Category Archives: Timpuri și moravuri

Lumea lui Niculaie… și lumea lui Ion Țiriac

„Peisagistul”

Aveam la institutul unde lucram pe vremuri, undeva în afara oraşului, un coleg de serviciu din personalul auxiliar bun la toate. Nu ştiu pe ce post era angajat; presupun că îngrijitor. Dar toată lumea îi zicea „peisagistul” atunci când nu-i zicea pur şi simplu Niculaie. Aşa îl strigau şi cei mult mai tineri. Iar Niculaie nu se supăra — îşi cunoştea lungul nasului. Trecut de cinzeci de ani în ultimul deceniu al vechiului regim, nu avea studii, iar serviciul îl interesa numai cât să nu intre la „parazitism” conform legii comuniste. Altminteri, ocupaţia lui de bază era creşterea oilor, acasă la el, desigur, adică într-o comună limitrofă a Bucureştiului. La fel ca şi Becali. Se spunea că are cam o sută de oi. Pe lângă creşterea oilor se ocupa şi de agricultură, cum altfel? „Peisagistul” făcea, cum am spus, de toate şi nimic anume: căra aparatură şi instalaţii, ajuta la montare şi la înfigerea stâlpilor, încărca, descărca. Dar în primul rând se ocupa de întinsa livadă din jurul institutului, curăţa pomii de omizi, tăia crengile uscate, stropea, culegea fructele (pentru angajaţii institutului, contra cost), cosea iarba (pe care o lua apoi acasă, pentru animale — cu încuviinţarea conducerii) şi câte şi mai câte. Şi bineînţeles vindea la toată lumea telemea de oaie. Chiar şi în cea mai sumbră perioadă din „epoca de aur” puteai găsi la Niculaie un kilogram de brânză, sau două, sau trei — oricât dorea „clientul”. Una peste alta, orice ar fi făcut, sau n-ar fi făcut, „peisagistul” era indispensabil la institut. De aceea, programul de lucru era pentru el facultativ. Dacă vreun şef îi amintea de condica de prezenţă, Niculaie îi replica cu glas domol dar ferm: „Nu se poate, dom’ şef. E munci, dom’ şef. Dacă aşa consideraţi, io plec.” Aşa că ajunsese să vină la ce oră dorea, şi să plece aşijderea, să lipsească de la serviciu câte două-trei zile la rând; pe scurt, program de voie. Era ilegal? Mă rog, era. Nici vânzarea brânzei, în afara reţelei comerciale, fără plata impozitului, nici deţinerea în proprietate a celor o sută de oi presupun că nu erau conform legii de atunci. Dar cine să-l sancţioneze (sau să-l condamne) pe Niculaie că nu se supune regulilor unui stat opresiv? Mai că nu ţinea loc de opoziţie! Ţăran isteţ şi descurcăreţ, veşnic cu o sclipire ironică în ochii instabili, măruntul şi vânosul „peisagist” observa cu ochi critic tot ce mişca în jur. Într-o primăvară mi-a arătat pe fereastră brazdele de grâu abia răsărit care se vedeau pe câmpia din jur: „Vezi mata cum a luat-o cu sapele? Când mai la dreapta, când mai la stânga, când mai dese rândurile, când mai rare. L-a durut în cot pă tractorist! Păi dacă lucra aşa la patron, îl dădea afară cât ai zice peşte!” În schimb, dacă lui îi dădeai vreo treabă de făcut (în virtutea îndatoririlor sale de serviciu, aşa vag precizate cum erau), de cele mai multe ori te trezeai că o face precum tractoristul cel indolent, în dorul lelii, când mai la dreapta, când mai la stânga, sau mai degrabă la sfântu-aşteaptă, căci una-două, o ştergea acasă, la muncile sale mult mai importante. Exceptând cositul ierbii: pe acela îl făcea temeinic. Căci, vezi bine, iarba era menită să ajungă la animalele sale proprietate personală…

Într-o zi, la sfârşitul unei campanii de măsurători pe teren, când ierarhiile şi aşa laxe ale regimului comunist, se relaxau şi mai mult, şi toată lumea se bătea pe burtă cu toată lumea la un pahar de vin, seara la cârciumă, „peisagistul” nostru cu ochi vicleni, înfierbântat de alcool, s-a pornit la un moment dat să arunce în sus cu bancnote de o sută de lei, aşa ghemotocite cum le scotea din buzunare, puzderie, jerbe de bancnote: „Ia uite-aicea! Bani, bă! Nu ca la voi, la cercetători!”… Erau sutele, miile, adunate din muncile lui cu oile de-acasă, tolerate, de bună seamă contra şpagă vărsată către autorităţile locale de la el din sat, precursoarele PSD-ului de astăzi…

N-am mai auzit de Niculaie de la schimbarea de regim din ’89. În orice caz, n-a mers pe urmele lui Becali. Deşi avea toate şansele. Şi toate calităţile. Sau poate că nu le-a avut pe toate. Poate că încercase să se „dezvolte” în afara Securităţii. Ceea ce e de neconceput! Sau poate că pur şi simplu n-a fost de-ajuns de ticălos, cine ştie.

Dacă nu eşti hoţ, eşti prost!

Mi-am adus aminte de Niculaie „peisagistul” şi de lumea lui când cu declaraţiile de ieri ale lui Ion Ţiriac: „Între hoţi şi proşti, îi prefer pe cei dintâi”… Mda, ce să zic… N-am auzit ca Ţiriac să se fi făloşit aruncând cu bancnote în aer în faţa „proştilor”. Deşi, dacă stau să mă gândesc, ce altceva a fost indignarea magnatului vânător, acum câţiva ani, când, întorcându-se cu maşina în ţară, poliţia a avut neobrăzarea să-l oprească pentru nu ştiu ce contravenţie: „Auzi, dom’le, să mă oprească poliţia! Pe mine, care am făcut atâta pentru ţara asta!”… Sau ameninţările violente ale vânătorului magnat când cu punerea sub acuzare a juniorului Alexandru pentru deţinere de droguri sub ministeriatul Monicăi Macovei la Justiţie… Nu sună a bancnote aruncate în sus în faţa „proştilor”?… Pe care acum, iată, îi şi defineşte: proşti sunt aceia care nu sunt hoţi! Căci în logica magnatului, altă categorie nu există. Hoţi şi proşti. Atât.

Şi dacă lumea întreagă se împarte în hoţi şi proşti, te-aş întreba pe dumneata, domnule Ţiriac: dumneata în care categorie te încadrezi? Ia zi! Da’ sincer.

Oricum, urâtă lume ne propune miliardarul! La fel de urâtă ca şi lumea de odinioară a lui Niculaie „peisagistul”.

Anunțuri

Taina naşterii Domnului

Încă la 1 Decembrie începe totul…
Ecranele televizoarelor prind să dea pe din afară de reclame…
Coca-cola îşi scoate din imensul garaj imensul furgon plin de luminiţe pe din afară, tuturor încep să le sticlească ochii de aşteptare, mulţi se topesc de plăcerea de-a bea coca-cola, Pepsi contraatacă în forţă — care pe care —, vin la rând toate mărcile de bere, toate mărcile de vin, Coana Popeasca şi cu Arşinel îşi aşează pe cap tichiuţele roşii tivite cu cârlionţi de vată albă şi îşi pun (o dată în plus) talentele în slujba reţelei Catena, Jacobs Kronung, amânându-şi până după Sărbători reclamele cu iz adulterin, îşi scoate din ulciorul fermecat alint-aromele, are cine să le împrăştie spre cer pentru a-l abate din drum pe Moş Crăciun care îşi mână pe cerul nopţii (sfinte) renii marca Laponia, Leroy Merlin îşi scoate pe tarabă brazii pe care după Crăciun poţi — dacă vrei — să-i aduci înapoi şi să primeşti în schimb un voucher (dacă nu vrei, îi arunci), industria ciocolatei înfloreşte văzând cu ochii luând forma milioanelor de iepuraşi, moş-crăciunei, renuţi şi alte animăluţe mistice, cârnaţii de porc se înşiruie pe sute de kilometri, cu zorzoanele de rigoare, mai ceva ca milioanele de curcani americani de Thanksgiving, farmaciile se grăbesc să vină în ajutorul celor îmbuibaţi de Sărbători, cu pastile de uşurat ficatul şi bila, mafia pădurilor face zâmbre, poliţia economică conlucrează tradiţional cu radarul pădurilor şi cu ANAF-ul întru pedepsirea scârbavnicilor profitori…
Dar cine nu-i profitor?

Şi uite-aşa ne reculegem pătrunzându-ne de „Taina” naşterii Domnului. Papa Francisc simte că ceva nu-i în regulă şi face un apel pentru revenirea la spiritualitate, BOR, nărăvită în ciubucuri şi mişmaşuri cu Puterea, care la rândul ei e nărăvită în mişmaşuri cu baronii locali şi deci cu profiturile de tot felul, nu simte, ca de obicei, nimic. Şi deci nu face niciun apel. Decât doar să nu punem prim-ministru un/o musulman/ă ci un român ortodox care să aibă numele de botez Vasile, iar numele de familie să înceapă cu D şi să se termine cu încu.

Un ceas încremenit la ora şapte, sau Turcescu fără tic-tac

Un ceas arătând ora şapte, când Robert Turcescu urma să se prezinte la Primăria Bucureştiului, în dimineaţa de 6 iunie, în chip de primar-general, şi să-i dea afară pe toţi şpăgarii…

I-a plăcut lui imaginea cu ceasul, ce poți să-i faci?…

Dar ceasul a încremenit la ora şapte dimineaţă, Turcescu Tic-Tacpăianjenii, în timp, vor ţese pânze peste cadran, ca în odaia unde totul a încremenit la ora şi minutul când miss Havisham a lui Dickens — vă amintiți, din Marile speranțe — a fost părăsită de mire în noaptea nunţii. Căci cel ce ne arată, triumfalist, ceasul nu se prezintă în faţa electoratului, nici cu capul sus, nici cu capul plecat, să explice cum de i-a fugit Primăria părăsindu-l în noaptea alegerilor. (Și nici mirele n-a mai ieșit pe sticlă!)

Un ceas care arată că politica este pentru cei lucizi şi că nu-i de-ajuns să fii cinstit pentru a ajunge un mare politician.

Înapoi la copaia de lemn a jurnalisticii, Robert Turcescu!

Europa a luat-o razna

Am revăzut recent un film danez din 2006: Drømmen (în variantă englezească: We Shall OvercomeVom învinge). După cum spune Wikipedia, este vorba în film despre „cruciada un băieţel împotriva unui director cu comportament dictatorial dintr-o şcoală de tip vechi”, în Danemarca sfârşitului anilor ’60. Într-o scenă dinspre final, directorul îl bate pe micul erou cu atâta încrâncenare în faţa colegilor săi de clasă, încât cade el însuşi victimă propriei sale uri: suferă un infarct şi moare în scurtă vreme la spital. A doua zi, elevii sunt convocaţi în sala de festivităţi a şcolii şi, aducându-li-se la cunoştinţă moartea directorului, izbucnesc în urale şi ţopăie de bucurie!…
We Shall Overcome
Am urmărit scena cu revoltă şi cu dezgust (filmul cică se bazează pe o întâmplare reală). Oricât de odios ar fi fost comportamentul directorului, să te bucuri gălăgios, cu chiote şi strigăte, de moartea unui om, mi se pare de-a dreptul monstruos. Şi totuşi — incredibil — filmul a obţinut 16 distincţii în 2006 şi în anul următor.

Obama staff watching Osama death
Spre comparare, vă invit să vedem cum s-a comportat staff-ul lui Barack Obama, politicieni şi cadre ale armatei cu experienţă, atunci când, în 2011, au asistat în direct la uciderea lui Osama bin Laden în Pakistan. Şeful al–Qaeda avea pe conştiinţă mii de asasinate, mai ales cetăţeni americani, şi totuşi preşedintele SUA urmăreşte scena fără pic de bucurie pe chip; în timp ce Hillary Clinton, în aceeaşi încăpere, priveşte de-a dreptul îngrozită, cu mâna la gură.

Hillary Clinton Bin Laden Death
Mă întreb către ce se îndreaptă copiii din ţările scandinave, unde (cel puţin în Norvegia) „responsabilitatea pentru copii e o prerogativă ce aparţine statului, nu părinţilor”. Mă întreb totodată dacă este întâmplător faptul că un Anders Breivik, cu cele 69 de victime ale sale, pe care le-a împuşcat ca la o partidă de vânătoare, s-a ivit taman în Norvegia. Şi mă întreb în sfârşit cât de competenţi sunt asistenţii sociali şi cât de bine sunt întocmite legile în Norvegia, dacă un asemenea monstru uman a fost lăsat, copil fiind, în grija mamei sale divorţate, apoi recăsătorite. În timp ce, potrivit lui Marianne Skånland („An incomplete list of reasons given by the child protection services (CPS) of the Nordic countries for depriving children of their parents”), un copil poate fi luat de la părinţii săi pentru motive de-a dreptul idioate, precum: „Tatăl este prea activ, iar mama prea pasivă”; sau: „Hainele curăţate nu sunt aşezate în şifonier în «ordine cazonă»…

Să ne mirăm oare de „performanţa” lui Breivik, dacă în acel spaţiu (mă refer la spaţiul scandinav) moartea este întâmpinată cu jubilaţie resentimentară, iar deposedările copiilor de familiile lor naturale nu impresionează prea mult nici măcar atunci când statisticile arată că „copiii adoptivi norvegieni îşi iau viaţa de opt ori mai frecvent decât ceilalţi”?

Triunghiul, pătratul, pentagonul conjugal. Homoharemul. Familii cu emoticoane

Am auzit că în Marea Britanie, pentru evitarea discriminării, s-a luat decizia ca „tata” şi „mama” să fie înlocuiţi cu „părinte 1” şi „părinte 2”. Mă gândesc că asta se potriveşte mănuşă la „familiile” unisexuate care au început să se răspândească în Lumea modernă.

Care-i mama şi care-i tata? Ei bine, gata, nu mai există mama şi tata. Părinte 1 şi părinte 2 au rezolvat problema. Şi dacă tot a început numărătoarea, de ce ne-am opri la doi? Putem continua: trei, patru, cinci şi aşa mai departe. Şi, chiar aşa, pentru care motiv ne-am opri la doi? Există, clar, în literatură (şi în filme) date despre bărbaţi cu sufletul sfâşiat între două iubiri: soţia şi amanta. Poate chiar două amante — e dreptul fiecăruia. Întrebat, bărbatul de obicei răspunde (atunci când n-o mai poate ascunde): le iubesc pe amândouă (sau poate pe toate trei) deopotrivă, ce să fac! mi-e sufletul sfâşiat între ele… La fel şi cu femeile — multe îi iubesc sincer pe soţ şi pe amant, în mod egal. Fiecare îi dă câte ceva ce celălalt n-are: bani, sex, demnitate şi câte şi mai câte. Nu văd de ce n-ar exista şi bărbaţi cu sufletul sfâşiat de dragoste pentru doi, trei bărbaţi. Şi aşa mai departe.

Celebrul triunghi conjugal, nu-i aşa? Dar de ce n-ar fi şi pătrat conjugal? Sau pentagon conjugal? De ce nu? Cu copiii puşi la comun. Inclusiv figuri geometrice unisexuate. Cu copii adoptaţi. Dacă vor mai avea de unde să-i ia.

Aşa că minoritatea celor cu sufletul sfâşiat de dragoste pentru mai multe partenere/mai mulţi parteneri există indubitabil. Or, se ştie foarte bine, fiecare minoritate are dreptul la existenţă plenară. Drept garantat. Numărătoarea rezolvă cu brio şi această problemă.

Ca să nu mai vorbim de haremuri. Există toate premisele ca haremurile să ajungă în scurtă vreme un lucru obişnuit în Europa. Dacă tot am înlocuit — la nivelul organismelor Uniunii Europene — „Sărbători fericite!” sau „Crăciun fericit!” cu „Felicitări de sezon!”, trebuie să dăm noilor locuitori ai Europei satisfacţia totală de a se simţi ca acasă: cu haremuri cu tot. Şi cu toate drepturile de a alcătui noi şi noi minorităţi. Vorba lui Toma Caragiu: „Fetelor, dragele mele soţii, ştiţi cât de mult v-am iubit, cum am căutat să vă fac fericite… Dar în viaţa fiecărui bărbat vine un moment greu, când trebuie, cânt ţi-este imposibil să mai continue aşa, cum să vă explic, ei bine, m-am îndrăgostit de alt harem!” Sau: „Băieţi, dragii mei…”, iar restul ca mai sus. Homoharem.

Concluzia este de netăgăduit: numărătoarea e un lucru bun. Totuşi, numărătoarea conţine în ea însăşi o discriminare: unu trece înaintea lui doi, doi înaintea lui trei şi aşa mai departe. E limpede că doi, trei etc. se vor simţi discriminaţi față de unu. Şi atunci ce să facem? Am putea înlocui numerele cu liberele alfabetului? Nu. Fiindcă şi literele se înşiruie într-o anumită ordine: a trece înaintea lui b, b înaintea lui c. Şi aşa mai departe. Aşa că mă gândesc că poate am putea folosi emoticoanele. Care n-au nicio ordine. E drept că atunci când te exprimi verbal e mai greu de pronunţat: faţă veselă, faţă tristă, faţă încruntată. Dar oricum e mai onest decât cu numerotarea.

Cine „scrie” istoria?

„Pentru noi [castalienii], secolul al şaptesprezecelea este epoca lui Descartes, Pascal, Froberger, Schütz, nu a lui Cromwell sau Ludovic al XIV-lea.” Sunt cuvinte pe care le rosteşte magister ludi (Josef Knecht), personajul principal din Jocul cu mărgele de sticlă, celebrul roman al lui Hermann Hesse. „Castalienii” erau cei ce practicau jocul cu mărgele de sticlă, simbolizând preocupările eminamente intelectuale de orice natură ale unei elite spirituale. Era de aşteptat ca respectiva elită să respingă istoriografia tradiţională, marcată de aroganţa şi de brutalitatea oamenilor „de acţiune” exprimându-şi preferinţa pentru una jalonată de principalele figuri intelectuale ale omenirii. Putem să presupunem, dacă aceasta are vreo importanţă, că de fapt, aşa cum se întâmplă mai totdeauna, opinia exprimată de personaj este a autorului însuşi. Opinia, sau poate fi mai degrabă un exerciţiu de imaginaţie, de reconfigurare a istoriografiei, un joc cu… mărgele de sticlă.

Am mai întâlnit asemenea viziuni romantice, în care bunăoară politicianul şi conducătorul de oşti Napoleon se spera să ajungă cândva a fi menţionat în istorie doar ca un personaj care a trăit pe vremea fizicianului Ampère. Altfel spus, supremaţia absolută a spiritualităţii.
Merkel et al
Personal, mă îndoiesc şi, sincer, nici nu sunt convins că mi-o doresc; deşi la rândul meu, m-am gândit de multe ori că este nedrept ca locul central în istorie să fie ocupat de personaje dubioase pentru singurul merit de a fi reuşit să se impună prin forţă, viclenie, violenţă şi trădare — folosindu-se de inteligenţă ca simplu adjuvant — şi totodată să influenţeze, uneori dramatic, destine nenumărate, care poate s-ar fi descurcat mult mai bine fără intervenţia nefastă a celor dintâi. Totuşi, cu tot regretul trebuie să admitem că istoria secolului al XX-lea de pildă, nu ar putea fi rescrisă fără un Hitler sau un Stalin — ca să mă limitez la doar două exemple extreme —, oricât de mulţi oameni de bine ar fi populat zbuciumatul secol trecut. Istoriografia nu poate fi o recompensă pentru marile spirite care au contribuit la progresul umanităţii. Istoriografia nu poate fi o înşiruire de fapte bune. Căci relele au fost de-a lungul timpului, neîncetat prezente, dacă nu chiar predominante în viaţa comunităţilor.

Mai există însă şi alte două aspecte care cred că nu pot fi omise. Pe de o parte, reuşita oamenilor de creaţie spirituală se bazează îndeosebi pe inteligenţă şi/sau pe sensibilitate. Nu sunt însuşiri a căror absenţă i-ar întrista pe prea mulţi dacă, eventual, ar deveni conştienţi de aceasta. De altfel sunt şi însuşiri prea puţin cuantificabile. Oamenii au nevoie să se afirme — şi să domine — pe cât posibil imediat şi palpabil, indiferent de înzestrare. În acest sens, oamenii de creaţie spirituală nu sunt un exemplu prea bun. Mult mai convenabil se dovedeşte a fi spiritul antreprenorial; care celor dintâi le lipseşte în mod necesar. Nu că spiritul antreprenorial ar fi mai la îndemâna individului „standard”, dar în componenţa sa intră — într-o doză apreciabilă — şi precepte morale mai „laxe”; ceea ce este, neîndoielnic, un factor favorizant pentru accesibilitate.

Pe de altă parte, foamea de putere şi de dominare este practic inseparabilă de bogăţie. Totdeauna mi-am spus că prima condiţie şi de departe cea mai importantă pentru a ajunge la bogăţie este aceea de a ţi-o dori (aproape) cu orice preţ. „Bazinul de recrutare” al celor meniţi să ajungă în vârf şi să domine este practic nelimitat: masa tuturor acelora care, instinctiv sau deliberat, decid la un moment dat că singura cale care li se potriveşte este să intre în politică (sau, în funcţie de epocă, în justiţie, în armată, sau, pe o filieră paralelă, să zicem, în tagma preoţească). Această masă nu are la dispoziţie abilităţi spirituale specifice, în a căror cultivare şi dezvoltare să spere. Şi dacă totuşi sunt puţini cei ce ajung în vârf, asta nu înseamnă că „bazinul de recrutare” ar fi mai puţin larg; înseamnă doar că disponibilităţile de energie şi de perseverenţă le sunt celor mai mulţi limitate sau, să zicem, necorelate cu aspiraţiile.
Merkel-şi-Putin
Buna cotare în lume, „vizibilitatea” cum se spune, este decuplată de codul bunelor servicii în folosul umanităţii. Ne-o arată, încă o dată, ştirea că la acest sfârşit de an Angela Merkel a fost desemnată Personalitatea Anului de către revista americană Time. „Titlul îi revine cancelarului german — se comentează pe situl postului de televiziune Digi24 — drept o recunoaştere a capacităţii sale de a face faţă provocărilor apărute în Uniunea Europeană, precum criza refugiaţilor, scriu jurnaliştii americani.” Nu ştiu dacă Angela Merkel este încântată de noul ei titlu, dar mă îndoiesc că ar trebui să fie, având în vedere că „preşedintele Rusiei, cel al Iranului, dar şi liderul grupării teroriste Statul Islamic s-au numărat printre cei nominalizaţi la titlul de Personalitatea Anului”. Nu mai rămâne niciun dubiu. Dacă exista vreunul. Admiţând că revista Time este un barometru al succesului pe plan mondial, se vede cu ochiul liber că reuşita în materie de dominare are prea puţină tangenţă cu morala.

Afacerist in nuce

Nu mai ştiu dacă era 1990 sau ’91. În orice caz, încă mai erau în circulaţie bancnotele vechi, degradate în ultimul hal, adevărate mărci ale regimului comunist falimentar. Ajunsese să fie o preocupare permanentă pentru toată lumea, o adevărată obsesie: să te uiţi cu atenţie la ce fel de bani primeşti — se vede seria, sau nu? Fiindcă dacă seria era roasă sau ruptă, niciun casier nu ţi le mai primea…

Vitrinele magazinelor în bună parte deja privatizate, se baricadaseră cu grilaje, unul mai extravagant decât altul. Prin autobuze hălăduiau bandele de hoţi de buzunare, aurolacii prăduiau genţile doamnelor şi dispăreau cu ele cât ai clipi în gurile de canal, oameni de „afaceri” care zăcuseră în hibernare anii de dinainte de ’89, ieşiseră la lumină şi se plimbau ca vodă prin lobodă, în ciurde, luând în stăpânire trotuarele, arătându-şi cefele în cute şi burţile deja grase…

Îmi aduc aminte că am intrat să cumpăr nu ştiu ce flecuşteţ într-un magazin de pe Calea Moşilor. S-a apropiat de mine un băieţandru de vreo 12-13 ani şi, întinzându-mi o bancnotă de un leu, mi-a cerut în schimb două monede — cică are nevoie de monede. Ca o extravaganţă — mi-am zis —, bancnota era înfăşurată sul. Primind de la mine monedele, puştiul s-a repezit glonţ la uşă şi a ieşit ca din puşcă. Ceea ce mi-a trezit pe loc o suspiciune. La casă, suspiciunea s-a confirmat. Casieriţa mă văzuse schimbând ceva cu puştiul şi m-a informat: A încercat să plătească cu hârtia asta, zice. Nu i-am primit-o, are seria ruptă… M-am repezit la uşă. Naivitate de adult: băieţandrul era de mult dispărut… În definitiv, de ce nu? Decât să rămână el păgubit, mai bine să rămână altul. Logic.

A trecut de atunci aproape un sfert de secol. Băieţandrul de atunci trebuie să fie acum ditamai omul de aproape patruzeci de ani. Şi e foarte probabil, cu asemenea abilităţi, să fi ajuns afacerist.

Totdeauna mi-am zis: dincolo de orice iscusinţă, prima condiţie ca cineva să ajungă om de afaceri, este să iubească banul. Din tot „sufletul” şi cu orice preţ. Să fie ahtiat de bani… Da, ştiu, e părerea unuia cu instincte de stânga, deşi îi place să se considere de dreapta.

Adresarea politicoasă la români

La francezi lucrurile sunt foarte simple: ai spus „vous” — ai fost politicos. Sigur, contează şi vorbele de dinainte şi de după „vous”. Dar în ce limbă nu contează?… La englezi e şi mai simplu: nici măcar n-ai un pronume personal distinct pentru persoana a doua plural. Doar unicul „you”. Sigur, una e un simplu „you”, şi alta-i „you, Sir” sau „you, Madam”.

Noi românii avem un talent deosebit să le complicăm pe toate. La noi politeţea e… stratificată. La noi există trepte de politeţe. Una e „dumneavoastră”, şi cu totul alta e „dumneata”. „Dumneavoastră” e de la junior la senior, iar „dumneata” de la senior la junior şi — doar dacă merită — de la senior la senior. La fel ca în armată, unde funcţia bate gradul, şi în adresarea românească rangul bate vârsta. Nu te adresezi cu „dumneavoastră” unui cerşetor sau unui scotocitor prin pubele, nici măcar când acesta e mult mai în vârstă. Nu de alta, dar ar putea să se şi supere, părându-i-se că îl iei peste picior. Ion Iliescu i s-a adresat la un moment dat cu „dumneata” lui Emil Constantinescu, în confruntarea finală, înainte de alegerile prezidenţiale din 1996. Să i se fi simţit superior? Fără doar şi poate. Constantinescu însă, pe bună dreptate ofuscat, l-a apostrofat pe Iliescu, determinându-l să-şi ceară scuze. Mult mai aproape de vremurile noastre, lui Ioan Rus nici nu i-a trecut prin cap să-i ceară scuze lui Cătălin Predoiu după ce, deunăzi, l-a gratulat, apăsat şi nu o dată, cu „dumneata”, într-o emisiune tv. În treacăt fie spus, Predoiu nici n-a reacţionat, mărginindu-se să observe că PSD-iştii sunt de felul lor aroganţi. Privitorii au avut măcar satisfacţia că Rus nu l-a desfiinţat pe Predoiu tutuindu-l, aşa cum, cu ani în urmă, Silviu Brucan a tutuit-o fără pic de jenă pe Ana Blandiana. Căci, aşa cum observa poeta, la ei, aşa e obiceiul. La ei, adică la comunişti.

După cum toată lumea ştie, ierarhizarea politeţii la români nu se sfârşeşte cu „dumneata”. După situarea interlocutorului, se mai poartă şi „matale”. Sau „mata”. Cum, bunăoară, i s-a adresat Ion Iliescu lui Valentin Gabrielescu, senator PNŢCD, membru al Comisiei Senatoriale de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989, care a avut, pe la începutul anilor ’90, „obrăznicia” să-l chestioneze pe şeful statului atunci când respectiva comisie „s-a făcut” că activează. „Mata eşti cam şugubăţ!”, i-a tăiat-o ironic (şi foarte de sus) fostul lider comunist senatorului ţărănist. Care n-a îndrăznit să zică nici pâs.

Dar ceea îl diferenţiază pe român de restul europenilor este pronumele de politeţe faţă de terţi. (Aici n-aş băga mâna în foc că suntem unici, dar aparenţele asta sugerează.) Atunci când terţul nu este rudă sau apropiat, şi nici junior sau de rang net inferior, românul se referă la acesta desemnându-l nu cu „el/ea”, ci cu „dânsul/dânsa”. Sau „domnia sa”. Indiferent dacă este de faţă sau nu. Niciodată n-am putut să înţeleg de unde provine această politeţe endemică prin delegare, indirectă. O anumită logică ar putea fi următoarea. Din moment ce „el” se regăseşte în seria pronumelor personale la singular, alături de „eu” şi „tu”, iar „tu” este, în situaţiile enumerate mai sus, semn de impoliteţe crasă, rezultă pe cale de consecinţă că „el/ea”, prin contaminare, este la fel de nepoliticos. O altă logică pe care o prezum, ar fi după cum urmează. Terţul aflat de faţă, luând notă de referirea la persoana sa prin „el/ea”, ar putea, simţindu-se solidar (adică un soi de empatie) cu interlocutorul persoanei care vorbeşte (chiar şi atunci când de fapt nu se simte solidar), să-i transfere acestuia simţământul de ofensă: ar fi ca şi cum „el” ar deveni „tu”. La fel şi în situaţia când terţul nu-i de faţă; dar urmează sau este posibil să i se relateze. Cam complicat, nu-i aşa? Dar cine spune că-i simplu! La români lucrurile niciodată nu sunt simple. Vorba lui Bismarck: „A fi român nu-i o naţionalitate, ci o profesie.”

Una peste alta însă, românul e super-politicos, ce p–la mea!

Cine ne protejează mieii?

Sute de organizaţii neguvernamentale se ocupă de protecţia câinilor. Niciuna de protecţia mieilor. Cu o singură excepţie: Vier Pfoten. Să nu vă închipuiţi însă că Vier Pfoten este indignată de uciderea mieilor, nu.miei_3 Vier Pfoten este indignată că uciderea mieilor se face la vedere: „Cum explici copilului că mielul pe care l-a mângâiat va fi tăiat şi gătit? Nu este mai simplu ca mama [sau tata! — zic eu] să meargă la magazin, să cumpere carnea şi să o gătească?” La magazin, unde, evident, mama (sau tata!) găseşte mielul gata tăiat. De către alţii. Şi nu la vedere. La atât se reduce „umanismul” organizaţiei neguvernamentale. Altminteri foarte vocală când e vorba de dreptul la viaţă al câinilor.

De ce nu şi al mieilor?

Desigur, omul este un animal omnivor, deci şi carnivor: nu se poate lipsi de carne. Decât dacă îşi propune să fie vegetarian, sau, temporar, pe durata posturilor. Drept care are grijă să se ghiftuiască bine înainte de post, la „Lăsatul/Lăsata secului”. Şi (mai ales) după post, în speţă de Paşti. Sigur, Biserica tresare de indignare când aude că omul este categorisit „animal”. (De aceea şi respinge indignată evoluţionismul lui Darwin.) Nu — zice Biserica — omul este (preponderent) Spirit. Iar ce-i animalic (carnal) trebuie dominat, preferabil înfrânt! Lasata seculuiMoment în care nu rezist să nu mă autocitez dintr-un articol postat pe acest blog acum câţiva ani (scuze!): „După cum observă Roger Caillois, «toată lumea are a se ghiftui [de sărbători religioase — n. mea] până la limita posibilului, a se umple ca un burduf ce stă să crape». (Omul şi sacrul, Ed. Nemira, 2006, p. 143) Cu singura deosebire că R. Caillois vorbeşte de omul primitiv, în timp ce în România cel ce masacrează (…) miei, sub pretextul tradiţiei, este creştinul-ortodox modern. Vorba vine!”

Ca de obicei, Biblia abundă în reguli şi amănunte când e vorba de echitate intra-tribală în comunitatea fiilor lui Israel, inclusiv în speţa de faţă, chestiunea sacrificării şi a consumării mieilor de Paşti [Exodul, 12]:

1. Grăit-a Domnul către Moise şi Aaron în ţara Egiptului şi le-a zis:

2. „Luna aceasta să fie pentru voi începutul lunilor, să fie întâia între lunile anului.

3. Vorbeşte deci la toată obştea fiilor lui Israel şi spune-le: — În ziua a zecea a acestei luni, fiecare cap de familie să ia câte un miel; un miel pentru fiecare casă.

4. Iar dacă într-o casă vor fi prea puţini pentru un miel întreg, să-l ia împreună cu vecinul cel mai apropiat ca număr de suflete: fiecare să socotească anume câţi sunt de trebuinţă [ca să mănânce în întregime] un miel.

5. Mielul să vă fie de un an, parte bărbătească şi fără meteahnă; veţi lua fie un miel, fie un ied.

6. Să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a acestei luni, şi atunci toată adunarea obştii fiilor lui Israel să-l înjunghie spre seară.

7. Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus, în casele unde-l vor mânca.

8. În chiar noaptea aceea să mănânce carnea, friptă la foc; s-o mănânce cu azimă şi ierburi amare.

9. Din el să nu mâncaţi ceva crud sau fiert în apă, ci numai fript la foc, capul cu picioarele şi măruntaiele.

10. Din el să nu lăsaţi nimic pe a doua zi, os din el să nu zdrobiţi. Ceea ce va rămâne pe a doua zi, să ardeţi în foc.

11. Şi iată cum să fiţi când îl mâncaţi: cu coapsele încinse, cu sandalele în picioare şi cu toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă: e Paştile Domnului.

Faţă de vremea Vechiului Testament, omenirea a evoluat înspre Raţiune. Totuşi. Nimeni nu mai înjunghie mielul „spre seară”, nimeni nu mai „ţine toiagul în mână” în timp ce mănâncă, nimeni nu mai unge cu „sângele lui amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus”, slavă Domnului! Dar nici nu le mai lasă creştinii un an de trăit bieţilor miei. Se reped „creştinii” să-i masacreze şi să-i hăpăiască la câteva săptămâni de la naştere. Nu-i lasă nici măcar un an să se bucure de viaţă. Parcă îl şi aud, aici, pe încruntatul preot ortodox român tresărind de mânie (cum îl văd de fiecare dată pe ecranul televizorului: mânios şi indignat — nici vorbă de „duhul blândeţii”): Să se bucure de viaţă? Numai o fiinţă cu suflet poate să se bucure de viaţă! Animalele n-au suflet!

Păi da! Ia uitaţi-vă la cei trei de mai jos: ăştia au suflet! (La fel ca şi cei din jurul lor!)
miei_2
Revin la o idee mai veche de-a mea. Când aud ONG-urile pentru protecţia câinilor vagabonzi (alde Cuţu–Cuţu) protestând împotriva eutanasierii, mai că-mi vine să înfiinţez şi eu o organizaţie neguvernamentală: Marş de-aicea! Şi când spun „Marş de-aicea” am în vedere în special organizaţia Cuţu–Cuţu. Dar şi altele asemenea.

Euro şi mândria de a fi european

Uniunea Europeană a creat faimosul euro evitând cu stricteţe să afişeze pe oricare bancnotă efigia vreunei personalităţi care să alimenteze mândria unei naţiuni şi frustrarea alteia, nereprezentate. Dincolo de reticenţele naţionaliste resuscitate de recenta criză economică (vezi cazul Germania vs. Grecia — dar şi invers), este limpede că înainte chiar de a întreba — în vremuri normale —, odată cu Kissinger, cui să telefonezi când vrei să vorbeşti cu Europa, se ridică întrebarea: care sunt personalităţile cu care orice cetăţean al Uniunii Europene ar fi dispus să se mândrească fără să-i pese că aparţin unei naţiuni diferite de a sa? Atâta vreme cât nu se găseşte măcar o singură astfel de personalitate, care să înlocuiască pe moneda europeană elementele impersonale de arhitectură vag clasicistă sau vag modernistă, mă tem că nu vom putea vorbi de o Europă unită. Şi, cum mândria de a fi european este un sentiment care nu cred să nască în viitorul previzibil, Statele Unite ale Europei mai au de aşteptat… secole..