care zăcuseră în hibernare anii de dinainte de ’89, ieşiseră la lumină şi se plimbau ca vodă prin lobodă, în ciurde, luând în stăpânire trotuarele, arătându-şi cefele în cute şi burţile deja grase…

Îmi aduc aminte că am intrat să cumpăr nu ştiu ce flecuşteţ într-un magazin de pe Calea Moşilor. S-a apropiat de mine un băieţandru de vreo 12-13 ani şi, întinzându-mi o bancnotă de un leu, mi-a cerut în schimb două monede — cică are nevoie de monede. Ca o extravaganţă — mi-am zis —, bancnota era înfăşurată sul. Primind de la mine monedele, puştiul s-a repezit glonţ la uşă şi a ieşit ca din puşcă. Ceea ce mi-a trezit pe loc o suspiciune. La casă, suspiciunea s-a confirmat. Casieriţa mă văzuse schimbând ceva cu puştiul şi m-a informat: A încercat să plătească cu hârtia asta, zice. Nu i-am primit-o, are seria ruptă… M-am repezit la uşă. Naivitate de adult: băieţandrul era de mult dispărut… În definitiv, de ce nu? Decât să rămână el păgubit, mai bine să rămână altul. Logic.

A trecut de atunci aproape un sfert de secol. Băieţandrul de atunci trebuie să fie acum ditamai omul de aproape patruzeci de ani. Şi e foarte probabil, cu asemenea abilităţi, să fi ajuns afacerist.

Totdeauna mi-am zis: dincolo de orice iscusinţă, prima condiţie ca cineva să ajungă om de afaceri, este să iubească banul. Din tot „sufletul” şi cu orice preţ. Să fie ahtiat de bani… Da, ştiu, e părerea unuia cu instincte de stânga, deşi îi place să se considere de dreapta.

Adresarea politicoasă la români

La francezi lucrurile sunt foarte simple: ai spus „vous” — ai fost politicos. Sigur, contează şi vorbele de dinainte şi de după „vous”. Dar în ce limbă nu contează?… La englezi e şi mai simplu: nici măcar n-ai un pronume personal distinct pentru persoana a doua plural. Doar unicul „you”. Sigur, una e un simplu „you”, şi alta-i „you, Sir” sau „you, Madam”.

Noi românii avem un talent deosebit să le complicăm pe toate. La noi politeţea e… stratificată. La noi există trepte de politeţe. Una e „dumneavoastră”, şi cu totul alta e „dumneata”. „Dumneavoastră” e de la junior la senior, iar „dumneata” de la senior la junior şi — doar dacă merită — de la senior la senior. La fel ca în armată, unde funcţia bate gradul, şi în adresarea românească rangul bate vârsta. Nu te adresezi cu „dumneavoastră” unui cerşetor sau unui scotocitor prin pubele, nici măcar când acesta e mult mai în vârstă. Nu de alta, dar ar putea să se şi supere, părându-i-se că îl iei peste picior. Ion Iliescu i s-a adresat la un moment dat cu „dumneata” lui Emil Constantinescu, în confruntarea finală, înainte de alegerile prezidenţiale din 1996. Să i se fi simţit superior? Fără doar şi poate. Constantinescu însă, pe bună dreptate ofuscat, l-a apostrofat pe Iliescu, determinându-l să-şi ceară scuze. Mult mai aproape de vremurile noastre, lui Ioan Rus nici nu i-a trecut prin cap să-i ceară scuze lui Cătălin Predoiu după ce, deunăzi, l-a gratulat, apăsat şi nu o dată, cu „dumneata”, într-o emisiune tv. În treacăt fie spus, Predoiu nici n-a reacţionat, mărginindu-se să observe că PSD-iştii sunt de felul lor aroganţi. Privitorii au avut măcar satisfacţia că Rus nu l-a desfiinţat pe Predoiu tutuindu-l, aşa cum, cu ani în urmă, Silviu Brucan a tutuit-o fără pic de jenă pe Ana Blandiana. Căci, aşa cum observa poeta, la ei, aşa e obiceiul. La ei, adică la comunişti.

După cum toată lumea ştie, ierarhizarea politeţii la români nu se sfârşeşte cu „dumneata”. După situarea interlocutorului, se mai poartă şi „matale”. Sau „mata”. Cum, bunăoară, i s-a adresat Ion Iliescu lui Valentin Gabrielescu, senator PNŢCD, membru al Comisiei Senatoriale de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989, care a avut, pe la începutul anilor ’90, „obrăznicia” să-l chestioneze pe şeful statului atunci când respectiva comisie „s-a făcut” că activează. „Mata eşti cam şugubăţ!”, i-a tăiat-o ironic (şi foarte de sus) fostul lider comunist senatorului ţărănist. Care n-a îndrăznit să zică nici pâs.

Dar ceea îl diferenţiază pe român de restul europenilor este pronumele de politeţe faţă de terţi. (Aici n-aş băga mâna în foc că suntem unici, dar aparenţele asta sugerează.) Atunci când terţul nu este rudă sau apropiat, şi nici junior sau de rang net inferior, românul se referă la acesta desemnându-l nu cu „el/ea”, ci cu „dânsul/dânsa”. Sau „domnia sa”. Indiferent dacă este de faţă sau nu. Niciodată n-am putut să înţeleg de unde provine această politeţe endemică prin delegare, indirectă. O anumită logică ar putea fi următoarea. Din moment ce „el” se regăseşte în seria pronumelor personale la singular, alături de „eu” şi „tu”, iar „tu” este, în situaţiile enumerate mai sus, semn de impoliteţe crasă, rezultă pe cale de consecinţă că „el/ea”, prin contaminare, este la fel de nepoliticos. O altă logică pe care o prezum, ar fi după cum urmează. Terţul aflat de faţă, luând notă de referirea la persoana sa prin „el/ea”, ar putea, simţindu-se solidar (adică un soi de empatie) cu interlocutorul persoanei care vorbeşte (chiar şi atunci când de fapt nu se simte solidar), să-i transfere acestuia simţământul de ofensă: ar fi ca şi cum „el” ar deveni „tu”. La fel şi în situaţia când terţul nu-i de faţă; dar urmează sau este posibil să i se relateze. Cam complicat, nu-i aşa? Dar cine spune că-i simplu! La români lucrurile niciodată nu sunt simple. Vorba lui Bismarck: „A fi român nu-i o naţionalitate, ci o profesie.”

Una peste alta însă, românul e super-politicos, ce p–la mea!