Category Archives: Trasee stângiste

Hai la lupta cea mare…

Comentariu pe marginea unui articol din Vatra: Vladimir Borţun – „Mărirea şi decăderea noului reformism de stânga”

Văzând titlul articolului, am tresărit neliniştit: cum, nu cumva autorul atacă Stânga? Să fie oare posibil aşa ceva? M-am liniştit însă: autorul deplânge doar acea Stângă care pe vremea lui Gheorghiu–Dej ar fi fost taxată de deviaţionism de dreapta. Şi înfierată. Ei, aşa mai merge. Că Stânga nu mai e de-ajuns de stânga în ziua de azi, că e prea social-democrată, cu asta, da, sunt perfect de acord. Social-democraţia e chiar mai periculoasă şi mai înşelătoare decât conservatorismul şi liberalismul. Stalin însuşi o considera astfel.

Sunt de acord şi cu ideea că politicile de austeritate instituite în unele ţări europene sunt un semn al eşecului UE. Păi austeritatea actuală nici nu e autentică. Ia să ne amintim de austeritatea comunistă din România anilor ’80. Aia da, austeritate!

Am reţinut ideea: „Alternativa la internaţionalismul capitalului nu e naţionalismul, ci internaţionalismul claselor lucrătoare şi al forţelor de stânga.” Excelent spus! Şi mult mai elegant decât învechitul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”

„Clasa capitalistă (…) trebuie (…) deposedată de puterea sa economică şi politică.” Evident: naţionalizarea! Asta e soluţia. Unica soluţie. Că s-a încercat în România şi în toate ţările din estul Europei? Ei, şi? Nu s-a încercat destul. Au fost comise erori. Aşa că tot ce a fost rămâne perfect actual: „Vremurile pe care le trăim fac socialismul să fie nu doar un ţel dezirabil pe termen lung, ci o necesitate tot mai urgentă.” Bineînţeles! Deja am aşteptat prea mult!… Cum să procedăm? Autorul o spune pe şleau citându-l pe Marx. Care înţeleg că spunea că a aştepta din partea statului permisiunea de a trece la schimbări radicale este „cretinism parlamentar”. Pe bună dreptate îl citează autorul pe Marx. Ceea ce nu înţeleg la autor este acea sfială de a recurge la vechile sintagme: adică de ce „clasa lucrătoare”, şi nu aşa cum eram obişnuiţi de pe vremuri, „clasa muncitoare”? Spune-o, tovarăşe, clar si răspicat. N-ai niciun motiv de jenă. CLASA MUNCITOARE!

La idei atât de strălucite, m-am învinovăţit singur că nu auzisem de autor. Aşa că l-am căutat. Şi l-am găsit. Unde, dacă nu pe Criticatac? Foarte frumos!

Iată titlul unui articol de acelaşi autor: „De ce avem nevoie de o stângă anti-UE”. Mai încape vorbă! Avem o nevoie imperioasă. UE trebuie să dispară. O doreşte şi Putin. Şi Statul Islamic. „Nu există capitalişti buni şi capitalişti răi, ci capitalişti care sunt forţaţi să facă concesii şi capitalişti care exploatează mai abitir pentru că mişcarea muncitorească şi stânga politică nu sunt suficient de puternice.” Voila! Astăzi nici nu mai îndrăznesc autorii să grăiască atât de perfect bărbătesc. Astăzi se fandosesc vorbind ba de întreprinzători… cu mai mult sau mai puţin succes… Ba de afaceri. Bagă capul în nisipul deşertului capitalist când vine vorba de exploatare. Nu există afaceri. Afacere = Exploatare. Aşa că îl fericesc pe autor: oamenii nu trebuie să uite de exploatarea omului de către om. De capitalişti. De mişcarea muncitorească. Ce vremuri erau când le întâlneam la tot pasul, în Scânteia, în Scânteia tineretului, în România liberă!…

Trebuiau demascaţi cu hotărâre cei ce manipulează opinia publică. „Marea contra-reformă neoliberală (…) nu este decât procesul istoric de demantelare a concesiilor făcute după Al Doilea Război Mondial.” Aşa este, fără îndoială. Autorii din ziua de azi mint fără ruşine vorbind de sfera de influenţă a URSS, de Komintern, de revoluţia mondială, aşa cum o visa marele Lenin. Nu-i adevărat! De fapt, n-au fost decât nişte concesii ale capitalului după Al Doilea Război, aşa cum le vede autorul din Vatra.

Iată adevăruri pe care puţini îndrăznesc să le rostească astăzi: „Apărută în contextul decăderii puterilor vest-europene ca puteri coloniale, UE a devenit noua faţă a colonialismului vest-european.” Şi: se „ignoră caracterul de clasă al BCE şi al UE în genere.” „Europa nu va putea fi niciodată cu adevărat unită în capitalism, căci unitatea întruchipată de UE se opreşte acolo unde se opresc interesele comune ale diverselor elite capitaliste naţionale şi transnaţionale.” Nu s-a urmărit decât „retragerea statului din economie şi slăbirea puterii relative a clasei lucrătoare” şi „subordonarea economiilor periferice din sudul şi estul Europei intereselor capitalului din nord-vest. Subordonarea e de mult evidentă în cazul periferiei estice din care facem şi noi parte, de la privatizările pe care am fost forţaţi să le facem pentru a intra în UE la profiturile pe care corporaţiile occidentale le fac aici fără să plătească un leu în taxe, pentru că legislaţia europeană le permite asta.” Păi sigur că da: privatizările! Iată răspunsul la mizeria pe care o trăim cu toţii. Şi nu ştiam de ce. Nu foştii ştabi comunişti, nu fosta Securitate, cu şacalii ei reciclaţi în oameni de afaceri. Nu Voiculescu, nu Vântu, nu Popoviciu, nu Pescariu, nu Truică, sub oblăduirea lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu. Nu Dragnea, nu Tăriceanu, aşa cum credeam cu toţii, ca nişte ignoranţi ce suntem. Nu. UE e de vină pentru toate. „În capitalism, democraţia e respectată doar atât timp cât e compatibilă cu interesele structurale ale capitalului.” Zic unii cârcotaşi că „produsul intern brut pe cap de locuitor ar fi crescut de patru ori în România în perioada 1998-2015 (respectiv cu 303%)” Că, cică, am fi „pe locul al optulea în topul evoluţiei PIB per capita în lume” (Capital, 21.10.2016] Aiurea! Propagandă!

Nu facem ceea ce ar trebui să facem. „Primul pas ar fi recuperarea suveranităţii”. Adică ieşirea din UE, nu? „Ceea ce nu ţine de naţionalism ci (…) de cea mai elementară noţiune de democraţie, adică dreptul unui popor de a-şi alege în mod democratic un guvern pe baza unui program pe care apoi acel guvern să-l şi poată implementa.” Adică PSD, Dragnea, Grindeanu, Tudose. Ş.a.m.d.

Ce urmează? Un „control asupra capitalului”. Control strict! Şi: „naţionalizarea marilor întreprinderi şi a serviciilor publice; planificarea economiei în serviciul oamenilor [Comitetul de Stat al Planificării], al nevoilor reale ale economiei şi ale comunităţilor; înfiinţarea de comitete democratice [ale oamenilor muncii] de planificare în fiecare sector al economiei, cu accent pe cele cu un potenţial deosebit, ca agricultura şi turismul; instaurarea controlului democratic al lucrătorilor în fiecare sector şi la fiecare nivel al economiei; mobilizarea claselor lucrătoare şi ale mişcărilor de stânga (…) şi pentru lansarea unei lupte comune împotriva UE şi în vederea unui front internaţional socialist.” Adică Internaţionala. Dar mult n-o să le mai meargă. Deja încrederea românilor în UE a scăzut cu 6 puncte procentuale, ajungând sub media europeană. Tot înainte, tovarăşi!

Şi bibliografia? Russia Today? Sputnik?…

Era păcat ca o publicaţie electronică remarcabilă ca Criticatac să nu aibă o versiune tipărită. Mă bucur că i-o oferă revista Vatra.

…Internaţionala prin noi s-o făurim!

Anunțuri

Impozitul pe gospodărie

O nouă bombă aruncă PSD-ul în spaţiul public: impozitul pe gospodărie. Cică a fost trecut şi în programul de guvernare. Cine l-a citit ştie. Posibil, o fi fost. Personal, nu citesc ficţiune politică.

Dar noutatea cea mare a fost însăşi noţiunea de gospodărie. Adică ce-i aia gospodărie în afară de ceea ce ştim cu toţii că este? Ei bine, nu-i aia. Din punct de vedere fiscal e cu totul altceva. Domnul ministru al finanţelor explică. Cică-i un grup de oameni, rude între ei, sau nu, care gospodăresc o proprietate în indiviziune. Comună, cum s-ar zice. Hait! Adică cum, o proprietate comună? Ce-i asta? O cooperativă? Da, de ce nu? Cineva a făcut observaţia: Păi bine, dar o persoană dintr-o gospodărie poate avea o proprietate comună cu altă persoană din altă gospodărie. Pe asta cum o rezolvăm?…

Lucrurile încep să se complice. Fiecare gospodărie va avea un consilier fiscal, care va sfătui grupul cum să facă să plătească un impozit cât mai mic. Ei, asta-i bună! — observa un jurnalist pe un post de televiziune. Adică statul îi va consilia pe oameni cum să facă în aşa fel ca el însuşi să primească cât mai puţin din partea contribuabililor?… Şi de unde atâţia consilieri fiscali? ASF se plânge că are un deficit de personal de 3.000 de experţi. De unde atunci încă 35.000 de experţi, cât estimează statul că va trebui să angajeze?

Pe mine însă mă îngrijorează altceva. Cum va funcţiona gospodăria? Cică membrii grupului care formează gospodăria îşi vor alege un reprezentant fiscal. Nu? Că aşa-i normal. Şi aşa zice şi dom’ ministru al finanţelor. Nu se vor prezenta cu toţii în grup să negocieze de-a valma cu Fiscul… În definitiv, nimeni nu fixează o limită numerică pentru grupul din gospodărie. Poate fi oricât de mare, grupul, nu? Cât de mare? Zece oameni? Douăzeci? Cinzeci, chiar? Păi de ce nu? Şi atunci cum vor alege, bieţii de ei, reprezentantul fiscal? Încerc să-mi imaginez. Se întrunesc membrii şi unul zice: Eu îl propun pe X! Altul zice: Ba nu, X e un tâmpit, eu îl propun pe Y!… Ei bine, nu putem să admitem (PSD-ul nu va admite) să fie debandadă. Trebuie purces la votare. Trebuie făcută o organizare cât de cât. Şi atunci eu propun aşa. Se va alege o adunare generală a gospodăriei, care va avea N1, N2, N3 etc. membri, în funcţie de numărul membrilor grupului. Adunarea generală a gospodăriei îşi va alege un consiliu, consiliul va avea un preşedinte (şi dacă e un preşedinte, întotdeauna merge pe lângă el şi un vicepreşedinte), un secretar, neapărat un cenzor (că doar se lucrează cu bani în gospodărie, nu?), se va redacta şi un statut al gospodăriei (care bineînţeles, ca orice statut, va fi depus la judecătoria de pe raza căreia fiinţează gospodăria) pentru a fi totul în regulă şi aşa mai departe…

Dar mă gândesc că trebuie şi funcţii specifice gospodăriei. Căci, să fim bine înţeleşi, e vorba aici de deduceri din taxele şi impozitele plătite de grup. Printre deduceri se numără şi de cele pentru achiziţiile făcute de membrii grupului. Cică se va renunţa la loteria fiscală şi statul va acorda de acum încolo deduceri pe baza bonurilor fiscale pe care membrii grupului, fiecare dintre ei, le va aduce în gospodărie — probabil un procent ce urmează a fi stabilit din suma bonurilor fiscale adunate la un loc. Deci cineva din grup va trebui să se ocupe de bonurile fiscale… Mărturisesc că n-am încă o idee clară despre ce alte funcţii vor putea apărea în viitor, fiindcă „gospodăria fiscală” e încă caldă. Ieri a fost aruncată în spaţiul public. Ieri sau alaltăieri. Dar PSD-ul nu va admite în veci să fie haos în Ţara Românească. Să fim încrezători.

Greşeală freudiană

Prezentând ziariştilor măsurile luate de Autoritatea de Supraveghere Financiară în urma tărăşeniei cu compania NN, care şi a avertizat clienţii că este posibil ca Guvernul să naţionalizeze fondul de pensii privare, şeful ASF a spus: Compania la fi amendată cu 760 de… milioane de lei! Şi nici nu s-a corectat imediat ci s-a dezmeticit abia la întrebările ziariştilor: era vorba de „doar” 750 de mii de lei.

Greşeală freudiană, nu? Ce se poate deduce de aici? Că şeful ASF a primit ordin de la Dragnea, şeful PSD şi păpuşarul-şef al Guvernului (şi nu numai): Ardeţi-i, să-i usture!… Usturimea se producea la milioane, nu la mii de lei. Aşa că pe şeful ASF l-a luat gura pe dinainte. Asta-i tot. E simplu.

Cât despre naţionalizarea fondurilor de pensii private, aşteptăm noi greşeli freudiene. Asta, dacă nu se va găsi cineva, un defector, care să divulge adevărata intenţie a puterii.

Noul guvern de stânga, cu stângul

Nu ştiu ce se poate spune despre programul de guvernare al noului guvern PSD–ALDE, înţesat de promisiuni electorale pe care specialiştii le consideră în cea mai mare parte fanteziste. Probabil că asta şi sunt. Viitorul apropiat o va arăta.

Ceea ce se vede însă cu ochiul liber şi se simte din plin este excesul de autoritate cu care partidul câştigător porneşte la guvernare. Liderul PSD Liviu Dragnea l-a acuzat deja de nenumărate ori pe preşedintele Iohannis că, respingând prima propunere de premier, a încălcat Constituţia şi că a nesocotit voinţa poporului, exprimată în alegerile de la 11 decembrie, şi l-a ameninţat ba cu demararea procedurii de suspendare din funcţie, ba cu manifestaţii de stradă. De parcă poporul ar fi votat PSD numai şi numai la pachet cu acea doamnă „în negru” de la Constanţa, cu nume imposibil de pronunţat, care s-a făcut remarcată, printre altele, printr-o bună „convieţuire” cu oligarhii de Constanţa.grindeanu-dragnea-tariceanu-30-xii-16

În realitate Iohannis n-a încălcat în niciun fel Constituţia ci pur şi simplu a făcut uz de prerogativa sa constituţională de a desemna (în cunoştinţă de cauză) primul-ministru în urma consultării tuturor partidelor parlamentare. Dragnea ştie foarte bine că nu a existat niciun fel de încălcare a Constituţiei din partea preşedintelui. Ştie, şi totuşi vociferează şi ameninţă. Detestabil este faptul că îi desconsideră astfel pe propriii săi alegători — şi odată cu ei, pe noi toţi — dezinformându-i şi arătându-le pe faţă că nu-i socoteşte altceva decât o masă de manevră, incapabilă să înţeleagă „subtilităţile” — şi rigorile — legii. De fapt, nervozitatea lui Dragnea nu se datorează nerăbdării de a-şi începe guvernarea: vezi pretinsele pierderi anunţate în conferinţa de presă din 30 decembrie, pe care urmează să le sufere cetăţenii prin amânarea instalării — din vina preşedintelui! — a noului guvern, pus în situaţia, vezi Doamne, de a amâna aplicarea măsurilor de creştere a veniturilor şi de reducere a taxelor, pe care le conţine programul de guvernare al PSD. Nervozitatea lui Dragnea este însă mimată. Căci ceea ce urmăreşte de fapt liderul PSD este să creeze impresia de autoritate absolută, inclusiv — sau mai ales — asupra noului prim-ministru desemnat. Care se prefigurează a fi o marionetă. (Rămâne de văzut doar dacă nu se va dovedi a fi la fel de „marionetă” ca şi Ceauşescu, desemnat în fruntea PCR de către greii partidului la moartea lui Gheorghiu–Dej, tocmai din raţiuni de presupusă docilitate!)

Liviu Dragnea nu ezită să inducă în electorat — pe care, încă o dată îl tratează de oligofren — ideea de subordonare a legii faţă de „voinţa poporului”; care, iată, a ales în fruntea ţării partidul pe care el îl conduce, în pofida condamnării sale penale, „nedrepte, printr-o lege profund anticonstituţională”, privându-l în mod arbitrar de ceea ce i se cuvine prin vot, adică funcţia de premier. Aici Dragnea mizează pe acelaşi electorat „oligofren”, prefăcându-se a nu pricepe că votul popular nu-i conferă automat mandatul de prim-ministru; care mandat i se cuvine, poate, doar prin cutumele interne de partid; care sunt însă departe de a fi recunoscute şi acceptate ca atare de electorat… Deşi, mai ştii!

Una peste alta, atmosfera post-electorală, prin strădaniile liderului PSD, am impresia că se apropie încet-încet de atmosfera de după alegerile comuniste din 1946. (Bate-n lemn!)

Cu cât însă autoritatea lui Dragnea tot creşte şi creşte, cu atât s-ar putea să aibă mai mult de decontat într-o bună zi. Rămâne de văzut.

Cât despre „prestaţia” post festum a liderului ALDE, care vorbeşte de programul de guvernare pe care l-am elaborat împreună, de votul pe care electoratul ni l-a dat etc. etc., aceasta îmi aminteşte de bancul cu elefantul şi şoricelul care treceau împreună un pod, iar şoricelul se întoarce încântat spre elefant şi îi spune plin de mândrie: Ce tropăim!

Monumentul Eroilor din parcul Carol I: accesul interzis!

De ce este interzis accesul cetăţenilor pe platforma Monumentului Eroilor din parcul Carol I din Bucureşti? Am adresat această întrebare Primăriei Sectorului 4. Care m-a pasat la Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, care la rândul ei m-a pasat la Oficiul Național pentru Cultul Eroilor.
Parcul Carol_Accesul interzis_2Parcul Carol_Accesul interzis_1
Iată ce răspuns am primit.

Nr. C.R.1 – 26 din 25.02.2016

Stimate domnule Tumanian,

Urmare la petitia dumneavoastra, inregistrata cu nr. C.R.1 – 26 din 03.02.2016 privind monumentul eroilor din Parcul Carol, va precizam urmatoarele:
– in Parcul Carol I sunt amplasate Mormantul Ostasului Necunoscut si Memorialul Eroilor Neamului;
– Mormantul Ostasului Necunoscut este administrat de Consiliul General al Municipiului Bucuresti, paza fiind asigurata de militari ai Regimentului 30 Garda Mihai Viteazul;
– la Mormantul Ostasului Necunoscut este interzis sa se stinga flacara fara aprobarea Guvernului Romaniei si sa se depuna pe piatra tombala alte obiecte decat flori, coroane sau jerbe de flori; in acest context se explica necesitatea pazei si restrictiile impuse la simbolul celor care au murit pentru Intregirea Neamului;
– in baza Hotararii Guvernului nr. 654/24.05.2006 s-a stabilit amenajarea Memorialului Eroilor Neamului, insa etapa a treia a proiectului nu a fost finalizata, in contextul in care nu s-au mai identificat resurse financiare in acest scop. Avand in vedere ca Memorialul Eroilor Neamului nu a fost inclus in circuitul muzeal, pentru a se evita deteriorarea / sustragerea unor componente ale acestuia s-au impus anumite restrictii in zona.

Cu stima,

DIRECTORUL OFICIULUI NATIONAL PENTRU CULTUL EROILOR

Colonel dr.

Ionel TALPAU

Replica pe care i-am dat-o directorului ONCE este următoarea:

Stimate domnule director,

Vă mulţumesc că v-aţi ostenit să-mi răspundeţi, ceea ce autorităţile din România fac destul de rar.

Răspunsul dumneavoastră însă nu mi se pare convingător. Când m-am adresat Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor nu am avut în vedere Mormântul Ostaşului Necunoscut, nici flacăra veşnică, pe care garda permanentă din preajmă este firesc să le onoreze în numele poporului (şi cu această ocazie să le şi păzească). Am avut în vedere platforma din jurul Memorialului Eroilor Neamului. Indiferent dacă Memorialul va fi sau nu inclus în circuitul muzeal, el este un monument de arhitectură şi nu văd de ce să nu poată fi văzut de aproape, aşa cum de altfel a mai fost, timp de ani de zile.

Spuneţi că se doreşte „evitarea deteriorării şi sustragerii unor componente ale acestuia”. După această logică ar trebui să se interzică accesul cetăţenilor în întregul parc Carol, în oricare parc din ţară, precum şi la oricare monument de arhitectură. Oricare din acestea pot fi vandalizate, agresate sau profanate. Astfel de incidente regretabile au loc din când în când — la noi în ţară şi pretutindeni în lume. Ceea ce nu înseamnă că autorităţile au dreptul să interzică accesul. A trăi într-o ţară liberă înseamnă, printre altele, a avea acces neîngrădit pe întreg spaţiul public (cu excepţiile de rigoare, dictate de raţiuni de siguranţă naţională). Este regretabil că dumneavoastră sacrificaţi acest principiu sacru (mai sacru decât flacăra veşnică de la Mormântul Ostaşului Necunoscut) de dragul „evitării deteriorării şi sustragerii unor componente”, riscând să favorizaţi astfel asocierea mentală cu interdicţiile omniprezente din defunctul stat comunist.

Când organizaţia din care făceam parte, Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă, a organizat acum zece ani proteste pentru păstrarea Monumentului Eroilor şi a parcului Carol I, împotriva amplasării aici a aşa-zisei catedrale pentru mântuirea neamului, am sperat într-un parc Carol I liber în totalitate accesului oricărui cetăţean.

Cu stimă,

Paul Tumanian

Andrei Pleşu irită Stânga

Scrisoarea lui Andrei Pleşu adresată actorului Radu Beligan, în urma susţinerii exprimate de acesta pentru premierul Victor Ponta, în calitate de candidat la alegerile prezidenţiale din noiembrie, nu putea rămâne, fireşte, fără replică. O face dl Adrian-Paul Iliescu, într-un articol apărut în publicaţia electronică „Argumente şi fapte”. Articolul poartă titlul „Tristeţea lui Andrei Pleşu şi sila cititorilor săi” şi e însoţit de o ilustraţie (cât se poate de intelectuală!), în antet, înfăţişând un cap de porc.
Plesu irita Stanga
Pe scurt, A.-P. Iliescu, deşi recunoaşte că „Radu Beligan făcea mai bine să nu intre în atingere cu mlaştina politică autohtonă. Cine se amestecă în troacă…” şi totodată că a comis o eroare susţinându-l pe Ponta, îi contestă lui Andrei Pleşu dreptul de a-l critica pe marele actor. Cu ce argumente? Cu unul singur: Andrei Pleşu a susţinut-o pe Elena Băsescu în calitate de candidată a PDL la alegerile pentru Parlamentul European. Drept care: „tropăiala de valet bătrân a lui Pleşu în jurul lu’ Băsescu”, care „face pe prostu’”, l-ar putea face „să audă murmurul cititorilor săi tereştri: «Maestre, ne e silă!»”. (Precum se vede, A.-P. Iliescu nu ezită să se exprime cu aceeaşi fineţe intelectuală ca şi în cazul ilustraţiei cu capul de porc!)

„Un articol extrem de just” („just” — ehei, ce frumos suna prin anii ’50!), zice Claude Karnoouh, în calitate de comentator. Ceea ce, ţinând cont de figura pe care o face Claude Karnoouh în Stânga dură, pe mine unul mă duce cu gândul la urarea lui Topârceanu: „Lăuda-te-ar Bogdan Duică!”; cu înlocuirea cuvenită de nume, fireşte.

Sigur că Radu Beligan ar fi făcut mult mai bine să nu intre în „mlaştina politică autohtonă”. Şi când A.-P. Iliescu spune asta, presupun că are în vedere întreaga mlaştină autohtonă, începând din anii ’50. Inclusiv mlaştina perioadei 1969–1989 (20 de ani, nu glumă!), când R.B. a fost „maestru de ceremonii” în… CC al PCR. Se pare însă că pentru A.-P. Iliescu acea bălăceală în mlaştina autohtonă a fost „gingaşă şi nevinovată”.

Apropo, mulţi se întreabă şi astăzi cum de a durat atâta amar de vreme dictatura ceauşistă. Păi aşa se face că a început de timpuriu şi a durat… şi a tot durat: cei mai destoinici „maeştri” au pus umărul din gros! Eu inventat „Epoca de aur” (ca sintagmă, desigur), au găsit asemănări între „Epoca de aur” şi vremea lui Pericle (după care s-au retras la mânăstire — unii; alţii, nu), apoi au trecut de la simplă sintagmă la substanţă dură, au consolidat-o, găsind că Ceaşcă „asculta respiraţia ţării”, că era „cel care a şters din dicţionar cuvintele: oboseală, inerţie, stagnare, nepăsare, imposibilitate”, că era „cel care se odihneşte de o muncă prin altă muncă”. Şi au mai pus şi de-o reclamaţie, acolo, la vârf, la „organe”, cum că Televiziunea Română ar fi avut neobrăzarea să transmită, în ’82 „O scrisoare pierdută”, în montarea lui Liviu Ciulei, „cel care a întors spatele ţării, plecând în străinătate” (citat din R.B.), în loc s-o transmită pe cea „regizată de un membru [nu-i aşa?] al CC al PCR”. Ce mai! De-a dreptul „crimă pentru actul cultural în sine” (din nou, citat din R.B.)!

Ei bine, aici e problema! Că a-l susţine pe Ponta nu-i „o” eroare — exact asta demonstrează Andrei Pleşu în scrisoarea sa: „eroarea” s-a tot perpetuat, sub deviza, mereu reînnoită — şi mereu profitabilă —, sintetizată de un banc de pe vremuri: „Lăsaţi-mă să[-l] cânt!”.

Articolul lui A.-P. Iliescu, „just”, trebuie să recunosc, este o încercare tipică — şi stângace, „fumată”, fie-mi permis să spun — de deturnare a atenţiei de la ţinta criticii la emitentul criticii: de la R.B. la Pleşu. Cu trimiteri bibliografice la Antena 3. Să nu-mi spună A.-P. Iliescu că chiar crede că a fi pus umărul la consolidarea „Epocii de aur” e totuna cu a o susţine în alegeri pe fiica „dictatorului”… cu frate arestat!… Manipularea lui A.-P. Iliescu e (stânga)ce fiindcă, indiferent către ce sau către cine îşi îndreaptă autorul tirul, ţinta se încropeşte cu încăpăţânare la… Dreapta. Ca în alt banc de pe vremuri, cel cu muncitorul care fura zi de zi câte o piesă de la fabrica de „biciclete” unde cică lucra, şi, oricum ar fi încercat să îmbine piesele furate, la el acasă, în speranţa de a obţine o bicicletă, tot mitralieră îi ieşea.

„Cine se amestecă în troacă…”, zice A.-P. Iliescu. Perfect adevărat. Depinde care/unde e troaca. Şi în funcţie de asta se poate face — mai aplicat — şi atribuirea „emblemei” din antet. Cea cu porcul.

Cum se va scrie istoria regimului comunist în România?*

Îmi aduc aminte cât de mult îmi otrăvea imixtiunea brutală a politicului viaţa de fiecare zi, atunci, în anii comunismului…

Emisiunile televiziunii unice, în cea mai pare nedigerabile atunci când nu erau de-a dreptul imunde, chiar şi înainte de restrângerea, în perioada terminală, a programului la două ore pe zi de „Cântarea României”… Cotidianele dominate de figura dictatorului: discursurile, elogiile, schimburile de telegrame protocolare, vizite te-miri-unde, pozele selectate cu grijă sau trucate… Revistele culturale, din ce în ce mai politizate, mai ales de aniversările cuplului prezidenţial, editorialele care rezistau tot mai greu asaltului ideologiei oficiale (aflu abia acum, la dispariţia lui Dan Hăulică, cu ce preţ rezista revista „Secolul 20”… până către ultimele numere când, şi acolo, editorialul a fost îngenuncheat de „elogii”, iar coperta a fost în final maculată cu imaginea mulţimii scoase în stradă întru slăvirea „conducătorului iubit”), eschivele penibile ale puţinilor redactori oneşti pentru a-i aduce cititorului român măcar frânturi din gândirea liberă a Occidentului, în timp ce masa intelighenţiei urla la unison în haita adulatorilor… Kitsch-ul oribil al pieselor autohtone radiodifuzate şi televizate, de actualitate sau din trecutul „muncitoresc”, aproape exclusiv cu şantiere, brigadieri, activişti de partid şi ilegalişti… Vitrinele librăriilor invadate de volumele „omagiale”, lozincile greţoase de pe toate străzile, dintre care unele, în faza terminală, păzite de gărzi ale miliţiei pentru a nu fi distruse de cetăţeni… Învăţământul politic!… Oare cei din generaţia de cel mult patruzeci de ani îşi mai pot imagina cum e să fii obligat, la serviciu, să participi la lecţii de îndoctrinare comunistă, de la care să nu te poţi eschiva fără a risca stagnarea profesională (în cel mai bun caz) sau concedierea în cazul instituţiilor considerate ideologice (v. Radioul, Televiziunea şi altele asemenea)?… Doctoratele care se puteau obţine numai cu aprobarea autorităţilor politice — nu mai vorbesc de alte „demnităţi”, „onoruri” şi recompense!… Delaţiunea omniprezentă… Minciuna atotstăpânitoare, statisticile distorsionate şi/sau interpretate în mod stupid sau cinic…

Mă gândesc cu tristeţe că ar fi posibil ca eu alături de o mână de alţi asemenea mie să fi fost dintre puţinii care să fi „pus la inimă” presiunea ideologică a regimului…

Am avut un coleg de serviciu (şi nu dintre cei săraci cu duhul, ci unul educat, cu „pedigree” şi cu funcţii), care mi-a spus o dată, franc: Tot ce-mi doresc este mâncare destulă şi un paşaport în buzunar. (Pentru cine nu ştie: paşapoartele nu se păstrau la purtător — la întoarcerea în ţară trebuiau predate de serviciul personal, în cazul salariaţilor!)…

Mă întreb cu tristeţe cum se va scrie/rescrie, peste ani, istoria ceauşismului. Pe baza căror mărturii? Căci, după cum se ştie, „nu a existat niciodată o singură istorie şi nu va exista niciodată! Istoria se diversifică încontinuu. Nu o să ne ofere nimeni manualul acela definitiv în care toată istoria universală să fie cuprinsă într-o manieră completă şi perfect echilibrată” (interviu cu Lucian Boia, în „România literară”, 6, 2004). Nu cumva va fi o enumerare de realizări ale regimului, alături de care mizeriile existenţiale resimţite de câţiva „sclifosiţi”, ahtiaţi de confort spiritual, nici să nu conteze? Nu cumva va fi o colecţie de performanţe culturale (existente, indubitabil; întrebarea ar fi dacă în cadrul regimului, sau în pofida regimului!), tehnice, artistice etc., iar restricţiile de tot felul, interdicţiile şi pauperitatea populaţiei, chiar numeroasele victime, să fie, toate, contabilizate la rubrica „preţul propăşirii”, eventual moderat sau suportabil; tot aşa cum un Soljeniţîn, tocmai el, victima, a înţeles să aplaude la un moment dat industrializarea Uniunii Sovietice de către Stalin?…

Nu ştiu, orice e posibil…

* Publicat și pe Contributors.ro

Rest de plată

După ce au trecut pe la casierie să-şi ridice plata, a mai rămas probabil un rest pe care „angajaţii” lui Felix trebuie să arate că-l merită, nu?

Iar Felix trebuie le-a spus oamenilor lui din Parlament: Băi USL! Eu am dat banii! Voi cu ce-aţi venit?… Măcar arătaţi-vă şi voi indignaţi cât de cât de decizia Curţii Constituţionale! Numiţi câţiva din voi, aşa, mai… tâm… (fluierat) …să spună că Curtea aşa şi pe dincolo… Că-s nişte infractori ăia de la Curte… Că mai trebuie un raport, mă rog, găsiţi voi ce să spuneţi, da?… Care trei?… Păi am zis şi eu trei, aşa, la-ntâmplare, da’ dacă voi vreţi, puteţi să găsiţi mai mulţi, că de… tâm… (fluierat) …nu duceţi lipsă. N-o să vă spun eu pe care. E treaba voastră… Da’ dacă vreţi neapărat părerea mea, eu zic că cei mai nimeriţi ar fi Ghişe, Nicolăescu şi Georgică. Corespund sută la sută aşa, ca mutră de tâm… (fluierat). Puneţi-i dracului să facă tărăboi acolo prin holurile Parlamentului, să mai tragă de timp, să mai vocifereze. Nu de alta, da’ să nu zică oamenii ăştia de pe stradă că i-am plătit degeaba şi că voi nu faceţi nimica! Să aibă şi ei o satisfacţie, ce dracu’!

Băi! Şi să ne-nţelegem! Ponta şi Antonescu pleacă din ţară!… Unde?… Unde-or vedea cu ochii! Ponta la Congresul Internaţionalei Socialiste din Africa de Sud… Pică bine, nu-i aşa?… Şi Antonescu… Dracu’ să-l ia! Dacă n-are niciun congres cu liberalii ăia ai lui, să se ducă-n Italia! Hai, că-i plătesc eu deplasarea, cum am mai făcut şi-altă dată! Nu mă-nteresează! Da’ în ţară n-au ce căuta, să spună cine ştie ce prostii în Parlament, acuma că-l repun în funcţie pe securistu’ ăla de Băsescu!

Adrian Năstase, activ la puşcărie

Prezent pe blogul său, Adrian Năstase pregăteşte un studiu despre formula optimă de reprezentare a României la UE!…

Asta îmi aminteşte de un banc din anii ’60.

Cică concursul „Cântarea României”, varianta pentru penitenciare, a fost câştigat de formaţia „Ză Brele”, cu cântecul „Noi suntem mândria ţării”.

Liberalul Atanasiu şi „îndatorirea” de a vota

Teodor Atanasiu, preşedintele filialei Alba a PNL şi fost ministru al apărării, a apărut vineri 17 august într-o conferinţă de presă televizată, pentru a se dezvinovăţi de acuzaţiile care i se aduc de către DNA cu privire la unele infracţiuni comise în legătură cu Referendumul din 29 iulie pentru demiterea preşedintelui Băsescu. Conform declaraţiilor sale, Atanasiu a este complet nevinovat — cum altfel! DNA Cluj nu i-a adus la cunoştinţă nicio învinuire concretă, decât doar că „a colaborat cu un grup de interlopi din România ca să deturneze voinţa electoratului care îl iubeşte pe Traian Băsescu şi să îi facă să voteze împotriva acestuia” (citat din Atanasiu). Nimic altceva! Atanasiu, îngeraşul, a aflat de respectivele învinuiri doar din mass-media! Prezentatoarea sa de la PNL Alba (care părea să prezinte vagi urme de cunoştinţe juridice) a invocat în concluzie articolul 57 din Constituţie, care „stabileşte foarte clar că cetăţenii români trebuie să-şi exercite aceste drepturi constituţionale cu bună-credinţă”.

Cine a urmărit conferinţa de presă cu atenţie (deşi nu sunt deloc convins că a meritat) şi până la capăt, nu a putut să nu observe că prezentatoarea penelistă s-a referit în mod repetat la „îndatorirea constituţională” şi la „obligaţia constituţională” de a participa la vot. Cu alte cuvinte, Atanasiu nu poate fi făcut răspunzător că a îndemnat (totuşi) un număr de persoane să se achite de „obligaţia” de a vota. (S-ar fi făcut vinovat numai dacă ar fi împiedicat persoanele să-şi exercite dreptul la vot!) Cum a făcut-o, cât a fost de „convingător”, cu ce mijloace şi aşa mai departe, bineînţeles că nu a făcut obiectul conferinţei de presă.

În general lumea a început să cam ştie că exercitarea votului este, în România, la fel ca în multe alte state, un drept, nu o obligaţie. De aceea mi s-a părut straniu ca o juristă să fi reuşit să găsească în textul Constituţiei o referire explicită la obligaţia de a vota. (Ceea ce, de bună seamă, ar fi ajutat-o să-şi construiască pledoaria pro-Atanasiu.) Dar nu, „jurista” penelistă n-a găsit o astfel de referire. A forţat doar interpretarea prin deturnare de sens şi, în ultimă instanţă, prin fals.

Iată articolul 57 din Constituţia României:

Articolul 57. — Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor. Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Întâi şi-ntâi, art. 57 nu se referă la vot în mod special ci la toate drepturile şi libertăţile constituţionale. În al doilea rând, termenul cheie al enunţului este exercitarea cu bună-credinţă, pe care cetăţeanul trebuie s-o aibă în vedere, fără încălcarea drepturilor şi a libertăţilor celorlalţi. În spiritul articolului, imperativul „trebuie” nu poate fi separat de determinativul „cu bună-credinţă”. Apoi, prezentatoarea penelistă a mai strecurat un cuvânt în textul articolului (re)interpretat, aceste [drepturi], încercând să-l particularizeze, să-i restrângă sfera de aplicabilitate, doar-doar s-o lipi mai bine la teza susţinută, respectiv „îndemnul” la vot pe care l-ar fi „încurajat” — în mod constituţional — Atanasiu.

Aşteptăm cu interes rezultatele anchetei DNA, unde confuzia (voită) între drepturi şi obligaţii cu siguranţă nu are trecere.

%d blogeri au apreciat asta: