Category Archives: Trecutul comunist

Friederich Hayek: „De ce ajung în frunte cei mai răi”

M-am întrebat adesea cum se explică faptul că societatea românească — și nu numai — ajunge atât de des să fie condusă de indivizi amorali, rudimentari și cinici, într-un cuvânt abjecți. Deși răspunsul este, intuitiv, oarecum la îndemâna multora, totuși nimeni nu îl explică mai limpede și mai convingător decât Friederich Hayek (Drumul către servitute — The Road to Serfdom, 1944; Humanitas, 2014). Hayek se referă la regimurile totalitare sau autoritare. Dar regimul pesedist de la noi oare de care este/a fost? Mă întreb.

„Există trei motive de bază în virtutea cărora un asemenea grup numeros şi puternic, cu convingeri îndeajuns de uniforme, nu este plauzibil să fie format de cele mai bune, ci mai curând de cele mai rele elemente ale oricărei societăţi. După criteriile noastre, principiile de selectare a membrilor unui astfel de grup ar fi aproape integral negative.

În primul rând, este probabil adevărat că, în general, cu cât nivelul inteligenţei şi al educaţiei indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai diferenţiate gusturile şi opiniile lor şi este cu atât mai puţin probabil să cadă de acord asupra unei anumite scări de valori. Un corolar al acestei concluzii este că, atunci când dorim să găsim un grad mai ridicat de uniformitate şi similaritate în viziuni, suntem nevoiţi să coborâm în zonele cu standarde intelectuale şi morale mai scăzute, unde instinctele şi gusturile primare «comune» predomină. Aceasta nu înseamnă că majoritatea oamenilor au standarde morale scăzute; înseamnă doar că grupul cel mai numeros de oameni ale căror valori sunt foarte asemănătoare este de găsit printre cei cu standarde neelevate. Cum s-ar zice, cel mai mic numitor comun este acela care uneşte cel mai extins grup de oameni. Dacă este necesar un grup numeros, suficient de puternic pentru a le impune tuturor celorlalţi vederile sale asupra valorilor vieţii, niciodată el nu va fi constituit din cei cu gusturi extrem de diferenţiate şi evoluate, ci din cei care formează «masa», în sensul peiorativ al termenului; cei mai puţin originali şi independenţi vor fi capabili să încline cu
greutatea numărului lor balanţa în favoarea idealurilor lor specifice.

Dacă un dictator potenţial trebuie să se bizuie însă în întregime pe cei ale căror instincte simple şi primare se întâmplă să fie foarte asemănătoare, numărul lor anevoie va conferi suficientă pondere eforturilor lor. El va trebui să le sporească numărul, convertind mai mulţi indivizi la acelaşi crez simplu.

Aici intervine al doilea principiu negativ de selecţie: el va fi în măsură să obţină sprijinul tuturor celor docili şi creduli, care nu au convingeri proprii ferme, ci sunt pregătiți să accepte un sistem de valori gata confecţionat, numai dacă li se împuie urechile cu el suficient de zgomotos şi de des. Cei ale căror idei vagi şi imperfect formate sunt uşor de influenţat şi ale căror pasiuni şi emoţii sunt grabnic stârnite vor îngroşa astfel rândurile partidului totalitar.

În strânsă legătură cu efortul deliberat al demagogului iscusit, de a strânge laolaltă un corp de susţinători omogen şi strict coerent, intră în acţiune al treilea şi poate cel mai important element negativ al procesului de selecţie. Pare să fie aproape o lege a naturii umane faptul că este mai uşor pentru oameni să cadă de acord asupra unui program negativ, asupra urii împotriva unui duşman, asupra invidiei faţă de cei mai bine situaţi decât asupra oricărei sarcini pozitive. Contrastul dintre «noi» şi «ei», lupta comună împotriva celor din afara grupului par a fi ingredientul esenţial în orice crez care va da coeziune unui grup ce se pregăteşte de o acţiune comună. De aceea, acest mijloc este utilizat întotdeauna de către cei care urmăresc nu doar reunirea de sprijin pentru o politică, ci dobândirea loialităţii necondiţionate a unor mase imense. Din punctul lor de vedere, ura comună are marele avantaj de a le lăsa o mai mare libertate de acţiune decât orice program pozitiv. Ura împotriva duşmanului, fie că este intern, precum «evreul» sau «chiaburul», fie că este extern, pare să fie o armă indispensabilă în panoplia unui lider totalitar.”

Reclame

Cică se ieftinesc gazele de la 1 iulie!

Asta îmi aduce aminte de „ieftinirile” din anii comunismului. Pe la sfârşitul anilor ’50 (ai secolului trecut) s-a ieftinit şampania — îmi amintesc şi acuma — de la 35 la 18 lei sticla de trei sferturi; vinul spumos s-a ieftinit şi el la 15 lei sticla, nu-mi amintesc scăzând de la cât… Apoi şampania s-a menţinut ieftină pe toată durata regimului. Pe la sfârşitul anilor ’80 ieşise un banc. Cică românii ar fi cel mai destrăbălat popor din lume. De ce? Fiindcă umblă fără chiloţi şi beau şampanie… Umblau fără chiloţi fiindcă nu se găseau, şi beau şampanie fiindcă încă se mai găsea chiar şi după ce rafturile magazinelor se goliseră, de nu mai găseai decât creveţi vietnamezi şi oţet. (Scobitori îmi amintesc că am găsit o dată la Negreşti–Oaş, într-un circuit ONT al Patriei.)

De Marele Congres!

La anunţarea rezultatului votului pentru şefia PSD se cântă „We are the champions”!… Un dram de decenţă, adunătură de mafioţi pesedişti!

Viorica Dăncilă, proaspăt aleasă, zice: PSD este cel mai românesc dintre partide!… Aici cred că are dreptate Veorica: la câţi cretini numără România, n-ar fi de mirare să fie aşa.

Invitatul Tăriceanu are o viziune: la alegerile prezidenţiale va fi ales un preşedinte echilibrat şi devotat ţării [al cărui nume va începe cu Tări şi se va termina cu ceanu.]

Pro-România lui Ponta, „Perestroika” PSD-ului

Tocmai i-am trimis lui Victor Ponta, pe situl partidului Pro-România, mesajul de mai jos.

Domnule Ponta,

Văd că aţi făcut unele declaraţii în privinţa liderului PNL, Ludovic Orban, cum că „nu poți să faci schimbarea politică în România cu indivizi ca Ludovic Orban — un combinator politic din anii 90, mincinos, prefăcut și iresponsabil, plin de «schelete» din anii 2007-2008, mereu pe post de măscărici pentru cei care îl mai bagă în seamă!”

Nu sunt un fan al liberalilor, am votat la europarlamentare cu Alianţa USR–PLUS. Nu pot însă să nu observ. Da, Orban nu-i potrivit pentru rolul de lider al Opoziţiei, pentru simplul fapt că nu se bucură de simpatia electoratului. Din diverse motive. Şi cu siguranţă are şi alte defecte. Dar înverşunarea dv. împotriva lui Orban e clar de unde vi se trage: de la de refuzul acestuia de a vi se alătura la mizeria numită USL, pe care aţi conceput-o în 2011, împreună cu Antonescu şi cu fostul om de casă al lui securistului Voiculescu, Daniel Constantin, care astăzi vă stă din nou alături, cu unicul scop — atunci — de a-l înlătura de la putere pe Traian Băsescu.

Dv. vorbiţi de minciună, prefăcătorie şi iresponsabilitate? Dar ştiu că aveţi tupeu! Aţi ajuns un „disident” al PSD-ului doar fiindcă Dragnea a avut abilitatea să vă profite de conjunctură pentru a vă înlătura de la putere. Mai nou, vă puneţi cenuşă în cap pentru unele eşecuri de pe vremea când aţi fost premier, pozând în victimă. Nu mai trec în revistă acţiunile dv. din vremea mandatului de premier, prin care aţi adus prejudicii grave, pe termen lung, românilor şi României, în intervalul 2012–2015, deoarece n-am nicio îndoială că sunteţi incapabil să înţelegeţi. O dovadă — dacă mai era nevoie de încă una — este maniera grobiană în care vă referiţi la Ludovic Orban, după ce românii tocmai şi-au manifestat prin vot, fără echivoc, preferinţa pentru Dreapta.

Schimbarea politică în România nu se poate face nu cu indivizi ca Orban, ci cu indivizi ca dv. Dv. nu sunteţi Opoziţie ci o variantă „cu faţă umană” a PSD-ului. Un fel de perestroika. Ştiţi cum se spune în popor: lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba.

Amintirea lui „tovarăşe”

Câţiva ani buni trecuseră de când se instalase comunismul, deja riscai să faci ani grei de puşcărie pentru un banc politic spus într-un cerc de colegi de serviciu, şi Doamnei de la şcoala primară noi încă îi mai spuneam „Doamna”. Când fiica mea a făcut şcoala primară, în anii ’70, deja devenise „Tovarăşa”. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în liceu şi la universitate: dom’ profesor a rămas „Dom’ profesor”, iar doamna profesoară a rămas „Doamna profesoară” pentru multă vreme, dacă nu chiar până la sfârşit. (Era de obicei „dom’”, şi nu „domnul”, căci varianta prescurtată, colocvială, a cuvântului avea darul să atenueze gravitatea acceptări vocabularului „burghez”!)

În rest însă… Mă rog, sunt gata să-i dau crezare fostului preşedinte Băsescu că lui, pe vremea când era comandant de navă în marina comercială, subalternii nu îndrăzneau să i se adreseze altfel decât cu „domnule comandant”. Hai să admitem că a fost o excepţie.

Câteva alte ciudăţenii legate de indezirabilul apelativ de pe vremea „regimului burghezo-moşieresc” s-au mai petrecut în spaţiul public. Îmi amintesc de Sanda Ţăranu, ştiristă la Televiziunea Română, care, ameţită de aşa-zisa deschidere ceauşistă de la sfârşitul anilor ’60, i s-a adresat o dată în direct cantautorului Cornel Fugaru cu „domnule Fugaru”; fapt de la care i s-ar fi tras — de n-or fi fost şi alte pricini — marginalizarea la TVR. A mai fost apoi Iosif Sava, celebrul realizator al „Seratelor muzicale”, care, timp de ani de zile, s-a încăpăţânat să evite penibilul „tovarăşe”, înlocuindu-l cu mai diluatul „stimate”. „Stimate Ioan Grigorescu”, i se adresa Iosif Sava nu mai puţin celebrului realizator TV al serialului „Spectacolul lumii” (şi mai târziu „participant” — din studio — la Revoluţie); la care, într-o seară, interlocutorului său, într-o izbucnire de entuziasm, i-a ieşit porumbelul pe gură: „Domnule Sava!”; corectat însă în secunda următoare cu „Tovarăşe Sava!”… Mda.

De regulă, era de neconceput să ţi se accepte folosirea apelativului „domnule” în relaţiile instituţionale, în administraţie, în miliţie sau în armată. Ba chiar la un moment dat a devenit obligatoriu. Prin lege!

În tramvai, în autobuz, în ticsitele mijloace de transport în comun(ism), lucrurile stăteau cam aşa: dacă se întâmpla ca o persoană în vârstă să cedeze locul unei persoane şi mai în vârstă (căci asemenea gesturi erau foarte puţin probabile — după educaţia de care aveau parte la şcoală şi peste tot — din partea tinerilor), atunci invitaţia putea fi uneori însoţită de un afabil „Poftiţi, doamnă/domnule!”. Pe când după o călcătură pe picior, să zicem, urma un iritat: „Uite-te pe unde calci, tovarăşe!” De unde se vede că „tovarăşe” era un fel de substitut pentru „boule!”.

Am luat parte, prin forţa împrejurărilor, la vreo două din acele şedinţe de excomunicare din UTM [Uniunea Tineretului Muncitor, pentru cine nu ştie] a unor colegi pentru că familiile lor făcuseră cerere de emigrare în Israel. Nu erau daţi afară din serviciu, dar nici nu mai puteau face parte din organizaţie! Şi atunci, cei din prezidiu se adresau celor întruniţi în şedinţă ad-hoc, îndemnându-i să voteze pentru excluderea… domnului Cutare — căci dacă părăsea de bunăvoie un stat socialist — nu-i aşa? — nu mai putea fi tovarăş cu noi, cei ce construiam socialismul!

Ca scriitor, îmi era imposibil să mă împac cu ideea că un personaj de-al meu s-ar fi putut adresa vreodată cu „tovarăşe” vreunui alt personaj aflat, să zicem, pe o treaptă de ierarhie superioară. Drept care m-am ferit ca de dracu’ să scriu texte „ancorate în realitate”, cum cereau imperios editorii din epocă. De altfel, mi s-a spus până la urmă pe şleau — a făcut-o cenzorul comunist Şerban Velescu, de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, într-o zi, după o tentativă de-a mea de a obţine undă verde de la Stăpânire pentru publicarea romanului Domnul Marius şi Doamna cea Mică: „Cum vă închipuiţi dumneavoastră că vi se va publica o carte în care personajele îşi spun de o sută de ori domnule-doamnă!”

Una peste alta, de-ar fi fost doar obligaţia legală de a te adresa cu „tovarăşe”! Dar apelativul socialist/comunist mă tem că reuşise să altereze mentalitatea de comunicare în „societatea socialistă multilateral-dezvoltată”. Devenise mai mult decât auto-cenzură. Era un fel de pervertire a comunicării dintre oameni; un soi de acceptare mohorâtă a ideii că la egalitarismul siluit ce se instaurase, un limbaj pe măsură era de neevitat. Nu că domnule/doamnă ar fi fost înlăturate complet din vocabular, ele păstrându-se în cea mai mare parte a conversaţiilor informale, în cercuri restrânse, de amici etc. Dar o vagă stânjeneală se instala şi persista insidios în mulţi dintre noi, cei de-atunci, când cineva, în public, încurcând apelativele, se expunea, folosind „domnule”, riscului ca un potentat al regimului aflat de faţă sau informat asupra faptului să intervină aplicând prompt şi drastic corecţia verbală cuvenită: La noi, stimabile (!), se vorbeşte cu „tovarăşe”!

Când, la câteva zile după schimbarea de regim, din decembrie ’89, m-am adresat colegilor de serviciu în sala de şedinţe cu „Doamnelor şi domnilor”, s-a stârnit o rumoare zgomotoasă — amuzament, consternare şi satisfacţie, toate laolaltă. Şi atât de adânc s-a insinuat făţărnicia comunistă în cei din generaţia mea, încât chiar şi astăzi, la treizeci de ani distanţă, mi se năzăreşte uneori, la auzul apelativelor — deja de mult timp redevenite fireşti — de „domnule” şi „doamnă”, că aud ecouri din acea rumoare de început.

Inocentul domn Morar

Judecătorul constituţional Daniel Morar restituie premiul GDS

Domnul Morar adresează Grupului pentru Dialog Social o scrisoare deschisă în care explică pe larg de ce restituie organizaţiei neguvernamentale premiul acordat de aceasta magistratului în… 2011. Pentru că acelaşi premiu a fost acordat şapte ani mai târziu, adică în 2018, procurorului-general al României, Augustin Lazăr. Care este în ultimele zile subiect al unui scandal mediatic, declanşat — foarte probabil — de actuala Putere PSD–ALDE, şi care — cu siguranţă — convine Puterii PSD–ALDE.

Reţinem din scrisoare:

„[D]omnul Augustin Lazăr nu a fost un torționar, însă nu este nici un inocent. Profesia de procuror în regimul comunist a ales-o în cunoștință de cauză și trebuia să înțeleagă care sunt consecințele unei asemenea activități într-un regim represiv. Avea de ales, chiar în condițiile acelor vremuri, mai ales că erau anii 80, iar nu anii 50. Istoria ne arată că actele de tortură în timpul regimurilor dictatoriale erau comise de regulă de forțele de miliție/poliție, de către ofițeri de siguranță/securitate sau de către gardienii închisorilor. Însă, tot istoria ne arată că disidenții politici erau oprimați de către autoritățile regimului, de regulă, cu ajutorul magistraturii. Procurorii și judecătorii acestor regimuri politice erau cei care, potrivit legii, dispuneau trimiterea în judecată a oponenților regimului și, respectiv, dispuneau condamnarea și încarcerarea acestora. Tot ei erau cei care cenzurau, într-un fel sau altul, liberarea condiționată a deținuților.”

Reţinem de asemenea din tardiva scrisoare deschisă:

„[R]evoluția din decembrie 1989 m-a «prins» în facultate, student la Drept, la Universitatea UBB din Cluj-Napoca, la vârsta de 23 de ani, având educația intelectuală pe care mi-o permiteau cărțile și lecturile disponibile într-o societate închisă.”

De unde putem deduce că inocentul domn Morar, în momentul înscrierii la o facultate de drept, în societatea închisă în care trăia, nu avea alte ambiţii decât să ajungă jurisconsult sau avocat. Şi asta deoarece, aşa cum el însuşi mărturiseşte, procurorii şi judecătorii din acele vremuri, nefiind de regulă chiar torţionari, contribuiau totuşi, volens-nolens, la reprimarea contestatarilor regimului. Să mai adăugăm că în societatea închisă în care dl Morar aspira să ajungă avocat sau jurisconsult, admiterea la o facultate de drept (ca şi de ziaristică sau chiar de istorie), în anii ’80, era condiţionată de obţinerea prealabilă a unei recomandări din partea comitetului local al PCR. Aşa, ca o garanţie a ataşamentului viitorului magistrat — mai puţin jurisconsult sau avocat! — la „valorile moralei şi eticii socialiste”.

Şi uite-aşa, întorsăturile (benefice) ale istoriei ne scot uneori eroi imaculaţi.

Securişti şi afacerişti

Pe la începutul anilor ’90, vrând să dea o replică celor care nu încetau să-i atace în mass-media pe securişti, foşti sau actuali, observând cum rând pe rând acaparează, în noul regim, poziţiile cheie, Ion Iliescu s-a simţit obligat să explice — citez din memorie: De ce vă agitaţi atâta? Pe piaţa liberă, în mediul de afaceri, foştii securişti se simt ca peştele în apă!… Mărturisesc că a fost una din foarte puţinele ocazii când i-am dat, în sinea mea, dreptate bătrânului comunist.

Păi n-avea el dreptate? Există într-adevăr asemănări izbitoare între cei ce au optat, în trecut, pentru „meseria” de securist, şi cei ce, la vremuri noi, au ales să intre in afaceri. Şi unii, şi ceilalţi, au două trăsături distinctive fundamentale: 1. setea de bani, şi 2. setea de putere. Mai sunt, fără îndoială, şi alte condiţii care trebuie îndeplinite. De exemplu, un om de afaceri trebuie să mai fie şi inventiv, inteligent şi să accepte riscul. La fel, securistul, pe lângă cele două condiţii de mai sus, este/era musai să mai fie şi cinic şi lipsit de scrupule; şi să-l doară în cot de toţi ceilalţi. La drept vorbind, nici omului de afaceri nu-i strică un pic de cinism şi de lipsă de scrupule; şi să-l doară un pic în cot de toţi. Dar hai să admitem că se poate descurca şi fără. La fel, securistul era, într-un fel, nevoit să-şi asume unele riscuri. Întâi şi-ntâi să primească în plină figură, fără crâcneală, flegma şefului ierarhic superior; căci astea erau în Securitate (la fel şi în armată, la fel şi în miliţie), raporturile superior–subordonat. Şi să primească în plină figură oprobriul (interiorizat!) al celor care, în plină mizerie a regimului comunist, încă mai considerau că a fi securist înseamnă o degradare inacceptabilă.

De-aia ziceam că bătrânul comunist avea perfectă dreptate să bage cele două categorii în aceeaşi oală. Se aseamănă al naibii de bine între ele.

Unii spun că viaţa e prea frumoasă ca să ţi-o pierzi făcând bani. Dar cine spune asta? Cei ce n-au reuşit nimic în viaţă — doar au citit, au scris, au mai născocit câte ceva, mă rog, vreo teorie, ceva, au compus muzică, au mâzgălit tablouri, au maimuţărit personaje pe scenă sau pe ecran, i-au învăţat pe alţii, inclusiv economie şi cum să facă bani, şi cam atât. Alţii s-au zbătut pentru drepturi. Pentru drepturile omului, cică. Care om? Drepturile fraierului! Ale celui care nu-i în stare să lupte pentru el însuşi, să-şi impună voinţa, puterea, gradul de securist.

În treacăt fie zis, în categoria oamenilor de afaceri i-aş include şi pe popi. Iar celor care ar dori să mă urecheze pentru asta le-aş pune o singură întrebare: ştiţi cu câţi bani se cumpără un post de preot paroh? De fapt, ca s-o spun pe-a dreaptă, aş mai pune încă una: ştiţi cât încasează un popă la o înmormântare? Dar la o nuntă? Dar la un botez? Bani mulţi, fraţilor, chitanţe — ioc, impozit — ioc, risc: zero. Iată deci că nu totdeauna afacerile se lasă cu acceptare de risc… Asta explică de ce pe listele de colaboratori — şi, probabil, şi pe ştatele de plată — ale Securităţii figura o parte consistentă din preoţimea ortodoxă română.

I-aş include la capitolul afaceri şi pe politicieni. Căci ce a ajuns politica, dacă nu tot o afacere? La fel ca şi preoţia, tot cu risc zero. Participare, agora? Amintiri din Antichitate. În rest, cinism, obraz gros, aroganţă cât încape. Uitaţi-vă, numai, la Iordaşerbalicea!

Aşa că, ce pot să spun? Da, mare dreptate a avut bătrânul comunist la începutul anilor ’90.

Stareţii „răzvrătiţi” de la Putna

Îmi amintesc de ultimul circuit turistic al României pe care l-am făcut în vechiul regim, care includea şi faimosul tur al mânăstirilor din nordul Moldovei. Era chiar în vara lui ’89 şi se comemora un secol de la moartea lui Eminescu. (Apropo, la un restaurant — din Vatra Dornei, cred —, ni s-a servit parizer pané!) Îmi amintesc de cuvântarea înflăcărată pe care ne-a ţinut-o stareţul mânăstirii Putna, cu voce fermă şi răsunătoare, în faţa criptei cu rămăşiţele pământeşti ale lui Ştefan cel Mare. „Azi sunt două ţări — spunea! Una dincoace de Prut, şi una dincolo. Sub sceptrul lui Ştefan era o singură ţară! Clopotul mânăstirii se auzea şi dincolo de apa Prutului, chemându-i pe români să stea cu toţii zid în faţa duşmanilor neamului!” Şi câte şi mai câte. Grupul nostru de turişti asculta cu capul între umeri, aruncând priviri neliniştite în dreapta şi-n stânga, înfiorându-se la auzul cutezătoarelor cuvinte ale neînfricatului şi răzvrătitului stareţ de la Putna. Ba chiar, lângă mine, o pereche de tineri simpatici, un el şi o ea, şi-au aruncat unul altuia o privire grăitoare, iar el i-a şoptit iubitei la ureche, precipitat şi mucalit, de-ajuns de tare totuşi ca să audă şi cei din jur: Hai să plecăm!… Ce om curajos! şi-or fi zis toţi cei ce îl ascultau — şi eu odată cu ei.

Astăzi, stareţul mânăstirii Putna, alt „răzvrătit”, îşi înalţă glasul mânios împotriva „maimuţărelii europene” şi a amestecului ambasadelor în „treburili interne” ale statului român. Şi câte altele asemenea, din repertoriul iniţiatorilor referendumului pentru familia tradiţională.

Era curajos stareţul din ’89 — curajos cu trese pe umăr sub rasa monahală, probabil sub autoritatea şi directa îndrumare a departamentului patriotic ani-KGB al Securităţii. La fel şi cel de astăzi, din 2018. Doar că între timp Securitatea s-a privatizat şi tocmai dă ultima bătălie pentru privatizarea Justiţiei.

Românii, un popor violent şi inapt pentru democraţie

Indice al democraţiei
Întâmplarea a făcut să-mi cadă ochii pe o clasificare a ţărilor lumii după un aşa-numit „indice al democraţiei”. România ocupă un modest lor 65 din 167 de ţări şi anume în categoria ţărilor cu „democraţie imperfectă” (Flawed democracy); în care, spre consolarea noastră, ne aflăm într-o companie onorabilă, alături de Statele Unite, Italia sau Franţa. Totuşi, ţări precum Filipine, Ghana, Columbia, Sri Lanka, până şi Republica Dominicană, se află înaintea noastră în acel clasament; ca să nu mai vorbim de veşnica rivală a României întru „disputarea” ultimului loc în Uniunea Europeană, Bulgaria, care ne devansează cu mai bine de 10 locuri. Mi-am zis: aşa ceva e imposibil, trebuie că e vorba de un indice de două parale, care nu reflectă realitatea. Şi într-adevăr, indicele se obţine sintetizând opiniile unor cercetători, analişti, universitari din domeniu, sub coordonarea grupului The Economist Intelligence Unit din Marea Britanie. Deci nu e vorba de parametri măsurabili, care să garanteze obiectivitatea evaluatorului. (Poate că cei de la The Economist au ceva cu noi! Nu? Doar suntem dintotdeauna persecutaţi de toată lumea, evident din invidie!) Totuşi, impresiile sunt şi ele importante. Uneori chiar foarte importante. Cei 60 de indicatori folosiţi pentru calcularea indicelui de democraţie sunt grupaţi în 5 categorii, dintre care una se referă la „Cultura politică” a ţării. Ei bine, la această categorie România a primit nota 4,38; în timp ce la „Participarea politică” nota României este 5,00; a se compara cu India, spre exemplu, care a obţinut 7,22. Asta spune ceva, nu?

Vineri 10 august, sfârşitul iluziilor
Ce s-a întâmplat vineri 10 august 2018, la protestul din Piaţa Victoriei al românilor din diaspora,după aproape 29 de ani de „democraţie”, pune capăt, din punctul meu de vedere, oricăror iluzii: Românii sunt un popor violent, incapabil să-şi asume rigorile democraţiei. Ce Dragnea! Ce PSD! Jandarmii, oameni „din popor”, nu s-au format sub bagheta lui Dragnea, nici la şcoala PSD-ului. Brutele care au răspândit cu sălbăticie, cu o ură viscerală, bastoane de cauciuc în dreapta şi în stânga, au lansat jeturi de gaze iritante drept în ochii protestatarilor, au folosit tunul cu apă, au lovit cu picioarele şi cu pumnii, au înjurat ca la uşa cortului, toţi aceia sunt, folosind o locuţiune dragă naţionaliştilor şi dacopaţilor, expresie a „fibrei naţiunii”! Sau, mai nou, a „ADN-ului naţiunii”! Da, se poate presupune că Dragnea, pentru a-şi apăra pielea — a lui şi a celor din clica sa —, a ordonat: Intraţi în ei! Bateţi! Rupeţi!… Dar la un popor „blând şi tolerant”, cum ne ne place să ne autocaracterizăm, aşa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple.
Unii vor zice poate: Da, dar asemenea violenţe au fost văzute şi la case mai mari, în Statele Unite, şi în Franţa. Da, e adevărat. Şi poate tocmai de aceea, ţările care au dat lumii Charta Democraţiei acum mai bine de două secole se află astăzi în categoria „Democraţii imperfecte”. Să nu ne amăgim însă: situaţia de astăzi a acelor ţări este conjuncturală, în timp ce situaţia României pare a fi endemică.

Trecutul spune multe
Să nu uităm, România a fost singura ţară din estul Europei care a plătit cu morţi (şi nu doar câţiva ci peste o mie) şi cu sânge despărţirea de regimul comunist. Să nu uităm nici mineriadele puse la cale de regimul Iliescu pentru a devia cursul democratizării în România spre varianta „perestroika”, soldate şi ele cu răniţi, cu morţi şi cu arestaţi abuziv, dar şi cu o imagine catastrofală a României în lume, de ţară necivilizată şi neguvernabilă. Minerii au fost la rândul lor „oameni din popor”; la fel şi bucureştenii care i-au întâmpinat cu urale şi cu aplauze.
Exemplele continuă în trecutul ceva mai îndepărtat. România este ţara în care, sub regimul comunist, a avut loc aşa-numitul „Fenomen” Piteşti, unic în ţările din „Lagărul” comunist, unde deţinuţii au fost supuşi unui regim de degradare atât de sălbatic, încât până şi sovieticii s-au îngrozit şi, din câte se spune, au silit autorităţile lui Gheorghiu-Dej să-i pună capăt şi să-i pedepsească pe cei vinovaţi.
Tot românii, sub regimul Antonescu de astă dată, au comis „Masacrul de la Odessa”, în toamna anului 1941, când zeci de mii de evrei au fost omorâţi fără judecată, cu o cruzime bestială, din motive de epurare etnică şi ca represalii la un atentat al bolşevicilor în sediului comandamentului armatei române. Să mai adăugăm deportările evreilor şi ale ţiganilor în Transnistria, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când atrocităţile comise în pripă de soldaţii români i-au nemulţumit pe aliaţii germani, care i-au îndemnat pe români nu să fie mai omenoşi ci să ucidă şi să incinereze mai „profesionist”.

Concluzii?
Zilele trecute…
Deputatul PSD zis „Mitralieră”, la „bază” medic chirurg, către protestatari: „Câți ați fost 20.000, 40.000, 50.000? Nu ne provocați ca venim 1 milion și vă călcăm în picioare.”
Cristian Bîrdac, consilier în Guvernul PSD al României: „Nu mai plângeţi şi rostogoliţi imbecilităţi pe reţele. Trebuiau mitraliaţi, nu stropiţi cu apă !!!”
Gabriel Zamfir, directorul Filarmonicii din Craiova, fost preot: „Un mare respect pentru acei jandarmi şi măcar un glonţ în cap acelor asa-zise «mame» care au ieşit cu copiii în braţe la proteste deşi se ştia ca nu e un protest paşnic.”

Nu-i aşa că avem toate motivele să fim optimiști?

Gubernul Dragnea 3.0, de neclintit

Blocaj tipic românesc, la fel ca pe vremea lui Ceauşescu

Dintre metaforele caricaturale vehiculate în spaţiul public niciuna n-a fost mai grăitoare decât cea cu turma de oi care răspunde prin Beeeeee! la întrebările adresate de el lider maximo privind propria sa menţinere la conducerea PSD. Atâta vreme cât toată turma este perfect obedientă — cu aşa-zişii aliaţi cu tot —, atâta vreme cât nu se înfiripă nicio opoziţie internă, nicio schimbare în guvernarea României nu este posibilă.

Dragnea se află acum la al treilea guvern de la alegerile parlamentare încoace, pe bună dreptate supranumit Dragnea 3.0. Prin Dăncilă, şeful PSD-ului a ajuns, după două neprevăzute eşecuri, la formula ideală: nimeni nu mişcă în front la el în partid! Nulităţi absolute cu toatele, Dragnea le-a scos din anonimat pentru a le plasa pe funcţii la care nici cu gândul nu gândiseră. Sunita Sevil Shhaideh (singura respinsă pentru funcţia de prim-ministreasă), apoi Viorica Dăncilă, actuala prim-ministreasă, de care colegii de Parlament European nu încetează să se mire că a putut să ajungă prim-ministru după ce în Parlamentul European nu s-a distins decât prin absenţă şi inactivitate, supravegheată acum pas cu pas de umbra Anca Alexandrescu, pusă de Dragnea, apoi Carmen Dan, nulitatea adusă din Videle în fruntea MAI, prefecta Capitalei, Speranţa Cliseru (uitaţi-vă la ea cum arată — mai jos, prima din dreapta!), de care nimeni nu auzise înainte de intervenţia brutală a jandarmilor în Piaţa Victoriei, de acum două zile, pe care a încuviinţat-o, nu spun ordonat-o, apropiată de Gabriela Firea şi de primarul de Voluntari, niciuna nu iese din cuvântul şefului PSD.

Protestele din Piaţa Victoriei şi din celelalte mari oraşe ale României pot să continue oricât, nimic nu se va clinti din blocul-monolit PSD. Acesta va putea fi dislocat numai prin intervenţia: 1) Justiţiei; 2) a Serviciilor; 3) a Uniunii Europene, dacă nu se va limita la încruntări din sprâncene ci va recurge la o sancţionare fermă a României pentru încălcarea flagrantă a unor reguli şi principii fundamentale de funcţionare a UE. Şi nici acestea nu vor fi eficace dacă turma PSD va continua să behăie la unison. Blocajul actual este tipic românesc şi duce cu gândul direct la vremea când Ceauşescu părea/era de neclintit.

Nu neimplicare ci ticăloşie

Campania „Fără penali în funcţii publice” a fost piatra de încercare a onestităţii celor care ani de zile au pretins că opţiunile lor electorale se îndreaptă spre PSD pentru că „toţi sunt la fel”; sau pentru că: „eu nu fac politică”. Deşi sprijinită de un partid politic, Uniunea Salvaţi România, iniţiativa cetăţenească nu a avut, propriu-zis, nimic politic. Ce ar putea fi politic în dezideratul ca persoanelor condamnate penal să le fie interzis prin lege să ocupe funcţii publice, aşa cum se întâmplă acum? În realitate, aşa-zişilor neimplicaţi politic PSD-ul le vine mănuşă. Şi nu doar prin pomenile care se înmulţesc pe măsură ce se apropie noile campanii electorale, pentru preşedinţie şi pentru Parlamentul European, ci şi prin izul comunist pe care PSD-ul în degajă în ansamblul său, iz la care nările „neimplicaţilor” freamătă lacome precum nările calului la aroma fânului. Recenta campanie civică a stârnit nu doar respingerea de către „neimplicaţi” ci şi o anume agresivitate psihanalizabilă, o contrareacţie dosnică şi pestilenţială, care sugerează un singur lucru: că niciun dialog nu mai este posibil şi că timpul le va rezolva pe toate. Dacă le va rezolva.

Post-nazism, post-comunism. Similitudini

Multă lume se întreabă cum este posibil ca la aproape trei decenii de la căderea (oficială) a comunismului în Europa de Est, în speţă în România, la manetele puterii să se afle, în bună parte, în continuare, dacă nu structuri, atunci să zicem măcar clanuri (de inspiraţie mafiotă) provenind din nomenclatura vechiului stat centralizat comunist. Eventual, descendenţi. Se deplânge prezenţa — presupusă/dedusă — în instituţiile cheie, mai ales economice, a unor „încrengături” din structurile fostei Securităţi. Se deplânge de asemenea ignorarea celebrului punct 8 al Declaraţiei de la Timişoara, din 1990, care, dacă ar fi fost aplicat, le-ar fi interzis foştilor nomenclaturişti ai Partidului Comunist şi foştilor securişti să ocupe timp de zece ani funcţii publice. În sfârşit, se deplânge inexistenţa în România a unui proces „autentic” al comunismului, similar procesului de la Nürnberg al nazismului. Toate acestea împiedică, se consideră, societatea românească să se purifice după dictatura comuniştilor şi să se angajeze ferm pe drumul european al unei democratizări reale.

Să fie oare o consolare pentru noi faptul că nu suntem singurii din Europa care s-au confruntat cu probleme de acest gen?

În anii ’60 a rulat pe ecranele din România un fel de muzical (vest-)german, în care un cor nevăzut, asemenea corurilor antice, punctează din când în când momentele principale ale acţiunii. Unul din personaje era un fost nazist, convertit după război într-un prosper om de afaceri. (Unde oare am mai auzit povestea asta?) Agresiv, mereu în conflict cu noile autorităţi, reuşea de fiecare dată să se ridice cumva deasupra. Până într-o zi când, ieşind dintr-o încăpere după o altercaţie, se îndreaptă furios spre lift ignorând strigătele de avertizare ale unor muncitori care tocmai lucrau la revizia acestuia; şi, deschizând intempestiv uşa, se prăbuşeşte în gol. Iar corul trage concluzia: Din păcate nu avem câte un gol al liftului pentru fiecare fost nazist!… Sigur, nu a fost decât un film artistic. Dar…

Claus von Stauffenberg, atentatorul la viaţa lui Hitler, executat în iulie 1944, încă mai era „trădător de ţară”, la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în ochii unora dintre colegii de şcoală şi dintre profesorii copiilor lui. În timp ce la noi, în România, după aproape trei decenii, Ion Mihai Pacepa continuă să fie pentru mulţi un trădător de ţară; iar alţii îl elogiază pe fostul şef al Securităţii Iulian Vlad, recent decedat.

Să ne mai mirăm de ce situaţia în România este cum este?

Dacă ar fi să comparăm post-comunismul cu post-nazismul, ar trebui să remarcăm că sunt multe elemente care despart cele două epoci/spaţii. Post-nazismul a beneficiat de subvenţiile consistente acordate de Statele Unite pentru refacerea economiei germane (împreună cu a altor state) distruse de război, în cadrul faimosului Plan Marshall. Astfel că prosperitatea generală care a însoţit reinstaurarea democraţiei, a preîntâmpinat în bună măsură neîncrederea în binefacerile acesteia şi apariţia nostalgiei naziste. Apoi, nazismul, din punct de vedere economic, nu a fost atât de catastrofal precum comunismul, lăsând, în ciuda imenselor distrugeri provocate de război, o infrastructură susceptibilă de a se reface rapid. Nu în ultimul rând, nazismul a venit să disloce temporar (pentru nu mai mult de 12 ani!) o mentalitate consolidată timp de secole, a seriozităţii, a onestităţii, a disciplinei şi a lucrului bine făcut.

Şi totuşi…

Rudolf Diels a fost primul şef al Gestapoului lui Hitler. După război a făcut parte din Guvernul Saxoniei Inferioare, apoi a lucrat la Ministerul de Interne din acelaşi land. S-a pensionat în 1953, probabil cu o pensie consistentă (dar poate nu specială!), şi murit în 1957, într-un accident de vânătoare.

Iată ce scrie Jonathan Freedland în The Guardian, într-un articol din 2008, intitulat „Răzbunare”: „Au fost zeci, dacă nu chiar sute, de mii [de oameni vinovaţi pentru regimul nazist, în Germania], și toţi au scăpat de judecată exceptând o mică parte. Iată o statistică stupefiantă. După război, oficialii aliaţilor au identificat 13,2 milioane de oameni numai în Germania de Vest ca fiind susceptibili de a fi arestaţi pe loc, fiind considerați parte a aparatului nazist. Mai puțin de 3,5 milioane din ei au fost luaţi în vizor și, dintre aceştia, 2,5 milioane nu au fost trimişi în judecată. Rămân deci circa un milion de oameni — majoritatea nefiind sancționați decât cu amendă sau cu confiscarea bunurilor jefuite, cu o restricție temporară de angajare sau cu o scurtă interdicție de a ocupa funcții publice. În 1949, la patru ani după război, doar 300 de naziști se aflau în închisoare. Dintr-o listă iniţială de 13 milioane, doar 300 au avut de pătimit ceva mai serios.

De ce n-au fost pedepsiți mai mulți dintre cei vinovați? «Pentru că ar fi fost o treabă interminabilă», spune David Cesarani, profesor de cercetare la Royal Holloway, Universitatea din Londra (…). El citează tentativa britanicilor de a-i condamna pe cei responsabili de crimele de la Belsen [unul din lagărele naziste]. Procesul a durat nouă luni și i-a epuizat pe britanici. «A fost vorba de un singur lagăr, dar fuseseră 70 de lagăre, cu sute de oameni fiecare. Ca să nu mai vorbim de membrii Gestapo-ului și de cei de la Einsatzgruppen [unităţi mobile de intervenţie].» A-i urmări pe toţi cei responsabili de măcelărirea evreilor ar fi însemnat judecarea a mii și mii de oameni — și s-ar fi încheiat cu întemniţarea aproape a întregii populații adulte masculine din Germania. (…)

Lumea voia să meargă mai departe; îndeosebi, americanii erau grăbiţi să includă Germania de Vest într-o nouă alianță împotriva blocului sovietic.”

Nu cumva şi după căderea comunismului „lumea” a vrut să meargă mai departe? Nu ştiu. Doar mă întreb.

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (VI)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă

Megalomania de mucava. Rezistenţa prin legumi-cultură

Pe măsură ce trece timpul, în loc să mă împac şi să uit, privesc în urmă cu tot mai multă ură acel regim care s-a numit comunist. Unii spun: a avut şi părţi frumoase comunismul. Iar eu răspund: nu, comunismul n-a avut nicio parte frumoasă. Viaţa a avut şi părţi frumoase — doar în măsura în care a reuşit să se sustragă regimului.

Pseudo-proprietatea comunistă: Loturile „personale”. Ar putea să pară, la o privire superficială, o iniţiativă lăudabilă: să încurajezi cultivarea de către toţi cetăţenii, gratuit, a peticelor de pământ aflate în proprietatea statului, până atunci lăsate nevalorificate: pe străzi, în faţa caselor, pe locuri virane (o mulţime, slavă Domnului!), în incinta unor instituţii; unde, în treacăt fie zis, angajaţii — scuze, oamenii muncii! — munceau cu mult mai multă tragere de inimă la loturile lor „personale” decât pentru slujba lor, cea pentru care primeau leafă — scuze, retribuţie!

O cunoştinţă mi-a spus o dată: Nu-i rău că s-au gândit la asta. Şi naziştii au încurajat o asemenea practică, valorificând astfel fiecare petic de pământ, spre folosul tuturor… Surprins de o asemenea asociere, nazism–comunism, nu i-am dat cunoştinţei mele nicio replică. Abia mai târziu, amintindu-mi, mi-am dat seama cât de „compatibile” au fost cele două regimuri. Şi cum se aliniau — cumva de la sine — practicile.

Un regim atât de opresiv cum a fost comunismul lui Ceauşescu mi se pare — şi mi s-a părut şi atunci — de-a dreptul neverosimil să fi fost tocmai el acela care să promoveze ideea de valorificare a pământului şi să le ofere cetăţenilor şansa de a-şi petrece cu folos timpul liber. Realitatea e că acţiunea a fost într-adevăr inspirată. Oamenii şi-au văzut satisfăcut simţul proprietăţii. Fără a deveni proprietari! Apoi, s-au ales cu ceva produse, care, se ştie, lipseau de pe piaţă în cea mai mare parte.

Totul n-a fost însă decât o diversiune. Dar inspirată, cum spuneam. Regimul a găsit un mijloc de a le abate oamenilor atenţia de la marile şi numeroasele frustrări pe care el însuşi le crease.

Apoi: unii „proprietari” au luat-o în serios. Au ridicat împrejmuiri în jurul loturilor din apropierea casei, pe care singuri şi le-au atribuit! Cu aspect de provizorat, e drept — dar ce conta! Alţii au mers până acolo că au pus şi porţi la împrejmuirile lor! Pe care, părăsind lotul, şi-au făcut obiceiul să le încuie cu lacăt! Ba chiar au plantat pomi şi arbuşti de jur împrejur, astfel că, până la căderea regimului, apucaseră să creeze un fel de (pseudo)intimitate incipientă… Da, mulţi au fost fericiţi! Dincolo de micro-legumicultura lor, nu îi interesa mare lucru. Aşa că dacă regimul comunist a avut totuşi şi părţi bune, poate că loturile „personale” pentru legumicultură la scară casnică au fost acelea.

Statuile de carton ale lui Ceauşescu. Se spunea că nu are „vedere în spaţiu”. Nu îşi putea imagina cum vor arăta în realitate sculpturile închinate luptei proletariatului şi realizărilor regimului, pe care la un moment dat — pe la mijlocul anilor ’80 — începuse să şi le dorească dictatorul român. Probabil ca să lase în urma sa mai mult decât… o societate socialistă multilateral-dezvoltată. Cu machetele era obişnuit: doar de atâtea ori vizitase săli în care îi erau prezentate mulaje cu noile blocuri ce n-au întârziat imediat după aceea să se „materializeze” pe locul cartierelor demolate, îndeosebi în aşa-zisul „centru civic”, la piciorul megalomanei „Case a Poporului”. Cu lucrările plastice însă nu se prea descurca. Aşa se spunea în epocă. De aceea viitoarele opere îi erau prezentate la scara 1:1, construite din „carton”: placaj, pânză, armături. Aşa se face că la un moment dat s-a ivit „peste noapte” în faţa magazinului Bucur–Obor, la intersecţia dintre şoseaua Ştefan cel Mare şi calea Moşilor, o monstruozitate care se lua la întrecere în înălţime cu blocurile de zece etaje din jur: un proletar cu un braţ ridicat în chip victorios, sau cam aşa ceva… Îmi pare rău că nu mi-a trecut prin minte s-o fotografiez. Şi totodată sunt uimit că hidoasa butaforie nu s-a păstrat în memoria colectivă. Nimeni n-a mai amintit de ea, nicăieri nu i-am întâlnit poza, deşi s-ar putea să o fi prins Revoluţia în acel loc… Atât de mult conta „poporul suveran”, încât cel care trebuia să „vadă” lucrarea şi, „expert” în arte plastice, să o placă şi să o autorizeze era Ceauşescu. El şi nimeni altcineva…

Pe de altă parte, recunosc, poate că e mai bine că toate aceste monstruozităţi s-au şters din memorie. Chiar dacă e adevărat că „cine uită nu merită”, istoria românilor atinsese în urmă cu câteva decenii o cotă atât de ridicată a absurdului încât nu cred că mai există pericolul de a o repeta vreodată.

Barem pe protecţie antiseismică „confort” II. Construcţiile destinate oamenilor de rând şi activităţilor de rând erau proiectate să reziste la cutremure până la gradul 7 pe scara Richter. Aşa erau baremurile. Asta, până la cutremurul de la 4 martie 1977. Doar cele speciale şi pentru persoane… speciale erau asigurate până la cutremure mai puternice. De exemplu, Casa „Poporului” a fost proiectată să reziste până la cutremure de gradul 8. La fel şi blocurile de pe bulevardul „Victoria Socialismului”, unde urma să se mute — şi probabil că s-a şi mutat — protipendada comunistă…

Diferenţa între cele două standarde este colosală. Căci un cutremur de gradul 8 este de zece ori mai puternic decât unul de gradul 7! Evident, la fel de importantă este şi diferenţa de cheltuieli pentru construcţiile corespunzătoare celor două baremuri.

În decembrie 2006, într-o şedinţă a Camerelor reunite ale Parlamentului, Băsescu a condamnat comunismul ca fiind un regim ilegitim şi criminal. Ar fi trebuit, poate, să mai adauge în raportul său că regimul fost criminal şi pentru că i-a împărţit pe cetăţeni în două categorii. Şi din acest punct de vedere. O categorie, largă, de oameni a căror viaţă preţuia mult mai puţin decât a celor din cealaltă categorie, restrânsă, a privilegiaţilor regimului.

Bancnotele de cârpă. Pe la sfârşitul anilor ’80 regimul nu mai avea resurse nici pentru a înlocui pe piaţă bancnotele uzate. Circulau bancnotele vechi de mulţi ani, care se ferfeniţiseră în aşa hal, încât acceptarea lor la magazine (care, evident, erau tot ale statului!) devenise o permanentă sursă de iritare. La casă refuzau să ţi le primească fie pentru că lipseau bucăţi din bancnotă, fie că lipiturile cu bandă adezivă erau prea vizibile, fie că, cel mai rău, nu se mai distingea seria. Făcute dintr-o hârtie de calitate îndoielnică, bancnotele ajunseseră să arate ca nişte zdrenţe.

Chiar în vara anului 1989 am făcut, la fel ca şi în alţi ani, un circuit turistic de o săptămână cu unica firmă de turism de pe vremea aceea, „O.N.T. Carpaţi”. În mod invariabil, circuitul includea celebrele — încă de pe atunci — mânăstiri din nordul Moldovei. La una din mânăstiri, nu-mi amintesc la care, i-am dat călugăriţei care făcea oficiul de casieriţă la poarta mânăstirii, una din acele bancnote ferfeniţite. I-am pus bancnota în mână — probabil una de cinci lei — şi am dat să intru. „Angelica măicuţă” a avut însă o reacţie furibundă: mi-a pus în piept o mână fermă de body-guard, împiedicându-mă să intru.

Am avut parte, în acelaşi circuit, legat de acele mizerabile bancnote, de un cu totul alt comportament la un magazin din centrul oraşului Oradea. Pe uşă, la intrarea în magazin, se putea vedea un bileţel: vă invităm să predaţi la casă bancnotele uzate pentru a fi schimbate la bancă!… Cu ce le schimbau, nu ştiu. Dar — aşa, ca digresiune — uneori mă întreb dacă nu cumva linia de demarcaţie lui Huntington nu desparte într-adevăr două lumi diferite!

Ne-a „dat” direcţia după 22!

Din inimă îi urez Conducătorului iubit La mulţi ani… după gratii!

La Gaudeamus, printre infractori

Jurnalistul Mălin Bot: interviu cu Adrian Năstase şi cu Sorin Roşca-Stănescu

„Domnule Adrian Năstase, dumneavoastră sunteţi dublu infractor şi cu toate acestea rămâneţi în viaţa publică. (…) Pentru dumneavoastră de ce nu este o ruşine, de ce nu vă retrageţi? Sunteţi un infractor şi creatorul Mafiei cu care se luptă acum Direcţia Naţională Anticorupţie. De ce nu vă retrageţi?”

„Domnule Roşca-Stănescu, vă văd în fiecare seară la televiziunile infractorilor, la televiziunea infractorului Dan Voiculescu, la televiziunea multiplului inculpat Sebastian Ghiţă, făcând propagandă Mafiei. Şi vreau să vă întreb (…) e normal ca un infractor să fie toată ziua la televiziunea altui infractor şi să vorbească despre justiţie? (…) Prezenţa dumneavoastră ar fi normală numai dacă pe burtieră s-ar scrie: Sorin Roşca-Stănescu, infractor.”

Unii comentatori sunt de părere că într-o ţară democratică, cum este România, oricine are dreptul la exprimare, indiferent dacă este sau nu condamnat penal. O opinie cel puţin discutabilă, dacă ne amintim că în România Camera Deputaţilor este condusă de un infractor. O opinie discutabilă, dacă ne amintim că una din reprezentantele de frunte ale partidului aflat la guvernare, Ecaterina Andronescu, este de părere că „voinţa poporului” este mai presus de justiţie, că poporul hotărăşte în locul justiţiei. O opinie încă o dată discutabilă, dacă de amintim că PSD a fost într-adevăr ales de popor cu aproape cinzeci la sută din voturi în ciuda zecilor de condamnări penale ale membrilor săi, în ciuda atitudinii arogante, nu de puţine ori discreţionare a liderilor săi; că acum câţiva ani Dan Voiculescu, fost securist dovedit, a fost ales senator în circumscripţia sa, cu 70 la sută din voturi; că un individ a fost ales primar în timp ce se afla la puşcărie; şi în general dacă avem în vedere că electoratul tolerează hoţia cu condiţia ca cei aleşi să „facă ceva pentru popor”; că aleşii guvernează cu precădere spre propriul lor beneficiu.

Avem deci un electorat cu serioase carenţe de cultură politică. Cu ce credit se prezintă infractorii cu ştaif în faţa publicului — la televiziune şi în alte medii — şi se pronunţă în chestiuni de atitudine civică şi de justiţie? Şi cu ce consecinţe asupra educaţiei politice a electoratului. Bun, de acord, legea nu le interzice. Dar nu are nimeni datoria să explice cât de indecente şi mai ales nocive sunt apariţiile publice ale infractorilor?

Şi o menţiune specială pentru jurnalistul Mălin Bon. Este pentru prima oară când văd că se pot spune cele mai dure păreri faţă în faţă cu cei vizaţi, fără pic de încrâncenare dâmboviţeană.