Tag Archives: Add new tag

Alte informaţii despre „Cernobîl 1986”

Fără a fi un articol ştiinţific propriu-zis, textul care urmează are un anumit grad de „tehnicitate” care îl recomandă doar cititorilor doritori să se informeze în privinţa unor detalii legate de consecinţele catastrofei de la centrala nuclearoelectrică de la Cernobîl asupra teritoriului României.
În 1986 existau în România mai multe laboratoare care efectuau măsurători de radioactivitate a mediului ambiant. Cel mai înzestrat în privinţa aparaturii şi a personalului înalt calificat era probabil Laboratorul de cercetare a poluării şi radioactivităţii mediului ambiant din cadrul Institutului de Meteorologie şi Hidrologie, în prezent Administraţia Naţională de Meteorologie, mai puţin compartimentul de hidrologie.
În linii mari, laboratorul era dotat cu: monitoare de aerosoli, monitoare de gaze nobile şi monitoare de iod, spectrometre monocanal pentru radioactivitatea alfa şi beta, lanţ de măsurare cu fond redus a radioactivităţii beta globale, instalaţie de spectrometrie alfa cu detector SSB, lanţ de măsurători gama–spectrometrice dotat cu detector Ge(Li). De asemenea, laboratorul coordona, încă din 1963, o reţea alcătuită dintr-un număr din an în an mai mare de staţii, ajungând în final la 24 de staţii de măsurare sistematică a radioactivităţii beta globale a depunerilor umede şi uscate, a aerosolului din atmosferă şi, prin sondaj, a radioactivităţii vegetaţiei.
Cert este că acest laborator a constituit baza unui „stat–major” sui–generis de monitorizare a radioactivităţii factorilor de mediu de pe teritoriul României de îndată ce a devenit cunoscută deplasarea către vest a norului radioactiv de la Cernobîl. El a fost principala sursă de informare a autorităţilor române şi nu are nicio vină că datele furnizate de el nu au fost folosite pentru corecta informare a populaţiei.

Depuneri radioactive pe sol
Iată de pildă, în tabelul de mai jos, care au fost depunerile radioactive, pe principalii radionuclizi, în intervalul 1–8 mai 1986.


Se observă depăşiri ale nivelurilor de referinţă (valori anterioare catastrofei de la Cernobîl) de: aproape 39.000 de ori pentru iod–131, de peste 650.000 de ori pentru ruteniu–103 sau de circa 105.000 ori pentru zirconiu–95.
Să mai adăugăm că estimările Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (International Atomic Energy Agency Bulletin, Autumn 1986), realizate prin modele, şi anume MESOS (Imperial College, U.K.) şi GRID (Olanda)(deci prin calcul, ţinând cont de datele de emisie de la Cernobîl şi de caracteristicile de dispersie ale atmosferei), indicau depuneri de I–131 în Ucraina şi în Scandinavia mai mari de 100 kBq/m2 (2.700.000 pCi/m2), mergând până la 1.000 kBq/m2 (27.000.000 pCi/m2) în unele zone. Depunerile de Cs–137 indicau valori mai mari de 20 kBq/m2 (540.000 pCi/m2), cu maxime locale atingând 140 kBq/m2 (3.780.000 pCi/m2).

Radioactivitatea particulelor din aer
Câteva date privind radioactivitatea aerului pot fi văzute în tabelul care urmează.

Pentru a ne face o idee asupra semnificaţiei acestor valori măsurate, putem să le comparăm, de pildă, cu valorile limită admise, valabile în SUA (adaptate) începând din anul 1989, pentru expuneri profesionale, adică pentru persoane care, prin natura serviciului, manipulează sau vin în contact cu substanţe radioactive (Environmental Protection Agency Limiting Values of Radioactive Intake and Air Concentration). Am păstrat unitatea de măsură din documentul original, adică μCi; ceea ce înseamnă că valorile din tabelul american trebuie înmulţite cu 106 pentru a fi transformate în pCi. Astfel, concentraţia în aer maximă admisă în SUA (expuneri profesionale) pentru radionuclidul iod–131 va fi de 0,02μCi/m3x106 = 20.000 pCi/m3.

Tabelul prezintă limite anuale de retenţie (LAR) în inhalare, adică radioactivitatea materialului (aerosolului) care trece în decurs de 1 an prin plămâni, exprimată în μCi, împreună cu concentraţia admisă a radioactivităţii aerului, calculată din valoarea de mai sus ţinând seama de volumul de aer inspirat în decursul unui an (CCA), exprimată în μCi/m3. În sfârşit, ultima coloană reprezintă limita anuală a aerosolului ingerat, care străbate traiectul digestiv, respectiv intestinul subţire înainte de a fi transferată în sânge, în decurs de 1 an.
Se consideră că radionuclizii sunt ataşaţi de particule (aerosol) de dimensiune „respirabilă”, adică având un diametru „aerodinamic” (puţin diferit de cel „fizic”) de circa 1μm; particulele de dimensiuni mai mari sunt mai puţin, sau deloc, reţinute în plămâni. Durata de retenţie în plămâni a acestor particule diferă însă în funcţie de materialul particulei. De aceea se iau în considerare trei clase de retenţie: Z, de ordinul zilelor (respectiv, sub 10 zile), S, de ordinul săptămânilor (respectiv, între 10 şi 100 de zile), şi A, de ordinul anului (respectiv, mai mare de 100 de zile).

Radioactivitatea apei
Iată şi câteva valori ale radioactivităţii radionuclidului I–131 la prizele de apă Arcuda şi Roşu:

Cu titlu de exemplu, activitatea radionuclidului I–131, la robinet, în Bucureşti, pe data de 4 mai 1986, ora 06, a fost de 1.925 pCi/l. A se compara cu limita maximă admisă pentru SUA, National Research Council, 1976: 300 pCi/l.

Câteva date privind radioactivitatea unor legume au fost prezentate în prima parte a articolului, „La 22 de ani după «Cernobîl 1986»”

Doze
Concentraţiile radionuclizilor din mediu — aer, apă, sol, vegetaţie, alte alimente — au o anumită semnificaţie, mai ales atunci când există valori de referinţă cu care să fie comparate: valori măsurate în condiţii „normale”, „de fond”, adică în absenţa unor creşteri accidentale; sau valori limită, maxime admise prin reglementări legale. Cu toate acestea, efectele radiaţiilor asupra corpului uman pot fi cel mai bine apreciate prin dozele absorbite.
Doza de radiaţii este energia cedată de radiaţiile ionizante raportată la masa corpului iradiat; se măsoară în Gray (Gy). Unităţile de doză mai vechi, dar încă larg uzitate sunt:
sievert-ul (Sv): 1 sievert este cantitatea de radiaţie de indiferent ce tip care are acelaşi efect biologic asupra corpului uman pe care l-ar avea absorbirea unui gray (Gy) de radiaţie X. Se spune că sievert-ul măsoară „echivalentul dozei” deoarece indică, pentru o doză de oricare tip de radiaţie, ce doză de radiaţii X sau gama, ar avea acelaşi efect.
rem-ul: 1 Sv = 100 rem; şi mai ales submultiplul său de 1.000 de ori mai mic, milirem-ul (mrem).
Dozele sunt cumulative: doza absorbită (energia absorbită) de un corp, în speţă de corpul uman, este cu atât mai mare cu cât expunerea la radiaţii este mai lungă şi, bineînţeles, cu cât nivelul radiaţiei/radioactivităţii este mai mare. Efectele dozelor asupra ţesuturilor şi asupra organelor sunt la rândul lor cumulative. Altfel spus, efectul unei doze absorbite nu „trece” cu timpul ci se adaugă efectelor dozelor absorbite anterior; şi asta, de-a lungul întregii vieţi.
În sfârşit, trebuie să mai ştim că o aceeaşi doză are efecte diferite după cum este absorbită de o parte sau alta a corpului, de un organ sau altul. De pildă extremităţile membrelor sunt cel mai puţin sensibile, în timp ce trunchiul, gonadele, capul sunt mult mai vulnerabile.
Unele organe ale corpului au însuşirea de a asimila preferenţial anumite elemente, inclusiv radioactive. Astfel, stronţiul se acumulează cu predilecţie în oase, în timp ce iodul este asimilat mai ales de glanda tiroidă. Acesta este şi motivul pentru care, în caz de accident radioactiv, cum a fost cel de la Cernobîl, când se emit cantităţi importante de iod radioactiv, o metodă de prevenire a acumulării acestuia în glanda tiroidă este de a administra un compus care conţine izotopul neradioactiv al iodului înainte de a se face simţite efectele accidentului. În felul acesta, tiroida se saturează cu iod neradioactiv, după care iodul radioactiv nu se mai concentrează acolo. Pastilele de iodură de potasiu care au fost distribuite de autorităţile sanitare din România la începutul lunii mai 1986, în special copiilor (care sunt cel mai expuşi la cancerul tiroidei) au venit prea târziu.
În tabelul ce urmează se poate vedea care este activitatea unui nuclid radioactiv într-un factor de mediu (aer, apă etc.) sau într-un aliment (lapte, peşte etc.), care, dacă s-ar menţine de-a lungul întregului an la nivelul indicat în tabel (sau ar avea în medie acea valoare), ar avea drept consecinţă absorbirea unei doze de 1 mrem. De exemplu, dacă mâncăm peşte într-o cantitate de 200 g/zi (v. capul de tabel), iar concentraţia de Cs–137 în carnea acestuia este de 440 pCi/kg, vom absorbi într-un an o doză de 1 mrem. Sau: dacă vom bea lapte, la un consum mediu de 200 ml/zi, cu un conţinut în stronţiu–90 de 8,8 pCi/l, timp de un an, vom absorbi aceeaşi doză de 1 mrem.

Care erau dozele maxime admise în România la data accidentului de la Cernobîl? Acestea erau stabilite prin „Normele republicane de securitate nucleară — Norme republicane de radioprotecţie” (art. 32), publicate în Buletinul oficial, nr. 48/24.05.1976. Este vorba de expuneri neprofesionale.

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: