Parlamentarii pot fi atei, miniştrii musai să fie creştini!

Pentru parlamentari, jurământul de credinţă, stabilit prin Legea 96 din 2006 (actualizată) privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, art. 3, este următorul:

„(1) (…) Jur credinţă patriei mele România; jur să respect Constituţia şi legile ţării; jur să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României; jur să-mi îndeplinesc cu onoare şi fidelitate mandatul încredinţat de popor; Aşa să mă ajute Dumnezeu.
(2) Jurământul de credinţă se poate depune şi fără formula religioasă, care se înlocuieşte cu formula: «Jur pe onoare şi conştiinţă» (s.m) şi aceasta prefaţează jurământul.”

La învestirea miniştrilor, jurământul, stabilit prin art. 82 (2) din Constituţia României, este:

„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” (s.m.)

Nu există alternativă… ateistă. O asimetrie evidentă, nu ştiu în favoarea cui, nu ştiu în defavoarea cui. Am considerat oportun să sesizez Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, unde am trimis un mesaj pe data de 9 decembrie 2015. Am primit următorul răspuns (automat): „Solicitarea dvs. a primit numărul de ticket #815345 [ce-o mai fi şi asta?]. Unul dintre reprezentanţii noştri vă va contacta în cel mai scurt timp posibil. Vă mulţumim.”

Au trecut de atunci mai bine de doi ani. Niciunul din reprezentanţii CNCD nu m-a contactat.

În schimb, văd că liberalul Leon Dănăilă a fost taxat prompt pentru o „declaraţie defăimătoare la adresa comunităţii LGBT”. Să fie oare vorba de un transfer de antipatie prin vase comunicante care leagă „vârful” CNCD de o anume zonă anti-liberală cu conexiuni în alianţa (extinsă) de guvernare?

Reclame

Ferească Dumnezeu să vină la putere… HotNews!

Am vrut să postez un comentariu la un articol al lui Gabriel Liiceanu, „Ţara noastră în termeni de destin”, publicat de HotNews pe data de 30 decembrie anul trecut. Comentariul — interzis de HotNews — era negativ şi ironic la adresa autorului şi a textului său. Din mai multe motive. În primul rând pentru că detest tonul general plângăcios al acestui moralist acru şi plin de ifose care este Gabriel Liiceanu în peisajul publicisticii româneşti actuale. Consider că tonul său — la fel ca şi morga sa de formator de opinie infailibil — sunt de natură, ambele, să facă deservicii ideii de solidaritate şi rezistenţei reale la asaltul actualei majorităţi parlamentare împotriva democraţiei, a justiţiei şi în general a statului de drept. Să ne amintim doar de articolul mai vechi publicat de G.L. acum doi-trei ani, tot pe HotNews, intitulat: „Fie-vă milă de noi, domnule Ponta”. Mila lui Ponta? Opoziţia din România numai de mila „domnului” Ponta nu avea nevoie în acel moment, ci, la fel ca şi acum, de energie, de acţiune, de combativitate şi de încredere în sine. În al doilea rând, m-a nemulţumit selectivitatea interesată cu care G.L. citează nume de persoane pentru a-şi ilustra afirmaţiile, alimentând astfel impresia de elitism. O elită pe sprânceană. Această impresie am mai întâlnit-o şi la numeroşi alţi comentatori. Spre exemplificare am să reamintesc modul cum editura Humanitas (al cărei patron este G.L.) prezenta acum ceva timp condiţiile de eligibilitate pentru manuscrisele propuse editurii spre publicare — citez din memorie: „Manuscrisele vor fi prezentate în formă tipărită… Desigur, dacă vă numiţi H.R. Patapievici sau M. Cărtărescu, puteţi prezenta manuscrisele şi în format electronic.” Un asemenea mod arogant şi dispreţuitor de adresare — şi de privilegiere deşănţată a unor pretinse vârfuri —, dezvăluind totodată o carenţă profundă de situare în democraţie, cred că nu aş greşi prea mult dacă aş afirma că este caz unic în lume.

În articolul recent din HotNews, G.L. „stabileşte” din nou o elită pentru uzul propriu. Cei pentru care merită să rămâi în România — consideră autorul — sunt în bună parte câţiva dintre cei pe care el îi simpatizează şi/sau se află în anturajul său, sau care publică la editura sa. Alături editorii de la… HotNews! Dintr-o mână de oameni pe care G.L. îi citează, nu mai puţin de trei sunt din echipa HotNews, inclusiv „discretul” — îl numeşte G.L. — Lucian Popescu, responsabilul cu departamentul Contributors al HotNews. Mi s-a părut de-a dreptul dizgraţios ca ditamai liderul de opinie G.L. să se dedea acestui gen de linguşeală de doi bani: să-i perie pe cei de la HotNews, unde G.L. găseşte, în permanenţă şi orice ar scrie, uşă deschisă. Şi unde bodygardul său intelectual, respectivul „discret” pe care îl citează, membru al „elitei” ad-hoc marca G.L., veghează ca moralistul să nu fie atins — cum încercam să spun în comentariu — nici măcar cu o floare, tăind cu zel comentariile ce îi sunt oricât de puţin potrivnice.

Un editor care se respectă, într-o democraţie autentică, publică toate comentariile. Desigur, cu excepţia celor care, într-un stat de drept, nu ţin seamă de limitele legale de exercitare a dreptului la liberă exprimare — v. articolul 30 din Constituţia României: „[l]ibertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. De asemenea, „[s]unt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”. La care putem adăuga, în deplină înţelegere, condiţia suplimentară ca un text prezentat să satisfacă anumite exigenţe stilistice; ca şi condiţia de încadrare, să zicem, în politica editorială a publicaţiei (cum ar fi spre exemplu delimitarea de mentalitatea acaparatoare a actualei majorităţi PSD–ALDE); deşi restricţiile în această privinţă sunt mai greu de definit.

Or, HotNews ce face? Respinge cu aroganţă cam tot ce contravine părerilor editorilor; sau li se pare lor că nu este corect din punct de vedere politic. (Poate de aici şi afinitatea cu mohorâtul filozof — mă refer la aroganţă.)

Am mai încercat să comentez în contradictoriu atitudinea lui G.L. în amintitul articol de pe HotNews referitor la Ponta. Am fost şi atunci cenzurat. Am relatat incidentul, la vremea respectivă, pe acest blog. În acelaşi articol am prezentat şi un alt caz de cenzurare pe HotNews, când am încercat să iau atitudine în privinţa modului grobian în care un alt comentator (altminteri anonim) pretindea că ia apărarea comunităţii LGBT.

Se poate spune deci că HotNews, da, e-adevărat, este o publicaţie care informează în general corect, are o poziţie de sprijinire a statului de drept, a luptei anti-corupţie, o poziţie pro-europeană ş.a.m.d., într-un cuvânt că este de partea bună a lucrurilor. Dar… cei ce în decembrie ’89 aveau o vârstă cât de cât matură trebuie că îşi amintesc cum în vechiul regim, adevărul nu era negociabil ci constituia prerogativa fostului Partid Comunist. Dacă HotNews îi calcă pe urme împiedicând dezbaterea, disputa între idei şi opinii, arogându-şi paternitatea adevărului ultim, nu prea văd cum ar putea pretinde că se deosebeşte fundamental de mentalitatea vechiului partid–stat de dinainte de Revoluţie. La fel ca şi PCR pe vremuri, HotNews ştie ce e bun pentru popor şi ce nu, ce e bine ca publicul să afle şi ce nu.

De-aia spun: ferească Dumnezeu ca HotNews să devină partid politic şi să ajungă la putere în România.

Ne-a „dat” direcţia după 22!

Din inimă îi urez Conducătorului iubit La mulţi ani… după gratii!

Euforia funeraliilor

Paradoxal, moartea regelui Mihai I şi mai ales funeraliile sale au creat o adevărată euforie naţională. Cel puţin, atât cât poţi judeca prin prisma zecilor de ore de transmisii televizate. Doar e lucru cunoscut: nimic nu are impact mai mare asupra publicului decât imaginile. Iar imaginile în aceste zile au fost impresionante. Emoţia a însoţit cortegiul funerar pe lungul său drum de la intrarea în ţară până la locul de odihnă veşnică al capetelor încoronate de la Curtea de Argeş.

Întreaga atmosferă din aceste zile de la mijloc de decembrie a amintit izbitor atmosfera sfârşitului unui alt decembrie, cel al Revoluţiei. Mă uitam atunci la feţele oamenilor din jur, toate strălucind de emoţie, transfigurate de speranţă, cuprinse de o ireală armonie generală. Şi mă întrebam: oare cât o să dureze? A durat câteva zile. La capătul cărora din viscerele naţiunii au reizbucnit sentimentele care au hrănit-o timp de decenii, de secole: ura, antipatiile, invidia, dispreţul, aroganţa, toate contopite în NESIMŢIREA endemică fondatoare… Şi nu neapărat că a intrat în scenă Iliescu cu IMGB-ul şi cu minerii săi. Ura are resurse nebănuite în spaţiul mioritic.

La fel se va întâmpla şi acum. În doar câteva zile, euforia funeraliilor se va disipa sub presiunea grijilor cotidiene şi sub adierea apatiei generale (a votanţilor PSD). Iar statura regelui, gonflată nemăsurat cu prilejul funeraliilor, îşi va recăpăta dimensiunea modestă care i-a fost proprie. Fiindcă, da, majestatea sa a fost un om înţelept, modest, echilibrat, sincer (până la un punct) ş.cl., dar cu aceste însuşiri nu construieşti un mare om politic. Regelui Mihai I i-au lipsit inspiraţia şi energia de a provoca acel declic care face istorie. Cât despre ipostaza de victimă a regimului neo-comunist, care l-a împiedicat pe Mihai I să se întoarcă în ţară în anii ’90, aceasta trezeşte într-adevăr compasiune. Dar nici din compasiune nu se zămislesc marile personalităţi politice.

Ce ar fi putut regele să facă dacă s-ar fi stabilit în România? Aici ne situăm în plin tărâm al ipotezelor. Iar Istoria, cum se ştie, are oroare de „dacă”. Un eventual referendum ar fi fost puţin probabil să scoată electoratul român din letargia sa pro-pesedistă şi să-i îndrepte paşii pe calea monarhiei. Şi la fel de puţin probabil ar fi fost ca echilibrul interior al persoanei regelui să se transfere, aşa cum presupun unii, asupra vieţii politice din România.

Nici destinul nu i-a fost favorabil. Lăsând la o parte lungul exil al regelui — liber-consimţit în ultimii ani —, o poveste urâtă cu fiica din America, condamnată pentru pariuri ilegale la lupte cu cocoşi, ca şi povestea tulbure cu excluderea principelui Nicolae din Casa Regală pentru o vină nedezvăluită, nu au fost de natură să consolideze prestigiul nici al Casei Regale, nici al regelui Mihai I personal.

Amintirea sa, da, rămâne să hrănească o vagă nostalgie monarhică, nediferenţiată prea mult de ipocrizia naturii umane, hrănind un iluzoriu sentiment de linişte şi de împăcare, tot aşa cum împăcarea ni se năzăreşte că domină lumea atunci când ne plimbăm pe aleile unui cimitir într-o frumoasă zi de vară. Unde fostele patimi zac îngropate şi uitate pentru totdeauna.

Mesaj către Partidul Naţional Liberal*

Dacă doriți să recâștigați înrederea celor care v-au părăsit, asumați-vă greșeala enormă de a fi creat acea monstruoasă coaliție numită USL, cu singurul scop de a-l da jos pe Băsescu. Și cereți scuze poporului român. Vedeți bine că Băsescu nu mai e de mult la guvernare și lucrurile merg din ce în ce mai prost în România. Deci atunci ați îndreptat tunurile într-o direcție greșită. L-ați adus pe Ponta la guvernare, iar Ponta acum, mai în glumă, mai în serios, își pune cenușă în cap. Dumneavoastră liberalii continuați să păstrați tăcerea. Și nu e bine.

* Am trimis acest mesaj Partidului Naţional Liberal, pe situl acestuia, pe 29 noiembrie 2017. Bineînţeles că n-am primit niciun răspuns.

Privind harta Bucureştiului. Spirit Românesc. Haos. Ficţiune

Spiritul românesc există?
Se întreabă mulţi — şi s-au tot întrebat de-a lungul timpului — prin ce se caracterizează spiritul românesc. Dacă există aşa ceva. Lui Blaga i s-a părut că spiritul românesc a fost — este — modelat de alternanţa deal–vale — aşa, un fel de sinusoidă a reliefului, prelungită la infinit: „Spaţiul Mioritic”! Şi tot Blaga — fiindcă se pare că i-a cam plăcut să filozofeze — a văzut veşnicia născându-se în lumea satului. Şi anume a satului românesc. Altfel spus, spiritul românesc ar fi un fel de cucernicie de expresie ortodoxă, cu bătaie lungă, ornată cu tradiţii şi obiceiuri. Aici deschid o paranteză: dacă mă gândesc la mizerabila guvernare pesedistă, înclin să cred, dacă nu chiar în veşnicie, măcar într-o foarte rebelă inerţie a satului românesc întru complicitate şi delăsare. Altminteri însă, eu nu cred că alternanţa deal–vale — această naivitate înduioşătoare a lui Blaga — a modelat spiritul românesc. Şi cu atât mai puţin cucernicia veşnică. Nu ştiu ce anume l-a modelat, dar văd rezultatul.

Anti-urbanism marcă românească
Vă invit să priviţi o felie de hartă dintr-o zonă centrală a Bucureştiului. Aşa ceva nu cred că veţi mai putea vedea la un oraş european. Dezordinea, haosul, lista oricărei idei de sistematizare se văd cu ochiul liber. Ţipă. Se vede clar că nu a existat niciun spirit organizator, care să aibă o minimă şansă de sistematizare a zonei. Sau dacă s-o fi iţit la un moment dat, cine ştie, va fi fost negreşit anihilat cu grăbire. De ce? Pentru că, fără doar şi poate, la vremea când oraşul începuse să prindă contur, nimănui nu îi era recunoscută vreo calitate în plus faţă de ceilalţi, şi cu atât mai puţin în materie de organizare. În decursul timpului, pe când străzile erau doar vagi, niciun „apropitar” nu va fi acceptat să-şi alinieze casa la cea a vecinului. Alţii vor fi trebuit să şi-o alinieze după el, nu altminteri. Căci dacă ar fi cedat, acceptându-l pe vecin drept reper, fie el şi urbanistic, ar fi însemnat să-i recunoască vecinului întâietatea şi în alte privinţe. Ceea ce în ochii românului este de neconceput. Fiecare a dorit ca toată lumea să-i vadă şi să-i admire casa, cât mai arătoasă şi cât mai în faţă, atunci când moda va fi fost „să rupi gura târgului” cu casa pe care o etalezi. Sau cât mai în fundul curţii atunci când va fi devenit de bonton să-ţi etalezi bogăţia mai discret, în răcoarea grădinii proprii…

Dar chiar şi presupunând că, în lipsa unei autorităţi urbanistice, cetăţenii vor fi putut ajunge, teoretic, la o înţelegere în privinţa unei minime sistematizări/alinieri a clădirilor lor la nivel de zonă (am zice azi), şi astfel, pas cu pas, să ajungă la o geometrie cât de cât ordonată a locului — ei bine, o astfel de înţelegere ar fi avut neajunsul major de a necesita timp şi ceva efort intelectual; başca la fel de neplăcute posibile dispute; ceea ce, iarăşi, va fi apărut de neacceptat; întrucât necesitatea de a „rupe gura târgului” era prea presantă.

Nu ştiu dacă în acele vremuri de început edilii dădeau încuviinţare pentru construcţii, şi pentru cum anume să fie şi să arate construcţiile, dar această modă occidentală a aprobărilor va fi început negreşit la un moment dat. Căci, nu-i aşa? sunt mulţi ani deja de când românul şi-a îndreptat privirile spre Occident şi l-a luat drept model. Şi atunci când va fi început (va fi fost implementată!) rânduiala aprobărilor, nu-i greu de închipuit cum se vor fi precipitat „apropitarii” pe lângă edili, cu cerinţe, cu pretenţii şi, desigur, cu şpăgi. Şi nu-i greu de imaginat cum se vor fi succedat la guvernare partidele şi cum cel sosit la putere va fi şters dintr-un condei — la fel ca în vremurile de astăzi — ceea ce făcuse predecesorul. Iar rezultatul se vede pe hartă.

Nu mai vorbesc de aspectul caselor. Am citit acum ceva timp că în Polonia spre exemplu, pentru a primi aprobarea de a-ţi construi o casă individuală e musai să-ţi alegi un proiect din cele 14 aprobate de municipalitate. În România, exceptând casele construite de dezvoltatorii imobiliari, care nu îşi permit să cheltuiască bani pe prea multe proiecte, n-aş exagera prea mult dacă aş spune că nu găseşti două case individuale la fel. Se poate obţine aprobare pentru aproape orice. Bineînţeles, prin metodele „tradiţionale”.

Trotuare şi carosabil
Vă rog să priviţi imaginile de mai jos, înfăţişând o stradă din Atena şi, dedesubt, de o stradă din Bucureşti, ambele de pe Google Maps şi din acelaşi an. Strada din Atena nu este deloc mai largă. Despre greci n-am auzit să aibă vreun renume în materie de ordine şi de respectare a regulilor, mă rog, urbane în particular. Şi totuşi maşinile lor staţionate pe străzi văd că nu încalecă trotuarele, nici măcar bordurile, cu neruşinarea cu care le încalecă cele bucureştene. Şi nu este vorba doar de indisciplina dâmboviţeană; din păcate situaţia nu este mult diferită nici în regiunile din România care trec drept mai civilizate… Nu, românului nu-i pasă că îl obligă pe pieton să se strecoare printre maşina lui parcată pe trotuar şi zidul casei sau gard — asta în cel mai bun caz —, sau că îl obligă să coboare pe carosabil, inclusiv atunci când împinge un cărucior cu un copil mic. Iar guvernului şi poliţiei nu le pasă dacă românul respectă sau nu legea. Să fie oare ăsta spiritul românesc? Mă întreb doar, nu dau cu parul.

Iarmarocul uşilor
Am locuit o vreme într-un bloc unde pe un acelaşi palier dădeau uşile a nu mai puţin de şase apartamente. După schimbarea de regim, când a mai crescut un pic nivelul de trai, a apărut moda uşilor metalice. Ei bine, au fost paliere unde, dintre cele şase uşi metalice nou montate, nu erau două la fel. Românului nu-i pasă că acea diversitate de iarmaroc a uşilor, acea lipsă de simetrie şi de armonie între modele şi culori, violentează simţul estetic. El vrea să fie altfel. Şi dacă vecinul nu-l imită, cu atât mai rău pentru vecin. Şi uite-aşa, nimeni nu imită pe nimeni — toţi suntem originali.

Ficţiunea românească este o ficţiune
Aş mai avea, în prelungirea celor de mai sus, câteva cuvinte de spus despre proza românească. Îmi era cunoscută faima de demolator a criticului literar Eugen Negrici, dar nu citisem nimic scris de el. Drept care, mânat de curiozitate, am comandat prin Libris „Iluziile literaturii române”… Ce să spun?… Sincer să fiu, aveam alte aşteptări de la „demolator”. N-am aflat din ea răspuns la întrebarea care mă frământă de ceva vreme, de multă vreme, şi care ştiu sigur că îi frământă pe destui alţii: de ce nu avem nicio capodoperă românească de ficţiune, care să fie cunoscută şi recunoscută peste hotare? De ce nu avem un Ismail Kadare, sau un Milan Kundera, sau un Orhan Pamuk, sau măcar un Imre Kertész?…

Are această întrebare vreo legătură cu dezordinea urbanistică? Sau cu iarmarocul uşilor metalice de pe acelaşi palier? Sau cu maşinile parcate pe trotuare?

În volumul amintit, Eugen Negrici se arată foarte preocupat de… mitogeneza la români; de realismul socialist şi eventual de perpetuarea nocivă a acestuia dincolo de limita temporală până care se admite îndeobşte că acesta a făcut ravagii; se arată preocupat de puţinătatea literaturii medievale româneşti şi de gonflarea acesteia în istoriografia literară; acordă spaţiu unor personalităţi literare şi politice (aproape exclusiv defuncte) în care s-a investit, poate, mai mult decât meritau; comentează copios unele curente şi aşa-zise curente atestate în literatura română; şi câte şi mai câte…

În ce mă priveşte, soarta realismului socialist din literatură română mă lasă perfect rece. Faptul că unele curente literare îşi justifică numele, sau ni şi-l justifică, mă lasă de asemenea rece. La fel şi statura maximizată a unor personalităţi literare româneşti. Şi aşa mai departe. Întrebarea, la care E.N. nu răspunde, rămâne. Bine măcar că îi recunoaşte existenţa: „Literatura ficţională a fost mereu adevărata noastră problemă, punctul vulnerabil, slăbiciunea naţională.” Foarte bine, dar de ce?

Priviţi zona centrală a Bucureştiului şi veţi afla răspunsul… Fiecare loc din acea zonă poate fi asociat cu poezia; poezia sublimului, sau, mă rog, a mizeriei — a „florilor de mucigai”. Poezia este rodul impulsului. Şi poate de aceea poezia românească în ansamblul ei poate fi considerată acceptabilă; nu de puţine ori chiar reuşită. Proza în schimb, necesită organizare, respectarea unor reguli, efort, perseverenţă. Şi fantezie. Fantezia nu înseamnă haos. Proza presupune de asemenea o autoritate formatoare (generic vorbind), autentică, exigentă. Şi onestă. Nu a existat o asemenea autoritate în literatura românească. Nimeni nu i-a încurajat pe români să dobândească şi să cultive acele calităţi care îl caracterizează pe creatorul performant de ficţiune… Doar patimi, invidie şi găşti — asta îţi oferă peisajul literar românesc.

„Demolatorul” Negrici, spre deosebire de un Lucian Boia, care, în domeniul lui, este un demolator autentic — şi binevenit —, se dovedeşte a fi un fals demolator. Demolează ceea ce este deja moloz. Dojeneşte părinteşte şi/sau mângâie pe chelie „formatori de opinie” contrafăcuţi şi aroganţi, prefăcându-se că nu le observă nocivitatea. Şi în general se preface că nu vede punctele cu adevărat slabe ale ficţiunii româneşti. Şi ale literaturii româneşti în general.

Departamentul de Stat cere. Și mi-e sufletul sfâşiat!

Departamentul de Stat al SUA a cerut Parlamentului României să respingă propunerile de modificare a legilor justiţiei, menite să slăbească statul de drept etc.

Ah! mi-e sufletul sfâşiat între sentimentul demnităţii naţionale al cărei stindard se înalţă deasupra Parlamentului României, unde prin voinţa poporului lucrează Dragnea şi Tăriceanu, şi îndemnul lăuntric de a accepta, ca o slugă ce sunt, imixtiunea unui stat puternic şi samavolnic care ne îndeamnă să avem o justiţie dreaptă!

Ah! oscilez între ataşamentul la legile noastre naţionale, aşa cum sunt ele create de Iordache, Nicolicea, Şerban Nicolae şi Tudorel Toader, şi slăbiciunea de a accepta opresiunea unei ţări care profită de puterea ei pentru a ne îndemna să luptăm împotriva corupţiei!

Ah! mi-e sufletul sfâşiat între mândria naţională a constructorului de autostrăzi ce suntem, şi amestecul Statelor Unite care au avut tupeul să construiască scutul anti-rachetă de la Deveselu spre a ne apăra de Rusia lui Putin şi de Statul Islamic!

Ah! mi-e sufletul sfâşiat între tricolorul României, şi „dungile şi stelele” americane care au avut neobrăzarea să debarce de două ori în Europa ultimului secol, în Primul şi în Al Doilea Război Mondial, pretinzând — mă rog, cu ceva sacrificii — că ne scapă de invadatorii austro-ungari şi germani de care n-am fost în stare să ne descotorosim singuri!

Mi-e sufletul greu de îndoieli…

La Gaudeamus, printre infractori

Jurnalistul Mălin Bot: interviu cu Adrian Năstase şi cu Sorin Roşca-Stănescu

„Domnule Adrian Năstase, dumneavoastră sunteţi dublu infractor şi cu toate acestea rămâneţi în viaţa publică. (…) Pentru dumneavoastră de ce nu este o ruşine, de ce nu vă retrageţi? Sunteţi un infractor şi creatorul Mafiei cu care se luptă acum Direcţia Naţională Anticorupţie. De ce nu vă retrageţi?”

„Domnule Roşca-Stănescu, vă văd în fiecare seară la televiziunile infractorilor, la televiziunea infractorului Dan Voiculescu, la televiziunea multiplului inculpat Sebastian Ghiţă, făcând propagandă Mafiei. Şi vreau să vă întreb (…) e normal ca un infractor să fie toată ziua la televiziunea altui infractor şi să vorbească despre justiţie? (…) Prezenţa dumneavoastră ar fi normală numai dacă pe burtieră s-ar scrie: Sorin Roşca-Stănescu, infractor.”

Unii comentatori sunt de părere că într-o ţară democratică, cum este România, oricine are dreptul la exprimare, indiferent dacă este sau nu condamnat penal. O opinie cel puţin discutabilă, dacă ne amintim că în România Camera Deputaţilor este condusă de un infractor. O opinie discutabilă, dacă ne amintim că una din reprezentantele de frunte ale partidului aflat la guvernare, Ecaterina Andronescu, este de părere că „voinţa poporului” este mai presus de justiţie, că poporul hotărăşte în locul justiţiei. O opinie încă o dată discutabilă, dacă de amintim că PSD a fost într-adevăr ales de popor cu aproape cinzeci la sută din voturi în ciuda zecilor de condamnări penale ale membrilor săi, în ciuda atitudinii arogante, nu de puţine ori discreţionare a liderilor săi; că acum câţiva ani Dan Voiculescu, fost securist dovedit, a fost ales senator în circumscripţia sa, cu 70 la sută din voturi; că un individ a fost ales primar în timp ce se afla la puşcărie; şi în general dacă avem în vedere că electoratul tolerează hoţia cu condiţia ca cei aleşi să „facă ceva pentru popor”; că aleşii guvernează cu precădere spre propriul lor beneficiu.

Avem deci un electorat cu serioase carenţe de cultură politică. Cu ce credit se prezintă infractorii cu ştaif în faţa publicului — la televiziune şi în alte medii — şi se pronunţă în chestiuni de atitudine civică şi de justiţie? Şi cu ce consecinţe asupra educaţiei politice a electoratului. Bun, de acord, legea nu le interzice. Dar nu are nimeni datoria să explice cât de indecente şi mai ales nocive sunt apariţiile publice ale infractorilor?

Şi o menţiune specială pentru jurnalistul Mălin Bon. Este pentru prima oară când văd că se pot spune cele mai dure păreri faţă în faţă cu cei vizaţi, fără pic de încrâncenare dâmboviţeană.

Pe marginea filmului lui Liviu Tofan despre Braşov ’87

O întâmplare incredibilă, de care nu ştiam. Câţiva tineri „deportaţi” braşoveni, la scurtă vreme după evenimentul de la Braşov, se duc după lucru la un local. Chelneriţa află de prezenţa lor în local, îl anunţă pe şeful orchestrei, care le dedică o melodie. Nu înainte de a-i saluta personal, la microfon. Clienţii din local aplaudă: nu melodia, ci grupul de braşoveni!

Cineva din afara „Lagărului” m-ar apostrofa, stupefiat: Şi ce-i cu asta? Păi nu era firesc să-i salute şi să-i aplaude?… Evident că nu! Gestul şefului orchestrei şi aplauzele celor de faţă echivalau cu contestarea regimului! Căci regimul prin asta se distingea: prin ridicarea anormalului la rang de cotidian. Orice gest de normalitate era luat drept subversiv. La propriu.

Cum să mai dau de urma voastră, după treizeci de ani, brav şef de orchestră dintr-un local uitat de lume şi bravi clienţi ai localului uitat de lume, care, fără pretenţii de disidenţă, în anonimat, aţi încercat pentru o clipă să readuceţi normalitatea în viaţa cotidiană? Cum să dau de voi, ca să vă aplaud la rândul meu, măcar acum, când aplauzele sunt — totuşi — permise?

Galeria nesimțiților: parcări pe trotuare (6)

Câmpina, str. Eliade Rădulescu.
Alții mai au o urmă de bun-simț, parchează la marginea trotuarului, lasă loc cât de cât să treacă pietonii (cărora le aparține de drept trotuarul). Proprietarul mașinii din poză nu are așa ceva; de câteva luni, cu obstinație, ocupă tot.

%d blogeri au apreciat asta: