Category Archives: Trecutul comunist

De ce a acceptat comunismul de stat o competiţie „pe terenul adversarului”?

Interogaţii ale unui „clevetitor naiv”. O schiţă

La începutul anilor ’80 semnele de decrepitudine a sistemului „socialist” deveniseră deja cât se poate de clare. De fapt, multe din ele fuseseră vizibile şi înainte, dar nimeni nu ştia în ce măsură era sistemul capabil să se redreseze după repetatele eşecuri care avuseseră loc anterior. Sau poate că agresivitatea Uniunii Sovietice înainte de instalarea la putere a lui Gorbaciov fusese luată drept un semn al vitalităţii. Cine ştie…

Pare totuşi straniu ca noua rânduială, comunistă, care se declara, atunci, la apogeu, cea mai bună dintre toate şi din tot ce poate fi imaginat, să nu fi încercat o cale proprie de se impune în lume. Aducându-i pe toţi oamenii, nu contează prin ce mijloace, la un punct zero al stării sociale, ar fi fost poate de aşteptat să se considere că există un teren propice pentru a se încerca să se pună în practică la nivel de stat ceea ce înainte nu trecuse de faza de teorie (v. industrialismul lui Saint-Simon, falangele lui Fourier, egalitatea şi meritocraţia cultivate de socialismul utopic, amendate ulterior de socialismul „ştiinţific”). Ar fi fost poate de aşteptat să existe măcar unele tentative de a se implementa (am zice astăzi) celebrul slogan a Revoluţiei Franceze, „libertate, egalitate, fraternitate”, de a se cultiva principiile onestităţii şi solidarităţii sociale în detrimentul mult blamatei morale burgheze, de a se muta miza competiţiei, proprie speciei umane (dar şi celorlalte specii, doar că având o miză diferită), de pe terenul acumulării de avuţie — şi implicit putere — pe cel al autoperfecţionării dezinteresate şi al meritocraţiei. Nu că asemenea tentative ar fi avut vreo şansă să fie încununate de succes. Dar ar fi demonstrat, poate, generaţiei prezente şi celor viitoare că exista dorinţa reală de a se întemeia ceva fundamental nou.

Nu s-a întâmplat aşa. Exceptând cele câteva măsuri caricaturale de la începuturi — întrecerea socialistă, panoul de onoare şi altele la fel de ridicole — comunismul de stat a preferat să încerce să imite capitalismul în limitele unui sistem prin definiţie ostil iniţiativei personale şi oricărei inovări. Comunismul de stat a recurs la câteva măsuri de cârpeală în anii ’60 şi ’70 — mă refer aici îndeosebi la România —, despre care e greu de spus în ce măsură au plecat de la conştientizarea slăbiciunilor noului sistem, sau nu au fost decât acţiuni premeditate de cosmetizare, menite să facă sistemul să treacă drept un partener credibil în ochii Occidentului, de care depindea tot mai mult şi tot mai vizibil pentru a putea supravieţui: „cointeresarea materială”, „mandatarii”, „părţile sociale” „comitetele oamenilor muncii” — vă mai amintiţi? Şi altele asemenea.

A circulat un banc prin anii ’60–’70: Cică o delegaţie de agricultori est-europeni (hai să zicem, români) e trimisă în SUA, ţara cu cea mai performantă agricultură din lume. Conducătorul delegaţiei se arată interesat de tot ce vede, ba de o combină, ba de un tractor, ba de o maşină de balotat, şi la fiecare întreabă: Pentru asta cam de câţi bani credeţi că ar fi nevoie pentru a o fabrica? Gazda americană îi răspunde: Păi, cam un miliard de dolari. Vă interesează?… A, nu! Doar aşa, ştiţi, vrem să ne facem o idee cât ne-ar costa să construim socialismul la noi în ţară. Dar asta?… Asta, cam două miliarde. Vă interesează?… A, nu! Doar aşa, ca să ne facem o idee. Cum v-am spus, noi vrem să construim socialismul. Dar asta?… Asta, cam trei miliarde. Dar vă fac o propunere, zice americanul. Nu vreţi mai bine să ne daţi nouă 100 de miliarde şi vă construim noi socialismul?

Încercările de cârpire au eşuat, iar impresia generală, tot mai pregnantă, a fost cea a unui socialism rarefiat, cel puţin ideologic; iar spectrul destrămării finale s-a conturat de la an la an tot mai vizibil. Deşi conştient de faptul că din punct de vedere economic capitalismul este imbatabil, comunismul de stat nu a făcut nimic pentru a deschide un nou teren de competiţie, în propria ogradă, cu propriile sale arme — dacă existau. Comunismul ar fi putut încerca să devină o nouă „religie” a relaţiilor interumane, să cultive generozitatea, toleranţa, întrajutorarea, simţul civic, compasiunea pentru persoanele cu dizabilităţi şi în general cu dificultăţi, respectul pentru vârsta a treia şi în general (cel puţin) toate valorile social-democraţiei. Ba şi încă ceva pe deasupra, nu?

Dacă nu a făcut-o, ce concluzie putem trage? Admiţând că liderii şi teoreticienii/formatorii statului comunist au fost (sau au devenit, în timp) conştienţi de faptul că valorile de care aminteam mai sus — cele spirituale — sunt ignorate de popor, sau că eventual ar putea fi împărtăşite, dar numai ca adjuvant al valorilor materiale tradiţionale, trebuie oare să tragem concluzia că respectivii lideri (împreună cu tot aparatul care i-a deservit şi susţinut) au jucat cartea abjectă a ipocriziei, sacrificând milioane de oameni timp de decenii?

Unii spun despre socialismul de stat că a fost un experiment eşuat. Personal, nu văd ce s-a experimentat. Doar faptul că întreaga avuţie a statului a fost naţionalizată, trecută în proprietatea statului? Dar statul, se ştie, a fost — este — un proprietar de departe mult mai incompetent decât întreprinzătorul privat. Dar şi mult mai ipocrit şi mai inflexibil, respingând de-a lungul întregii sale existenţe orice idee de parteneriat cu angajatul său.

În rest… cum spuneam la început, nu sunt decât interogaţii ale unui „clevetitor naiv”.

Reclame

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (IV)

Decrete pentru liniştea şi fericirea noastră

Interdicție pentru mașini: un viscol de… 3 luni. Vă mai aduceţi aminte de interdicţiile de circulaţie auto pentru maşinile particulare din cauza viscolului? În 1985 Ceauşescu a interzis circulaţia auto la 3 ianuarie şi a menţinut interdicţia nu mai puţin de trei luni! În anul următor, circulaţia autoturismelor a fost interzisă între 6 februarie şi 22 martie. Începând din 20 februarie au fost interzise şi taxiurile şi a circulat zvonul că şi numărul ambulanţelor în circulaţie a fost redus drastic. Motivul oficial: viscolul şi evitarea blocajelor pe drumuri! Dacă se poate admite, cu îngăduinţă, că au existat într-adevăr unele dificultăţi de circulaţie în prima săptămână sau în primele două săptămâni de după instituirea interdicţiei (nu mai pun întrebarea: de ce nu au fost drumurile deszăpezite?), în schimb în ultimele săptămâni din interval nu numai că şoselele din jurul Bucureştiului erau complet — şi de mult — uscate, dar chiar şi pe câmp se topise de mult ultimul petic de zăpadă. În ’87 interdicţia devenise deja obişnuinţă: de la începutul lui ianuarie până la 28 februarie. În timp ce în provincie interdicţia fusese deja instituită, în Bucureşti s-a ales varianta o zi da, o zi nu, în funcţie de paritatea numărului. Asta până ce interdicţia a devenit totală şi în Bucureşti.

Motivul oficial a fost cel pe care l-am amintit. Motivul secret, admis de foarte mulţi, a fost economisirea carburantului pentru a satisface ambiţia lui Ceauşescu de a plăti rapid şi integral datoriile externe. Eu sunt însă convins că adevăratul motiv a fost ca cetăţenii Patriei să nu uite cine era stăpânul.

Maşinile la coadă la benzinării. Dar de scumpirile repetate ale benzinei vă mai aduceţi aminte? De cozile la pompă de câte doi-trei-zece kilometri la care se aşezau şoferii ca să „apuce” benzina la preţul vechi vă aduceţi aminte? Dar cum avansau şoferii la coadă împingându-şi maşina cu mâna câte zece, câte cinsprezece metri ca să nu îşi irosească ultimii stropi de benzină din rezervor, vă mai aduceţi aminte? (Scuze: pun întrebări cu tonul certăreţ al celui indignat că atât de mulţi, astăzi, şi nu doar vârstnici, prezumtivi amnezici — la I.Q. nu fac nicio referire! — regretă vremea lui Ceauşescu.)

Bancnotele–cârpe. Puţini îşi mai amintesc, poate, cum ajunseseră să arate banii la sfârşitul anilor ’80. Câte dispute între cumpărători şi vânzători/casieri: se vede sau nu se vede seria? lipseşte sau nu lipseşte vreun petic din bancnotă? cum să te descotoroseşti de bancnotele ferfeniţite?… Faţă de străinii care soseau în România şi erau puşi în situaţia să vehiculeze asemenea bani roşea obrazul românilor — cum se întâmplă de cele mai multe ori — cu atât mai abitir cu cât aveau mai puţin în comun cu regimul.

Telemea românească. Reuniune CAER la Buşteni, pe tema: aspectele meteorologice ale poluării mediului. Un delegat polonez auzise de telemeaua de oaie românească şi dorea s-o guste… Pentru cei care astăzi clamează normalitatea, dacă nu chiar bunăstarea din vremea „epocii de aur” este probabil de neînţeles ruşinea resimţită de un român aflat în situaţia de a-l aduce pe un coleg din străinătate în faţa rafturilor goale dintr-un magazin. A fost un adevărat miracol, în situaţia dată, ca grupului participanţilor la reuniune, trecând prin piaţa micii staţiuni montane, să-i iasă în cale o „ardeleancă” vânzând la o tarabă — caz rarisim — exact produsul tradiţional românesc pe care dorea să îl deguste delegatul polonez… Şi astfel se întâmpla să se spele pe atunci obrazul ţării de ruşinea vremurilor.

Lege pentru „tovarăşe”. De o asemenea lege aţi auzit, nostalgici ai naţional-comunismului: Legea nr. 29 din 28 octombrie 1977 privind normele de adresare în relaţiile dintre cetăţenii Republicii Socialiste România?

„Art. 1. – Cetăţenii Republicii Socialiste România vor folosi în relaţiile de muncă şi de serviciu, în raporturile cu unităţile economice, social-culturale, cu organele administraţiei şi celelalte organe de stat, cu organizaţiile de masă şi obşteşti, forma de adresare «tovarăş» sau «tovarăşă». De asemenea se poate folosi şi forma de adresare «cetăţean» sau «cetăţeană».

Art. 2. – Pentru exprimarea raporturilor dintre unitatea socialistă şi membrii colectivului de muncă din acea unitate sau pentru a desemna colectivul de muncă dintr-o unitate se vor folosi, indiferent de domeniul, natura activităţii ori de serviciul sau funcţia îndeplinită, noţiunile de «oameni ai muncii» sau «personal muncitor» în loc de «angajaţi» sau «salariaţi».”

Îmi aduc aminte de o emisiune de televiziune (pentru acele vremuri nu mai este nevoie să precizez că e vorba de televiziunea publică, întrucât altceva nu exista) în care Sanda Ţăranu a rostit la un moment dat (era pe la sfârşitul anilor ’60), toată numai zâmbet, „domnul Cornel Fugaru”! Ehei, ce vremuri! Aşa ceva, desigur, nu se putea „torela”! Drept care a ieşit legea de mai sus. Iar câţiva ani mai târziu, la o „Serată muzicală”, invitatul Ioan Grigorescu, luat de val, i s-a adresat realizatorului Iosif Sava, pe un ton de reproş cordial, cu „Domnule Sava”; pentru ca în secunda următoare să-şi ia seama corectându-se cu o dublă verbală: „Tovarăşe Iosif Sava”! Apropo de Iosif Sava: este omul care a patentat apelativul „stimate”, pur şi simplu. Nu tu „tovarăşe”, nu tu „domnule”. Ceea ce e totuşi de mirare, căci nu se încadrează întrutotul în Legea 29, care admite ca alternativă la „tovarăşe”, doar „cetăţene”. Atât şi nimic mai mult.

Lege pentru interzicerea oricărui împrumut. Legea nr. 3 din 18 aprilie 1989 privind interzicerea creditelor din străinătate.

Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste România adoptă prezenta lege.

Art. 1 – Se interzice organelor de stat, unităţilor de stat, cooperatiste şi obşteşti, precum și unităţilor bancare, să contracteze credite din străinătate.

Art. 2 – Nerespectarea prevederilor art. 1 atrage răspunderea persoanelor vinovate, în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 3 – Orice dispoziţii contrare prezentei legi se abrogă.

Preşedintele Marii Adunări Naţionale,
Nicolae Giosan

Bucureşti, 18 aprilie 1989

Scurt şi la obiect! Mai este necesar vreun comentariu?

Aprobare pentru maşina de scris. Cei care aveau maşini de scris n-au uitat, desigur. Poate însă nu se mai cunosc amănuntele. Iată un extras din Decretul nr. 98 din 1983:

ART. 15 — Deţinerea maşinilor de scris de către persoanele fizice este permisă numai pe baza autorizaţiei eliberate de miliţie.
Nu pot fi autorizate sa deţină maşini de scris persoanele care, datorită antecedentelor penale sau comportării lor [subl. mea — cine stabileşte „comportarea”?], prezintă pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului.
Cererea pentru obţinerea autorizaţiei se depune la organul local al miliţiei în a cărui rază teritorială domiciliază solicitantul, care, în termen de 60 de zile, pe baza analizei efectuate, comunică soluţia petiţionarului.
În caz de aprobare a cererii, comunicarea serveşte celui în cauză la cumpărarea maşinii de scris, titularul fiind obligat ca, în cel mult 5 zile de la dobîndire, să se prezinte la organul local al miliţiei în a cărui rază teritorială domiciliază, pentru eliberarea autorizaţiei.
Valabilitatea comunicării este limitată la termenul menţionat în cuprinsul acesteia, care poate fi prelungit, pentru motive justificate.
Persoana nemulţumită de modul în care i s-a rezolvat cererea poate face plîngere, în termen de 60 de zile de la primirea răspunsului, la miliţia judeţului, respectiv a municipiului Bucureşti, în a cărei raza teritorială domiciliază.

ART. 16 — Persoanele fizice care dobîndesc maşini de scris prin donaţie, moştenire sau în orice alt mod sînt obligate sa solicite obţinerea autorizaţiei potrivit prevederilor art. 15.
Aceeaşi obligaţie revine şi persoanelor fizice care dobîndesc maşini de scris în străinătate, termenul de 5 zile curgînd de la intrarea în ţara.

ART. 17 — În cazul respingerii plîngerii prevăzute la art. 15 alin. 6, precum şi în situaţia retragerii autorizaţiei, persoanele în cauza sînt obligate ca, în termen de 10 zile de la primirea comunicării organului de miliţie, să vîndă sau sa doneze maşinile de scris celor care au dreptul de a le deţine ori să le depună la magazinele de consignaţie în vederea vînzării.
Maşinile de scris care nu au putut fi vîndute în termen de un an prin magazinele de consignaţie, precum şi cele radiate din evidenţa organelor de miliţie, ca fiind în stare de nefuncţionare, vor fi predate, spre valorificare, unităţilor socialiste de colectare a metalelor, care sînt obligate să le primească.
Persoanele fizice vor preda literele, cifrele şi semnele ortografice ale maşinilor de scris, prevăzute în alineatul precedent, organelor locale de miliţie.

O treabă migăloasă, asta cu predarea „literelor, cifrelor şi a semnelor ortografice”, nu credeţi?

Dar vă mai amintiţi cum arăta un „test”, pe care posesorul maşinii era obligat să-l dea la miliţie, în fiecare an, pentru înregistrarea caracterelor? Pe lângă şirul literelor, mici şi mari, şi al semnelor diacritice, trebuia reprodus întocmai un anume text. Vi-l mai amintiţi?

„Inţeleptul învîrteşte de şapte ori limba în gură, înainte de a vorbi. Ce înveţi la tinereţe, aceea ştii la bătrîneţe. A pus beţe-n roate. CUM ITI VEI ASTERNE, ASA VEI DORMI. PARCA TOT II PLOUA SI-I NINGE. VINTUL ATATA FOCUL SI VORBA VRAJBA. CINE DA DIN MIINI NU SE INEACA.

GLUMELE NEVINOVATE SINT CA SAREA IN BUCATE. BATE FIERUL CIT E CALD. LENEA E CUCOANA MARE CARE N-ARE DEMINCARE. SINT GATA. Mîţa blîndă zgîrie rău. Kola e un arbore tropical. Warantul este un act comercial. Vorbeşte excelent româneşte, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 1o, 2o, 3o.

Traducerea – vă reamintim – trebuie să fie literară, nu literală. Cum adică?… Oare nu pot eu înţelege: visez ori sînt treaz? Strig: Bubico! Bubico! unde e băiatul? … Alerg … Ce să vezi? Las’ să spun eu (către avocat): I-am spus: „Lae, nu face de tine!” Este +25o . 4% = 40%. Ce prevede: 14? Semnele £, $ şi & sînt folosite în scrisorile comerciale externe. Besançon. Orléans, Saint L5, Compiègne, Düsseldorf, Köln, Kośice. Adresa purta nr. 78/1966.”

Aş avea o singură curiozitate: cel/cea care a conceput o asemenea frumuseţe de text era oare membru/membră al/a Uniunii Scriitorilor? O mai fi oare şi astăzi?

Monumentul Eroilor din parcul Carol I: accesul interzis!

De ce este interzis accesul cetăţenilor pe platforma Monumentului Eroilor din parcul Carol I din Bucureşti? Am adresat această întrebare Primăriei Sectorului 4. Care m-a pasat la Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, care la rândul ei m-a pasat la Oficiul Național pentru Cultul Eroilor.
Parcul Carol_Accesul interzis_2Parcul Carol_Accesul interzis_1
Iată ce răspuns am primit.

Nr. C.R.1 – 26 din 25.02.2016

Stimate domnule Tumanian,

Urmare la petitia dumneavoastra, inregistrata cu nr. C.R.1 – 26 din 03.02.2016 privind monumentul eroilor din Parcul Carol, va precizam urmatoarele:
– in Parcul Carol I sunt amplasate Mormantul Ostasului Necunoscut si Memorialul Eroilor Neamului;
– Mormantul Ostasului Necunoscut este administrat de Consiliul General al Municipiului Bucuresti, paza fiind asigurata de militari ai Regimentului 30 Garda Mihai Viteazul;
– la Mormantul Ostasului Necunoscut este interzis sa se stinga flacara fara aprobarea Guvernului Romaniei si sa se depuna pe piatra tombala alte obiecte decat flori, coroane sau jerbe de flori; in acest context se explica necesitatea pazei si restrictiile impuse la simbolul celor care au murit pentru Intregirea Neamului;
– in baza Hotararii Guvernului nr. 654/24.05.2006 s-a stabilit amenajarea Memorialului Eroilor Neamului, insa etapa a treia a proiectului nu a fost finalizata, in contextul in care nu s-au mai identificat resurse financiare in acest scop. Avand in vedere ca Memorialul Eroilor Neamului nu a fost inclus in circuitul muzeal, pentru a se evita deteriorarea / sustragerea unor componente ale acestuia s-au impus anumite restrictii in zona.

Cu stima,

DIRECTORUL OFICIULUI NATIONAL PENTRU CULTUL EROILOR

Colonel dr.

Ionel TALPAU

Replica pe care i-am dat-o directorului ONCE este următoarea:

Stimate domnule director,

Vă mulţumesc că v-aţi ostenit să-mi răspundeţi, ceea ce autorităţile din România fac destul de rar.

Răspunsul dumneavoastră însă nu mi se pare convingător. Când m-am adresat Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor nu am avut în vedere Mormântul Ostaşului Necunoscut, nici flacăra veşnică, pe care garda permanentă din preajmă este firesc să le onoreze în numele poporului (şi cu această ocazie să le şi păzească). Am avut în vedere platforma din jurul Memorialului Eroilor Neamului. Indiferent dacă Memorialul va fi sau nu inclus în circuitul muzeal, el este un monument de arhitectură şi nu văd de ce să nu poată fi văzut de aproape, aşa cum de altfel a mai fost, timp de ani de zile.

Spuneţi că se doreşte „evitarea deteriorării şi sustragerii unor componente ale acestuia”. După această logică ar trebui să se interzică accesul cetăţenilor în întregul parc Carol, în oricare parc din ţară, precum şi la oricare monument de arhitectură. Oricare din acestea pot fi vandalizate, agresate sau profanate. Astfel de incidente regretabile au loc din când în când — la noi în ţară şi pretutindeni în lume. Ceea ce nu înseamnă că autorităţile au dreptul să interzică accesul. A trăi într-o ţară liberă înseamnă, printre altele, a avea acces neîngrădit pe întreg spaţiul public (cu excepţiile de rigoare, dictate de raţiuni de siguranţă naţională). Este regretabil că dumneavoastră sacrificaţi acest principiu sacru (mai sacru decât flacăra veşnică de la Mormântul Ostaşului Necunoscut) de dragul „evitării deteriorării şi sustragerii unor componente”, riscând să favorizaţi astfel asocierea mentală cu interdicţiile omniprezente din defunctul stat comunist.

Când organizaţia din care făceam parte, Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă, a organizat acum zece ani proteste pentru păstrarea Monumentului Eroilor şi a parcului Carol I, împotriva amplasării aici a aşa-zisei catedrale pentru mântuirea neamului, am sperat într-un parc Carol I liber în totalitate accesului oricărui cetăţean.

Cu stimă,

Paul Tumanian

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (III)

Dar la ce nu se pricepea?!

Uciderea viţeilor. Se întâmpla nu, aşa cum s-ar putea crede, în anii ’50, pe vremea cotelor obligatorii şi a colectivizării forţate, ci în anii ’80. O rudă îndepărtată, învăţător dintr-o familie de ţărani din Muscel, mi-a povestit cum acolo, în satul lui, oamenii erau nevoiţi să ucidă viţeii abia născuţi. În caz contrar, conform legii, ar fi fost obligaţi să aducă, pe cont propriu, vita adultă la o anumită greutate şi să o livreze statului la un preţ derizoriu, care nu acoperea cheltuielile de creştere. Ca urmare, asta era soluţia pe care o găsiseră: viţelului abia născut îi trăgeau o pungă de plastic pe cap, asfixiindu-l. După care chemau veterinarul pentru constatare (era obligatoriu) pretinzând că animalul s-a născut mort. „Mă doare sufletul să fac asta, spunea învăţătorul, dar n-avem de ales.”

Se îmbrăcau pentru culcare. Altă rudă, altă poveste. „Economia de gaze” din anii ’80 ajunsese să aibă efecte greu de imaginat astăzi. Deşi apăruseră deja bancuri cu „dispariţia agentului termic”, totuşi în blocuri caloriferele încă se mai „dezmorţeau” din când în când. Blocul unde locuiam, în cartierul Colentina, a fost chiar „privilegiat”: îmi amintesc că temperatura în casă, în iarna acelui an (trebuie să fi fost în ’85 sau ’86), n-a scăzut sub 14 grade Celsius! Alte blocuri au fost mai oropsite, cu temperaturi coborând până pe la 10 grade. (Vorba lui Ceauşescu puţin timp înainte de Decembrie ’89: Am mai pus pe noi câte o haină, şi uite că am rezistat!) Ruda de care vorbeam însă, ocupând un apartament dintr-un mic bloc din perioada interbelică şi încălzindu-se de la sobe de teracotă, s-a aflat la un moment dat într-o situaţie de-a dreptul disperată. Erau intervale când gazul metan înceta să mai fie livrat sau se livra la o presiune atât de scăzută încât abia dacă se putea aprinde cu o flăcăruie nu mai mare decât a unei lumânări. Seara, ruda mea împreună cu cei din familie, după spusele acesteia, „se îmbrăcau pentru culcare”: îşi puneau pe ei pulovere, paltoane, şaluri, căciuli, și se băgau în pat. Ajunsese să fie atât de frig încât la un moment dat nici chiar aşa n-au mai putut rămâne în casă. Şi-au făcut deci bagajele şi au abandonat locuinţa, mutându-se pe durata iernii la alte rude care aveau „norocul” să locuiască la bloc. În absenţa lor, conductele de apă din interior au îngheţat, au plesnit, iar mai apoi, la dezgheţare, tot apartamentul a fost inundat. Când s-au întors, la desprimăvărare, pardoseala era toată numai dealuri şi văi de parchet umflat de apă.

Pastila diabolică. Pentru a-i împiedica pe locatari să se lăfăiască cu apă caldă pentru baie la temperatură normală, ceauşismul a inventat „pastila diabolică”. Echipe speciale umblau din locuinţă în locuinţă, vizând acele locuinţele „individuale” care îşi încălzeau apa caldă pentru baie cu ajutorul cazanelor de aramă. Intervenţia lor consta în a practica un orificiu în cazan, unde montau o rondea de plastic. Când apa atingea o anumită temperatură, rondeaua se topea. Cazanul, evident, era scos din uz. Intervenţia echipelor speciale nu putea fi refuzată.

Totul despre cultură. Ceauşescu ştia cum trebuie făcute canalele de irigaţii, ştia cum trebuie construite blocurile (şi cum trebuie dărâmate satele), ştia cum trebuie construite barajele, cum se cresc vitele şi cum se tăbăcesc pieile (ca să nu mai vorbim de cizmărie!), cum se fac planurile de urbanism, cum se construiesc şoselele, cât de adânc se ară, cum trebuie hrăniţi purceii de lapte şi cum trebuie hrăniţi („raţional”) oamenii, la ce temperatură trebuie încălzită apa şi ce presiune trebuie să aibă aburul (dar şi gazul metan), ştia cum se tipăresc cărţile, dar şi cum se scriu. Ştia totul despre cultura cerealelor şi a legumelor dar şi despre cultura umană. Ştia cum trebuie pictat, cum trebuie să fie eroii în teatru şi în film, ştia tot. Şi dacă încă nu v-am convins cât era Ceauşescu de priceput în toate, vă las să „savuraţi” secvenţa de mai jos.

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (II)

Cel mai iubit fiu al poporului: protecţie maximă

La început a fost altfel. Pe la sfârşitul anilor ’60 l-am văzut întâmplător pe Nicolae Ceauşescu nevoit să oprească la o barieră, în Câmpina. Se afla într-o maşină oficială, un mercedes negru, fără antemergătoare, fără ambulanţă, fără convoi: ce vremuri! Tocmai se lăsa bariera pe Strada Principală — astăzi, bulevardul Carol I —, la intersecţia cu calea ferată Câmpina–Telega. Doi securişti au ţâşnit din maşina prezidenţială când bariera încă nu ajunsese la orizontală, şi s-au repezit cu strigăte la cantonier. Cantonierul era o femeie destul de în vârstă, din câte îmi amintesc, probabil în pragul pensionării. Spre cinstea ei, femeia nu s-a lăsat impresionată de strigătele securiştilor şi a învârtit manivela până la capăt. Primise semnalul sonor —clopotul de la canton — şi îşi făcea datoria să coboare neîntârziat bariera, fără să admită vreo excepţie. I-am văzut pe cei doi securişti întorcându-se cuminţi în mercedesul negru, unde Ceauşescu aştepta la fel de cuminte, cu un zâmbet uşor amuzat, uşor jenat. Maşina oficială a rămas la bariera până când a trecut „trenuleţul de Telega”.

Trenul prezidenţial. Zece ani mai târziu, pe la sfârşitul anilor ’70, plecam împreună cu fiica mea într-o excursie de sfârşit de săptămână, la munte, cu trenul. Încărcaserăm cele necesare într-un rucsac, inclusiv o pătură, s-o aşternem la iarbă verde. Ne urcaserăm în tren în Gara de Nord şi, gata, ne şi vedeam coborând la Buşteni peste vreo două ore. Trenul a oprit însă în gara Ploieşti-Vest, şi nici că s-a mai clintit de-acolo. Ce se întâmpla? Trenul prezidenţial urma să treacă venind de la Sinaia, spre Bucureşti. Paranoia dictatorului evoluase considerabil între timp. Nu numai şoselele, dar nici calea ferată nu mai erau pentru Nicolae Ceauşescu îndeajuns de sigure. Trenul prezidenţial, pe întregul său traseu, trebuia să nu se intersecteze cu niciun tren obişnuit. Staţionarea trenului nostru în gara Ploieşti-Vest se anunţa de durată: ore — poate două, poate trei! Ca de obicei, nimeni nu ne putea da nicio asigurare. Miliţieni se agitau pe peronul golit de pasageri, strigând la călătorii din tren să închidă ferestrele. Chiar şi trecând în mare viteză prin dreptul trenului staţionat nu chiar pe linia alăturată ci la vreo două sau trei linii distanţă, riscul pentru „cel mai iubit fiu al poporului” era prea mare dacă vreuna din ferestre rămânea deschisă. Am decis să renunţăm la călătoria cu trenul. Poate mai exista o şansă cu autobuzul. Aşa că de la gara Ploieşti-Vest am luat un autobuz până la gara Ploieşti-Sud, în vecinătatea căreia se afla şi autogara. Se făcuse însă prea târziu pentru excursie, aşa că autobuzul l-am luat numai până la Câmpina, unde locuiau părinţii mei. Acolo s-a încheiat excursia noastră.

Stăpânul șoselelor. Pe vremea aceea România făcea parte din CAER: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, o organizaţie economică a statelor socialiste, care funcţiona pe ramuri. Institutul unde lucram era şi el parte în CAER, pe specialitatea protecţia mediului. Se organizau reuniuni în diverse capitale, alternativ, cel puţin o dată pe an, se redactau nişte protocoale şi întreaga activitate se rezuma, practic, la acele hârţoage. Plus distracţia: la sfârşitul fiecărei reuniuni, participanţilor li se organizau mese festive sau excursii. Sau ambele. Şi, bineînţeles, fiecare gazdă se străduia să se laude cu minunăţiile din ţara sa. La sfârşitul unei asemenea întrevederi, ţinută la Bucureşti, s-a organizat o excursie pe un circuit spectaculos: Bucureşti–Braşov (cu masă festivă la restaurantul hotelului Aro)–Rucăr–Câmpulung–Piteşti–Bucureşti. Numai că undeva pe traseu, probabil în zona Rucărului, autobuzul cu care călătoream (cred că era un Irannational, licenţă Mercedes, rod al colaborării „reciproc avantajoase” cu Iranul şahului Mohammad Reza Pahlavi) a fost obligat de miliţie să tragă pe dreapta. Şi acolo a rămas. Motivul „oficial”: exista pericolul să se rostogolească stânci de pe versanţi! Motivul real: to’arăşu’ fusese undeva în împrejurime, la o partidă de vânătoare, şi urma să se întoarcă acasă la Bucureşti. Când anume? Când îi era voia. Nimeni nu ştia exact, dar ideea era că, în orice clipă ar fi dorit-o, trebuia să aibă cale liberă în secunda următoare. La fel ca şi în excursia mea ratată, aşteptarea se putea prelungi ore întregi. Partea proastă era că delegatul RDG-ului trebuia să ajungă la Gara de Nord în aceeaşi seară şi să ia trenul pentru a ajunge la o altă reuniune, la Sofia, parcă. Drept care neamţul părăsise hotelul şi călătorise cu toate bagajele la el. La oprirea autobuzului şi în minutele următoare, în echipa românească s-a şuşotit asiduu şi cu îngrijorare, şeful delegaţiei române s-a sfătuit cu şoferul, şoferul s-a sfătuit cu noi ceilalţi, noi ceilalţi cu şeful, dar nimeni n-a îndrăznit să le spună delegaţilor străini adevăratul motiv pentru care înţepeniserăm cu autobuzul la o margine de şosea, unde exista pericolul rostogolirii de stânci de pe versanţi dar nu se vedea niciun versant prin preajmă. Vezi bine că ne simţeam cu toţii datori să apărăm reputaţia ţării!… Sar peste detalii: neamţul din RDG a prins trenul în ultimul minut. Dar ce cursă a fost! Ce raliu cu sufletul la gură pe unica autostradă de 100 de kilometri a ţării şi în continuare pe străzile cufundate în beznă ale Capitalei!… „Cel mai iubit fiu al poporului” trebuie că s-a întors relaxat după partida de vânătoare, fără să fi aflat vreodată câte îngrijorări, câte emoţii, stârnise într-un mic grup de români care, într-o împrejurare umilitoare ezitaseră să le mărturisească colegilor străini că fiecare detaliu din viaţa lor depindea de capriciile dictatorului.

Ani la rând traseul lui Ceauşescu de acasă, de la vila sa de pe malul lacului Floreasca, până la „locul de muncă” de la CC, se golea ca-n palmă de două ori pe zi, o dată la dus şi o dată la întors. O armată de miliţieni împiedicau orice maşină să treacă şi orice trecător să coboare de pe bordură pe carosabil. Şi asta nu doar câteva minute. Calea Dorobanţilor, Piaţa Romană, Bulevardul General Magheru rămâneau goale zeci de minute, dinainte ca dictatorul să iasă pe poarta vilei sale şi până ce uşa cea grea de la CC se închidea în urma sa. Convoiul prezidenţial, încheiat de nelipsita ambulanţă, avea cale liberă să treacă într-o tăcere mormântală. Pe „cel mai iubit fiu al poporului” nu-l aplauda nimeni din proprie iniţiativă.

După asasinarea lui Anwar Sadat de către soldaţi din garda sa personală, în octombrie 1981, Ceauşescu a dispus ca miliţienii care îi asigurau paza de-a lungul traseelor să nu mai primească muniţie.

Dar Ceauşescu se temea nu numai să nu fie asasinat. Se temea şi de poluare. De aceea a ordonat la un moment dat ca autobuzul 182, care trecea pe bulevardul care astăzi se cheamă Mircea Eliade, oarecum aproape de vila sa de pe malul lacului Floreasca, să fie deviat, din motive de poluare, de la traseul său firesc şi direct. Drept urmare, autobuzului i s-a stabilit pe la începutul anilor ’80 un nou traseu prin cartierul Floreasca, pe străzi înguste, şi să reintre pe traseul vechi mult dincolo de reşedinţa sa. Traseul a rămas astfel deviat ani de zile, până în 1990.

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (I)

Un sondaj al INSCOP din 14 iulie 2014, publicat de ziarul Adevărul, arată astfel:
Ceausescu_sondaj 2014
Aproape 25 la sută din respondenţi apreciază că Nicolae Ceauşescu a fost cel mai bun dintre cei patru preşedinţi pe care i-a avut România până la alegerile din noiembrie 2014. Adevărul îl citează pe sociologul Darie Cristea, coordonator proiecte INSCOP, care „nuanţează” rezultatele cercetării: „În realitate, vorbim despre o falsă pozitivare a unui Nicolae Ceauşescu, care este asociat cu o perioadă percepută ca mai ordonată din punct de vedere al vieţii cotidiene, dar ale cărei lipsuri s-au mai uitat. Pozitivarea relativă a lui Ceauşescu vine şi în scopul evidenţierii imaginii totuşi proaste pe care publicul o are cam despre toţi preşedinţii postdecembrişti ai României.”

Mă întreb în ce a constat, mai exact, „ordonarea” vieţii cotidiene, de care vorbeşte sociologul citat, dar, dincolo de orice explicaţie, predilecţia românilor pentru dictatură, aşa cum reiese din sondaj, mi se pare greu de acceptat.

Cine tânjeşte după ceauşism?
Am avut ocazia să stau de vorbă cu persoane care se arătau indignate de „dictatura” lui Traian Băsescu: „Mi-a ajuns un dictator! Nu mai am nevoie de-un al doilea!” Ce stă în spatele unei asemenea atitudini de respingere a actualului preşedinte? În realitate, respectivele persoane realizează negreşit cât este de absurd să pui semnul egal între Nicolae Ceauşescu şi Traian Băsescu. Nu intru în detalii, dar mi se pare interesant mecanismul — sau mecanismele — care generează, se poate presupune, o asemenea poziţie.

Congres PCRUnul dintre posibilele mecanisme are legătură cu absenţa atitudinii critice din timpul dictaturii. Şi nu am în vedere neapărat o critică deschisă: acceptarea dictaturii, chiar şi în forul interior al individului, creează frustrări, iar noua „dictatură” apare drept ocazia salvatoare de defulare: atunci, pe vremea lui N.C., am fost eu obedient (ba poate chiar am sprijinit ceauşismul pe ici, pe colo, mai mult sau mai puţin conştient, dacă nu în altceva, măcar în niscaiva chestiuni de naţionalism, nu-i aşa?), dar iată că vine o nouă dictatură, a lui T.B., care este identică cu a lui N.C. , iar acum eu nu mai sunt obedient (am avut ceva de învăţat!) — protestez şi sunt demn! Pe de altă parte, fiind eu unul şi acelaşi, se cheamă că nici atunci n-am fost chiar un supus nevolnic: poate a fost doar o conjunctură nefavorabilă, poate că raţiunile familiale m-au împiedicat să devin un revoltat, poate… cine ştie.

Discutam cu un fervent, ca să nu zic furibund, susţinător al regimului trecut, în particular al „patriotului” Ceauşescu. (În treacăt fie zis, ca o explicaţie a ataşamentului pentru ceauşism, interlocutorul meu a lăsat să se înţeleagă mai ales faptul că în vremea comunismului fusese apreciat, el fiind un bun inginer, în timp ce acum, în democraţie, nu-l aprecia nimeni; în prezent fiind, cum altfel decât pensionar!) Ceea ce m-a şocat înainte de orice a fost vehemenţa atitudinii sale de respingere a uneia din trăsăturile definitorii ale democraţiei: drepturile omului. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că interlocutorul meu nu era pur şi simplu un adept al ideologiei ceauşiste, conform căreia „drepturile omului” ar fi un concept burghez, menit să camufleze lipsa de drepturi reale ale oamenilor muncii în societatea capitalistă — dreptul la viaţă, dreptul la muncă, dreptul la pace — vă amintiţi? —, ci săvârşea instinctiv un act de „acomodare spirituală”, respectiv de punere în concordanţă a propriei opţiuni în favoarea trecutului ceauşist cu atributele obiectului veneraţiei sale. Altfel spus, mai toate reperele care ieri, la fel ca şi astăzi, incriminau, într-o logică a bunului-simţ, ceauşismul, erau anatemizate la pachet, ieri, la fel ca şi astăzi, cu singurul scop de a nu umbri ceauşismul. Era acelaşi mecanism prin care, odinioară, scolasticii evului mediu negau petele din Soare pentru a nu pune la îndoială desăvârşirea lucrării Domnului.

Negreşit, funcţionează şi „mecanismul” clasic al transferului de nostalgie a tinereţii din vremea dictaturii asupra dictaturii înseşi. Nu trebuie să subestimăm nici absenţa sentimentului de oprimare de către putere în cazul acelor oameni pentru care libertatea de exprimare nu însemna nimic, întreaga prosperitate reducându-se la îndestulare, cu precădere materială. Parte din aceşti oameni nu preţuiesc nici astăzi libertăţile pe care le oferă democraţia. Drept care nu trebuie să ne mirăm prea tare că nu au mare lucru să reproşeze regimului comunist. De unde şi presupunerea, destul de des auzită: dacă Ceauşescu ne-ar fi dat de mâncare pe săturate (şi dacă ne-ar fi lăsat să circulăm liber prin lume — adaugă unii, nu prea mulţi totuşi), ar fi trăit şi astăzi! Alţii spun că Ceauşescu nu era de vină (ea era de vină!), că i se prezenta o realitate deformată. Ca şi cum ar avea vreo importanţă că viaţa ne era schimonosită de o anume persoană, sau de un întreg sistem aberant.

Pentru aceste categorii de oameni îmi propun să rememorez într-o serie de postări câteva din anomaliile izbitoare ale regimului trecut.

Cum se va scrie istoria regimului comunist în România?*

Îmi aduc aminte cât de mult îmi otrăvea imixtiunea brutală a politicului viaţa de fiecare zi, atunci, în anii comunismului…

Emisiunile televiziunii unice, în cea mai pare nedigerabile atunci când nu erau de-a dreptul imunde, chiar şi înainte de restrângerea, în perioada terminală, a programului la două ore pe zi de „Cântarea României”… Cotidianele dominate de figura dictatorului: discursurile, elogiile, schimburile de telegrame protocolare, vizite te-miri-unde, pozele selectate cu grijă sau trucate… Revistele culturale, din ce în ce mai politizate, mai ales de aniversările cuplului prezidenţial, editorialele care rezistau tot mai greu asaltului ideologiei oficiale (aflu abia acum, la dispariţia lui Dan Hăulică, cu ce preţ rezista revista „Secolul 20”… până către ultimele numere când, şi acolo, editorialul a fost îngenuncheat de „elogii”, iar coperta a fost în final maculată cu imaginea mulţimii scoase în stradă întru slăvirea „conducătorului iubit”), eschivele penibile ale puţinilor redactori oneşti pentru a-i aduce cititorului român măcar frânturi din gândirea liberă a Occidentului, în timp ce masa intelighenţiei urla la unison în haita adulatorilor… Kitsch-ul oribil al pieselor autohtone radiodifuzate şi televizate, de actualitate sau din trecutul „muncitoresc”, aproape exclusiv cu şantiere, brigadieri, activişti de partid şi ilegalişti… Vitrinele librăriilor invadate de volumele „omagiale”, lozincile greţoase de pe toate străzile, dintre care unele, în faza terminală, păzite de gărzi ale miliţiei pentru a nu fi distruse de cetăţeni… Învăţământul politic!… Oare cei din generaţia de cel mult patruzeci de ani îşi mai pot imagina cum e să fii obligat, la serviciu, să participi la lecţii de îndoctrinare comunistă, de la care să nu te poţi eschiva fără a risca stagnarea profesională (în cel mai bun caz) sau concedierea în cazul instituţiilor considerate ideologice (v. Radioul, Televiziunea şi altele asemenea)?… Doctoratele care se puteau obţine numai cu aprobarea autorităţilor politice — nu mai vorbesc de alte „demnităţi”, „onoruri” şi recompense!… Delaţiunea omniprezentă… Minciuna atotstăpânitoare, statisticile distorsionate şi/sau interpretate în mod stupid sau cinic…

Mă gândesc cu tristeţe că ar fi posibil ca eu alături de o mână de alţi asemenea mie să fi fost dintre puţinii care să fi „pus la inimă” presiunea ideologică a regimului…

Am avut un coleg de serviciu (şi nu dintre cei săraci cu duhul, ci unul educat, cu „pedigree” şi cu funcţii), care mi-a spus o dată, franc: Tot ce-mi doresc este mâncare destulă şi un paşaport în buzunar. (Pentru cine nu ştie: paşapoartele nu se păstrau la purtător — la întoarcerea în ţară trebuiau predate de serviciul personal, în cazul salariaţilor!)…

Mă întreb cu tristeţe cum se va scrie/rescrie, peste ani, istoria ceauşismului. Pe baza căror mărturii? Căci, după cum se ştie, „nu a existat niciodată o singură istorie şi nu va exista niciodată! Istoria se diversifică încontinuu. Nu o să ne ofere nimeni manualul acela definitiv în care toată istoria universală să fie cuprinsă într-o manieră completă şi perfect echilibrată” (interviu cu Lucian Boia, în „România literară”, 6, 2004). Nu cumva va fi o enumerare de realizări ale regimului, alături de care mizeriile existenţiale resimţite de câţiva „sclifosiţi”, ahtiaţi de confort spiritual, nici să nu conteze? Nu cumva va fi o colecţie de performanţe culturale (existente, indubitabil; întrebarea ar fi dacă în cadrul regimului, sau în pofida regimului!), tehnice, artistice etc., iar restricţiile de tot felul, interdicţiile şi pauperitatea populaţiei, chiar numeroasele victime, să fie, toate, contabilizate la rubrica „preţul propăşirii”, eventual moderat sau suportabil; tot aşa cum un Soljeniţîn, tocmai el, victima, a înţeles să aplaude la un moment dat industrializarea Uniunii Sovietice de către Stalin?…

Nu ştiu, orice e posibil…

* Publicat și pe Contributors.ro

Concertele de Anul Nou de la Viena

În fiecare an, pe 1 ianuarie, urmăresc cu aceeaşi încântare concertul de Anul Nou al Orchestrei Filarmonice din Viena, transmis de televiziunea de stat austriacă prin Eurovision.
N-am să uit însă niciodată miracolul transmiterii în direct a acelor concerte în timpul regimului comunist, în întunecaţii ani ’80. Când România se scufundase în beznă, nu numai la figurat ci şi la propriu, când locuinţele rămâneau ore în şir fără lumină, când focul în sobe abia mai pâlpâia din cauza crizei de gaz, când caloriferele stăteau aproape reci cât erau iernile de lungi, când importurile de orice fel ajunseseră o utopie — ei bine, atunci, în aceiaşi ani, concertul de la Viena răsărea la început de an la fel de neverosimil ca o floare în deşert. Lumea spunea că autorităţile îl transmiteau pentru că televiziunea vieneză îl dădea pe gratis. Dar chiar şi aşa… Unii presupuneau că regimul îl tolerează fiindcă era ideologic inofensiv.
Inofensiv?…
Pe 1 ianuarie, la ora amiezii, ecranul se lumina ca o fereastră spre lumea intangibilă de dincolo. Das Neujahrskonzert al Filarmonicii din Viena. Auzeam melodiile care mă fermecaseră de-a lungul copilăriei — Dunărea Albastră, Povestiri din Pădurea Vieneză, Wein, Weib und Gesang, Sânge Vienez, cântate acum în sala Musikverein din Viena. Eu, care nu călătorisem încă niciodată în Vest, vedeam în direct lumina zilei vieneze filtrată magic prin ferestrele înalte ale sălii şi îmi imaginam cum dincolo de ele, sub un soare strălucitor, chiar în clipa aceea, vienezii se plimbă liberi pe străzile curate. Vedeam râurile şi cascadele de flori din sala de concerte — refăcând în imaginaţie, de pe ecranul vechiului meu televizor alb–negru, culorile lor naturale —, toate acele flori aduse acolo numai pentru desfătarea ochiului şi a sufletului, pentru ca oamenii să se bucure de viaţă. Şi iată-i că se bucurau. Îi vedeam pe muzicanţii de pe scenă, destinşi, ba chiar puşi pe şotii, ceea ce era de neconceput în România sălilor de teatru neîncălzite, cu aspect de hrubă. Îl vedeam pe Lorin Maazel dirijând zâmbitor, vesel, bucurându-se de muzică, de fiecare înfloritură muzicală pe care i-o îngăduia atmosfera neconvenţională. Îi vedeam pe spectatori, bărbaţi şi femei, bine îmbrăcaţi, plin de respect unul faţă de celălalt, bucurându-se şi ei sincer, ca nişte copii, de acel dar al Lumii Libere care era Neujahrskonzert der Wiener Philharmoniker. Îi vedeam în final aplaudând în ritmul marşului lui Radetzky, nesiliţi de nimeni, cu feţe senine, într-o lume aflată la antipodul lumii aplaudacilor cu ochii goi de la congresele partidului. Emoţia îmi punea un nod în gât. Mi-i închipuiam pe toţi acei spectatori ieşind de la concert şi întorcându-se fiecare în casa sa îndestulată, încălzită, în mijlocul familiei care putea trăi în normalitate, fără compromisurile mizerabile ale lumii mele.
Nicio propagandă în favoarea Lumii Libere n-ar fi fost — pentru mine cel puţin — mai eficace decât transmiterea acelui concert de Anul Nou de la Viena şi n-ar fi reuşit să ţină mai vie flacăra speranţei că într-o bună zi, poate, cine ştie, frontierele se vor deschide şi pentru noi, oropsiţii din Est, şi lumea lor minunată va deveni lumea noastră.

Solidaritate cu Shelton

Pe un stadion din Bucureşti s‑a scandat, în anii ’50, numele unui american

Shelton. Un nume care mi‑a rămas în amintire de câteva decenii, din vremea studenţiei. A fost un săritor cu prăjina american, pe care l‑am văzut concurând pe Stadionul Republicii, fostul ANEF (azi dispărut), la Campionatele Internaţionale de Atletism ale României (sau, mă rog, ale Republicii Populare Romîne) din anul… Ce an să fi fost oare? 1955? 1956?…

Nu i‑am reţinut prenumele. Shelton şi atât. Mi‑a fost imposibil să‑l găsesc pe internet, nici pe vreo listă a performerilor săritori cu prăjina, nici pe diverse liste cu atleţi americani deţinători de recorduri, nici pe site‑urile, altminteri sărace, dedicate atletismului românesc. Şi cu toate acestea la campionatele internaţionale de care vorbesc, Shelton a câştigat proba de săritură cu prăjina. Probabil că n‑a fost totuşi un atlet de talia celor care rămân în istoria recordurilor. Era în schimb un tânăr foarte simpatic. Blond, zvelt — cum altfel? —, modest şi foarte popular. Îmi amintesc că s‑a nimerit să se aşeze în tribuna a doua, foarte aproape de locul unde stăteam, pe rândul cel mai de sus, având drept fundal cerul albastru… N‑am idee cu de ajuns tocmai în acel loc. Era însă deja cunoscut de public, câştigase proba sa şi a stârnit în jurul său un val de simpatie. Zâmbitor, a împărţit în dreapta şi‑n stânga nenumărate autografe; am reuşit şi eu să‑i smulg o semnătură pe legitimaţia de student fiindcă n‑am găsit la îndemână niciun alt petic de hârtie. Din păcate, legitimaţia am pierdut‑o la puţin timp după aceea, lucru pe care, într‑un fel, îl regret şi astăzi…

Dar valul de simpatie pe care l‑a stârnit americanul Shelton nu s‑a limitat la colţul de tribună unde a poposit din întâmplare pentru câteva minute…

La sfârşitul Campionatului, pe lângă obişnuitele premieri pe probe, juriul a decis să acorde un număr de distincţii câtorva atleţi, printre care şi compatriotului lui Shelton, sprinterul de culoare Willie  Williams (de la care publicul a aşteptat atingerea pragului magic de 10 secunde, recordul fiind la vremea aceea 10,1; dar n‑a fost să fie). Ei bine, Shelton nu s‑a aflat printre cei distinşi de juriu pentru performanţe deosebite…

Pare astăzi ne necrezut, dar publicul n‑a acceptat asta. Întregul stadion s‑a pornit să scandeze SHELTON! SHELTON!… Scandările s‑au prelungit minute în şir. Mi‑aduc aminte cu emoţie cât de mândru m‑am simţit fiindcă eram parte din acea mulţime de oameni care dorea să i se respecte vrerea, dorea să i se respecte preferinţa pentru atletul american… Îmi simţeam, strigând într‑un glas cu întregul stadion, pieptul plin de aerul tare al solidarităţii… Solidaritate cu cine? Cu Shelton? Cu americanii? Sau pur şi simplu cu ceilalţi români în sufletul cărora se născuse pe neaşteptate conştiinţa forţei unei mari mulţimi de oameni?…

La un moment dat, la megafoanele stadionului s‑a făcut auzit un mesaj care suna cam aşa: Onorat public, atletul Shelton, deşi câştigător al unei probe de atletism, nu a întrunit punctajul necesar să i se acorde premiul special al juriului. Vă rugăm să fiţi înţelegători

Dar niciunul din acei oameni care se aflau pe stadion şi care între timp se ridicaseră în picioare continuând să scandeze n‑a fost dispus să se arate înţelegător. S‑a scandat tot mai energic SHELTON! SHELTON!…

Între timp s‑a lăsat întunericul şi scandările cu mai conteneau. Apoi s‑au aprins torţele. Torţe improvizate: mulţimea a aprins ziarele făcute sul şi tribunele au devenit o mare de lumini şi un vuiet de glasuri. SHELTON! SHELTON!…

Într‑un târziu, organizatorii Capionatelor au cedat. Un nou mesaj s‑a revărsat peste tribune de la megafoanele stadionului: Deşi atletul Shelton nu a întrunit punctajul necesar, la cererea publicului i se acordă premiul special al juriului… A fost un triumf al mulţimii. O solidarizare spontană absolut sublimă.

Nici astăzi nu‑mi explic cum a fost posibil. Solidaritate la români? Şi încă de o asemenea anvergură!…

Ce păcat că totul s‑a consumat pe un stadion, într‑o seară de pe la mijlocul anilor ’50, şi că voinţa mulţimii a triumfat (doar) într‑o revendicare sportivă!… Pentru mine a rămas (sau a devenit după ce, recent, mi‑am amintit acel episod) un subiect de meditaţie. Poate că totuşi solidaritatea românilor există, manifestându-se fie şi sporadic, în ciuda repetatelor etichetări de individualism… Şi încă: autorităţile comuniste au ştiut foarte exact, încă de la bun început, cum trebuie procedat atunci când au distrus, cu mână de fier, toate formele de asociere altele decât cele controlate de stat. Fiindcă din asociere, iată, se pot naşte surprizele.

Mondo cane

În ultima secvenţă din celebrul film italian Mondo cane (l962), pe care l-am văzut la cinematograf cu decenii în urmă, un „artist” extravagant (să-i zicem), „interpreta”, pe scena unui teatru, o „bucată muzicală” la un „xilofon” sui generis. „Xilofonul” era alcătuit dintr-un şir de fiinţe umane aşezate în ordinea înălţimii, în timp ce „interpretul” (şi, probabil, şi „compozitorul”) se deplasa rapid pe dinaintea acelor oameni şi îi lovea peste obraji cu palmele. Deşi oamenii erau, cum spuneam, de înălţimi diferite, nu-mi amintesc ca palmele să fi sunat totuşi diferit una faţă de alta, după înălţimea fiecăruia. „Interpretul–compozitor” avea o mobilitate de invidiat de-a lungul şirului, iar palmele aplicate de el, temeinic, cu metodă (şi fără vreo reţinere), într-o ordine şi cu o cadenţă numai de el ştiute, cădeau ca grindina peste obrajii bieţilor oameni–xilofon, care îndurau cu stoicism. Niciunul dintre ei nu lăsa impresia, judecând după expresia feţei, că ar fi acceptat, în ultimă instanţă, un joc oarecare, fie el şi absurd. Nu-mi dau seama care era intenţia autorului, dar, cu sau fără voia acestuia, scena avea un tragism aparte. Grotesc, dar nu mai puţin tragism. Spre final, obrajii unora din cei bătuţi, care vreme de minute în şir se scuturaseră sub ploaia loviturilor, erau scăldaţi în lacrimi, iar unuia dintre cei mai scunzi, aproape un pitic, sângele îi şiroia din nas… Era o ilustrare a degradării fiinţei umane împinse până la limitele absurdului, poate nu atât prin faptul că acei oameni acceptaseră, din cine ştie ce motive — poate pentru bani —, acea incredibilă umilinţă, cât mai ales prin pretenţia că totul se încadra în limitele unei arte (extreme, oricum) sau măcar ale unui amuzament de doi bani… Şi cu toate acestea în sală s-a râs copios. Fiind ultima secvenţă a filmului, cum spuneam, încă se mai râdea când s-a aprins lumina. Şi atunci unul dintre spectatori, unul vârstnic din câte îmi amintesc, s-a ridicat şi s-a adresat indignat întregii mulţimi de spectatori: „Nu râdeţi, tovarăşi! a strigat el. Lucrurile astea se întâmplă cu adevărat în lumea lor capitalistă!”
M-au iritat totdeauna reacţiile neadecvate — ca să nu spun mai mult — ale spectatorilor la scene de un dramatism evident. Dar intervenţia spectatorului indignat de la Mondo cane m-a iritat nu în mai mică măsură. Deşi a fost, în bună parte, probabil, îndreptăţită. Dar prea eram pe atunci constrânşi, instituţional, să facem, să spunem şi să simţim numai ceea ce trebuia, ca să accept o constrângere în plus în acest sens. Neinstituţională de astă dată.