Dacă vă vine ideea să cumpăraţi un aspirator Daewoo RC–224L…

…Adică cel din imaginea din dreapta, gândiţi-vă de două ori înainte de a-l achiziţiona.
aspirator-daewoo-rc-224l
În general e bine să vedeţi mai întâi care sunt „clasele” aspiratorului dorit, pe funcţii. (Eu unul am neglijat acest aspect, drept care m-am ales cu un aspirator de clasa F în privinţa „eficienţei energetice”, adică a doua cea mai de jos, respectiv penultima!) Bineînţeles că vânzătorul nu vă va întâmpina cu cartonaşul edificator la vedere — cel din imaginea de mai jos:
clasa-aspirator-rc-224l
Pe acesta, dacă nu eşti avertizat, îl vei găsi abia în manualul de utilizare. Adică atunci când e prea târziu. În cazul aspiratorului Daewoo RC–224L, clasa de „re-emisie a prafului” este, după cum se poate vedea din imagine, E, adică antepenultima. Cu alte cuvinte, ceea aspiră aspiratorul aruncă în bună parte înapoi în aerul locuinţei. La fel şi clasa de „performanţă de curăţare a covoarelor”: tot E. (Doar la funcţia „performanţa de curăţare a pardoselilor tari” aparatul este de clasă A.)
Sigur, aspiratorul, comercializat în regim de „promoţie”, a fost unul ieftin. Prea multe pretenţii nu puteam avea. Totodată însă am considerat că este inacceptabil ca aparatul să emită în funcţionare un miros de plastic ars, atât de puternic încât să fie imposibil să stai în locuinţă cu un asemenea miros fără a o aerisi temeinic. (Caz în care — mă întreb — ce se mai alege, iarna, de „eficienţa energetică”?); şi nu doar până la, să zicem, „rodare”, ci pe termen nelimitat.
Am dorit să mă asigur măcar că mirosul emis de aspirator nu este al unei emanaţii toxice. În consecinţă, am adresat reprezentanţei Daewoo în România mesajul următor:

„(…) Am văzut că la caracteristica «evacuare» este de clasă F adică cea mai de jos. [Aici am greşit cu o clasă!] În funcţionare, aspiratorul emite un miros neplăcut, puternic şi persistent. Produsul a costat f. puţin, deci nu pot emite multe pretenţii. Totuşi vreau să ştiu dacă categoria F de evacuare înseamnă şi evacuare de gaze toxice. Fiindcă o clasă inferioara nu poate justifica periclitarea sănătăţii consumatorului, oricât de puţin ar costa produsul. Ce garanţie îmi puteţi da în acest sens? Certifică cineva că ceea ce emană aspiratorul nu este toxic? Cine?”

Singurul răspuns primit a fost unul foarte… laconic:
„Dacă are un miros ciudat vă rog să apelaţi la service.
Cu stimă
[Başca] Best Regards
Tavi Filip
Service Manager
Dongbu Daewoo Electronics Corp.
Bucharest Representative Office
Blvd. Ion Ionescu de la Brad
Nr. 61-63, Et. 2, Ap. 9 Sector 1
013812, Bucharest Romania
Ph: +40 21 260 09 44
Fax: +40 21 260 30 60
Mobil: +40 745 103 678
Email: tavi@daewoo-electronics.ro”

La orice altă cerere de clarificare, „service managerul” Tavi nu a mai catadicsit să răspundă.
Sigur, s-ar putea crede că o contactare a service-ului recomandat de „Tavi” era de natură să rezolve problema. Aş! ţi-ai găsit! Pe aşa-zisul certificat de garanţie, figura o firmă fantomă, „Samidar Inv Câmpina”, fără adresă, fără număr de telefon… Nu mai insist, firma a fost de negăsit — inclusiv pe Internet; noroc că vânzătorul (al cărui nume îl omit) a acceptat să-mi primească aspiratorul retur şi să-mi restituie banii.
Neseriozitatea furnizorului, Daewoo Electronics, însă, rămâne. Aşa că, dacă doriţi să nu vă faceţi nervi şi să nu vă pierdeţi timpul, aveţi grijă la tipul de aspirator pe care îl achiziţionaţi. Şi, de ce nu, la tipul de… furnizor!

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (V)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă,
acum că se apropie „marea aniversare”
de la 26 ianuarie

„Jur/Să cresc mare şi voinic/Fără să mănânc nimic/ Pe-ntuneric şi pe frig” (din „Jurământul” Şoimilor Patriei)

Frig şi întuneric. În 1984 am făcut o excursie de câteva zile, cu trenul, la Budapesta (da, am primit aprobare pentru asta!). Nu mai amintesc de aspectul şocant de normal al oraşului, cu magazinele sale ticsite de produse, cu străzile curate şi pline de culoare, cu sutele de turişti occidentali care băteau străduţele îngrijite din centrul istoric… Ceea ce m-a impresionat însă printre altele a fost iluminarea străzilor, chiar şi a celor periferice, chiar şi a străzilor din comunele suburbane pe lângă care am trecut seara, la începutul călătoriei de întoarcere în România, toate luminate à giorno. Îmi amintesc cât mi-a fost de ruşine când am regăsit străzile localităţilor din ţară, cufundate toate în beznă, aruncate de Ceauşescu înapoi în Evul Mediu… Protecţie a cetăţeanului împotriva răufăcătorilor? Vorbe!

Îmi amintesc cum arătau sălile de spectacol în acea… eră glaciară. Sala Izvor a teatrului „Bulandra” era o grotă întunecată şi îngheţată. Complet neîncălzită, nu-i nicio exagerare când spun că ieşeau aburi din gură. Îmi amintesc de o piesă, cred că era „Amintiri”, de Alexei Arbuzov, unde la un moment dat un personaj feminin trebuia să apară pe scenă într-o rochie de vară, fără mâneci. Ce era să facă biata actriţă: peste rochia fără mâneci a trebuit să-şi pună un mantou gros de blană…

Îmi amintesc vagoanele înveşmântate iarna în promoroacă, cu ţurţuri de gheaţă atârnând sub şasie, cu flori de gheaţă la geamuri; compartimentele lăsate în beznă, unele din ele cu o „inovaţie” de criză: un orificiu minuscul practicat în ditamai suportul de tablă al tubului fluorescent din tavan, în care era montat un beculeţ de… 1 watt. Pas de citeşte ceva în timpul călătoriei! Lumină cât să nu-ţi bagi degetele în ochi!

Jurământ de acceptare a mizeriei. Tot ce mai lipsea acelor vremuri de mizerie şi umilinţă era — colac peste pupăză —, un jurământ de credinţă faţă de regim. A fost găsit „colacul”:

LEGEA nr. 1 din 18 martie 1975 cu privire la depunerea jurămîntului de credinţă şi devotament faţă de Republica Socialistă România

Art.3 Jurământul are următorul cuprins: „Eu …………… Jur să servesc cu devotament Republica Socialistă România, poporul român, să pun întreaga mea capacitate de muncă în slujba înfăptuirii politicii interne şi externe a partidului şi statului, să aduc la îndeplinire, cu întreaga răspundere, atribuţiile care îmi sînt încredinţate, să acţionez neclintit pentru întărirea şi dezvoltarea orânduirii noastre socialiste, pentru apărarea patriei, a suveranităţii, independenţei şi integrităţii ţării. Jur să respect Constituţia Republicii Socialiste România şi legile ţării, să păstrez cu stricteţe secretul de stat, să apăr proprietatea socialistă, să acţionez potrivit principiilor democratismului socialist, ale eticii şi echităţii socialiste.”

Legea exista din 1975, dar a fost pusă în aplicare, din câte îmi amintesc, abia în 1987. De ce? Încălcarea unui jurământ are şi consecinţe juridice, dar mă îndoiesc că pe acestea a mizat Ceauşescu atunci când a ordonat reactivarea legii. Cred mai degrabă că a mizat pur şi simplu pe presiunea psihologică — presupusă — a jurământului, în condiţiile influenţei tot mai puternice exercitate de Gorbaciov şi de reformele sale în a doua jumătate a deceniului al 9-lea. Cert este că depunerea jurământului — jurământ de acceptare a mizeriei! — n-a făcut altceva decât să adauge o umilinţă şirului nesfârşit de umilinţe la care era supus românul deja de cel puţin un deceniu şi jumătate, de la „instaurarea” ceauşismului.

Amprentarea. Prin ’86 sau ’87, de la institutul unde lucram ca cercetător ştiinţific am fost trimis la o secţie de miliţie, cred că Secţia 8, de pe şoseaua Mihai Bravu, pentru a mi se lua amprentele digitale. Ameninţarea era: fără adeverinţa că ai fost la amprentare nu vei mai beneficia de avansarea la care ai dreptul conform legii. Asta, în condiţiile în care nu aveam nicio funcţie care să necesite precauţii speciale — acces la documente secrete sau altceva.

Nu ştiau ce să mai inventeze pentru a-şi desăvârşi „lucrarea” de strivire a cetăţeanului român. Au mai adăugat şi amprentarea.

Spre ruşinea mea, n-am opus decât o firavă împotrivire la acest nou abuz: faţă de miliţianul în civil care mi-a luat degetele unul câte unul, mi le-a apăsat (cu îndemânare profesională) în tuşieră şi apoi în casetele destinate amprentelor de pe document, mi-am exprimat doar surprinderea că sunt supus unei asemenea operaţii umilitoare de parcă aş fi fost infractor. La care miliţianul în civil mi-a replicat că nu numai infractorilor li se iau amprentele digitale, ci şi oamenilor cinstiţi. Şi asta a fost tot.

Incertitudinea de a fi turist român. La vârf de sezon, ca turist român care a cumpărat un „bilet de odihnă” la un hotel dintr-o staţiune balneară, nu aveai nicio garanţie că, odată instalat la hotel, îţi vei putea petrece acolo întreg sejurul, conform „contractului”. Dacă ONT Carpaţi avea de cazat un grup de turişti străini, nu avea nicio ezitare să te evacueze din camera ta de hotel pentru a-i instala acolo pe turiştii străini (care plăteau în dolari): valuta forte avea prioritate absolută, bătea orice lege. Pas de te plânge, dacă aveai cui!… Şi n-au fost cazuri izolate. Evacuarea devenise o practică a regimului.

Noul guvern de stânga, cu stângul

Nu ştiu ce se poate spune despre programul de guvernare al noului guvern PSD–ALDE, înţesat de promisiuni electorale pe care specialiştii le consideră în cea mai mare parte fanteziste. Probabil că asta şi sunt. Viitorul apropiat o va arăta.

Ceea ce se vede însă cu ochiul liber şi se simte din plin este excesul de autoritate cu care partidul câştigător porneşte la guvernare. Liderul PSD Liviu Dragnea l-a acuzat deja de nenumărate ori pe preşedintele Iohannis că, respingând prima propunere de premier, a încălcat Constituţia şi că a nesocotit voinţa poporului, exprimată în alegerile de la 11 decembrie, şi l-a ameninţat ba cu demararea procedurii de suspendare din funcţie, ba cu manifestaţii de stradă. De parcă poporul ar fi votat PSD numai şi numai la pachet cu acea doamnă „în negru” de la Constanţa, cu nume imposibil de pronunţat, care s-a făcut remarcată, printre altele, printr-o bună „convieţuire” cu oligarhii de Constanţa.grindeanu-dragnea-tariceanu-30-xii-16

În realitate Iohannis n-a încălcat în niciun fel Constituţia ci pur şi simplu a făcut uz de prerogativa sa constituţională de a desemna (în cunoştinţă de cauză) primul-ministru în urma consultării tuturor partidelor parlamentare. Dragnea ştie foarte bine că nu a existat niciun fel de încălcare a Constituţiei din partea preşedintelui. Ştie, şi totuşi vociferează şi ameninţă. Detestabil este faptul că îi desconsideră astfel pe propriii săi alegători — şi odată cu ei, pe noi toţi — dezinformându-i şi arătându-le pe faţă că nu-i socoteşte altceva decât o masă de manevră, incapabilă să înţeleagă „subtilităţile” — şi rigorile — legii. De fapt, nervozitatea lui Dragnea nu se datorează nerăbdării de a-şi începe guvernarea: vezi pretinsele pierderi anunţate în conferinţa de presă din 30 decembrie, pe care urmează să le sufere cetăţenii prin amânarea instalării — din vina preşedintelui! — a noului guvern, pus în situaţia, vezi Doamne, de a amâna aplicarea măsurilor de creştere a veniturilor şi de reducere a taxelor, pe care le conţine programul de guvernare al PSD. Nervozitatea lui Dragnea este însă mimată. Căci ceea ce urmăreşte de fapt liderul PSD este să creeze impresia de autoritate absolută, inclusiv — sau mai ales — asupra noului prim-ministru desemnat. Care se prefigurează a fi o marionetă. (Rămâne de văzut doar dacă nu se va dovedi a fi la fel de „marionetă” ca şi Ceauşescu, desemnat în fruntea PCR de către greii partidului la moartea lui Gheorghiu–Dej, tocmai din raţiuni de presupusă docilitate!)

Liviu Dragnea nu ezită să inducă în electorat — pe care, încă o dată îl tratează de oligofren — ideea de subordonare a legii faţă de „voinţa poporului”; care, iată, a ales în fruntea ţării partidul pe care el îl conduce, în pofida condamnării sale penale, „nedrepte, printr-o lege profund anticonstituţională”, privându-l în mod arbitrar de ceea ce i se cuvine prin vot, adică funcţia de premier. Aici Dragnea mizează pe acelaşi electorat „oligofren”, prefăcându-se a nu pricepe că votul popular nu-i conferă automat mandatul de prim-ministru; care mandat i se cuvine, poate, doar prin cutumele interne de partid; care sunt însă departe de a fi recunoscute şi acceptate ca atare de electorat… Deşi, mai ştii!

Una peste alta, atmosfera post-electorală, prin strădaniile liderului PSD, am impresia că se apropie încet-încet de atmosfera de după alegerile comuniste din 1946. (Bate-n lemn!)

Cu cât însă autoritatea lui Dragnea tot creşte şi creşte, cu atât s-ar putea să aibă mai mult de decontat într-o bună zi. Rămâne de văzut.

Cât despre „prestaţia” post festum a liderului ALDE, care vorbeşte de programul de guvernare pe care l-am elaborat împreună, de votul pe care electoratul ni l-a dat etc. etc., aceasta îmi aminteşte de bancul cu elefantul şi şoricelul care treceau împreună un pod, iar şoricelul se întoarce încântat spre elefant şi îi spune plin de mândrie: Ce tropăim!

Taina naşterii Domnului

Încă la 1 Decembrie începe totul…
Ecranele televizoarelor prind să dea pe din afară de reclame…
Coca-cola îşi scoate din imensul garaj imensul furgon plin de luminiţe pe din afară, tuturor încep să le sticlească ochii de aşteptare, mulţi se topesc de plăcerea de-a bea coca-cola, Pepsi contraatacă în forţă — care pe care —, vin la rând toate mărcile de bere, toate mărcile de vin, Coana Popeasca şi cu Arşinel îşi aşează pe cap tichiuţele roşii tivite cu cârlionţi de vată albă şi îşi pun (o dată în plus) talentele în slujba reţelei Catena, Jacobs Kronung, amânându-şi până după Sărbători reclamele cu iz adulterin, îşi scoate din ulciorul fermecat alint-aromele, are cine să le împrăştie spre cer pentru a-l abate din drum pe Moş Crăciun care îşi mână pe cerul nopţii (sfinte) renii marca Laponia, Leroy Merlin îşi scoate pe tarabă brazii pe care după Crăciun poţi — dacă vrei — să-i aduci înapoi şi să primeşti în schimb un voucher (dacă nu vrei, îi arunci), industria ciocolatei înfloreşte văzând cu ochii luând forma milioanelor de iepuraşi, moş-crăciunei, renuţi şi alte animăluţe mistice, cârnaţii de porc se înşiruie pe sute de kilometri, cu zorzoanele de rigoare, mai ceva ca milioanele de curcani americani de Thanksgiving, farmaciile se grăbesc să vină în ajutorul celor îmbuibaţi de Sărbători, cu pastile de uşurat ficatul şi bila, mafia pădurilor face zâmbre, poliţia economică conlucrează tradiţional cu radarul pădurilor şi cu ANAF-ul întru pedepsirea scârbavnicilor profitori…
Dar cine nu-i profitor?

Şi uite-aşa ne reculegem pătrunzându-ne de „Taina” naşterii Domnului. Papa Francisc simte că ceva nu-i în regulă şi face un apel pentru revenirea la spiritualitate, BOR, nărăvită în ciubucuri şi mişmaşuri cu Puterea, care la rândul ei e nărăvită în mişmaşuri cu baronii locali şi deci cu profiturile de tot felul, nu simte, ca de obicei, nimic. Şi deci nu face niciun apel. Decât doar să nu punem prim-ministru un/o musulman/ă ci un român ortodox care să aibă numele de botez Vasile, iar numele de familie să înceapă cu D şi să se termine cu încu.

la-multi-ani-2017

De la mascarada votului la lehamitea de democraţie

Cu ani în urmă am participat la mascarada votului sub regimul comunist. Buletinul de vot conţinea un singur nume — ghiciţi al cui! Intrai în cabină, unde aveai la dispoziţie nu o ştampilă ci un creion. Dacă „nu erai de acord” cu „candidatul”, trebuia să-l tai şi să pui alt nume în loc. Alt nume? Care? De unde să-l iei? Campania electorală? Nu se inventase aşa ceva în regimul comunist… Dacă doar tăiai numele propus de partid, fără să pui altul în loc, buletinul se anula… în teorie. De fapt, să foloseşti creionul era riscant. Într-o lume supravegheată, nu puteai fi sigur că nu eşti supravegheat şi în cabina de votare. Nu puteai să fii sigur nici că buletinul nu era marcat într-un fel oarecare, că nu exista niciun mijloc de identificare a votantului şi a votului său. Aşa că cel mai prudent era să nu zăboveşti în cabină mai mult decât strictul necesar pentru a împături buletinul de vot intact, aşa cum îl primeai. Orice prelungire a şederii putea fi interpretată ca intervenţie pe buletin. Surprins — sau suspect — că tăiai numele propus de Partidul Muncitoresc — ulterior, Comunist — sau că îl înlocuiai, riscai să ajungi „duşman al poporului”. Nu zic că odată „depistat”, riscai automat puşcăria. Nu zic nici că supraveghetorii din secţia de votare aveau în sarcină depistarea „recalcitranţilor”. Deşi ochi „activiştilor” te sfredeleau bănuitori la ieşirea din cabină. Poate că nu era decât o psihoză. Dar, dumnezeule, ce psihoză! Mai ales la ţară şi în orăşele, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea.

Mă gândesc că poate aşa se explică numărul uriaş de buletine „albe” introduse în urne la alegerile din 11 decembrie. Votanţii de astăzi au rămas cu ticul de ieri: un buletin „alb” este pentru autorităţi un buletin corect!

Dar să continui. Se spunea că unii foloseau creionul pus la dispoziţie de partid pentru a scrie pe buletine VREM PÎINE sau VREM CARNE; n-am auzit de niciun zvon cum că unii ar fi scris VREM LIBERTATE. Mă rog, chestie de preferinţă…

În anii ’50 şi ’60 cetăţenii erau îndemnaţi insistent să voteze. Echipe de „agitatori” treceau în ajunul votării pe la casele lor să le amintească să se prezinte la vot a doua zi. Şi anume cât mai devreme. Preferabil, la prima oră, în zori. În amintesc că şi în anii ’70 echipele de „agitatori” (bănuiesc că li se spunea „brigăzi”!) încă mai „agitau” în dimineaţa votului trecând de la un apartament la altul în blocul unde locuiam, şi îndemnau la vot într-un mod destul de agresiv.

Procentele de prezenţă la vot şi de voturi exprimate în favoarea… ghiciţi a cui — erau stabilite „de sus” şi oscilau între 99,95 şi 99,99 la sută! „Cu o largă adeziune…” titrau a doua zi ziarele… „de stânga”!

Cert este că neprezentarea la vot atrăgea după sine sesizarea conducerii instituţiei/întreprinderii unde era angajat votantul şi, chiar dacă nu se solda, poate, cu concedierea sau cu vreo altă măsură la fel de drastică, negreşit atrăgea încondeierea recalcitrantului şi tăierea de la primă sau de pe lista altor avantaje precum promovarea în funcţie sau trimiterea în străinătate.

Mai târziu, în anii ’80, în „faza terminală” a comunismului, „brigăzile de agitatori” dispăruseră. Nu mai venea nimeni să-i îndemne pe cetăţeni la vot, nici în ajun, nici în dimineaţa votului. O cunoştinţă care s-a prezentat la secţia de votare aproape de ora închiderii urnelor a avut surpriza să constate că pe listă apărea că a votat. Un coleg de serviciu, „activist de partid” — dar cu scăpări! —, mi-a confirmat. „Cooptat” în echipa unei secţii de votare, a constatat că voturile nici nu se mai numărau. Rezultatul era prestabilit. De sus, evident. Prea puţini începuseră se mai ducă la vot. Mascarada votului mai făcuse un pas înainte: puseseră pe listă doi „candidaţi”, cică să alegi cu adevărat! Primul „candidat” reprezenta PCR, al doilea în schimb reprezenta PCR!

Toate acestea se petreceau nu pentru că Partidul Comunist ar fi fost sigur de puterea sa absolută sau pentru că nu s-ar fi temut de nicio reacţie negativă. Ci fiindcă se înstăpânea deja lehamitea după ce reformele gorbacioviste începuseră să sune stingerea comunismului de stat. Fie şi fără intenţie…

Apoi a venit democraţia. O brumă la început, din ce în ce mai consistentă cu anii… Constat însă cu regret că pentru o bună parte din populaţie, votul a rămas o mascaradă. Doar că nu hotărâtă de sus, ci o mascaradă izvodită de propria lehamite. De sus nu se mai hotărăşte cu bâta, ca pe vremuri, ci prin jocuri de culise.

Aşa că lehamitea loazelor care rămân acasă e provocată de ce? De vot? Sau de democraţie? Asta-i întrebarea pe care mi-o pun cu tristeţe.

Pile în sistemul medical românesc

Pile, aroganţă şi dispreţ!

Se vorbeşte în aceste zile, insistent, de nereguli în domeniul transplanturilor de organe, în particular de absenţa unei liste de priorităţi pentru transplantul renal. Iată ce transmite postul de televiziune Digi 24.

lucan-regina-suedieiReporterul întreabă: Sunt suspiciuni de-a lungul vremii, inclusiv pentru Alexandru Arşinel sau Victor Socaciu?
Profesorul Mihai Lucan, şeful Secţiei de Transplant din cadrul Institutului Clinic de Urologie și Transplant Renal Cluj, răspunde: Păi da’ sunt suspiciuni că regina Suediei are amant un negru. Poţi să te iei după toate suspiciunile?

Replica doctorului Lucan mi se pare o probă de nesimţire. Dar hihăiala indecentă a doctorului Irinel Popescu, aflat alături, pe mine unul mă umileşte. Apropo, acesta din urmă tocmai a fost chemat la DNA pentru suspiciuni de abuz în serviciu… Suspiciuni? Păi doctorul Popescu ar putea da şi acolo replica colegului său Lucan, cea cu regina Suediei.

Unii poate vor spune: Bun, dar aceşti oameni sunt somităţi medicale. Eu aş spune mai degrabă: Poate că sunt (până la proba contrară), da, dar somităţi grevate de suspiciuni morale şi/sau penale. Chiar şi de condamnări. Şi-l închipuie cineva pe doctorul Christian Barnard condamnat pentru favorizarea infractorului sau pentru alte matrapazlâcuri, aşa cum a fost Şerban Brădişteanu, realizatorul primului transplant de inimă din România?

Profesia de securist

Între colegii de serviciu ne permiteam să vorbim multe. În „stilul” aluziv, practic orice. În pofida suspiciunii că atunci când trei români se adunau, unul din ei era fără niciun dubiu turnător la securitate. Aluziile împotriva regimului nu erau însă niciodată sută la sută serioase. Totul era… să zic pe jumătate în glumă? Nu, jumătate ar fi poate prea mult: toate erau pe sfert, sau, uneori, să zicem, a zecea parte, în glumă. Oricum, gluma se străvedea la fiece aluzie de acest gen, adică politică, să-i spunem.

Aşa se face că odată, într-o discuţie cu un coleg de serviciu, mi-am permis unele observaţii răutăcioase despre securişti şi despre pretinsa lor profesie. Replica sa a fost, în dulcele stil aluziv-colegial al vremii: Ce ai cu securiştii? Tu nu vrei să-ţi faci meseria bine? La fel şi ei.

Aşadar, acţiunea securistului de a mă priva de dreptul de a mă exprima liber şi de a mă deplasa liber, sau de a protesta împotriva abuzurilor regimului, se încadrează, bine mersi, în limitele unei profesii ca oricare alta? Prin ce se deosebeşte această „profesie” de… să zicem, aceea de hoţ? Sau, ţinând seama de caracterul adesea violent al „îndeletnicirii” securistului, cred că n-ar fi foarte deplasat să mă gândesc mai degrabă la jaf, decât la simplă hoţie. Căci privarea de care aminteam mai sus, nu hoţie/jaf se cheamă că este?

Ce spune DEX despre cuvântul profesie? „PROFÉSIE, profesii, s. f. 1. Ocupație, îndeletnicire cu caracter permanent, pe care o exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare; complex de cunoștințe teoretice și de deprinderi practice care definesc pregătirea cuiva; meserie (…).”

Păi nu avea îndeletnicirea securistului „caracter permanent”? Avea, fără îndoială. Nu o exercita „în baza unei calificări corespunzătoare”? Presupun că da. Printre altele, fiindcă îmi amintesc de existenţa unei şcoli de securitate: la Băneasa. Şi cine ştie câte altele n-or fi fost. Cât despre „deprinderile practice” la care se referă definiţia în continuare, acestea se încadrează perfect în „calificarea” la care face referire prima parte: ameninţări, şantaj, hărţuire, la nevoie pumni, abjecţie şi, în caz extrem, un… marian clită. Nu sunt toate acestea „deprinderi practice”?… Prin urmare, fostul meu coleg de serviciu se pare că avea dreptate: nimic nu contrazice încadrarea îndeletniciri(lor) securistului în categoria profesie

Doar că la fel de bine se potriveşte cu definiţia şi „profesiunea” de hoţ. Sau de tâlhar/jefuitor. Ambele au un „caracter permanent”. Că doar n-o să-mi spună nimeni că, odată pornit pe calea hoţiei şi/sau a jafului, un individ poate fi vreodată întors din drum. „Calificare corespunzătoare”, respectiv „deprinderi practice”, chiar şi „cunoştinţe teoretice”? Oho, şi încă cum — slavă Domnului! Acestea sunt însăşi baza „meseriei”! Cartelurile de crimă organizată, o ştie toată lumea, pot ajunge la un asemenea grad de organizare, disciplină şi ingeniozitate, inclusiv logistică, încât să stârnească invidia celor mai performanţi profesionişti în domeniile „civile”.

Să fi omis oare lingviştii dimensiunea morală a definiţiei profesiei? Există o asemenea dimensiune? Stau să mă întreb: profesia de gâde era morală? (Sau mă rog, mai este încă, având în vedere că n-a dispărut din unele ţări islamice; şi, la drept vorbind, nici din toate statele SUA.) Sigur, plăcută nu e meseria de gâde (deşi, mai ştii!), dar poate că pe gâde îl absolvă de orice implicare morală binecunoscutul dicton Nu braţul care ucide, ci mintea care comandă… Cu toate că… Vedeţi, e destul de complicat: în cazul ucigaşului plătit — care este, s-o recunoaştem, o meserie bine definită — şi ce bănoasă! e drept, cu ceva riscuri —, legea nu îl absolvă de vinovăţie, oricât ar fi de simplu executant… Aşa că mă văd nevoit să vin cu un amendament: braţul care ucide este moral şi absolvit de vinovăţie doar atunci când o face în numele şi în beneficiul statului, în conformitate cu legile, nu la comanda unei persoane/grupări private. Cu menţiunea că dacă vorbim de asasinat şi absolvim de culpă morală — şi cu atât mai mult legală — persoana care îl comite, cu atât mai abitir o putem face, ba chiar avem datoria s-o facem, în cazul hoţiei/jafului comis în numele şi sub oblăduirea statului. Nimeni nu face distincţie între statul democratic şi statul comunist… Mă rog a făcut-o Băsescu, declarând ilegitim şi criminal statul comunist. Dar cine l-a luat în serios?

Concluzia e una singură: da, dom’le, fostul meu coleg de serviciu (între timp a şi murit, Dumnezeu să-l odihnească!) avea dreptate! Profesia mea de cercetător ştiinţific de pe vremuri nu era cu nimic diferită — generic vorbind — de profesia de securist! Cu nimic mai brează!

Creativitatea în puşcării

O propunere

Există la noi în ţară o practică — controversată, e drept — a reducerii pedepselor pentru cei care scriu în detenţie opere ştiinţifice.

Ştiinţifice? Da’ de ce numai ştiinţifice? Eu propun ca pedepsele să fie reduse şi pentru opere de proză şi de poezie. Pentru cele ştiinţifice apar de fiecare dată dubii cu privire la numărul de zile cu care să se reducă pedeapsa. Să fie 30 de zile reduse pentru fiecare operă scrisă, cum este acum? Să fie 20 de zile indiferent de numărul operelor, cum propune Raluca Prună, ministra justiţiei? Să fie 20 de zile pentru fiecare operă scrisă, cum propune Comisia juridică a Senatului?

Dar dubii există şi legat de valoarea operelor. Pe bună dreptate, nu? Cine le confirmă valoarea? Există vreo personalitate în ţara asta să le confirme valoarea? Una singură. Puteţi să-mi spuneţi?

Pe când în privinţa operelor de proză şi de poezie n-ar exista niciun dubiu…

Parcă îi şi văd pe unii sărind în sus: Cum, niciun dubiu? Tocmai acolo unde confuzia e la ea acasă? Unde unii spun: Genial! — iar alţii, pentru aceeaşi operă: O mizerie!…

Păi, da. Aşa s-ar întâmpla, într-adevăr. Dar eu pun o condiţie: să fie atestate de Nicolae Manolescu. Tot spunea marele critic: „Dacă nu ştim noi de ele, nu există!” [V-aţi prins: era vorba de operele care circulă haihui, neautorizat, în spaţiul publicistic, în speţă pe Internet.]

„Noi”? Mă rog, pe vremea când a zis-o marele critic, mai existau pe-acolo [v-aţi prins: era vorba de redacţia „României literare”, Polul Nord al Performanţei literare] şi un Gabriel Dimisianu, mai exista şi un Alex Ştefănescu. Acum Ştefănescu a ieşit din gaşcă, supărat, Dimisianu, deh, mai bătrâior…

Rămâne cum am zis: Manolescu şi-atât. Să vadă Manolescu operele, şi putem dormi liniştiţi. Dacă Manolescu zice Da, eu unul sunt de părere că pedeapsa se poate reduce şi cu 100 la sută.

De ce a acceptat comunismul de stat o competiţie „pe terenul adversarului”?

Interogaţii ale unui „clevetitor naiv”. O schiţă

La începutul anilor ’80 semnele de decrepitudine a sistemului „socialist” deveniseră deja cât se poate de clare. De fapt, multe din ele fuseseră vizibile şi înainte, dar nimeni nu ştia în ce măsură era sistemul capabil să se redreseze după repetatele eşecuri care avuseseră loc anterior. Sau poate că agresivitatea Uniunii Sovietice înainte de instalarea la putere a lui Gorbaciov fusese luată drept un semn al vitalităţii. Cine ştie…

Pare totuşi straniu ca noua rânduială, comunistă, care se declara, atunci, la apogeu, cea mai bună dintre toate şi din tot ce poate fi imaginat, să nu fi încercat o cale proprie de se impune în lume. Aducându-i pe toţi oamenii, nu contează prin ce mijloace, la un punct zero al stării sociale, ar fi fost poate de aşteptat să se considere că există un teren propice pentru a se încerca să se pună în practică la nivel de stat ceea ce înainte nu trecuse de faza de teorie (v. industrialismul lui Saint-Simon, falangele lui Fourier, egalitatea şi meritocraţia cultivate de socialismul utopic, amendate ulterior de socialismul „ştiinţific”). Ar fi fost poate de aşteptat să existe măcar unele tentative de a se implementa (am zice astăzi) celebrul slogan a Revoluţiei Franceze, „libertate, egalitate, fraternitate”, de a se cultiva principiile onestităţii şi solidarităţii sociale în detrimentul mult blamatei morale burgheze, de a se muta miza competiţiei, proprie speciei umane (dar şi celorlalte specii, doar că având o miză diferită), de pe terenul acumulării de avuţie — şi implicit putere — pe cel al autoperfecţionării dezinteresate şi al meritocraţiei. Nu că asemenea tentative ar fi avut vreo şansă să fie încununate de succes. Dar ar fi demonstrat, poate, generaţiei prezente şi celor viitoare că exista dorinţa reală de a se întemeia ceva fundamental nou.

Nu s-a întâmplat aşa. Exceptând cele câteva măsuri caricaturale de la începuturi — întrecerea socialistă, panoul de onoare şi altele la fel de ridicole — comunismul de stat a preferat să încerce să imite capitalismul în limitele unui sistem prin definiţie ostil iniţiativei personale şi oricărei inovări. Comunismul de stat a recurs la câteva măsuri de cârpeală în anii ’60 şi ’70 — mă refer aici îndeosebi la România —, despre care e greu de spus în ce măsură au plecat de la conştientizarea slăbiciunilor noului sistem, sau nu au fost decât acţiuni premeditate de cosmetizare, menite să facă sistemul să treacă drept un partener credibil în ochii Occidentului, de care depindea tot mai mult şi tot mai vizibil pentru a putea supravieţui: „cointeresarea materială”, „mandatarii”, „părţile sociale” „comitetele oamenilor muncii” — vă mai amintiţi? Şi altele asemenea.

A circulat un banc prin anii ’60–’70: Cică o delegaţie de agricultori est-europeni (hai să zicem, români) e trimisă în SUA, ţara cu cea mai performantă agricultură din lume. Conducătorul delegaţiei se arată interesat de tot ce vede, ba de o combină, ba de un tractor, ba de o maşină de balotat, şi la fiecare întreabă: Pentru asta cam de câţi bani credeţi că ar fi nevoie pentru a o fabrica? Gazda americană îi răspunde: Păi, cam un miliard de dolari. Vă interesează?… A, nu! Doar aşa, ştiţi, vrem să ne facem o idee cât ne-ar costa să construim socialismul la noi în ţară. Dar asta?… Asta, cam două miliarde. Vă interesează?… A, nu! Doar aşa, ca să ne facem o idee. Cum v-am spus, noi vrem să construim socialismul. Dar asta?… Asta, cam trei miliarde. Dar vă fac o propunere, zice americanul. Nu vreţi mai bine să ne daţi nouă 100 de miliarde şi vă construim noi socialismul?

Încercările de cârpire au eşuat, iar impresia generală, tot mai pregnantă, a fost cea a unui socialism rarefiat, cel puţin ideologic; iar spectrul destrămării finale s-a conturat de la an la an tot mai vizibil. Deşi conştient de faptul că din punct de vedere economic capitalismul este imbatabil, comunismul de stat nu a făcut nimic pentru a deschide un nou teren de competiţie, în propria ogradă, cu propriile sale arme — dacă existau. Comunismul ar fi putut încerca să devină o nouă „religie” a relaţiilor interumane, să cultive generozitatea, toleranţa, întrajutorarea, simţul civic, compasiunea pentru persoanele cu dizabilităţi şi în general cu dificultăţi, respectul pentru vârsta a treia şi în general (cel puţin) toate valorile social-democraţiei. Ba şi încă ceva pe deasupra, nu?

Dacă nu a făcut-o, ce concluzie putem trage? Admiţând că liderii şi teoreticienii/formatorii statului comunist au fost (sau au devenit, în timp) conştienţi de faptul că valorile de care aminteam mai sus — cele spirituale — sunt ignorate de popor, sau că eventual ar putea fi împărtăşite, dar numai ca adjuvant al valorilor materiale tradiţionale, trebuie oare să tragem concluzia că respectivii lideri (împreună cu tot aparatul care i-a deservit şi susţinut) au jucat cartea abjectă a ipocriziei, sacrificând milioane de oameni timp de decenii?

Unii spun despre socialismul de stat că a fost un experiment eşuat. Personal, nu văd ce s-a experimentat. Doar faptul că întreaga avuţie a statului a fost naţionalizată, trecută în proprietatea statului? Dar statul, se ştie, a fost — este — un proprietar de departe mult mai incompetent decât întreprinzătorul privat. Dar şi mult mai ipocrit şi mai inflexibil, respingând de-a lungul întregii sale existenţe orice idee de parteneriat cu angajatul său.

În rest… cum spuneam la început, nu sunt decât interogaţii ale unui „clevetitor naiv”.

%d blogeri au apreciat asta: