Category Archives: Trecutul comunist

Lumea lui Niculaie… și lumea lui Ion Țiriac

„Peisagistul”

Aveam la institutul unde lucram pe vremuri, undeva în afara oraşului, un coleg de serviciu din personalul auxiliar bun la toate. Nu ştiu pe ce post era angajat; presupun că îngrijitor. Dar toată lumea îi zicea „peisagistul” atunci când nu-i zicea pur şi simplu Niculaie. Aşa îl strigau şi cei mult mai tineri. Iar Niculaie nu se supăra — îşi cunoştea lungul nasului. Trecut de cinzeci de ani în ultimul deceniu al vechiului regim, nu avea studii, iar serviciul îl interesa numai cât să nu intre la „parazitism” conform legii comuniste. Altminteri, ocupaţia lui de bază era creşterea oilor, acasă la el, desigur, adică într-o comună limitrofă a Bucureştiului. La fel ca şi Becali. Se spunea că are cam o sută de oi. Pe lângă creşterea oilor se ocupa şi de agricultură, cum altfel? „Peisagistul” făcea, cum am spus, de toate şi nimic anume: căra aparatură şi instalaţii, ajuta la montare şi la înfigerea stâlpilor, încărca, descărca. Dar în primul rând se ocupa de întinsa livadă din jurul institutului, curăţa pomii de omizi, tăia crengile uscate, stropea, culegea fructele (pentru angajaţii institutului, contra cost), cosea iarba (pe care o lua apoi acasă, pentru animale — cu încuviinţarea conducerii) şi câte şi mai câte. Şi bineînţeles vindea la toată lumea telemea de oaie. Chiar şi în cea mai sumbră perioadă din „epoca de aur” puteai găsi la Niculaie un kilogram de brânză, sau două, sau trei — oricât dorea „clientul”. Una peste alta, orice ar fi făcut, sau n-ar fi făcut, „peisagistul” era indispensabil la institut. De aceea, programul de lucru era pentru el facultativ. Dacă vreun şef îi amintea de condica de prezenţă, Niculaie îi replica cu glas domol dar ferm: „Nu se poate, dom’ şef. E munci, dom’ şef. Dacă aşa consideraţi, io plec.” Aşa că ajunsese să vină la ce oră dorea, şi să plece aşijderea, să lipsească de la serviciu câte două-trei zile la rând; pe scurt, program de voie. Era ilegal? Mă rog, era. Nici vânzarea brânzei, în afara reţelei comerciale, fără plata impozitului, nici deţinerea în proprietate a celor o sută de oi presupun că nu erau conform legii de atunci. Dar cine să-l sancţioneze (sau să-l condamne) pe Niculaie că nu se supune regulilor unui stat opresiv? Mai că nu ţinea loc de opoziţie! Ţăran isteţ şi descurcăreţ, veşnic cu o sclipire ironică în ochii instabili, măruntul şi vânosul „peisagist” observa cu ochi critic tot ce mişca în jur. Într-o primăvară mi-a arătat pe fereastră brazdele de grâu abia răsărit care se vedeau pe câmpia din jur: „Vezi mata cum a luat-o cu sapele? Când mai la dreapta, când mai la stânga, când mai dese rândurile, când mai rare. L-a durut în cot pă tractorist! Păi dacă lucra aşa la patron, îl dădea afară cât ai zice peşte!” În schimb, dacă lui îi dădeai vreo treabă de făcut (în virtutea îndatoririlor sale de serviciu, aşa vag precizate cum erau), de cele mai multe ori te trezeai că o face precum tractoristul cel indolent, în dorul lelii, când mai la dreapta, când mai la stânga, sau mai degrabă la sfântu-aşteaptă, căci una-două, o ştergea acasă, la muncile sale mult mai importante. Exceptând cositul ierbii: pe acela îl făcea temeinic. Căci, vezi bine, iarba era menită să ajungă la animalele sale proprietate personală…

Într-o zi, la sfârşitul unei campanii de măsurători pe teren, când ierarhiile şi aşa laxe ale regimului comunist, se relaxau şi mai mult, şi toată lumea se bătea pe burtă cu toată lumea la un pahar de vin, seara la cârciumă, „peisagistul” nostru cu ochi vicleni, înfierbântat de alcool, s-a pornit la un moment dat să arunce în sus cu bancnote de o sută de lei, aşa ghemotocite cum le scotea din buzunare, puzderie, jerbe de bancnote: „Ia uite-aicea! Bani, bă! Nu ca la voi, la cercetători!”… Erau sutele, miile, adunate din muncile lui cu oile de-acasă, tolerate, de bună seamă contra şpagă vărsată către autorităţile locale de la el din sat, precursoarele PSD-ului de astăzi…

N-am mai auzit de Niculaie de la schimbarea de regim din ’89. În orice caz, n-a mers pe urmele lui Becali. Deşi avea toate şansele. Şi toate calităţile. Sau poate că nu le-a avut pe toate. Poate că încercase să se „dezvolte” în afara Securităţii. Ceea ce e de neconceput! Sau poate că pur şi simplu n-a fost de-ajuns de ticălos, cine ştie.

Dacă nu eşti hoţ, eşti prost!

Mi-am adus aminte de Niculaie „peisagistul” şi de lumea lui când cu declaraţiile de ieri ale lui Ion Ţiriac: „Între hoţi şi proşti, îi prefer pe cei dintâi”… Mda, ce să zic… N-am auzit ca Ţiriac să se fi făloşit aruncând cu bancnote în aer în faţa „proştilor”. Deşi, dacă stau să mă gândesc, ce altceva a fost indignarea magnatului vânător, acum câţiva ani, când, întorcându-se cu maşina în ţară, poliţia a avut neobrăzarea să-l oprească pentru nu ştiu ce contravenţie: „Auzi, dom’le, să mă oprească poliţia! Pe mine, care am făcut atâta pentru ţara asta!”… Sau ameninţările violente ale vânătorului magnat când cu punerea sub acuzare a juniorului Alexandru pentru deţinere de droguri sub ministeriatul Monicăi Macovei la Justiţie… Nu sună a bancnote aruncate în sus în faţa „proştilor”?… Pe care acum, iată, îi şi defineşte: proşti sunt aceia care nu sunt hoţi! Căci în logica magnatului, altă categorie nu există. Hoţi şi proşti. Atât.

Şi dacă lumea întreagă se împarte în hoţi şi proşti, te-aş întreba pe dumneata, domnule Ţiriac: dumneata în care categorie te încadrezi? Ia zi! Da’ sincer.

Oricum, urâtă lume ne propune miliardarul! La fel de urâtă ca şi lumea de odinioară a lui Niculaie „peisagistul”.

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (V)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă,
acum că se apropie „marea aniversare”
de la 26 ianuarie

„Jur/Să cresc mare şi voinic/Fără să mănânc nimic/ Pe-ntuneric şi pe frig” (din „Jurământul” Şoimilor Patriei)

Frig şi întuneric. În 1984 am făcut o excursie de câteva zile, cu trenul, la Budapesta (da, am primit aprobare pentru asta!). Nu mai amintesc de aspectul şocant de normal al oraşului, cu magazinele sale ticsite de produse, cu străzile curate şi pline de culoare, cu sutele de turişti occidentali care băteau străduţele îngrijite din centrul istoric… Ceea ce m-a impresionat însă printre altele a fost iluminarea străzilor, chiar şi a celor periferice, chiar şi a străzilor din comunele suburbane pe lângă care am trecut seara, la începutul călătoriei de întoarcere în România, toate luminate à giorno. Îmi amintesc cât mi-a fost de ruşine când am regăsit străzile localităţilor din ţară, cufundate toate în beznă, aruncate de Ceauşescu înapoi în Evul Mediu… Protecţie a cetăţeanului împotriva răufăcătorilor? Vorbe!

Îmi amintesc cum arătau sălile de spectacol în acea… eră glaciară. Sala Izvor a teatrului „Bulandra” era o grotă întunecată şi îngheţată. Complet neîncălzită, nu-i nicio exagerare când spun că ieşeau aburi din gură. Îmi amintesc de o piesă, cred că era „Amintiri”, de Alexei Arbuzov, unde la un moment dat un personaj feminin trebuia să apară pe scenă într-o rochie de vară, fără mâneci. Ce era să facă biata actriţă: peste rochia fără mâneci a trebuit să-şi pună un mantou gros de blană…

Îmi amintesc vagoanele înveşmântate iarna în promoroacă, cu ţurţuri de gheaţă atârnând sub şasie, cu flori de gheaţă la geamuri; compartimentele lăsate în beznă, unele din ele cu o „inovaţie” de criză: un orificiu minuscul practicat în ditamai suportul de tablă al tubului fluorescent din tavan, în care era montat un beculeţ de… 1 watt. Pas de citeşte ceva în timpul călătoriei! Lumină cât să nu-ţi bagi degetele în ochi!

Jurământ de acceptare a mizeriei. Tot ce mai lipsea acelor vremuri de mizerie şi umilinţă era — colac peste pupăză —, un jurământ de credinţă faţă de regim. A fost găsit „colacul”:

LEGEA nr. 1 din 18 martie 1975 cu privire la depunerea jurămîntului de credinţă şi devotament faţă de Republica Socialistă România

Art.3 Jurământul are următorul cuprins: „Eu …………… Jur să servesc cu devotament Republica Socialistă România, poporul român, să pun întreaga mea capacitate de muncă în slujba înfăptuirii politicii interne şi externe a partidului şi statului, să aduc la îndeplinire, cu întreaga răspundere, atribuţiile care îmi sînt încredinţate, să acţionez neclintit pentru întărirea şi dezvoltarea orânduirii noastre socialiste, pentru apărarea patriei, a suveranităţii, independenţei şi integrităţii ţării. Jur să respect Constituţia Republicii Socialiste România şi legile ţării, să păstrez cu stricteţe secretul de stat, să apăr proprietatea socialistă, să acţionez potrivit principiilor democratismului socialist, ale eticii şi echităţii socialiste.”

Legea exista din 1975, dar a fost pusă în aplicare, din câte îmi amintesc, abia în 1987. De ce? Încălcarea unui jurământ are şi consecinţe juridice, dar mă îndoiesc că pe acestea a mizat Ceauşescu atunci când a ordonat reactivarea legii. Cred mai degrabă că a mizat pur şi simplu pe presiunea psihologică — presupusă — a jurământului, în condiţiile influenţei tot mai puternice exercitate de Gorbaciov şi de reformele sale în a doua jumătate a deceniului al 9-lea. Cert este că depunerea jurământului — jurământ de acceptare a mizeriei! — n-a făcut altceva decât să adauge o umilinţă şirului nesfârşit de umilinţe la care era supus românul deja de cel puţin un deceniu şi jumătate, de la „instaurarea” ceauşismului.

Amprentarea. Prin ’86 sau ’87, de la institutul unde lucram ca cercetător ştiinţific am fost trimis la o secţie de miliţie, cred că Secţia 8, de pe şoseaua Mihai Bravu, pentru a mi se lua amprentele digitale. Ameninţarea era: fără adeverinţa că ai fost la amprentare nu vei mai beneficia de avansarea la care ai dreptul conform legii. Asta, în condiţiile în care nu aveam nicio funcţie care să necesite precauţii speciale — acces la documente secrete sau altceva.

Nu ştiau ce să mai inventeze pentru a-şi desăvârşi „lucrarea” de strivire a cetăţeanului român. Au mai adăugat şi amprentarea.

Spre ruşinea mea, n-am opus decât o firavă împotrivire la acest nou abuz: faţă de miliţianul în civil care mi-a luat degetele unul câte unul, mi le-a apăsat (cu îndemânare profesională) în tuşieră şi apoi în casetele destinate amprentelor de pe document, mi-am exprimat doar surprinderea că sunt supus unei asemenea operaţii umilitoare de parcă aş fi fost infractor. La care miliţianul în civil mi-a replicat că nu numai infractorilor li se iau amprentele digitale, ci şi oamenilor cinstiţi. Şi asta a fost tot.

Incertitudinea de a fi turist român. La vârf de sezon, ca turist român care a cumpărat un „bilet de odihnă” la un hotel dintr-o staţiune balneară, nu aveai nicio garanţie că, odată instalat la hotel, îţi vei putea petrece acolo întreg sejurul, conform „contractului”. Dacă ONT Carpaţi avea de cazat un grup de turişti străini, nu avea nicio ezitare să te evacueze din camera ta de hotel pentru a-i instala acolo pe turiştii străini (care plăteau în dolari): valuta forte avea prioritate absolută, bătea orice lege. Pas de te plânge, dacă aveai cui!… Şi n-au fost cazuri izolate. Evacuarea devenise o practică a regimului.

De la mascarada votului la lehamitea de democraţie

Cu ani în urmă am participat la mascarada votului sub regimul comunist. Buletinul de vot conţinea un singur nume — ghiciţi al cui! Intrai în cabină, unde aveai la dispoziţie nu o ştampilă ci un creion. Dacă „nu erai de acord” cu „candidatul”, trebuia să-l tai şi să pui alt nume în loc. Alt nume? Care? De unde să-l iei? Campania electorală? Nu se inventase aşa ceva în regimul comunist… Dacă doar tăiai numele propus de partid, fără să pui altul în loc, buletinul se anula… în teorie. De fapt, să foloseşti creionul era riscant. Într-o lume supravegheată, nu puteai fi sigur că nu eşti supravegheat şi în cabina de votare. Nu puteai să fii sigur nici că buletinul nu era marcat într-un fel oarecare, că nu exista niciun mijloc de identificare a votantului şi a votului său. Aşa că cel mai prudent era să nu zăboveşti în cabină mai mult decât strictul necesar pentru a împături buletinul de vot intact, aşa cum îl primeai. Orice prelungire a şederii putea fi interpretată ca intervenţie pe buletin. Surprins — sau suspect — că tăiai numele propus de Partidul Muncitoresc — ulterior, Comunist — sau că îl înlocuiai, riscai să ajungi „duşman al poporului”. Nu zic că odată „depistat”, riscai automat puşcăria. Nu zic nici că supraveghetorii din secţia de votare aveau în sarcină depistarea „recalcitranţilor”. Deşi ochi „activiştilor” te sfredeleau bănuitori la ieşirea din cabină. Poate că nu era decât o psihoză. Dar, dumnezeule, ce psihoză! Mai ales la ţară şi în orăşele, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea.

Mă gândesc că poate aşa se explică numărul uriaş de buletine „albe” introduse în urne la alegerile din 11 decembrie. Votanţii de astăzi au rămas cu ticul de ieri: un buletin „alb” este pentru autorităţi un buletin corect!

Dar să continui. Se spunea că unii foloseau creionul pus la dispoziţie de partid pentru a scrie pe buletine VREM PÎINE sau VREM CARNE; n-am auzit de niciun zvon cum că unii ar fi scris VREM LIBERTATE. Mă rog, chestie de preferinţă…

În anii ’50 şi ’60 cetăţenii erau îndemnaţi insistent să voteze. Echipe de „agitatori” treceau în ajunul votării pe la casele lor să le amintească să se prezinte la vot a doua zi. Şi anume cât mai devreme. Preferabil, la prima oră, în zori. În amintesc că şi în anii ’70 echipele de „agitatori” (bănuiesc că li se spunea „brigăzi”!) încă mai „agitau” în dimineaţa votului trecând de la un apartament la altul în blocul unde locuiam, şi îndemnau la vot într-un mod destul de agresiv.

Procentele de prezenţă la vot şi de voturi exprimate în favoarea… ghiciţi a cui — erau stabilite „de sus” şi oscilau între 99,95 şi 99,99 la sută! „Cu o largă adeziune…” titrau a doua zi ziarele… „de stânga”!

Cert este că neprezentarea la vot atrăgea după sine sesizarea conducerii instituţiei/întreprinderii unde era angajat votantul şi, chiar dacă nu se solda, poate, cu concedierea sau cu vreo altă măsură la fel de drastică, negreşit atrăgea încondeierea recalcitrantului şi tăierea de la primă sau de pe lista altor avantaje precum promovarea în funcţie sau trimiterea în străinătate.

Mai târziu, în anii ’80, în „faza terminală” a comunismului, „brigăzile de agitatori” dispăruseră. Nu mai venea nimeni să-i îndemne pe cetăţeni la vot, nici în ajun, nici în dimineaţa votului. O cunoştinţă care s-a prezentat la secţia de votare aproape de ora închiderii urnelor a avut surpriza să constate că pe listă apărea că a votat. Un coleg de serviciu, „activist de partid” — dar cu scăpări! —, mi-a confirmat. „Cooptat” în echipa unei secţii de votare, a constatat că voturile nici nu se mai numărau. Rezultatul era prestabilit. De sus, evident. Prea puţini începuseră se mai ducă la vot. Mascarada votului mai făcuse un pas înainte: puseseră pe listă doi „candidaţi”, cică să alegi cu adevărat! Primul „candidat” reprezenta PCR, al doilea în schimb reprezenta PCR!

Toate acestea se petreceau nu pentru că Partidul Comunist ar fi fost sigur de puterea sa absolută sau pentru că nu s-ar fi temut de nicio reacţie negativă. Ci fiindcă se înstăpânea deja lehamitea după ce reformele gorbacioviste începuseră să sune stingerea comunismului de stat. Fie şi fără intenţie…

Apoi a venit democraţia. O brumă la început, din ce în ce mai consistentă cu anii… Constat însă cu regret că pentru o bună parte din populaţie, votul a rămas o mascaradă. Doar că nu hotărâtă de sus, ci o mascaradă izvodită de propria lehamite. De sus nu se mai hotărăşte cu bâta, ca pe vremuri, ci prin jocuri de culise.

Aşa că lehamitea loazelor care rămân acasă e provocată de ce? De vot? Sau de democraţie? Asta-i întrebarea pe care mi-o pun cu tristeţe.

Profesia de securist

Între colegii de serviciu ne permiteam să vorbim multe. În „stilul” aluziv, practic orice. În pofida suspiciunii că atunci când trei români se adunau, unul din ei era fără niciun dubiu turnător la securitate. Aluziile împotriva regimului nu erau însă niciodată sută la sută serioase. Totul era… să zic pe jumătate în glumă? Nu, jumătate ar fi poate prea mult: toate erau pe sfert, sau, uneori, să zicem, a zecea parte, în glumă. Oricum, gluma se străvedea la fiece aluzie de acest gen, adică politică, să-i spunem.

Aşa se face că odată, într-o discuţie cu un coleg de serviciu, mi-am permis unele observaţii răutăcioase despre securişti şi despre pretinsa lor profesie. Replica sa a fost, în dulcele stil aluziv-colegial al vremii: Ce ai cu securiştii? Tu nu vrei să-ţi faci meseria bine? La fel şi ei.

Aşadar, acţiunea securistului de a mă priva de dreptul de a mă exprima liber şi de a mă deplasa liber, sau de a protesta împotriva abuzurilor regimului, se încadrează, bine mersi, în limitele unei profesii ca oricare alta? Prin ce se deosebeşte această „profesie” de… să zicem, aceea de hoţ? Sau, ţinând seama de caracterul adesea violent al „îndeletnicirii” securistului, cred că n-ar fi foarte deplasat să mă gândesc mai degrabă la jaf, decât la simplă hoţie. Căci privarea de care aminteam mai sus, nu hoţie/jaf se cheamă că este?

Ce spune DEX despre cuvântul profesie? „PROFÉSIE, profesii, s. f. 1. Ocupație, îndeletnicire cu caracter permanent, pe care o exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare; complex de cunoștințe teoretice și de deprinderi practice care definesc pregătirea cuiva; meserie (…).”

Păi nu avea îndeletnicirea securistului „caracter permanent”? Avea, fără îndoială. Nu o exercita „în baza unei calificări corespunzătoare”? Presupun că da. Printre altele, fiindcă îmi amintesc de existenţa unei şcoli de securitate: la Băneasa. Şi cine ştie câte altele n-or fi fost. Cât despre „deprinderile practice” la care se referă definiţia în continuare, acestea se încadrează perfect în „calificarea” la care face referire prima parte: ameninţări, şantaj, hărţuire, la nevoie pumni, abjecţie şi, în caz extrem, un… marian clită. Nu sunt toate acestea „deprinderi practice”?… Prin urmare, fostul meu coleg de serviciu se pare că avea dreptate: nimic nu contrazice încadrarea îndeletniciri(lor) securistului în categoria profesie

Doar că la fel de bine se potriveşte cu definiţia şi „profesiunea” de hoţ. Sau de tâlhar/jefuitor. Ambele au un „caracter permanent”. Că doar n-o să-mi spună nimeni că, odată pornit pe calea hoţiei şi/sau a jafului, un individ poate fi vreodată întors din drum. „Calificare corespunzătoare”, respectiv „deprinderi practice”, chiar şi „cunoştinţe teoretice”? Oho, şi încă cum — slavă Domnului! Acestea sunt însăşi baza „meseriei”! Cartelurile de crimă organizată, o ştie toată lumea, pot ajunge la un asemenea grad de organizare, disciplină şi ingeniozitate, inclusiv logistică, încât să stârnească invidia celor mai performanţi profesionişti în domeniile „civile”.

Să fi omis oare lingviştii dimensiunea morală a definiţiei profesiei? Există o asemenea dimensiune? Stau să mă întreb: profesia de gâde era morală? (Sau mă rog, mai este încă, având în vedere că n-a dispărut din unele ţări islamice; şi, la drept vorbind, nici din toate statele SUA.) Sigur, plăcută nu e meseria de gâde (deşi, mai ştii!), dar poate că pe gâde îl absolvă de orice implicare morală binecunoscutul dicton Nu braţul care ucide, ci mintea care comandă… Cu toate că… Vedeţi, e destul de complicat: în cazul ucigaşului plătit — care este, s-o recunoaştem, o meserie bine definită — şi ce bănoasă! e drept, cu ceva riscuri —, legea nu îl absolvă de vinovăţie, oricât ar fi de simplu executant… Aşa că mă văd nevoit să vin cu un amendament: braţul care ucide este moral şi absolvit de vinovăţie doar atunci când o face în numele şi în beneficiul statului, în conformitate cu legile, nu la comanda unei persoane/grupări private. Cu menţiunea că dacă vorbim de asasinat şi absolvim de culpă morală — şi cu atât mai mult legală — persoana care îl comite, cu atât mai abitir o putem face, ba chiar avem datoria s-o facem, în cazul hoţiei/jafului comis în numele şi sub oblăduirea statului. Nimeni nu face distincţie între statul democratic şi statul comunist… Mă rog a făcut-o Băsescu, declarând ilegitim şi criminal statul comunist. Dar cine l-a luat în serios?

Concluzia e una singură: da, dom’le, fostul meu coleg de serviciu (între timp a şi murit, Dumnezeu să-l odihnească!) avea dreptate! Profesia mea de cercetător ştiinţific de pe vremuri nu era cu nimic diferită — generic vorbind — de profesia de securist! Cu nimic mai brează!

De ce a acceptat comunismul de stat o competiţie „pe terenul adversarului”?

Interogaţii ale unui „clevetitor naiv”. O schiţă

La începutul anilor ’80 semnele de decrepitudine a sistemului „socialist” deveniseră deja cât se poate de clare. De fapt, multe din ele fuseseră vizibile şi înainte, dar nimeni nu ştia în ce măsură era sistemul capabil să se redreseze după repetatele eşecuri care avuseseră loc anterior. Sau poate că agresivitatea Uniunii Sovietice înainte de instalarea la putere a lui Gorbaciov fusese luată drept un semn al vitalităţii. Cine ştie…

Pare totuşi straniu ca noua rânduială, comunistă, care se declara, atunci, la apogeu, cea mai bună dintre toate şi din tot ce poate fi imaginat, să nu fi încercat o cale proprie de se impune în lume. Aducându-i pe toţi oamenii, nu contează prin ce mijloace, la un punct zero al stării sociale, ar fi fost poate de aşteptat să se considere că există un teren propice pentru a se încerca să se pună în practică la nivel de stat ceea ce înainte nu trecuse de faza de teorie (v. industrialismul lui Saint-Simon, falangele lui Fourier, egalitatea şi meritocraţia cultivate de socialismul utopic, amendate ulterior de socialismul „ştiinţific”). Ar fi fost poate de aşteptat să existe măcar unele tentative de a se implementa (am zice astăzi) celebrul slogan a Revoluţiei Franceze, „libertate, egalitate, fraternitate”, de a se cultiva principiile onestităţii şi solidarităţii sociale în detrimentul mult blamatei morale burgheze, de a se muta miza competiţiei, proprie speciei umane (dar şi celorlalte specii, doar că având o miză diferită), de pe terenul acumulării de avuţie — şi implicit putere — pe cel al autoperfecţionării dezinteresate şi al meritocraţiei. Nu că asemenea tentative ar fi avut vreo şansă să fie încununate de succes. Dar ar fi demonstrat, poate, generaţiei prezente şi celor viitoare că exista dorinţa reală de a se întemeia ceva fundamental nou.

Nu s-a întâmplat aşa. Exceptând cele câteva măsuri caricaturale de la începuturi — întrecerea socialistă, panoul de onoare şi altele la fel de ridicole — comunismul de stat a preferat să încerce să imite capitalismul în limitele unui sistem prin definiţie ostil iniţiativei personale şi oricărei inovări. Comunismul de stat a recurs la câteva măsuri de cârpeală în anii ’60 şi ’70 — mă refer aici îndeosebi la România —, despre care e greu de spus în ce măsură au plecat de la conştientizarea slăbiciunilor noului sistem, sau nu au fost decât acţiuni premeditate de cosmetizare, menite să facă sistemul să treacă drept un partener credibil în ochii Occidentului, de care depindea tot mai mult şi tot mai vizibil pentru a putea supravieţui: „cointeresarea materială”, „mandatarii”, „părţile sociale” „comitetele oamenilor muncii” — vă mai amintiţi? Şi altele asemenea.

A circulat un banc prin anii ’60–’70: Cică o delegaţie de agricultori est-europeni (hai să zicem, români) e trimisă în SUA, ţara cu cea mai performantă agricultură din lume. Conducătorul delegaţiei se arată interesat de tot ce vede, ba de o combină, ba de un tractor, ba de o maşină de balotat, şi la fiecare întreabă: Pentru asta cam de câţi bani credeţi că ar fi nevoie pentru a o fabrica? Gazda americană îi răspunde: Păi, cam un miliard de dolari. Vă interesează?… A, nu! Doar aşa, ştiţi, vrem să ne facem o idee cât ne-ar costa să construim socialismul la noi în ţară. Dar asta?… Asta, cam două miliarde. Vă interesează?… A, nu! Doar aşa, ca să ne facem o idee. Cum v-am spus, noi vrem să construim socialismul. Dar asta?… Asta, cam trei miliarde. Dar vă fac o propunere, zice americanul. Nu vreţi mai bine să ne daţi nouă 100 de miliarde şi vă construim noi socialismul?

Încercările de cârpire au eşuat, iar impresia generală, tot mai pregnantă, a fost cea a unui socialism rarefiat, cel puţin ideologic; iar spectrul destrămării finale s-a conturat de la an la an tot mai vizibil. Deşi conştient de faptul că din punct de vedere economic capitalismul este imbatabil, comunismul de stat nu a făcut nimic pentru a deschide un nou teren de competiţie, în propria ogradă, cu propriile sale arme — dacă existau. Comunismul ar fi putut încerca să devină o nouă „religie” a relaţiilor interumane, să cultive generozitatea, toleranţa, întrajutorarea, simţul civic, compasiunea pentru persoanele cu dizabilităţi şi în general cu dificultăţi, respectul pentru vârsta a treia şi în general (cel puţin) toate valorile social-democraţiei. Ba şi încă ceva pe deasupra, nu?

Dacă nu a făcut-o, ce concluzie putem trage? Admiţând că liderii şi teoreticienii/formatorii statului comunist au fost (sau au devenit, în timp) conştienţi de faptul că valorile de care aminteam mai sus — cele spirituale — sunt ignorate de popor, sau că eventual ar putea fi împărtăşite, dar numai ca adjuvant al valorilor materiale tradiţionale, trebuie oare să tragem concluzia că respectivii lideri (împreună cu tot aparatul care i-a deservit şi susţinut) au jucat cartea abjectă a ipocriziei, sacrificând milioane de oameni timp de decenii?

Unii spun despre socialismul de stat că a fost un experiment eşuat. Personal, nu văd ce s-a experimentat. Doar faptul că întreaga avuţie a statului a fost naţionalizată, trecută în proprietatea statului? Dar statul, se ştie, a fost — este — un proprietar de departe mult mai incompetent decât întreprinzătorul privat. Dar şi mult mai ipocrit şi mai inflexibil, respingând de-a lungul întregii sale existenţe orice idee de parteneriat cu angajatul său.

În rest… cum spuneam la început, nu sunt decât interogaţii ale unui „clevetitor naiv”.

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (IV)

Decrete pentru liniştea şi fericirea noastră

Interdicție pentru mașini: un viscol de… 3 luni. Vă mai aduceţi aminte de interdicţiile de circulaţie auto pentru maşinile particulare din cauza viscolului? În 1985 Ceauşescu a interzis circulaţia auto la 3 ianuarie şi a menţinut interdicţia nu mai puţin de trei luni! În anul următor, circulaţia autoturismelor a fost interzisă între 6 februarie şi 22 martie. Începând din 20 februarie au fost interzise şi taxiurile şi a circulat zvonul că şi numărul ambulanţelor în circulaţie a fost redus drastic. Motivul oficial: viscolul şi evitarea blocajelor pe drumuri! Dacă se poate admite, cu îngăduinţă, că au existat într-adevăr unele dificultăţi de circulaţie în prima săptămână sau în primele două săptămâni de după instituirea interdicţiei (nu mai pun întrebarea: de ce nu au fost drumurile deszăpezite?), în schimb în ultimele săptămâni din interval nu numai că şoselele din jurul Bucureştiului erau complet — şi de mult — uscate, dar chiar şi pe câmp se topise de mult ultimul petic de zăpadă. În ’87 interdicţia devenise deja obişnuinţă: de la începutul lui ianuarie până la 28 februarie. În timp ce în provincie interdicţia fusese deja instituită, în Bucureşti s-a ales varianta o zi da, o zi nu, în funcţie de paritatea numărului. Asta până ce interdicţia a devenit totală şi în Bucureşti.

Motivul oficial a fost cel pe care l-am amintit. Motivul secret, admis de foarte mulţi, a fost economisirea carburantului pentru a satisface ambiţia lui Ceauşescu de a plăti rapid şi integral datoriile externe. Eu sunt însă convins că adevăratul motiv a fost ca cetăţenii Patriei să nu uite cine era stăpânul.

Maşinile la coadă la benzinării. Dar de scumpirile repetate ale benzinei vă mai aduceţi aminte? De cozile la pompă de câte doi-trei-zece kilometri la care se aşezau şoferii ca să „apuce” benzina la preţul vechi vă aduceţi aminte? Dar cum avansau şoferii la coadă împingându-şi maşina cu mâna câte zece, câte cinsprezece metri ca să nu îşi irosească ultimii stropi de benzină din rezervor, vă mai aduceţi aminte? (Scuze: pun întrebări cu tonul certăreţ al celui indignat că atât de mulţi, astăzi, şi nu doar vârstnici, prezumtivi amnezici — la I.Q. nu fac nicio referire! — regretă vremea lui Ceauşescu.)

Bancnotele–cârpe. Puţini îşi mai amintesc, poate, cum ajunseseră să arate banii la sfârşitul anilor ’80. Câte dispute între cumpărători şi vânzători/casieri: se vede sau nu se vede seria? lipseşte sau nu lipseşte vreun petic din bancnotă? cum să te descotoroseşti de bancnotele ferfeniţite?… Faţă de străinii care soseau în România şi erau puşi în situaţia să vehiculeze asemenea bani roşea obrazul românilor — cum se întâmplă de cele mai multe ori — cu atât mai abitir cu cât aveau mai puţin în comun cu regimul.

Telemea românească. Reuniune CAER la Buşteni, pe tema: aspectele meteorologice ale poluării mediului. Un delegat polonez auzise de telemeaua de oaie românească şi dorea s-o guste… Pentru cei care astăzi clamează normalitatea, dacă nu chiar bunăstarea din vremea „epocii de aur” este probabil de neînţeles ruşinea resimţită de un român aflat în situaţia de a-l aduce pe un coleg din străinătate în faţa rafturilor goale dintr-un magazin. A fost un adevărat miracol, în situaţia dată, ca grupului participanţilor la reuniune, trecând prin piaţa micii staţiuni montane, să-i iasă în cale o „ardeleancă” vânzând la o tarabă — caz rarisim — exact produsul tradiţional românesc pe care dorea să îl deguste delegatul polonez… Şi astfel se întâmpla să se spele pe atunci obrazul ţării de ruşinea vremurilor.

Lege pentru „tovarăşe”. De o asemenea lege aţi auzit, nostalgici ai naţional-comunismului: Legea nr. 29 din 28 octombrie 1977 privind normele de adresare în relaţiile dintre cetăţenii Republicii Socialiste România?

„Art. 1. – Cetăţenii Republicii Socialiste România vor folosi în relaţiile de muncă şi de serviciu, în raporturile cu unităţile economice, social-culturale, cu organele administraţiei şi celelalte organe de stat, cu organizaţiile de masă şi obşteşti, forma de adresare «tovarăş» sau «tovarăşă». De asemenea se poate folosi şi forma de adresare «cetăţean» sau «cetăţeană».

Art. 2. – Pentru exprimarea raporturilor dintre unitatea socialistă şi membrii colectivului de muncă din acea unitate sau pentru a desemna colectivul de muncă dintr-o unitate se vor folosi, indiferent de domeniul, natura activităţii ori de serviciul sau funcţia îndeplinită, noţiunile de «oameni ai muncii» sau «personal muncitor» în loc de «angajaţi» sau «salariaţi».”

Îmi aduc aminte de o emisiune de televiziune (pentru acele vremuri nu mai este nevoie să precizez că e vorba de televiziunea publică, întrucât altceva nu exista) în care Sanda Ţăranu a rostit la un moment dat (era pe la sfârşitul anilor ’60), toată numai zâmbet, „domnul Cornel Fugaru”! Ehei, ce vremuri! Aşa ceva, desigur, nu se putea „torela”! Drept care a ieşit legea de mai sus. Iar câţiva ani mai târziu, la o „Serată muzicală”, invitatul Ioan Grigorescu, luat de val, i s-a adresat realizatorului Iosif Sava, pe un ton de reproş cordial, cu „Domnule Sava”; pentru ca în secunda următoare să-şi ia seama corectându-se cu o dublă verbală: „Tovarăşe Iosif Sava”! Apropo de Iosif Sava: este omul care a patentat apelativul „stimate”, pur şi simplu. Nu tu „tovarăşe”, nu tu „domnule”. Ceea ce e totuşi de mirare, căci nu se încadrează întrutotul în Legea 29, care admite ca alternativă la „tovarăşe”, doar „cetăţene”. Atât şi nimic mai mult.

Lege pentru interzicerea oricărui împrumut. Legea nr. 3 din 18 aprilie 1989 privind interzicerea creditelor din străinătate.

Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste România adoptă prezenta lege.

Art. 1 – Se interzice organelor de stat, unităţilor de stat, cooperatiste şi obşteşti, precum și unităţilor bancare, să contracteze credite din străinătate.

Art. 2 – Nerespectarea prevederilor art. 1 atrage răspunderea persoanelor vinovate, în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 3 – Orice dispoziţii contrare prezentei legi se abrogă.

Preşedintele Marii Adunări Naţionale,
Nicolae Giosan

Bucureşti, 18 aprilie 1989

Scurt şi la obiect! Mai este necesar vreun comentariu?

Aprobare pentru maşina de scris. Cei care aveau maşini de scris n-au uitat, desigur. Poate însă nu se mai cunosc amănuntele. Iată un extras din Decretul nr. 98 din 1983:

ART. 15 — Deţinerea maşinilor de scris de către persoanele fizice este permisă numai pe baza autorizaţiei eliberate de miliţie.
Nu pot fi autorizate sa deţină maşini de scris persoanele care, datorită antecedentelor penale sau comportării lor [subl. mea — cine stabileşte „comportarea”?], prezintă pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului.
Cererea pentru obţinerea autorizaţiei se depune la organul local al miliţiei în a cărui rază teritorială domiciliază solicitantul, care, în termen de 60 de zile, pe baza analizei efectuate, comunică soluţia petiţionarului.
În caz de aprobare a cererii, comunicarea serveşte celui în cauză la cumpărarea maşinii de scris, titularul fiind obligat ca, în cel mult 5 zile de la dobîndire, să se prezinte la organul local al miliţiei în a cărui rază teritorială domiciliază, pentru eliberarea autorizaţiei.
Valabilitatea comunicării este limitată la termenul menţionat în cuprinsul acesteia, care poate fi prelungit, pentru motive justificate.
Persoana nemulţumită de modul în care i s-a rezolvat cererea poate face plîngere, în termen de 60 de zile de la primirea răspunsului, la miliţia judeţului, respectiv a municipiului Bucureşti, în a cărei raza teritorială domiciliază.

ART. 16 — Persoanele fizice care dobîndesc maşini de scris prin donaţie, moştenire sau în orice alt mod sînt obligate sa solicite obţinerea autorizaţiei potrivit prevederilor art. 15.
Aceeaşi obligaţie revine şi persoanelor fizice care dobîndesc maşini de scris în străinătate, termenul de 5 zile curgînd de la intrarea în ţara.

ART. 17 — În cazul respingerii plîngerii prevăzute la art. 15 alin. 6, precum şi în situaţia retragerii autorizaţiei, persoanele în cauza sînt obligate ca, în termen de 10 zile de la primirea comunicării organului de miliţie, să vîndă sau sa doneze maşinile de scris celor care au dreptul de a le deţine ori să le depună la magazinele de consignaţie în vederea vînzării.
Maşinile de scris care nu au putut fi vîndute în termen de un an prin magazinele de consignaţie, precum şi cele radiate din evidenţa organelor de miliţie, ca fiind în stare de nefuncţionare, vor fi predate, spre valorificare, unităţilor socialiste de colectare a metalelor, care sînt obligate să le primească.
Persoanele fizice vor preda literele, cifrele şi semnele ortografice ale maşinilor de scris, prevăzute în alineatul precedent, organelor locale de miliţie.

O treabă migăloasă, asta cu predarea „literelor, cifrelor şi a semnelor ortografice”, nu credeţi?

Dar vă mai amintiţi cum arăta un „test”, pe care posesorul maşinii era obligat să-l dea la miliţie, în fiecare an, pentru înregistrarea caracterelor? Pe lângă şirul literelor, mici şi mari, şi al semnelor diacritice, trebuia reprodus întocmai un anume text. Vi-l mai amintiţi?

„Inţeleptul învîrteşte de şapte ori limba în gură, înainte de a vorbi. Ce înveţi la tinereţe, aceea ştii la bătrîneţe. A pus beţe-n roate. CUM ITI VEI ASTERNE, ASA VEI DORMI. PARCA TOT II PLOUA SI-I NINGE. VINTUL ATATA FOCUL SI VORBA VRAJBA. CINE DA DIN MIINI NU SE INEACA.

GLUMELE NEVINOVATE SINT CA SAREA IN BUCATE. BATE FIERUL CIT E CALD. LENEA E CUCOANA MARE CARE N-ARE DEMINCARE. SINT GATA. Mîţa blîndă zgîrie rău. Kola e un arbore tropical. Warantul este un act comercial. Vorbeşte excelent româneşte, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 1o, 2o, 3o.

Traducerea – vă reamintim – trebuie să fie literară, nu literală. Cum adică?… Oare nu pot eu înţelege: visez ori sînt treaz? Strig: Bubico! Bubico! unde e băiatul? … Alerg … Ce să vezi? Las’ să spun eu (către avocat): I-am spus: „Lae, nu face de tine!” Este +25o . 4% = 40%. Ce prevede: 14? Semnele £, $ şi & sînt folosite în scrisorile comerciale externe. Besançon. Orléans, Saint L5, Compiègne, Düsseldorf, Köln, Kośice. Adresa purta nr. 78/1966.”

Aş avea o singură curiozitate: cel/cea care a conceput o asemenea frumuseţe de text era oare membru/membră al/a Uniunii Scriitorilor? O mai fi oare şi astăzi?

Monumentul Eroilor din parcul Carol I: accesul interzis!

De ce este interzis accesul cetăţenilor pe platforma Monumentului Eroilor din parcul Carol I din Bucureşti? Am adresat această întrebare Primăriei Sectorului 4. Care m-a pasat la Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, care la rândul ei m-a pasat la Oficiul Național pentru Cultul Eroilor.
Parcul Carol_Accesul interzis_2Parcul Carol_Accesul interzis_1
Iată ce răspuns am primit.

Nr. C.R.1 – 26 din 25.02.2016

Stimate domnule Tumanian,

Urmare la petitia dumneavoastra, inregistrata cu nr. C.R.1 – 26 din 03.02.2016 privind monumentul eroilor din Parcul Carol, va precizam urmatoarele:
– in Parcul Carol I sunt amplasate Mormantul Ostasului Necunoscut si Memorialul Eroilor Neamului;
– Mormantul Ostasului Necunoscut este administrat de Consiliul General al Municipiului Bucuresti, paza fiind asigurata de militari ai Regimentului 30 Garda Mihai Viteazul;
– la Mormantul Ostasului Necunoscut este interzis sa se stinga flacara fara aprobarea Guvernului Romaniei si sa se depuna pe piatra tombala alte obiecte decat flori, coroane sau jerbe de flori; in acest context se explica necesitatea pazei si restrictiile impuse la simbolul celor care au murit pentru Intregirea Neamului;
– in baza Hotararii Guvernului nr. 654/24.05.2006 s-a stabilit amenajarea Memorialului Eroilor Neamului, insa etapa a treia a proiectului nu a fost finalizata, in contextul in care nu s-au mai identificat resurse financiare in acest scop. Avand in vedere ca Memorialul Eroilor Neamului nu a fost inclus in circuitul muzeal, pentru a se evita deteriorarea / sustragerea unor componente ale acestuia s-au impus anumite restrictii in zona.

Cu stima,

DIRECTORUL OFICIULUI NATIONAL PENTRU CULTUL EROILOR

Colonel dr.

Ionel TALPAU

Replica pe care i-am dat-o directorului ONCE este următoarea:

Stimate domnule director,

Vă mulţumesc că v-aţi ostenit să-mi răspundeţi, ceea ce autorităţile din România fac destul de rar.

Răspunsul dumneavoastră însă nu mi se pare convingător. Când m-am adresat Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor nu am avut în vedere Mormântul Ostaşului Necunoscut, nici flacăra veşnică, pe care garda permanentă din preajmă este firesc să le onoreze în numele poporului (şi cu această ocazie să le şi păzească). Am avut în vedere platforma din jurul Memorialului Eroilor Neamului. Indiferent dacă Memorialul va fi sau nu inclus în circuitul muzeal, el este un monument de arhitectură şi nu văd de ce să nu poată fi văzut de aproape, aşa cum de altfel a mai fost, timp de ani de zile.

Spuneţi că se doreşte „evitarea deteriorării şi sustragerii unor componente ale acestuia”. După această logică ar trebui să se interzică accesul cetăţenilor în întregul parc Carol, în oricare parc din ţară, precum şi la oricare monument de arhitectură. Oricare din acestea pot fi vandalizate, agresate sau profanate. Astfel de incidente regretabile au loc din când în când — la noi în ţară şi pretutindeni în lume. Ceea ce nu înseamnă că autorităţile au dreptul să interzică accesul. A trăi într-o ţară liberă înseamnă, printre altele, a avea acces neîngrădit pe întreg spaţiul public (cu excepţiile de rigoare, dictate de raţiuni de siguranţă naţională). Este regretabil că dumneavoastră sacrificaţi acest principiu sacru (mai sacru decât flacăra veşnică de la Mormântul Ostaşului Necunoscut) de dragul „evitării deteriorării şi sustragerii unor componente”, riscând să favorizaţi astfel asocierea mentală cu interdicţiile omniprezente din defunctul stat comunist.

Când organizaţia din care făceam parte, Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă, a organizat acum zece ani proteste pentru păstrarea Monumentului Eroilor şi a parcului Carol I, împotriva amplasării aici a aşa-zisei catedrale pentru mântuirea neamului, am sperat într-un parc Carol I liber în totalitate accesului oricărui cetăţean.

Cu stimă,

Paul Tumanian

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (III)

Dar la ce nu se pricepea?!

Uciderea viţeilor. Se întâmpla nu, aşa cum s-ar putea crede, în anii ’50, pe vremea cotelor obligatorii şi a colectivizării forţate, ci în anii ’80. O rudă îndepărtată, învăţător dintr-o familie de ţărani din Muscel, mi-a povestit cum acolo, în satul lui, oamenii erau nevoiţi să ucidă viţeii abia născuţi. În caz contrar, conform legii, ar fi fost obligaţi să aducă, pe cont propriu, vita adultă la o anumită greutate şi să o livreze statului la un preţ derizoriu, care nu acoperea cheltuielile de creştere. Ca urmare, asta era soluţia pe care o găsiseră: viţelului abia născut îi trăgeau o pungă de plastic pe cap, asfixiindu-l. După care chemau veterinarul pentru constatare (era obligatoriu) pretinzând că animalul s-a născut mort. „Mă doare sufletul să fac asta, spunea învăţătorul, dar n-avem de ales.”

Se îmbrăcau pentru culcare. Altă rudă, altă poveste. „Economia de gaze” din anii ’80 ajunsese să aibă efecte greu de imaginat astăzi. Deşi apăruseră deja bancuri cu „dispariţia agentului termic”, totuşi în blocuri caloriferele încă se mai „dezmorţeau” din când în când. Blocul unde locuiam, în cartierul Colentina, a fost chiar „privilegiat”: îmi amintesc că temperatura în casă, în iarna acelui an (trebuie să fi fost în ’85 sau ’86), n-a scăzut sub 14 grade Celsius! Alte blocuri au fost mai oropsite, cu temperaturi coborând până pe la 10 grade. (Vorba lui Ceauşescu puţin timp înainte de Decembrie ’89: Am mai pus pe noi câte o haină, şi uite că am rezistat!) Ruda de care vorbeam însă, ocupând un apartament dintr-un mic bloc din perioada interbelică şi încălzindu-se de la sobe de teracotă, s-a aflat la un moment dat într-o situaţie de-a dreptul disperată. Erau intervale când gazul metan înceta să mai fie livrat sau se livra la o presiune atât de scăzută încât abia dacă se putea aprinde cu o flăcăruie nu mai mare decât a unei lumânări. Seara, ruda mea împreună cu cei din familie, după spusele acesteia, „se îmbrăcau pentru culcare”: îşi puneau pe ei pulovere, paltoane, şaluri, căciuli, și se băgau în pat. Ajunsese să fie atât de frig încât la un moment dat nici chiar aşa n-au mai putut rămâne în casă. Şi-au făcut deci bagajele şi au abandonat locuinţa, mutându-se pe durata iernii la alte rude care aveau „norocul” să locuiască la bloc. În absenţa lor, conductele de apă din interior au îngheţat, au plesnit, iar mai apoi, la dezgheţare, tot apartamentul a fost inundat. Când s-au întors, la desprimăvărare, pardoseala era toată numai dealuri şi văi de parchet umflat de apă.

Pastila diabolică. Pentru a-i împiedica pe locatari să se lăfăiască cu apă caldă pentru baie la temperatură normală, ceauşismul a inventat „pastila diabolică”. Echipe speciale umblau din locuinţă în locuinţă, vizând acele locuinţele „individuale” care îşi încălzeau apa caldă pentru baie cu ajutorul cazanelor de aramă. Intervenţia lor consta în a practica un orificiu în cazan, unde montau o rondea de plastic. Când apa atingea o anumită temperatură, rondeaua se topea. Cazanul, evident, era scos din uz. Intervenţia echipelor speciale nu putea fi refuzată.

Totul despre cultură. Ceauşescu ştia cum trebuie făcute canalele de irigaţii, ştia cum trebuie construite blocurile (şi cum trebuie dărâmate satele), ştia cum trebuie construite barajele, cum se cresc vitele şi cum se tăbăcesc pieile (ca să nu mai vorbim de cizmărie!), cum se fac planurile de urbanism, cum se construiesc şoselele, cât de adânc se ară, cum trebuie hrăniţi purceii de lapte şi cum trebuie hrăniţi („raţional”) oamenii, la ce temperatură trebuie încălzită apa şi ce presiune trebuie să aibă aburul (dar şi gazul metan), ştia cum se tipăresc cărţile, dar şi cum se scriu. Ştia totul despre cultura cerealelor şi a legumelor dar şi despre cultura umană. Ştia cum trebuie pictat, cum trebuie să fie eroii în teatru şi în film, ştia tot. Şi dacă încă nu v-am convins cât era Ceauşescu de priceput în toate, vă las să „savuraţi” secvenţa de mai jos.

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (II)

Cel mai iubit fiu al poporului: protecţie maximă

La început a fost altfel. Pe la sfârşitul anilor ’60 l-am văzut întâmplător pe Nicolae Ceauşescu nevoit să oprească la o barieră, în Câmpina. Se afla într-o maşină oficială, un mercedes negru, fără antemergătoare, fără ambulanţă, fără convoi: ce vremuri! Tocmai se lăsa bariera pe Strada Principală — astăzi, bulevardul Carol I —, la intersecţia cu calea ferată Câmpina–Telega. Doi securişti au ţâşnit din maşina prezidenţială când bariera încă nu ajunsese la orizontală, şi s-au repezit cu strigăte la cantonier. Cantonierul era o femeie destul de în vârstă, din câte îmi amintesc, probabil în pragul pensionării. Spre cinstea ei, femeia nu s-a lăsat impresionată de strigătele securiştilor şi a învârtit manivela până la capăt. Primise semnalul sonor —clopotul de la canton — şi îşi făcea datoria să coboare neîntârziat bariera, fără să admită vreo excepţie. I-am văzut pe cei doi securişti întorcându-se cuminţi în mercedesul negru, unde Ceauşescu aştepta la fel de cuminte, cu un zâmbet uşor amuzat, uşor jenat. Maşina oficială a rămas la bariera până când a trecut „trenuleţul de Telega”.

Trenul prezidenţial. Zece ani mai târziu, pe la sfârşitul anilor ’70, plecam împreună cu fiica mea într-o excursie de sfârşit de săptămână, la munte, cu trenul. Încărcaserăm cele necesare într-un rucsac, inclusiv o pătură, s-o aşternem la iarbă verde. Ne urcaserăm în tren în Gara de Nord şi, gata, ne şi vedeam coborând la Buşteni peste vreo două ore. Trenul a oprit însă în gara Ploieşti-Vest, şi nici că s-a mai clintit de-acolo. Ce se întâmpla? Trenul prezidenţial urma să treacă venind de la Sinaia, spre Bucureşti. Paranoia dictatorului evoluase considerabil între timp. Nu numai şoselele, dar nici calea ferată nu mai erau pentru Nicolae Ceauşescu îndeajuns de sigure. Trenul prezidenţial, pe întregul său traseu, trebuia să nu se intersecteze cu niciun tren obişnuit. Staţionarea trenului nostru în gara Ploieşti-Vest se anunţa de durată: ore — poate două, poate trei! Ca de obicei, nimeni nu ne putea da nicio asigurare. Miliţieni se agitau pe peronul golit de pasageri, strigând la călătorii din tren să închidă ferestrele. Chiar şi trecând în mare viteză prin dreptul trenului staţionat nu chiar pe linia alăturată ci la vreo două sau trei linii distanţă, riscul pentru „cel mai iubit fiu al poporului” era prea mare dacă vreuna din ferestre rămânea deschisă. Am decis să renunţăm la călătoria cu trenul. Poate mai exista o şansă cu autobuzul. Aşa că de la gara Ploieşti-Vest am luat un autobuz până la gara Ploieşti-Sud, în vecinătatea căreia se afla şi autogara. Se făcuse însă prea târziu pentru excursie, aşa că autobuzul l-am luat numai până la Câmpina, unde locuiau părinţii mei. Acolo s-a încheiat excursia noastră.

Stăpânul șoselelor. Pe vremea aceea România făcea parte din CAER: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, o organizaţie economică a statelor socialiste, care funcţiona pe ramuri. Institutul unde lucram era şi el parte în CAER, pe specialitatea protecţia mediului. Se organizau reuniuni în diverse capitale, alternativ, cel puţin o dată pe an, se redactau nişte protocoale şi întreaga activitate se rezuma, practic, la acele hârţoage. Plus distracţia: la sfârşitul fiecărei reuniuni, participanţilor li se organizau mese festive sau excursii. Sau ambele. Şi, bineînţeles, fiecare gazdă se străduia să se laude cu minunăţiile din ţara sa. La sfârşitul unei asemenea întrevederi, ţinută la Bucureşti, s-a organizat o excursie pe un circuit spectaculos: Bucureşti–Braşov (cu masă festivă la restaurantul hotelului Aro)–Rucăr–Câmpulung–Piteşti–Bucureşti. Numai că undeva pe traseu, probabil în zona Rucărului, autobuzul cu care călătoream (cred că era un Irannational, licenţă Mercedes, rod al colaborării „reciproc avantajoase” cu Iranul şahului Mohammad Reza Pahlavi) a fost obligat de miliţie să tragă pe dreapta. Şi acolo a rămas. Motivul „oficial”: exista pericolul să se rostogolească stânci de pe versanţi! Motivul real: to’arăşu’ fusese undeva în împrejurime, la o partidă de vânătoare, şi urma să se întoarcă acasă la Bucureşti. Când anume? Când îi era voia. Nimeni nu ştia exact, dar ideea era că, în orice clipă ar fi dorit-o, trebuia să aibă cale liberă în secunda următoare. La fel ca şi în excursia mea ratată, aşteptarea se putea prelungi ore întregi. Partea proastă era că delegatul RDG-ului trebuia să ajungă la Gara de Nord în aceeaşi seară şi să ia trenul pentru a ajunge la o altă reuniune, la Sofia, parcă. Drept care neamţul părăsise hotelul şi călătorise cu toate bagajele la el. La oprirea autobuzului şi în minutele următoare, în echipa românească s-a şuşotit asiduu şi cu îngrijorare, şeful delegaţiei române s-a sfătuit cu şoferul, şoferul s-a sfătuit cu noi ceilalţi, noi ceilalţi cu şeful, dar nimeni n-a îndrăznit să le spună delegaţilor străini adevăratul motiv pentru care înţepeniserăm cu autobuzul la o margine de şosea, unde exista pericolul rostogolirii de stânci de pe versanţi dar nu se vedea niciun versant prin preajmă. Vezi bine că ne simţeam cu toţii datori să apărăm reputaţia ţării!… Sar peste detalii: neamţul din RDG a prins trenul în ultimul minut. Dar ce cursă a fost! Ce raliu cu sufletul la gură pe unica autostradă de 100 de kilometri a ţării şi în continuare pe străzile cufundate în beznă ale Capitalei!… „Cel mai iubit fiu al poporului” trebuie că s-a întors relaxat după partida de vânătoare, fără să fi aflat vreodată câte îngrijorări, câte emoţii, stârnise într-un mic grup de români care, într-o împrejurare umilitoare ezitaseră să le mărturisească colegilor străini că fiecare detaliu din viaţa lor depindea de capriciile dictatorului.

Ani la rând traseul lui Ceauşescu de acasă, de la vila sa de pe malul lacului Floreasca, până la „locul de muncă” de la CC, se golea ca-n palmă de două ori pe zi, o dată la dus şi o dată la întors. O armată de miliţieni împiedicau orice maşină să treacă şi orice trecător să coboare de pe bordură pe carosabil. Şi asta nu doar câteva minute. Calea Dorobanţilor, Piaţa Romană, Bulevardul General Magheru rămâneau goale zeci de minute, dinainte ca dictatorul să iasă pe poarta vilei sale şi până ce uşa cea grea de la CC se închidea în urma sa. Convoiul prezidenţial, încheiat de nelipsita ambulanţă, avea cale liberă să treacă într-o tăcere mormântală. Pe „cel mai iubit fiu al poporului” nu-l aplauda nimeni din proprie iniţiativă.

După asasinarea lui Anwar Sadat de către soldaţi din garda sa personală, în octombrie 1981, Ceauşescu a dispus ca miliţienii care îi asigurau paza de-a lungul traseelor să nu mai primească muniţie.

Dar Ceauşescu se temea nu numai să nu fie asasinat. Se temea şi de poluare. De aceea a ordonat la un moment dat ca autobuzul 182, care trecea pe bulevardul care astăzi se cheamă Mircea Eliade, oarecum aproape de vila sa de pe malul lacului Floreasca, să fie deviat, din motive de poluare, de la traseul său firesc şi direct. Drept urmare, autobuzului i s-a stabilit pe la începutul anilor ’80 un nou traseu prin cartierul Floreasca, pe străzi înguste, şi să reintre pe traseul vechi mult dincolo de reşedinţa sa. Traseul a rămas astfel deviat ani de zile, până în 1990.

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (I)

Un sondaj al INSCOP din 14 iulie 2014, publicat de ziarul Adevărul, arată astfel:
Ceausescu_sondaj 2014
Aproape 25 la sută din respondenţi apreciază că Nicolae Ceauşescu a fost cel mai bun dintre cei patru preşedinţi pe care i-a avut România până la alegerile din noiembrie 2014. Adevărul îl citează pe sociologul Darie Cristea, coordonator proiecte INSCOP, care „nuanţează” rezultatele cercetării: „În realitate, vorbim despre o falsă pozitivare a unui Nicolae Ceauşescu, care este asociat cu o perioadă percepută ca mai ordonată din punct de vedere al vieţii cotidiene, dar ale cărei lipsuri s-au mai uitat. Pozitivarea relativă a lui Ceauşescu vine şi în scopul evidenţierii imaginii totuşi proaste pe care publicul o are cam despre toţi preşedinţii postdecembrişti ai României.”

Mă întreb în ce a constat, mai exact, „ordonarea” vieţii cotidiene, de care vorbeşte sociologul citat, dar, dincolo de orice explicaţie, predilecţia românilor pentru dictatură, aşa cum reiese din sondaj, mi se pare greu de acceptat.

Cine tânjeşte după ceauşism?
Am avut ocazia să stau de vorbă cu persoane care se arătau indignate de „dictatura” lui Traian Băsescu: „Mi-a ajuns un dictator! Nu mai am nevoie de-un al doilea!” Ce stă în spatele unei asemenea atitudini de respingere a actualului preşedinte? În realitate, respectivele persoane realizează negreşit cât este de absurd să pui semnul egal între Nicolae Ceauşescu şi Traian Băsescu. Nu intru în detalii, dar mi se pare interesant mecanismul — sau mecanismele — care generează, se poate presupune, o asemenea poziţie.

Congres PCRUnul dintre posibilele mecanisme are legătură cu absenţa atitudinii critice din timpul dictaturii. Şi nu am în vedere neapărat o critică deschisă: acceptarea dictaturii, chiar şi în forul interior al individului, creează frustrări, iar noua „dictatură” apare drept ocazia salvatoare de defulare: atunci, pe vremea lui N.C., am fost eu obedient (ba poate chiar am sprijinit ceauşismul pe ici, pe colo, mai mult sau mai puţin conştient, dacă nu în altceva, măcar în niscaiva chestiuni de naţionalism, nu-i aşa?), dar iată că vine o nouă dictatură, a lui T.B., care este identică cu a lui N.C. , iar acum eu nu mai sunt obedient (am avut ceva de învăţat!) — protestez şi sunt demn! Pe de altă parte, fiind eu unul şi acelaşi, se cheamă că nici atunci n-am fost chiar un supus nevolnic: poate a fost doar o conjunctură nefavorabilă, poate că raţiunile familiale m-au împiedicat să devin un revoltat, poate… cine ştie.

Discutam cu un fervent, ca să nu zic furibund, susţinător al regimului trecut, în particular al „patriotului” Ceauşescu. (În treacăt fie zis, ca o explicaţie a ataşamentului pentru ceauşism, interlocutorul meu a lăsat să se înţeleagă mai ales faptul că în vremea comunismului fusese apreciat, el fiind un bun inginer, în timp ce acum, în democraţie, nu-l aprecia nimeni; în prezent fiind, cum altfel decât pensionar!) Ceea ce m-a şocat înainte de orice a fost vehemenţa atitudinii sale de respingere a uneia din trăsăturile definitorii ale democraţiei: drepturile omului. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că interlocutorul meu nu era pur şi simplu un adept al ideologiei ceauşiste, conform căreia „drepturile omului” ar fi un concept burghez, menit să camufleze lipsa de drepturi reale ale oamenilor muncii în societatea capitalistă — dreptul la viaţă, dreptul la muncă, dreptul la pace — vă amintiţi? —, ci săvârşea instinctiv un act de „acomodare spirituală”, respectiv de punere în concordanţă a propriei opţiuni în favoarea trecutului ceauşist cu atributele obiectului veneraţiei sale. Altfel spus, mai toate reperele care ieri, la fel ca şi astăzi, incriminau, într-o logică a bunului-simţ, ceauşismul, erau anatemizate la pachet, ieri, la fel ca şi astăzi, cu singurul scop de a nu umbri ceauşismul. Era acelaşi mecanism prin care, odinioară, scolasticii evului mediu negau petele din Soare pentru a nu pune la îndoială desăvârşirea lucrării Domnului.

Negreşit, funcţionează şi „mecanismul” clasic al transferului de nostalgie a tinereţii din vremea dictaturii asupra dictaturii înseşi. Nu trebuie să subestimăm nici absenţa sentimentului de oprimare de către putere în cazul acelor oameni pentru care libertatea de exprimare nu însemna nimic, întreaga prosperitate reducându-se la îndestulare, cu precădere materială. Parte din aceşti oameni nu preţuiesc nici astăzi libertăţile pe care le oferă democraţia. Drept care nu trebuie să ne mirăm prea tare că nu au mare lucru să reproşeze regimului comunist. De unde şi presupunerea, destul de des auzită: dacă Ceauşescu ne-ar fi dat de mâncare pe săturate (şi dacă ne-ar fi lăsat să circulăm liber prin lume — adaugă unii, nu prea mulţi totuşi), ar fi trăit şi astăzi! Alţii spun că Ceauşescu nu era de vină (ea era de vină!), că i se prezenta o realitate deformată. Ca şi cum ar avea vreo importanţă că viaţa ne era schimonosită de o anume persoană, sau de un întreg sistem aberant.

Pentru aceste categorii de oameni îmi propun să rememorez într-o serie de postări câteva din anomaliile izbitoare ale regimului trecut.